Doctrine Economice

Cuprins 1. Economistul şi istoria ştiinţei sale ....................................................................

3

2. Gândirea economică premodernă ......................................................................

23

3. Mercantilismul .......................................................................................................

33

4. Fiziocratismul ........................................................................................................

41

5. Liberalismul economic clasic ..............................................................................

49

6. Curente reformiste şi contestatare faţă de liberalismul clasic ...............

85

7. Instituţionalismul şi radicalismul. Ascensiunea curentelor dirijiste .......

99

8. Doctrina economică marxistă ............................................................................

111

9. Revoluţia marginalistă şi constituirea curentului neoclasic ........................

123

10. Ascensiunea şi declinul curentului economiei dirijate ...............................

149

11. Teorii curente şi şcoli de gândire economică din a 2-a jumătate a secolului al XX-lea ...............................................................................................

181

12. Teorii liberale neoclasice despre comerţul internaţional şi criticii acestora (1870 – 2000) ..................................................................................

211

13. Doctrinele economice ale subdezvoltării ......................................................

243

14. Creşterea şi dezvoltarea în actualele confruntări de idei ........................

265

15. Gândirea economică românească până la 1859 .............................................

283

16. Curente de gândire economică în România în perioada 1859 – 1918 .......

299

17. Gândirea economică românească în perioada interbelică ..........................

319

1.1 Introducere Motivele pentru care economiştii studiază (sau predau) istoria gândirii economice (IGE) sunt multiple. Ele s-au diversificat o dată cu schimbarea viziunii economice şi a scopurilor imediate ale studentului (sau expozantului), precum şi cu progresul acestui subiect, ca disciplină. De exemplu, în secolul al XIX-lea, studenţii merituoşi la economia politică „s-au săturat” să citească despre lucrările vechilor maeşti şi câţiva dintre aceştia au început să publice comentarii asupra a ceea ce au citit. J.R. McCulloch, primul istoric englez al economiei politice, a scris numeroase articole (de exemplu, pentru ziarul Scotsman şi pentru Encyclopedia Britannica*) pe această temă, înainte de a-şi publica lucrarea sa „Historical Sketch of the Rise of the Science of Political Economy” (Schiţă istorică asupra creşterii ştiinţei economiei politice – 1826), iar în 1845 a produs prima bibliografie adnotată asupra ştiinţei economice (McCulloch). Ca unul dintre economiştii de marcă ai timpului său, McCulloch a scris cu autoritatea şi din perspectiva ortodoxiei curentului ricardian. Următorul autor, care a scris despre istoria economiei politice, pentru Encyclopedia Britannica, a fost un personaj cu totul diferit: J.K.Jurgam, reprezentant al lumii academice irlandeze, o persoană cu vaste arii de interes ştiinţific, dar de mai mică originalitate. El şi-a câştigat reputaţia de autoritate în domeniul ştiinţei economice printr-o adresă de rezonanţă trimisă la întâlnirile din 1878 a Secţiunii F a Asociaţiei Britanice pentru Dezvoltarea Ştiinţei, în care s-a referit la „poziţia prezentă şi de perspectivă a economiei politice”. El anunţa naşterea unei „noi ştiinţe economice”. A sa „Istorie a economiei politice” (trimisă prima dată Enciclopediei în 1878) nu prea era o istorie a gândirii economice, ci, mai degrabă, un manifest pentru critici istoriciste asupra economiei politice clasice engleze. Un asemenea atac viguros la adresa ortodoxiei economice, aflată deja sub focuri puternice din mai multe direcţii, a dus la creşterea interesului pentru un subiect pe care majoritatea studenţilor la economie îl considerau destul de arid. Când lucrarea sa a fost republicată sub formă de carte – întâi în Statele Unite la îndemnul lui Taussig, un distins profesor de la Universitatea Harward, şi apoi în Anglia, în 1888 – ea a devenit în scurtă vreme cel mai de succes tratat de „Istoria

*

O ediţie a acesteia din 1929 se poate consulta la cabinetul „Virgil Madgeanu”, din Academia de Studii Economice.

3

gândirii economice” din secolul al XIX-lea1. Odată ce universităţile cu şcoli marcante de economie politică le cereau studenţilor să aibă un minim de cunoştinţe privind scrierile pe care profesorii vremii le invocau drept suport al propriilor prelegeri, personalizarea disciplinei care lua avânt la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a generat o cerere crescândă de cărţi despre gândirea economică din trecut. Majoritatea erau persiflatoare sau scrieri care prezentau vechile teorii drept o „monumentală colecţie de erori” care se afla în contrast evident cu starea avansată a disciplinei moderne2. Puţine lucrări şi texte au contribuit la ţinerea în viaţă a subiectelor pentru studenţii interesaţi. P. A. Samuelson, de exemplu, în adresa sa prezidenţială din 1961 către Asociaţia Americană de Economie a citat: „Istoria economiei politice a lui Gide şi Rist, şi mica broşură a lui Alexander Gray, prietenul studentului ocupat” ca fiind cele două tente pe care studenţii se puteau baza în anii 1930. Într-adevăr, în afară de Gide şi Rist (1909), Gray (1931) şi „Istoria gândirii economice” a lui Roll (1938), nici un tratat general de marcă nu a fost publicat în acest domeniu până la monumentala „Istorie a analizei economice” a lui Schumpeter (1954). Adevărul este că dezvoltarea puternicei teorii economice (care a început să prindă contur la sfârşitul anilor ‘20 şi începutul anilor ‘30), precum şi caracterul tehnic crescând al aptitudinilor necesare unui economist de profesie a făcut din ce în ce mai dificil ca o direcţie în istoria gândirii economice să fie privită ca o parte fundamentală a pregătirii sale. Ca subiect de cercetare, el trebuia dezvoltat antinomic: în adâncime şi în lărgime (extinzând aria de cuprindere) şi mai puţin cantitativ. Deşi majoritatea studenţilor l-ar putea aprecia ca irelevent, au fost totuşi gânditori de marcă care s-au inspirat din acest subiect. În secolul al XX-lea, ca şi în secolul trecut, teoreticieni inovativi, conştienţi de deficienţele ortodoxiei economice în vigoare, s-au întors la scrierile vechilor maeştri în căutarea unor viziuni neexploatate sau uitate. În mod natural ei au tins să-i interpreteze pe clasici în termeni moderni şi, făcând aceasta, au generat dezbateri stimulative printre specialişti asupra temelor discutate. Odată ce teoreticieni de prestigiu, moderni, acordau noi roluri istoriei gândirii economice, ei au ajutat la emfatizarea acesteia pentru studenţii ambiţioşi din cercetare, care căutau un subiect incitant şi viabil pentru dizertaţii. Exemple contrastante de mari teoreticieni, ale căror incursiuni accidentale în domeniul analizat se pot considera că au avut un rol semnificativ în avansarea 1

S-a referit la câteva ediţii în engleză, incluzând una postumă din 1915 editată de către Rihard Ely, un capitol suplimentar semnat de W.A.Scott. după Koot (1987), a fost tradusă în germană, poloneză, rusă, suedeză, cehă, sârbă şi olandeză. 2 Vezi, de exemplu, prezentarea lui Boulding a cursului pe care l-a audiat ca student la Univeristatea din Edinburgh: „Studentul întâi a învăţat ce a greşit Adam Smith şi toate celelalte lucruri asupra cărora s-a înşelat, apoi a văzut cum stau lucrurile cu Ricardo şi apoi cu Marshall. Mulţi studenţi nu au învăţat niciodată ceva care să fie valabil la aceşti gânditori, iar eu am crezut în concluzia cursului că ştiinţa economică este o monumentală colecţie de erori”. (Boulding 1971: 232).

4

istoriei gândirii economice (direct sau indirect, ori provocând critici ştiinţifice), îi pot include pe Marshall, a cărui „reabilitare a lui Ricardo” a dus o critică perceptivă din partea lui W.J.Achley, în 1891, şi pe Samuelson, a cărui disecare a modelelor marxiene, în 1957, şi reconsiderarea noţiunii marxiste de exploatare, în 1971, au provocat reacţii atât riguroase, cât şi viguroase. Un exemplu mult mai recent este M.Morishima, care a reinterpretat şi a extins modelele găsite de el în „Elementele” lui Walras, „Capitalul” lui Marx şi „Principiile” lui Ricardo, folosind tehnici-expert din teoria economico-matematică modernă (Morishima, 1973, 1977, 1990)3. Ba mai mult, la mijlocul secolului XX, câţiva teoreticieni de vârf au recurs la introspcţii atât de eficiente în istoria economiei politice, încât au fost recunoscuţi ca autorităţi în domeniu. Fr.Knight, G.Stigler şi J.Hicks se numără printre cele mai distinse exemple. La fel poate fi menţionat şi Schumpeter, care a avut un îndelungat interes pentru istoria economiei politice şi şi-a petrecut ultimii nouă ani din viaţă revăzând şi actualizând primul său eseu legat de dezvoltarea doctrinelor economice şi a metodei (publicat original în Germania, în 1914)4. Acesta a fost proiectul care a fost dezvoltat în masiva „Istorie a analizei economice”, pe care soţia sa a pregătit-o pentru publicare, după moartea corifeului. De fapt „istoria” lui Schumpeter a constituit o piatră de hotar în istoria gândirii economice. Lucrarea se remarcă prin definirea scopurilor şi obiectivelor la care majoritatea tratatelor ulterioare s-au referit din plin; un punct convenabil de plecare, având în vedere conţinutul ei, pentru aproape toate noile cercetări în acest domeniu şi un tezaur de pasaje citabile şi probleme de dezbătut, pentru lectorii care doresc să ţină cursuri neconvenţionale în faţa audienţei lor.

