Don Quijote

on Quijote Prelungă umbră alunecă mirată repausul cu mişcare-amestecându-l, doar singur el a priceput vreodată cum rob gândirii, stăpâneşte gândul. Şi cugetă în sine viitorul cu tot ce-a fost şi-ar fi putut să fie. Când ceilalţi râd, el tace, vrăjitorul, puterea-i, neputinţa lor o ştie. De dragul lor balaurul răpune, prea nu pricep înşelăciunea bieţii, că-n mori de vânt s-a prefăcut anume, tot măcinând să ia uium vieţii. Şi frumuseţii numai el se-nchină sub straie zdrenţuite când s-ascunde, că dincolo de carne şi de tină prea oarba lor privire nu pătrunde. Mâhnit povara-şi duce în tăcere, sub huiduială fruntea încovoaie şi ştie că pe urmele-i stinghere călători-vor mai târziu convoaie. Lidia Stăniloae

140