1.2 Factorii ce au contribuit la revigorarea istoriei gândirii economice la mijlocul secolului XX Până în anii 1940, majoritatea absolvenţilor economişti puteau să-şi termine pregătirea de bază fără să acorde o importanţă prea mare teoriilor neavizate de către ortodoxia contemporană, în timp ce ambiţioşii tineri profesori şi cercetători găseau modalităţi mai promiţătoare de avansare în carieră decât prin publicarea de articole despre vechii economişti. Oricum, deja în anii ‘50 se întrevedeau zorii unei ere moderne în istoria economiei politice, o eră în care interesul general şi semnificaţia unei cercetări originale în acest domeniu s-au dezvoltat fără precedent. O nouă generaţie de istorici ai gândirii economice, cu viziuni mai largi asupra realităţii, şi-a axat cercetarea asupra a ceea ce Stigler numea „ultima zonă ignorată a economiei politice”. Se avea în vedere creşterea calităţii de universitar şi extinderea ariei de probleme propuse spre discuţie. O probă a lărgirii 3

Ar putea fi prea devreme să evaluăm impactul recentelor incursiuni ale lui Morishima în istoria gândirii economice, dar e greu de crezut că problemele istorice stabilite de el (şi de alţi economişti care rescriu pe clasici într-o variantă modernă) poate adânci în mod substanţial subiectul. Acesta nu era, într-adevăr, obiectivul său. 4 Eseul din 1914 a apărut, de asemenea, în engleză pentru prima oară în 1954 (Schumpeter, 1954a).

5

orizonturilor în lumea vorbitorilor de engleză (englezei vorbite) a fost, spre exemplu, traducerea şi publicarea unor scrieri critice la adresa prezentei ortodoxii, cum ar fi: „Elementul politic în dezvoltarea teoriei economice”, a lui Myrdal, publicată iniţial în Suedia (1929)5. Deşi de interes doar pentru specialiştii în istoria gândirii economice marxiste, la fel de semnificativă a fost traducerea şi publicarea în 19516 a unor selecţii din lucrarea în trei volume a lui K.Marx „Teorii asupra plusvalorii”. După cum se ştie, ea a fost publicată postum în germană între 1905 şi 1910. Revigorarea care a început în anii ‘50 n-a fost, în nici un caz, un program îngust de cercetare a vechilor teorii şi nici o întoarcere la ceea ce Coats descria drept „o înclinaţie spre proslăvirea vechilor maeştri, care constituia înainte o adevărată boală printre economişti”7. Prin anii 1980, volumul de cercetare a crescut, generând importante liste de lecturi pentru cei ce studiau teoria economică avansată. Rezultatele obţinute constituiau un apreciabil tezaur de soluţii pentru proiectele cercetabile. Ele îi inspirau pe candidaţii ce râvneau la obţinerea titlului de doctor, constituind totodată un cadru analitic pentru dezbateri doctrinare şi o mare varietate de probleme intelectuale care să-i intrige pe teoreticienii economiei, metodologişti şi istoricienii ideilor economice. Oricum, înainte de discutarea unor noi abordări ale istoriei gândirii economice (care au caracterizat perioada de după anii ‘50), ar fi fost necesară referirea la anumite schimbări desfăşurate în contextul intelectual care au afectat starea problemelor aflate în această arie de investigaţii. Separat de consecinţele cumulative şi deloc neglijabile ale unei serii de articole sau monografii de bună calitate, au existat alţi doi factori: unul intern, iar altul extern, disciplinei studiate (IGE). Ei au ajutat la apariţia şi susţinerea unui interes mai general pentru istoria gândirii economice. Pentru început, a apărut un flux semnificativ de ediţii cu caracter educativ (pedagogic) a operelor clasicilor economiei politice şi compilaţii ale unor lucrări nepublicate sau corespondenţa legată de activitatea distinşilor maeştri. Printre cele mai pronunţate stimulente în demararea noilor cercetări şi dezbateri incitante s-a situat, de exemplu, ediţia în 10 volume a operelor şi corespondenţei lui Ricardo, coordonată de Sraffa şi Dobb. După două decenii de pregătire, primele două 5

După Hicks, care a revăzut ediţia în limba engleză în Jurnalul Economic din decembrie şi a asemuit această „importantă carte” cu „Natura şi semnificaţia ştiinţei economice” a lui Robbins (Robbins 1932), teza lui Myrdal a fost deosebit de influentă în versiunea în germană (vezi Hicks 1983). 6 O traducere mai completă şi mai competentă în trei volume (publicată şi de Lawrence şi Wishart) a început să apară în 1963, iar la Referinţe sunt date detaliile ediţiei republicate în 1969-1972. 7 Acest pasaj citat îi aparţine lui Coats (1969: 11) într-un articol care revedea priorităţile de cercetare în istoria gândirii economice în primul număr al „Istoriei economiei politice”, prima revistă specializată pe acest subiect. De exemplu, în trecut a fost dedicat un efort mult prea mare scrierii de istorii ale gândirii economice (Dogmengeschichte) pentru economişti şi sarcini de a identifica sursele şi depista interpretările schimbătoare ale conceptelor şi teoriilor individuale. Mai mult, această muncă a fost frecvent subtilizată de către studenţi ce căutau un subiect sigur (convenţionalnn), de economişti consacraţi aflaţi în căutarea unui raţionament (unei motivărinn) respectabil pentru ideile lor preferate (vehiculatenn) sau de către membrii experimentaţi ai profesiei ce sperau să găsească ceva diferit în timpul lor liber de după pensionare. (Coats 1969: 12).

6

volume au apărut în 1951. Volumul I conţinea prima ediţie varriorum a „Principiilor lui Ricardo”, plus o excelentă Introducere din partea editorilor. Volumul II conţinea textul de la „Principiile” lui Malthus îmbogăţit cu notele lui Ricardo asupra acestuia. Această comoară, bogată în material primar şi secundar, a fost făcută accesibilă tuturor prin publicarea în 1966 a unui index ce acoperea cele 10 volume. Ediţia în 29 de volume a „Scrierilor alese” ale lui J.M.Keynes, care a început să iasă de sub tipar în 1971 (fiind completată în 1989), a devenit şi mai eficientă în limitarea controverselor dintre economişti, legate de interese imediate. Alte întreprinderi similare au fost: ediţia scoasă de Universitatea din Toronto a „Scrierilor alese” ale lui J.S.Mill, care a început să apară în anii ‘60 şi ediţia bicentenară a operelor complete a lui Adam Smith furnizată de Universitatea din Glasgow, lansată în 1976 o dată cu noile ediţii ale „Avuţiei naţiunilor” şi „Teoriei sentimentelor morale”. Acestea sunt doar câteva exemple excepţionale impresionante atât ca dimensiune, cât şi ca interes general şi calitate. Au existat şi alte noi traduceri, ediţii adnotate şi compilaţii (însă prea numeroase pentru a fi enumerate aici), legate de economişti cunoscuţi, cum ar fi McCulloch, Walras, Jevons şi Marhsall, ca şi a unor anumiţi cercetători (cu un interes mai specializat), cum ar fi ediţia în trei volume a lui O’Brien sau scrisorile lui Overstone (O’Brien 1971)8. Apariţii de genul acesta au făcut accesibilă pentru nespecialişti o imensă cantitate de material primar, ele fiind însoţite de introduceri editoriale, note şi comentarii incluse în cercetări originale, de adâncime, axate pe opera marilor scriitori şi legăturile lor intelectuale sau istorice. Ele nu au ratat obţinerea unor revizii interesante şi a unor reacţii controversate publicate în ziare de marcă, cu o largă arie de cititori. Într-adevăr, prin reducerea semnificativă a costurilor de cercetare, de intrare în dezbateri, a fost încurajată o serie de economişti, ca aceştia să intervină şi să aibă contribuţii la istoria gândirii economice. Factorul extern, care a avut un impact notabil în deceniile de după război, atât asupra întrebărilor ridicate de istoricii gândirii economice, cât şi asupra interesului nonspecialiştilor (pentru răspunsurile acestora), a dus la dezvoltarea cercetării şi controverselor în domeniul istoriei sociologiei şi filosofiei ştiinţelor în general. Identificarea de către economişti a acestor noi curente intelectuale poate fi observată încă de la începutul anilor ‘60, când „Structura revoluţiilor ştiinţifice” a

8

Câteva dintre acestea au fost deja menţionate (de exemplu, Marx 1969-1972; Myrdal 1953). Altele de interes deosebit include ediţia în şapte volume a „Documente (papersnn) corespondenţa” a lui W.S.Jevons îngrijită de către Black şi Konekamp (1971-1980), traducerea lui Jaffe a „Elementelor” (Walras 1954) şi „Corespondenţei şi documentelor” lui Walras (Faffe 1954) şi „Scrieri timpurii ale lui Alfred Marshall” către Whitaker (Whitaker 1975).l Samuel Jones Loyd, Lordul Overstone, a fost importantă figură în cadrul dezbaterilor pe tema monetară din secolul XIX, iar hârtiile şi corespondenţa publicată de către O’Brien (1971) au apărut printr-o descoperire norocoasă făcută de către editor când făcea cercetări pentru monografia sa despre McCulloch (O’Brien 1970).

7

lui Kuhn devenea un best-seller9. Această carte a ridicat o serie de chestiuni care păreau relevante pentru ştiinţele sociale în general şi economia politică în particular. Kuhn – deja cunoscut ca autor a unei monografii asupra „Revoluţiei coperniciene” – şi-a expus aici teoria sa generală despre modul în care se dezvoltă, progresează şi se schimbă în timp disciplinele ştiinţifice. Ceea ce a dat teoriei sale o semnificaţie specială a fost respingerea presupunerii (ipotezei) tradiţionale, potrivit căreia programul în cunoaşterea ştiinţifică este rezultatul unui proces obiectiv, sistematic cumulativ, de cercetare. Conceptul în jurul căruia pivotează teoria lui Kuhn este noţiunea de „paradigmă”, adică ideea unui cadru articulat, cadru de presupuneri, teorii, tehnici analitice şi probleme ce necesită rezolvarea şi care împreună constituie moştenirea comună a practicienilor disciplinei date. Deşi au fost multe dezbateri semantice şi filosofice în legătură cu semnificaţia precisă a termenului, ideea în sine nu era nouă (vezi, de exemplu, K.Popper)10. Ceea ce era nou şi detaşabil era argumentul lui Kuhn, potrivit căruia doar paşii mici, în cunoaşterea ştiinţifică, sunt făcuţi în cadrul paradigmei care guvernează o ştiinţă sau o disciplină. Paşii mari sunt întotdeauna rezultatul unei schimbări de paradigmă (de exemplu, de la viziune coperniciană asupra lumii, la una newtoniană şi apoi la una einsteiniană) care, în mod esenţial, sunt salturi iraţionale11. Teoria lui Kuhn a ridicat probleme metodologice şi istoriografice de un cel puţin la fel de mare interes pentru ştiinţele sociale, ca şi pentru cele naturale. Oamenii de ştiinţă, care credeau în canoane lipsite de valoare pozitivă ale progresului ştiinţific, au fost contrazişi de către implicaţia că nu există un criteriu obiectiv (separabil de vederile mondiale, în schimbare, ale oamenilor de ştiinţă practicieni) pe baza căruia să fie evaluată avansarea ştiinţei. De exemplu, istoricii analizelor economice care au călcat pe urmele lui Schumpeter au preferat să adopte o abordare alternativă dezvoltată de către Lakatos câţiva ani mai târziu12. Pentru Lakatos şi cei care i-au urmat, istoria ştiinţei era văzută ca o istorie a unor programe succesive de cercetare aflate în competiţie. Fiecare se inspiră în mod original dintr-o teorie generală care este suficient de nouă şi impresionantă prin capacităţile sale de explicare. Ele stimulează un set coerent şi

9

(Lucrarea sau articolul lui) Kuhn (1970) a fost o ediţie a doua revizită a eseului original, iar ideile conţinute de ea au fost mai departe elaborate în (lucrarea lui) Kuhn (1977), o colecţie de eseuri în care autorul răspundea criticilor săi. 10 Vezi, de exemplu, Popper (1970: 51): „Un om de ştiinţă angajat într-o anume cercetare pe domeniul, să spunem, fizicii poate ataca problema sa imediat. Poate intra instantaneu în inima problemei: adică în miezul unei structuri organizate. Doctrinele ştiinţifice au deja o structură: şi o dată cu aceasta o situaţie de probleme acceptate”. 11 Vezi Kuhn (1950: 150): „cei ce propun paradigme diverse se găsesc în diferite lumi. Una conţine corpuri (fizice) care cad încet, cealaltă pendulum-uri care-şi repetă mişcarea la infinit. Într-una, soluţiile sunt compuşi (chimici), în cealaltă amestecuri. Una este cuprinsă într-un plan, cealaltă văd lucruri diferite când se uită la acelaşi punct în aceeaşi direcţie”. 12 Vezi Lakatos şi Musgrave (1970), care conţine articolul în care Lakatos şi-a expus vederile referitoare la „Falsificarea şi metodologia programelor de cercetare ştiinţifică”. Este republicată împreună cu alte hârtii pe această temă în Lakatos (1978).

8

continuu de întrebări destinate testării extinderii şi articulării implicaţiilor sale, eliminând anomaliile. În principiu, scenariul lakatosian le-a furnizat istoricilor reguli de distingere între programele de cercetare care sunt fie progresive (adică capabile să prezică noi fapte nedeductibile de către programele de cercetare rivale), fie degenerante (adică cele ce nu reuşesc să abordeze corespunzător problemele pe care comunitatea ştiinţifică a momentului le consideră importante). Pe de altă parte, istoricii gândirii economice care sunt preocupaţi să explice credinţele şi argumentele aflate în evoluţie ale comunităţilor intelectuale identificabile au fost mai puţin deranjaţi de invocarea de către Kuhn a factorilor sociologici şi ideologici în procesul schimbării teoriei, deşi ei ar putea foarte bine să găsească scenariul acestuia prea simplist pentru scopurile lor. Există, bineînţeles, mai mult decât o abordare potenţial fructuoasă pentru analizarea evoluţiei ideilor economice, chiar dacă diferiţi cercetători au în vedere diferite probleme. Ceea ce este interesant în contextul prezent nu sunt implicaţiile metodologice ale abordărilor kuhniene, lakatosiene sau ale altora. Aceste dezbateri asupra istoriei şi filosofiei ştiinţei au inspirat un nou val de eforturi în direcţia demarării unor noi cercetări desemnate să testeze ipotezele ce privesc esenţa şi natura schimbărilor în structura ştiinţifică a gândirii economice din ultimele perioade şi în particular, să exploreze caracterul şi contextul ideologic sau istoric a aşa-numitor revoluţii sau variaţii de paradigmă care se presupune în general că au avut loc13. dar nici discuţiile în legătură cu filosofia ştiinţei nu au reprezentat singura sursă de noi chestiuni la care istoricii gândirii economice sunt chemaţi să răspundă. Stigler, de exemplu, a fost inspirat de către „Sociologia ştiinţei”, a lui Merton (1973), în examinarea împrejurărilor în care s-a ajuns la multiple descoperiri în scopul testării actualelor ipoteze intrigante, potrivit cărora „toate descoperirile ştiinţifice sunt în principiu multiple, incluzând şi pe acelea care la prima vedere par singulare”14.

1.3 Abordări ale istoriei gândirii economice de la începutul anilor ‘50 Este convenabil să începi o revedere a noilor perspective deschise în era postbelică făcând referire la „Istoria analizei economice” a lui Schumpeter, pentru 13

O mare parte din noile cercetări stimulate de dezbaterile asupra istoriei şi filozofiei ştiinţei s-a concentrat asupra unor probleme metodologice (tratate în altă parte a acestui volum), dar noile interpretări generate pe parcursul unor astfel de introspecţii au avut o semnificaţie care a trecut de aria metodologică. Printre cele mai interesante asemenea munci a fost aceea discutată în 1974 în cadrul Colocviului Napflion cu tema Programe de Cercetare în Fizică şi Economie, şi publicată apoi în volumul ce conţinea articole prezentate la sesiunea de economie (Latsis 1976). Un alt exemplu mult citat este Hutshinson (1978). 14 Articolul lui Stiegler (inclus iniţial într-o Festschrift a lui Merton) este republicat în Stiegler (1982) sub titlul „Multiplii lui Metron negaţi şi aprobaţi”. Patinkin (1982) s-a referit, de asemenea, la teoria descoperirii multiplilor a lui Metron legat de, „Teoria Generală” a lui Keynes.

9

că aceasta, mai mult decât orice operă singulară, a dat economiştilor de profesie o nouă viziune asupra rolului istoriei gândirii economice în ştiinţa economică modernă. Schumpeter însuşi a prezentat în a sa „Magnum opus” istoria eforturilor intelectuale făcute de om pentru a înţelege fenomenul economic sau, cu alte cuvinte, istoria componenţei analitice sau ştiinţifice a gândirii economice. Scrisă aşa cum a fost de către un gânditor original, cu o extraordinară reputaţie internaţională, cu largi aripi de interes intelectuale şi o lungă, variată, academică şi pragmatică experienţă în domeniul economiei, cu greu nu ar putea atrage atenţia breslei economiştilor, în ciuda dimensiunii „înspăimântătoare” şi a referinţelor enciclopedice15. În afara erudiţiei sale comprehensive, ea se deosebeşte de toate istoriile precedente ale gândirii economice. În primul rând, ea reprezintă o încercare deliberată de a trata istoria economiei politice prin concentrarea asupra analizei economice, şi nu asupra laturii politice a economiei16. În al doilea rând, lucrarea a fost narată în stilul, imaginaţia şi evaluările controversate tipic schumpeteriene, cu trimiteri la eroii din trecut, la realizările şi limitările lor teoretice. În introducerea pe care Schumpeter o face lucrării sale, acesta sintetizează viziunea sa personală asupra rolului oricărei ştiinţe, identificând patru modalităţi prin care economistul modern poate „acumula” cunoştinţe studiind istoria disciplinei sale: a) beneficii pedagogice: de exemplu, starea oricărei ştiinţe la orice moment implică trecutul său istoric şi nu poate fi satisfăcător înţeleasă fără a face explicită istoria sa implicită (Schumpeter, 1954); b) noi idei: „învăţăm să înţelegem de ce au ajuns aici şi de asemenea, de ce nu am ajuns mai departe. Şi mai învăţăm ce urmează, şi cum şi de ce”; c) introviziuni în tiparele de gândire (de raţionare). De exemplu, „… chiar şi cei mai reticenţi oameni de ştiinţă sunt obligaţi să-şi dezvăluie procesele mentale, deoarece performanţa ştiinţifică – spre deosebire de cea politică – este autorevelatoare prin natura sa”; d) o mai bună înţelegere a evoluţiei ideilor ştiinţifice. Despre această sursă de câştig, care are legătură cu „procesul prin care eforturile oamenilor de a înţelege fenomenul economic, producând îmbunătăţiri şi relevând structuri analitice într-un ciclu fără sfârşit”, Schumpeter a spus că reprezintă principalul obiect al descrierii sale datorită ataşamentului său deosebit pentru ştiinţa economică.

15

Schumpeter a studiat dreptul şi economia în Viena, sub îndrumarea conducătorilor Şcolii austriece de economie politică, a predat ca profesor cu normă întreagă la Universitatea din Graz şi Bonn înainte de a prelua funcţia la Harvard între 1932 şi 1950, a fost preşedintele unei bănci private vieneze de la începutul anilor 1920 până la filamentul ei în 1926 şi a fost ministru austriac de finanţe pentru câteva luni în 1919. el a fost, de asemenea în fruntea economiştilor teoreticieni şi istoricilor economici. 16 Schumpeter a definit cea mai generală categorie – gândirea economică – ca „opiniile despre chestiuni economice care prevalează la orice moment sau în orice societate dată” (Schumpeter 1954b: 52).

10

Trăsăturile caracteristice ale economiei politice (pe care el a subliniat-o în acest context) nu era doar că subiectul său de discuţie era condiţionat istoric, dar şi că economiştii tind să devină „orbiţi” de către diferenţele doctrinare adânci. Remediul evident, văzut de el pentru aceste „pete oarbe”, era un studiu sistematic al istoriei doctrinelor, de care economistul pregătit să-şi deschidă mintea către „sugestii stimulatorii şi folositoare în cazul unor idei confuze” ar putea beneficia de munca predecesorilor, operând de cealaltă parte a barierei doctrinare. Pentru puţini istorici specializaţi în domeniul gândirii economice, cei care au ales să predea şi să cerceteze o zonă mai puţin atractivă din cadrul unei ştiinţe economice aflată în dezvoltare (din ce în ce mai tehnică şi extrem de profesionalizată), „Istoria” lui Schumpeter a reprezentat o avertizare necesară şi un evident progres pentru o ramură relativ neglijată a cunoaşterii economice17. Aceasta nu este chiar tipul de text pe care să-l recomanzi studenţilor, însă a inspirat (şi încă o face) o serie de continuatori remarcabili şi entuziaşti care au îmbrăţişat credinţa lui Schumpeter vizavi de importanţa pedagogică şi metodologică de a preda istoria analizei economice studenţilor axaţi pe teoria economică modernă. Una dintre cele mai timpurii şi pe drept, mai de succes cărţi pe linia schumpeteriană a fost „Teoria economică în retrospectivă” a lui Mark Blaug, publicată pentru prima oară în 1962 şi revizuită de două ori. Ea este un exemplu interesant nu numai pentru că a fost citită de mulţi economişti, ci şi pentru că revizuirile sale reflectă recentele evoluţii din istoria gândirii economice. Aşa cum arăta Blaug în prefaţa lucrării sale originale, scopul istoriei gândirii este de a prezenta teoria economică contemporană (la care a adăugat, în spriritul încrezător al anilor ‘60) potrivit ideii că „Teoria contemporană poartă cicatricele problemelor de ieri rezolvate azi, greşelile de ieri corectate azi şi nu poate fi pe deplin înţeleasă decât de o moştenire venită din trecut”18. Oricum, pe vremea când a apărut a doua revizie a cărţii sale, insuccesul ortodoxiei economice a anilor 1950 şi 1960 în rezolvarea problemelor analitice a anilor ‘70 a revigorat interesul (chiar a unor economişti de marcă) pentru doctrine economice alternative şi de asemenea, interesul lor pentru istoria gândirii economice. În a treia prefaţă a lucrării sale, Blaug a observat „semnele unei asemenea renaşteri în valul de articole şi cărţi care au apărut în domeniul istoriei

17

18

Timpul său caracteristic (timeliness) a fost întărit de faptul că viziunea lui Schumpeter asupra stadiului actual al ştiinţei economice de care este legată incursiunea sa în istorie, a fost pe deplin în concordanţă cu aceea a teoreticienilor echilibrului general care începeau să domine frontierea ortodoxă a cercetării economice în anii 1950. Vezi, de exemplu, Schumpeter (1954b: 242) în care i-a atribuit lui Walras descoperirea „problemei fundamentale” a ştiinţei economice şi „Magna Carta a teoriei economice”. Mai vezi şi Samuelson (1962), care a aprobat convingerea lui Schumpeter că Walras a fost cel mai mare dintre toţi economiştii în următorii termeni: „Astăzi pot exista puţine dubii că majoritatea teoriei economice literare şi matematice care apare în revistele noastre de profesie este mai mult progenituri ale lui Walras decât ale oricărui altuia (şi subliniez adjectivul literar)”. Toate trei prefeţele sunt republicate: „Această carte este un studiu al coerenţei logice şi a valorii explicative a ceea ce este cnoscută ca teoria economică ortodoxă”. (Blaug 1978: vii).

11

gândirii economice în ultimii ani, ca să nu menţionăm reapariţia cursurilor de istoria gândirii economice peste tot în lume” (Blaug, 1978)19. Noile programe de cercetare care au apărut în cadrul analizei economice şi istoriei l-au determinat pe Blaug ca în deceniul al şaptelea să-şi rescrie în întregime (este vorba de a treia ediţie) acele părţi ale textului referitoare la doctrina ricardiană, marxistă, keynesistă şi austrică.

1.4 Noi dezvoltări în istoria doctrinelor Într-un fel, doctrina marxistă a fost cea care a contribuit substanţial la revigorarea cercetării în istoria doctrinelor economice, de după război. Acest lucru s-a manifestat printr-o creştere semnificativă a numărului de articole cu caracter didactic (opuse celor cu caracter polemic) şi de monografii, publicate în acest domeniu. Cărţile de istoria economiei politice de dinainte de război l-au tratat pe Marx şi pe continuatorii săi drept irelevanţi prin aportul lor teleologic la progresul ştiinţei economice. Puţini economişti de marcă au citit atent opera lui Marx pentru a scrie o critică formală la adresa analizei sale economice20. La începutul anilor 1950 s-a produs o evidentă schimbare de atitudine. De exemplu, este simptomatic faptul că Roll a inclus (pentru prima oară) o evaluare explicită a economiei politice a lui Marx în ediţia din 1953 a cunoscutei sale istorii a gândirii economice. În următoarele două decenii, nu unul, ci o varietate de programe de cercetare şi de dezbateri au stimulat cu grijă evaluări ale modelelor marxiste şi au generat pentru economiştii moderni o înţelegere mai largă a semnificaţiei lor21. De atunci, în cadrul percepţiei economiştilor de linia întâi asupra lui Marx, ca teoretician economic, s-a petrecut o schimbare de profunzime. S-a întârit convingerea de a da crezare rezultatelor cercetărilor asupra ideilor marxiste, în evoluţie lor istorică, chiar dacă ele se situau pe linia lor teleologică. Schimbarea sistematică de idei a fost facilitată, bineînţeles, de către anumiţi specialişti în istoria gândirii economice de orientare marxistă, situaţi pe poziţii nondogmatice. De exemplu, studiul lui Meek asupra valorii-muncă (1956) îşi propunea să construiască o legătură între economiştii marxişti şi colegii lor nonmarxişti, explicând raţionamentul marxist şi demonstrând aplicabilitatea sa la economiile actuale, socialiste sau capitaliste22. Prin anii 1970 era ceva obişnuit ca economiştii neoclasici de marcă să facă referire la Marx. Dacă în 1961, Marx era categorisit de către preşedintele Asociaţiei Americane de Economie drept „un minor post-ricardian”, ulterior el este 19

Vezi, de asemenea, (p.xii) „Ce a fost revitalizat, oricum, nu este buna istorie veche a gândirii economice pe care o ştiam acum 15 sau 20 de ani”. 20 Una din primele a fost „Eseuri asupra economiei doctrinelor marxiste” a lui Robinson (1942). 21 Cele zece pagini de „note pentru lecturi ulterioare” pe care Blaug le-a adăugat la noul său capital despre doctrinele marxiste a furnizat o folositoare vedere de ansamblu asupra caracterului şi ariei de impact a acestei literaturi. 22 Vezi, de asemenea, „Doctrinele fiziocratismului” (1962) şi „Economie politică şi ideologică” (1967) ale lui Meek, ambele abordate tot dintr-o perspectivă marxistă.

12

recunoscut ca „un mare economist clasic” (vezi Samuleson, 1962; Blaug, 1978). Aceasta a fost o semnificativă schimbare de optică, deoarece revitalizarea interesului pentru doctrina marxistă a fost îndeaproape asociată cu revigorarea contemporană a interesului pentru economia politică ricardiană. Aceasta din urmă începe cu publicarea operei şi corespondenţei lui Ricardo, editată de către Sraffa şi Dobb (1951-1973), insistând în special pe întrebările ridicate cu privire la validitatea anumitor interpretări generale ale lui Ricardo, autentificate de autorităţi prestigioase, cum ar fi Knight şi Schumpeter. Economia politică ricardiană a lui Blaug (1958) a fost una din primele monografii care răspundea acestei provocări. Oricum, legătura dintre doctrina ricardiană şi cea marxistă a fost subliniată puternic în scrieri ulterioare chiar de către editorii menţionaţi. Lucrarea lui Sraffa „Producţia de mărfuri prin producţia de mărfuri: Preludiu la o critică a teoriei economice” (1960) a fost surprinzătoare scânteie ce a aprins focul dezbaterilor doctrineare. Vâlvătaia acestuia s-a răspândit prin publicaţiile cunoscute ale disciplinei istoria gândirii economice. Surprinzător, deoarece subţirelul volum scris de Sraffa – ce reprezenta o succintă analiză axată pe o anumită problemă teoretică – a scăpat de pe agenda de lucru a economiştilor mai bine de trei decenii. Soluţia lui Sraffa la problema care l-a derutat pe Ricardo oferea un cadrul analitic mai consistent referitor la abordarea marxistă a teoriei valorii şi repartiţiei decât abordările neoclasice. Este vorba despre conceptualizarea unei măsuri a valorii care să fie invariabilă la schimbări, atât a ratei salariului, cât şi a ratei profitului. Maurice Dobb a fost cel care a arătat implicaţiile pentru istoria doctrinelor a „preludiului la o critică a economiei politice” (neoclasice) publicat de Sraffa. Lucrarea lui Dobb „Teorii ale valorii şi repartiţiei de la Adam Smith încoace” (1973) a oferit o nouă direcţie teleologică pentru evoluţia ştiinţelor economice. Ideea cărţii se baza pe discuţia sa asupra a „două tradiţii destul de distincte şi rivale, în gândirea economică a secolului al XIX-lea, privind ordinea şi modul de determinare a fenomenului de schimb şi repartiţie”, ambele datând de la Adam Smith. O tradiţie, începând cu teoria costului de producţie şi a preţurilor naturale (inclusiv teoriei valorii) aparţinând lui Adam Smith, trece pe la Senior, Mill, Jevons, Marshall şi Walras până la teoreticienii moderni neoclasici ai echilibrului general, cum ar fi Samuelson, Arrow şi Debreu; cealaltă, începând cu viziunea lui Smith asupra interdependenţei dintre preţurile bunurilor finale, pe de o parte, şi grupele de venituri care alcătuiesc costul producerii lor, pe de altă parte, este continuată de Ricardo, Marx şi Sraffa până la neomarxiştii şi neoricardienii de la jumătatea secolului XX. Ideea a două tradiţii în gândirea economică era destul de familiară pentru istoriile gândirii economice de orientare neoclasică, care, bineînţeles, au găsit viziunea „corectă” prin care teoria repartiţiei era un caracter la teoria preţurilor (tuturor bunurilor şi serviciilor) în echilibru competitiv pe termen lung23. 23

Vezi, de exemplu, Knight (1956: 42): „Ceea ce este numită – teoria distribuţiei – are de a face cu preţuirea (evaluarednn) serviciilor productive. Aceste preţuri sunt semnificative în legătură cu

13

Monografia lui Dobb a fost prima care a pus într-o atentă comparaţie viziunile alternative asupra sistemului economic. Ea evidenţiază teoria ricardiană marxistă a valorii care percepea repartiţia ca determinantă în conflictele de clasă şi logic prioritară faţă de preţuire, valoare dependentă atât de cantitatea de muncă inclusă în producţie, cât şi de creşterea salariilor reale asociate cu o scădere a profiturilor reale. După Dobb, factorul crucial care determină opţiunile economiştilor între aceste două perspective clasice, fiecare cu pachetul său distinctiv de presupuneri, concepte şi teorii, este ideologia24. Dezbaterile doctrinare dezlănţuite de către ceea ce numim uneori „revoluţia srafană” s-au referit la o mulţime de chestiuni atât de fond, cât şi de principiu. În ciuda faptului că miopia ideologică a murdărit mesajul multor contribuţii ştiinţifice (aflate încă în controversă), variantele noii interpretări ale scrierilor lui Ricardo sau cât de mult a continuat el tradiţia, sau care era natura moştenirii sale pentru teoria economică modernă au extins în mod apreciabil aria critică a profesiunii la adresa sistemelor alternative de politică economică, ca şi asupra sistemului propriu de idei ale lui Ricardo. Încă nu este evident faptul dacă istoricii gândirii economice au ajuns la un consens mai mare în ceea ce priveşte chestiunile în cauză. Numărul noilor întrebări ridicate de dezbateri a crescut aşa cum s-au înmulţit şi răspunsurile la unele probleme mai vechi. De exemplu, la începutul anilor 1950, părea că doctrina ricardiană, ce reprezenta o „deviaţie” de la tradiţia ortodoxă de teoretizare economică, era prevalentă. Schumpeter a insistat asupra acestui lucru obsesiv şi repetat nu numai în legătură cu teoria ricardiană a repartiţiei, ci şi cu teoria sa monetară25. Urmaşii neomarxişti şi neoricardieni (ai lui Sraffa) au recunoscut în general că Ricardo a depăşit linia tradiţiei smithiene până la ortodoxia clasică a secolului XX şi bineînţeles, au văzut „revoluţia marginalistă” ca o turnură proastă a evoluţiei ştiinţei economice26. Oricum, împotriva acestor păreri diametral opuse, referitoare la locul lui Ricardo în planul analizelor economice de astăzi, există întotdeauna o a treia perspectivă, care a subliniat continuitatea fundamentală a ideilor economice şi a subclasat atât teza unei „deviaţii” ricardiene, cât şi a unei „revoluţii marginaliste”.

24

25

26

divizarea acestui produs, dar funcţia lor de bază şi fundamentală este cea duală a capacităţii productive în variate forme printre industrii şi printre unităţile financiare şi productive în cadrul industriei”. Notează subtitlul lui Dobb (1973), adică „Ideologie şi teorie economică”. Vezi, de asemenea, Bronfenbrenner (1974: 482): „Spre deosebire de Karl Mars, Dobb include în cadrul – ideologiei – acele poziţii pe care le aproba, ca pi pe cele pe care nu le aproba, termenul având astfel un înţeles aproximativ egal cu – economia politică – a profesorului Myrdal”. Vezi, de exemplu, Schumpeter (1954b: 704, nota de subsol), în care el consideră ca un dat faptul „că în materie de teorie monetară, ca şi generale, învăţăturile ricardiene reprezintă o deviaţie şi că a încetinit evoluţia analizei”. Comparaţi cu referirea lui Jevons (1879; în prefaţă la a doua ediţie a Teoriei economiei politice) la „acel om priceput, dar cu o gândire greşită, David Ricardo (care) a tras maşina ştiinţei economice pe un drum greşit”. În aceasta, ei l-au urmat pe Marx, care l-a văzut pe Ricardo drept „ultimul dintre economiştii ştiinţifici”.

14

Seria de monografii elaborate de Hollander asupra ideilor promovate de trei titani ai economiei clasice engleze – Smith, Ricardo, Mill – au furnizat informaţii asupra celei de-a treia viziuni, în mare detaliu exegetic (Hollander 1973, 1979, 1986). Astfel, el a analizat sistematic ultimele idei (ortodoxia curentă) în legătură cu ceea ce constituie esenţa sistemului de teorii economice propus de fiecare din clasicii menţionaţi. Teza ce se evidenţiază în cele trei monogarfii ale sale şi repetată într-o lucrare mai amplă asupra economiei politice clasice (1987) se referă la faptul că fiecare din aceşti gânditori era preocupat de extinderea ariei de investigaţii asupra problemei alocării resurselor, care este o problemă centrală în lucrările clasicilor. Ideea era că istoricii gândirii economice au pus deseori în umbră continuitatea fundamentală a ideilor clasice şi neoclasice prin concentrarea relativ îngustă asupra unor diferenţe minore dintre sistemul de idei al lui Smith şi respectiv, Ricardo – pe de o parte – şi cel al lui Ricardo şi respectiv, Mill – pe de altă parte27. Astfel, „reabilitându-l” pe Ricardo, Hollander a probat în mod explicit „poziţia adoptată de Alfred Marshall, care a insistat ca el însuşi să scrie în tradiţie ricardiană şi a obiectat la criticile pe care Jevons şi ceilalţi marginalişti le aduceau teoriilor ricardiene” (Hollander, 1986). O bună parte a acestor dezbateri s-a învârtit în jurul diferenţelor de emfază inspirate ideologic, iar caracteristica importantă a masivelor volume ale lui Hollander nu stă nici în exegezele detaliste, la care recurge pentru a-şi construi raţionamentele, şi nici în reabilitarea lui Ricardo ca parte a direcţiei clasic-neoclasic. Câteva conotaţii textuale nu pot stabili puncte de vedere care sunt în mod esenţial ideologice. Nici „popularul sport” de stabilire a pedigriu-urilor pentru şcolile de gândire rivale (din ziua de astăzi) nu este cel mai eficient mod de înţelegere ştiinţifică superioară a procesului prin care eforturile oamenilor de a înţelege fenomenul economic produce îmbunătăţiri şi sintetizează structuri analitice într-o secvenţă fără sfârşit” (Schumpeter, 1954). Ceea ce este semnificativ în legătură cu atacul de anvergură la adresa ortodoxiei curente, prezentată în manualele de economie politică din secolul al XIX-lea, este masiva sa erudiţie. Ea stă la baza analizei sale generând provocarea pe care o aduce cercetătorilor activi de astăzi în domeniul istoriei gândirii economice pentru a testa sistematic şi în detaliu concluziile sale (vezi, de exemplu, Peach, 1984, pentru un răspuns la o astfel de provocare). Oricum, în multe din intervenţiile ştiinţifice desfăşurate în planul controverselor doctrine, care, cu siguranţă, au ajutat mult la încurajarea cercetării sistematice în istoria gândirii economice (în deceniile de după război) s-a distins o notă de anxietate în ceea ce priveşte validitatea derivării noilor interpretări ale clasicilor, prin impunerea asupra acestora a unei grile teleologice moderne (în sensul unor standarde). Această notă de anxietate s-a putu observa, de exemplu, când Collard (1973) s-a plâns de „istoria doctrinară stilizată” care oferea prea mult spaţiu aşanumitei „dezbateri a celor două Cambridge”, asupra teoriei capitalului. Sau, din nou, Peach (1986), care a deplâns preocuparea istoricilor moderni ai gândirii 27

Vezi, de exemplu, Hollander (1986: 167).

15

economice faţă de descoperirea unor modele riguroase, consistente, în scrierile unor teoreticieni din trecut. În particular, el a criticat „noua viziune asupra lui Ricardo”, oferită într-un faimos articol de către Hicks şi Hollander (1977), pentru că au „reinterpretat constructiv” subiectul cercetat prin elaborarea unui model „care îl depăşeşte pe cel original în două moduri: generalizarea formelor şi interpetarea greşită”28. Un punct de vedere similar a fost exprimat mai recent de către Blaug (1985) într-un discurs scris pentru o conferinţă asupra moştenirii lui Ricardo: „Este o reală diferenţă, cred eu, între a descoperi ce a vrut să spună Ricardo sau ce ar fi putut spune şi înţelegerea a ceea ce ar fi trebuit să exprime, dacă ar fi fost cu adevărat riguros, judecând rigoarea după standardele economiei moderne”.

1.5 Abordări istorice la adresa istoriei gândirii economice În mod nesurprinzător, poate, a existat o reacţie crescândă printre specialiştii în istoria gândirii economice împotriva interpretării vechilor analiza economice în termenii unui cadru modern de analiză (cu sau fără nuanţe ideologice), dând ca motivaţie faptul că tinde să detaşeze scrierile economiştilor din trecut de contextul lor operaţional şi să distorsioneze mesajul pe care ei au încercat să-l transmită contemporanilor – lăsând într-adevăr loc pentru interpretări. Corect, scriitorii de la mijlocul secolului XX de obicei atrag atenţia că ei propun să ţină cont de contextul istoric şi intelectual în care au fost elaborate teoriile precedente înainte de a evalua importanţa lor pe termen mai lung pentru evoluţia ideilor economice29. Oricum, sunt multe feluri de a descrie fondul unui scenariu care deja a fost conturat în mintea autorului. Mai sunt, de asemenea, diferenţe remarcate de abordarea unei probleme de cercetare în istoria gândirii economice – diferenţe care se leagă de punctul de vedere potrivit căruia investigatorul porneşte totodată şi de la punctul unde se aşteaptă să ajungă. Respectarea criteriului istoriografic, de exemplu, şi dorinţa de a ajunge la o sumă realistă de obiective şi interpretări pentru vechile analize şi relaţiile lor cu evenimente externe sau circumstanţe socio-politice care au afectat sau care au fost afectate de ele nu ne asigură că rezultatele vor fi neambiguie din punct de vedere empiric. Noile orizonturi recent deschise de către cercetători a căror metodologie este bazată pe criteriul istoriografic (mai degrabă decât teleologic, doctrinar sau 28

Peach (1986: 124-5), într-un articol dedicat tratării de către Ricardo a salariilor, citit prima dată la întâlnirea Asociaţiei Britanice pentru Dezvoltarea Ştiinţei. În acelaşi articol, Peach arăta „primejdia unei citiri selective teleologice care susţine o teză printr-un discurs selectiv”. 29 Vezi, de exemplu, Hollander (1973: 17): „Noi credem că este imposibil să înţelegem intenţia de bază a Avuţiei naţiunilor fără să stabilim nu numai natura economiei britanice din timpul lui Smith, dar şi (sau, mai ales) viziunea lui Smith despre aceasta”. Mai vezi prefaţa la „Studii în istoria teoriei economice până în 1870” a lui Bowley (1973: viii), în care, după ce a declarat că încercarea să „arunce o privire asupra tratării a diferite probleme de către un număr de scrieri în modul ei analitic – mai degrabă decât din punctul de vedere al teoriei economice moderne”, ea a comentat franc: „Rezultatele adoptării acestei abordări m-au surprins şi sunt convinsă că neglijarea acesteia în cartea mea – Nassau Senior şi economiştii clasicie – „.

16

ideologic) au fost mai variate, deoarece nu toţi sunt economişti profesionişti. Întradevăr, mulţi merg în direcţii pe care economiştii le-ar considera ciudate. Tribe, de exemplu, care s-a decis să identifice şi să analizeze valorile cu adevărat comune ale discursului economic din secolele XVII şi XVIII, sugerează că „o cunoaştere completă a teoriei economice contemporane reprezintă un mare handicap pentru orice istoric prospectiv” al ideilor economice. Reacţionând împotriva tradiţiei, potrivit căreia istoria analizei economice trebuie rescrisă de fiecare generaţie30, el insista asupra faptului că este anacronic să judeci vechile texte economice pe baza criteriilor formate de către discursuri mai recente. A sa „Pământ, muncă şi discurs economic” din 1978 este în acelaşi timp o critică la adresa istoriilor gândirii economice existente şi o cercetare a condiţiilor intelectuale în care a apărut economia politică a secolului XIX. El foloseşte texte din secolele XVII, XVIII şi începutul secolului XIX, de exemplu, pentru a-şi documenta ideea, potrivit căreia categoriilor economice de bază, cum ar fi pământul şi munca, au diferite funcţii analitice în scrierile de dinaintea secolului XIX şi de asemenea, ca „economia politică” a secolului XVIII (numită astfel pentru a o diferenţia de economia politică a secolului XIX) era concentrată asupra conducerii menajelor dintr-o societate mai degrabă decât pe o economie în sensul apolitic modern. Cea mai eretică implicaţie a acestei teze este că această „canonizare” convenţională a lui Adam Smith drept fondatorul economiei politice moderne este greşită şi că economia politică clasică (primul discurs care s-a concentrat în mod clar pe sistemul economic capitalist) nu a fiinţat înaintea celui de-al doilea deceniu al secolului XIX. De fapt, abordarea arheologică (mai degrabă decât istorică) a lui Tribe se concentra pe probele unei „arhive economice”, mai degrabă decât pe anumiţi clasici sau teoreticieni individuali, pune în discuţie în mod fundamental rolul pe care economiştii l-au acordat tradiţional istoriei disciplinei lor şi modul eroic în care şi-au negat (respins) foştii maeştrii. Asemenea critici fundamentale şi pe ramură a tuturor istoriilor gândirii economice existente, oricum, sunt greu de înghiţit de către economişti (membrii acestei profesii). Au fost mai multe încercări cunoscute – şi deci mai influente – de a reface respectul faţă de textul original şi de a verifica alunecarea spre mit, atât de mult asociată cu abordarea retrospectivă a vechilor idei economice. La cealaltă extremă faţă de abordarea deliberat austeră şi nepersonalizată a lui Tribe la adresa surselor sale textuale a first best-seller-ul lui Leijonhufvud „Economia politică keynesiană şi doctrinele lui Keynes” (1968). Acesta s-a ocupat de istoria atât de recentă pentru ca să fie destul de acceptat într-un prezent extins prin reinterpretarea mesajului unui anumit clasic, încât s-a crezut (în interiorul şi în afara profesiei) că a lansat cea mai recentă şi mai radicală revoluţie în teoria economică. În plus, a fost publicată într-un timp în care noua ortodoxie generată de către revoluţia keynesiană a fost pusă la întrebări de către practicieni, ca şi de economişti teoreticieni, pierzând atracţia pentru politicieni. Pe scurt, critica lui Leijonhufvud la adresa 30

Compară Blaug (1978: vii): „Există o interacţiune mutuală între gândirea economică din trecut şi cea prezentă astfel încât, chiar dacă o scriem în atât de multe cuvinte sau nu, istoria gândirii economice este rescrisă de către fiecare generaţie”.

17

actualei poziţii relative la ceea ce voia keynes să transmită prin „Teoria Generală” (şi ceea ce succesorii săi au elaborat mai apoi din ea) a adus istoria gândirii într-o dispută teoretică. Obiectivul primar recunoscut al studiului lui Leijonhufvud era să „contribuie la reevaluarea cadrului conceptual care a fost sintetizat din „Teoria Generală”, iar principala sa teză a fost că – teoria lui Keynes – este distinctă de teoria – keynesiană – venituri-cheltuieli”. El a arătat că preocuparea sa exegetică faţă de ce „a spus Keynes cu adevărat” este în plan secundar faţă de scopul său principal. Oricum, două decenii mai târziu, este discutabil dacă demolarea de către Leijonhufvud a câtorva mituri acceptate referitoare la ce conţinea de fapt „Teoria Generală”, împreună cu reinterpretarea sa atent documentată a ceea a vrut să transmită Keynes, reprezintă moştenirea de bază a studiului său – ca şi absolut memorabila trăsătură a impactului imediat asupra profesiei, în general. A dat o ilustrare de efect a modului în care ideile unui ilustru gânditor pot fi nu numai diluate, ci şi falsificate pozitiv de către discipolii acestuia. Pentru istoricii gândirii economice, dedicaţi pentru totdeauna ideii că doctrinele ricardiene sau marxiste, sau marshalliene nu trebuie confundate cu economia politică a lui Ricardo, sau Marx, sau Marshall, o atare distorsiune nu reprezintă o surpriză. Ceea ce este surprinzător în legătură cu legendele care au apărut referitor la conţinutul „Teoriei Generale” este rapiditatea cu care acestea au fost acceptate (sau primite în mod tacit) nu numai de către manuale, ci şi de către unii care au trăit în timpul revoluţiei keynesiene şi aveau un bun motiv de a simţi că au fost parte din aceasta. Miturile31 au fost acum spulberate (sau recondiţionate), iar manualele au fost amendate serios. Oricum, interpretarea lui Leijonhufvud a ceea ce a vrut Keynes să spună nu a fost aşa de uşor absorbită fie de către moştenitorii revoluţiei keynesiene, fie de revizioniştii acesteia. A devenit curând clar în cursul dezbaterilor rezultate că variatele interpretări alternative a mesajului central al lui Keynes şi a sensului în care reprezenta o revoluţie în teoria economică erau deja prezentate (obişnuitenn). Într-adevăr, numărul de noi interpretări a continuat să crească în ultimele două decenii – parţial ca răspuns la provocarea adusă de Leijonhufvud, dar mai mult datorită imensului volum în creştere de dovezi scrise care a devenit accesibil în cele 29 de volume „Scrieri alese” (1971-1989) ale lui Keynes. Proliferarea rezultată de cărţi, articole, seminarii şi scrieri ale studenţilor absolvenţi dedicate reevaluării economiei politice a lui Keynes (şi relaţia ei cu una sau mai multe din variaţiile în schimbare caleidoscopică de keynesism) ar putea fi cu greu rezumată. Oricum, din moment ce majoritatea este legată de dezbaterile teoretice prezente asupra actualei teorii macroeconomice sau monetare (mai degrabă decât de un program de cercetare în istoria gândirii economice), este îndoielnic dacă o asemenea rezumare ar avea vreo relevanţă pentru acest capitol. Lecţia care pare oportun a fi trasă de aici este că există un element inevitabil 31

De exemplu, şi-a întemeiat argumentul pe ideea „capcanei lichidităţii” sau pe presupunerea că salariile sunt inflexibile într-un trend (într-o direcţie) de scădere sau că economiile şi investiţiile sunt ambele elastice la dobândă.

18

subiectiv sau aistoric care viciază interpretările analizelor economice din trecut, garantat de obiectul de contribuire la înţelegerea sau soluţionarea problemelor teoretice din prezent. Există o arie în extindere de cercetare în istoria gândirii economice în care cartierul istoriografic are un precedent asupra consideraţiilor doctrinale sau ideologice şi unde obiectivul fundamental care motivează investigaţiile este mai degrabă empiric decât teoretic sau pedagogic. Rezultatele unor asemenea cercetări tind să fie relativ mai puţin controversate decât majoritatea celor la care s-a făcut referire anterior, dar nicicum mai puţin important. Printre noile tendinţe caracteristice cercetării în istoria gândirii economice din a doua jumătate a secolului XX, de exemplu, a fost un flux cumulativ substanţial de proiecte care ţintesc să aducă în vizor contextele operaţionale actuale, în cadrul cărora anumite teorii economice, analize şi sugestii de politică economică s-au dezvoltat şi care au interacţionat. O mare parte din această muncă a reprezentat un co-produs al unor investigări mai largi efectuate de specialişti în istoria gândirii economice ori de către istorici ai economiei – ambele grupuri intelectuale au fost preocupate în mod tradiţional de procesele de răspândire, ca şi de formalizare sau de filiaţia ideilor economice. Eseurile culese, de exemplu, de Egly în „Ideologia evenimentelor şi teoria economică” (1968) sau articolele şi extrasele republicate în „Economiştii clasici şi politica economică” (1971) a lui Coats ilustrează caracterul de lărgime şi sfera unor probleme care au fost considerate în condiţiile unei asemenea abordări. Ce a dat un impuls general şi interes pentru asemenea cercetări a fost profesionalizarea disciplinei şi dezvoltarea fără precedent – în special după al doilea război mondial – a rolului economistului de formaţie academică ca şi consilier pe probleme de politică economică32. Foarte multe articole şi un număr deloc de neglijat de monografii care examinează – în diferite grade de generalitate şi particularitate – rolul jucat de vechii economişti de marcă care au oferit sfaturi guvernelor, termenii în care şi-au justificat prescripţiile şi gradul lor de succes în influenţarea celor ce elaborează politicile economice (policy makers) au fost acum publicate. Aceste scrieri discuta inter alia caracterul adecvat al instrumentelor profesioniste de analiză a economiştilor vizavi de problemele cu care s-au confruntat ca şi consilieri, receptivitatea guvernelor sau grupurilor sociale, sau politice la argumentele, natura şi gradul de consens al disciplinei relativ la diverse probleme şi la momente diferite în timp şi modurile în care teoriile şi sfaturile economiştilor au fost influenţate de către (sau au influenţat) curentele externe de idei şi evenimentele actuale. În 1964, de exemplu, Stigler şi-a dedicat discursul prezidenţial (în calitate de preşedinte) de la întâlnirea anuală a Asociaţiei Economice Americane unei discuţii asupra rolului unor vechi economişti de marcă care au consiliat pe probleme de politică 32

O ediţie specială a „Istoriei economiei politice (Coats 1981) a fost dedicată articolelor ce vorbesc, pentru un număr de ţări dezvoltate şi subdezvoltate, despre experienţa lor în chestiunea rolului crescut al economistului în cadrul guvernului după al doilea război mondial, un eveniment pe care Coats (1981: 342) îl descrie ca „o explozie atât în politicile economice şi sociale oficiale, cât şi în dezvoltarea economiei politice ca o disciplină academică – ştiinţifică – şi ca o ştiinţă politică”.

19

guvernamentală şi a atenţionat audienţa sa că influenţa economistului „a fost de obicei mică pentru că îi lipseau cunoştinţele profesionale speciale asupra competenţei comparative a statului şi a întreprinderii private”. Când s-a întors la această temă în anii ‘70 – într-o vreme în care economiştii se bucurau de o mai slabă apreciere – el a insistat că „Economistul este cu adevărat şi în mod fundamental important când el sporeşte cunoaşterea realizărilor sistemelor economice”, dar că, din moment ce descoperirile lui în această arie sunt prea specializate şi tehnice pentru a fi cu adevărat inteligibile în afara turnului său de fildeş, „influenţa muncii unui economist şi stima populară (nonprofesională) care îi este acordată este foarte posibil să fie în mod negativ corelate”. Una din primele şi cele mai citite monografii erudite asupra temei generale a „relaţiei dintre schimburile gândirii şi interesele economiştilor şi metodele şi scopurile urmărite de către cei ce elaborează politici economice a fost „Economie politică şi politica economică” a lui Winch (1969). Tratând, aşa cum a făcut-o, prima jumătate a secolului XX (şi, în principal perioada de până în 1920), această lucrare a umplut un gol în istoria economiei politice şi a politicilor economice, şi a evenimentelor din trecutul recent, fiind astfel deosebit de interesantă pentru studenţi şi nespecialişti. A fost urmată de către o varietate de monografii de cercetare mai specializate şi mai detaliate, cum ar fi studiul făcut de Howson şi Winch (1977) asupra practicii Consiliului Consilierilor Economici în „Gândirea economică şi India”, Barber (1975) a examinat eficacitatea teoriei economice aplicate de către autori care au tratat problemele economice ale Indiei în timpul existenţei Companiei India de Est. Alţi istorici ai gândirii economice au avut în vedere interacţiunile complexe dintre evenimentele economice, teorii şi politici, cu referire la un timp mult mai scurt de manifestare şi la subiecte mai îngust definite. Berg (1980), de exemplu, s-a concentrat asupra celor circa trei decenii ce au urmat războaielor napoleonice, examinând detaliat implicaţiile teoretice şi ideologice a „chestiunii maşinăriei”. El susţinea că aceasta a reprezentat perioada critică în care contemporanii şi-au dat seama pentru prima oară de schimbările tehnologice aduse de revoluţia industrială şi în care a apărut economia politică clasică. În ciuda problemei aparent înguste pe care a ales s-o investigheze, oricum, viziunea ei asupra a la ce se referea dezbaterile secolului XIX şi a „analiza sa a multor niveluri diferite – politic, social şi intelectual – pe care a fost creată şi articulată economia politică” a avut un efect de lărgire simţitoare a perspectivelor deschise de către cercetarea sa. O deschidere a orizonturilor de cercetare pentru oamenii de ştiinţă dedicaţi unei abordări istoriografice a ideilor economice a reprezentat o trăsătură distinctivă a unei mari părţi din noile realizări în istoria gândirii economice publicate în ultimul sfert al secolului. Se poate spune că acestea reflectă schimbarea în rolul multor economişti profesionişti spre o participare mai directă în procesul de elaborare a politicii economice care a avut loc după al doilea război mondial. Mai important, probabil, decât extinderea globală a numărului de economişti angajaţi ca profesionişti cu normă întreagă în serviciul guvernului a fost creşterea proporţiei 20

economiştilor de marcă care, la anumite momente ale carierei lor, şi-au asumat responsabilităţi temporare sau cu jumătate de normă (part-time) ca sfătuitori economici la politicieni de prim rang (aflaţi la putere sau în opoziţie), ca şi în numărul de economişti pregătiţi care acum ocupă posturi politice sau administrative. În mod semnificativ, termenul de „economie politică”, care a captat tente antice (în sensul de vechi) pe la mijlocul secolului XX (fiind aproape eliminat din manuale în favoarea unor termeni, cum ar fi analiza economică, sau ştiinţa economică sau economie politică pozitivă – positive economics -), a fost refolosit în anii ‘70 – şi nu doar de către economiştii care căutau să-şi distingă aria de preocupare de tradiţia ortodoxă. De fapt, au avut loc schimbări mari în percepţia economiştilor a rolului lor profesional şi a scopului, şi naturii disciplinei lor. În aceste condiţii, întrebări de genul celor puse de Winch, de exemplu, referitor la relaţiile dintre gândirea economică şi politicile economice au atras interesul profesioniştilor care nu au dat înainte prea multă atenţie istorie disciplinei lor. Când economiştii în general (şi chiar neprofesioniştii) au fost stimulaţi de către dezbaterile în legătură cu Leijonhufvud să citească „Teoria Generală” pentru ei înşişi, oricine era în stare să citeze faimosul testament al lui Keynes în legătură cu puterea gândirii economice de altădată: Ideile economiştilor şi a filozofilor politici, şi când au dreptate, şi când greşesc, sunt mai puternice decât se obişnuieşte să se creadă. Într-adevăr, lumea este condusă de puţine alte lucruri. Oamenii practici, care cred că sunt în afara oricăror influenţe intelectuale, sunt de obicei sclavii vreunui economist defunct. Nebuni aflaţi la putere, care aud voci din cer, îşi trag frenezia vreunui înţelept din urmă cu câţiva ani. (Keynes 1936: 383) Când dezbaterile dintre monetarişti şi keynesişti au început să treacă din revistele de specialitate în paginile financiare ale cotidienelor, toată lumea dorea să afle ce s-a întâmplat cu revoluţia keynesiană. Între timp, materialele primare, ca şi stimulentele pentru o cercetare fructuoasă a experienţei secolului XX în ceea ce priveşte conexiunile dintre schimbările în evenimentele socio-economice şi sisteme (sistemele socioeconomice), şi în obiectivele şi percepţiile elaboratorilor de politici – pe de o parte, şi progresele (teoretice sau empirice) făcute în cunoaşterea economică – pe de altă parte, s-au extins enorm în ultimele două decenii. În afară de materialul conţinut de „Scrierile alese” a lui Keynes (Keynes 1971-1989) şi de numeroase biografii, jurnale şi memorii legate de ce ar putea fi numita eră keynesiană, o vastă cantitate de documente guvernamentale capabile să arunce lumină directă asupra interschimbării de idei între economişti şi făuritorii de politici au devenit accesibile pentru cercetători serioşi, începând cu mijlocul anilor ‚6033. O mare parte a 33

De exemplu, până în 1966, accesul la dosarele publice ale Marii Britanii a fost negat cercetătorilor, până când au trecut 50 de ani de la data la care ultima hârtie în dosar a fost stocată. Regula (legea)

21

cercetării istorice actuale stimulată şi facilitată de aceste dezvoltări s-a concentrat asupra unor întrebări, cum ar fi cea dacă Keynes era sau nu revoluţionar prin teoria sa economică sau cât de mult reţelele sale economice erau răspunsuri adecvate la evenimentele curente şi cum şi când cei ce elaborau politicile economice se adresau teoriei şi argumentelor sale. Rezultatele au fost cumulativ impresionante, deseori contradictorii şi deosebit de instructive nu numai pentru istorici, ci şi pentru economiştii moderni preocupaţi de modurile în care conceptele economice, teoriile şi analizele au fost folosite sau cenzurate de către „oameni practici” aflaţi sau nu la putere (în instituţiile de stat). Ele merg, de exemplu, de la monografia asupra „Politicii monetare britanice 1934-1931” a lui Moggridge (1972), care a tratat fondul problemei printr-un flux larg de articole şi monografii ce poate (sau nu poate) fi numită keynesiană34. Bineînţeles că programul de cercetare în economia politică nu se limitează la practica britanică. De exemplu, „De la noua eră la noul pact – new deal- „ a lui Barber (1985) se referea la o experienţă americană punând în discuţie teoriile de economie politică a lui Herbert Hoover şi viziunile contemporane ale economiştilor în perioada 1921-1933.

1.6 Concluzie Revigorarea cercetării în istoria ştiinţei economice care a caracterizat cale de cinci decenii de după 1950, a generat un flux larg de publicaţii ştiinţifice în acest domeniu – majoritatea de o calitate ridicată. Consideraţii de spaţiu au dominat chiar şi cele mai scurte observări generale a zonei de impact şi a calităţii acestor rezultate care au fost disponibile doar în engleză şi nu este, cu siguranţă, un fenomen englez. Astfel, ne-am limitat la a lua în considerare acele secţiuni ale acestei largi frontiere de cercetare unde ni s-a părut că au fost deschise noi perspective de către abordări contrastante care au fost în mod particular interesante nu numai pentru specialişti erudiţi în câteva arii avansate ale istoriei gândirii economice, ci şi pentru economişti sau istorici în general. Prezentarea de mai sus ţinteşte să fie mai degrabă ilustrativă decât definitivă şi nu încearcă să supună unei revizii critice sistematice cele mai remarcante sau cele mai progresiste rezultate de cercetare obţinute până în prezent, sau să identifice tendinţe şi prospecte pentru viitoare cercetări în istoria gândirii economice35. Ea reprezintă viziunea selectivă a unor observatori care călătoresc de-a lungul unui peisaj variat cu spatele la locomotivă.

de 50 de ani, neglijată pentru prima dată în 1966 pentru a deschide pentru studenţi dosarele oficiale ale perioadei primului război mondial şi după, a fost înlocuită în 1967 de o regulă de 30 de ani. 34 Vezi, de exemplu, Peden (1983), Booth (1986), Browning, Corry (1986) şi Rollings (1988) pentru o selecţie a contribuţiilor studenţeşti la acest program de cercetare aflat în derulare. 35 În legătură cu tendinţele din trecutul apropiat vezi, de exemplu, articolele care celebrau primul deceniu de Istorie a Economiei Politice, care au fost publicate în acea revistă în 1983, în special cele ale lui Coats (1983), Marchi şi Lodewyks (1983), în care sunt discutate evoluţiile literaturii de revistă în perioada începând cu 1968.

22

Pentru a putea înţelege confruntările de idei ce au loc astăzi în cadrul ştiinţelor economice, ca si tendinţele si evoluţia principalelor curente de gândire economică este necesără efectuarea, chiar şi succintă, a unei incursiuni în istoria îndepărtată a gândirii economice. Materialul istoriografic adunat de-a lungul ultimelor cinci milenii, ne aduce în prim plan preocuparea constantă a omului în descifrarea tainelor vieţii economice. Dacă ţinem seama de succesiunea epocilor istorice, de nivelul teoretic şi de gradul de complexitate al ideilor emise, putem vorbi de două mari etape în apariţia şi dezvoltarea gândirii economice: gândirea economică premodernă (preştiinţifică), de la începuturi şi până la mijlocul sec. al XVII lea şi gândirea economică modernă (ştiinţifică) – mijlocul sec. al XVII lea şi până în prezent.

2.1 Gândirea economică în antichitate Ca urmare a vicisitudinilor istoriei, dovezile scrise despre începuturile gândirii economice sunt rare şi destul de sumare. Cele mai vechi scrieri ajunse până la noi şi care conţin unele informaţii privitoare la problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia). “Codul lui Hammurabi” (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii babiloniene ce sintetizează, printre altele şi gândirea economică a vremii[2], se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul cuprinde una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului scalavagist babilonian şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private[4]. În “Codul lui Hammurabi” sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de lucru), ale scaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a “oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabililă şi reglementată legal. Ca şi “Codul lui Hammurabi”, textele de origine hindusă, “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor” ( Arthasastra) şi “Legile lui Manu ”, ne oferă şi ele o serie de informaţii interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale sclaviei, sursele de formare a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi. 23

În “Legile lui Manu”, se consideră sclavajul ca un fenomen justificat, de origine divină, cu rol important în prosperitatea castelor superioare: preoţii (brahmanii) şi războinicii (ksatriyi). Clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică – agricultura, mesteşuguri, comerţ - era denumită “clasa gospodarilor”(voişii). Preoţii şi războinicii trebuiau să conducă şi să apere statul , să vegheze la păstrarea ordinii fireşti a lucrurilor. Puterea castelor superioare provenea nu numai din dreptul divin, ci şi din marile proprietăţI funciare deţinute şi care, la rândul lor, erau apărate prin lege[10]. Faţă de “Legile lui Manu”, în care accentul cade pe analiza detaliată a vieţii sociale hinduse, “Arthasastra” sau “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor”, cuprinde şi o serie de reflecţii cu caracter economic. Spre exemplu, “bogăţia” este considerată a-şi avea izvorul în munca umană, dar pământul, carierele de piatră, pădurile şi alte obiecte materiale, deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii omului, sunt “sterpe” şi prin urmare, nu pot fi considerate o “bogăţie”. Statul era cel care trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze depozite tampon de material lemnos, cu scopul de a-l pune ulterior în vânzare, atunci când preţurile ar fi crescut prea mult. Totodată statului îi revenea şi sarcina asigurării propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de “interes public”. Astfel, se poate întrevede o posibilă schemă de funcţionare a bugetului de stat. Circumscrise aceluiaşi cadru se întâlnesc chiar şi noţiunile de “venituri curente” ale statului şi “venituri fundamentale, permanente”[3;pag.188]. O asemenea concepţie brahmană favoriza, în mod indubitabil, clasele privilegiate şI sistemul de castă. Evoluţia ulterioară asocietăţii hinduse va scoate în evidenţă caracterul perimat al concepţiei brahmane,va deveni o frână serioasă în calea dezvoltării intensive şi extensive a societăţii hinduse. În plan ideologic “brahmanismului” i se va opune “budismul“. Această concepţie religioasă (budismul), cu un puternic caracter contestatar, avea la bază principiul potrivit caruia, viaţa determină în mod implicit suferinţă oamenilor şi prin urmare, numai renunţarea la sine însuşi, poate ridica fiinţa umană pasiunilor dăunătoare ei. Chiar dacă, sub aspect ideologic, budismul prezintă, în esenţă, o serie de opinii idealiste, totuşi în planul gândirii economice el va milita pentru stimularea dezvoltării raporturilor economico-sociale, atât în interiorul, cât şi în afara Indiei, în condiţiile răspândirii lui în Asia. Dacă ne referim la continentul asiatic, nu putem omite perioada de înflorire a ideilor economice chineze (sec.VI–III î.e.n.) sub imperiul gândirii filosofice “confucianiste ”. Susţinătorii lui Confucius cereau conducătorilor statului şi stăpânilor de sclavi moderaţie în cheltuirea veniturilor, să iubească şi să asigure protecţie poporului. Din punct de vedere economic era promovată ideea acunmulării bogăţiei, dar cu condiţia ca acest lucru să nu dăuneze nivelului de trai al oamenilor. Se considera necesară satisfacerea nevoilor umane, dar printr-un consum moderat. “Virtutea” ar fi izvorul bogăţiei, iar “statul ideal”, cel în care trebuie să se muncească mult şi să se consume puţin pentru asigurarea stabilităţii în societate. Dezideratul confucianist viza reunificarea provinciilor chineze într-o “Mare 24

Unitate”, teză evident utopică deoarece: “ atunci când se va realiza Marea Unitate, lumea va aparţine tuturor. Vor fi aleşi cei mai inteligenţi şi vor fi promovaţi cei mai talentaţi oameni. Toţi vor avea existenţa asigurată “[7,21]. Chiar dacă aceste idei reflectă caracterul irealizabil al unei lumi idilice – fără factori şi stimuli economici reali, totuşi confucianismul a marcat un moment important în cadrul gândirii economice premoderne. Privind retrospectiv, gândirea economică a antichităţii a avut, cu unele excepţii, un loc secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filosofie, morală, ştiinţele naturii, politică, religie. Ideile economice emise s-au limitat fie la a descrie unele fenomene economice, fie au reflectat preocuparea oamenilor pentru înscrierea într-un cadru normativ a vieţii lor economice. De aceea, reflecţiile economice specifice acestei perioade, include, în esenţa lor, un pragmatism şi un descriptivism accentuat, amplificat şi de caracterul natural al economiei antice. Interesele gânditorilor antici pentru aspectele vieţii economice va creşte o dată cu apariţia banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerţului. Un exemplu în acest sens ne oferă Grecia Antică, unde democraţia sclavagistă va favoriza dezvoltarea comerţului şi a creditului. În plan teoretic asistăm la un moment important al trecerii de la pragmatism, la o treapta superioară de înţelegere şi interpretare a fenomenelor economice. Unele dintre aceste incercări de ieşire din sfera pragmaticului sunt considerate de specialişti, “adevărate începuturi sau rudimente de teorie economică, chiar şi în sensul modern al termenului”[9,pag.51], cum este şi cazul operei lui Aristotel. De aceea, confruntările de idei nu s-au lăsat mult timp aşteptate. Ele au determinat împărţirea gânditorilor greci în două tabere: cea a adepţilor democraţiei sclavagiste, numiţi şi “sofişti” şi cea a “socratiştilor”, susţinători ai intereselor conservatoare ale statului sclavagist. Deosebirile de idei sunt evidente. Ele se manifestă atât în ce priveşte interpretarea diferitelor categorii economice – muncă, venituri, avuţie – cât şi din punctul de vedere al înţelegerii fenomenului sclaviei şi al cămătăriei. “Sofiştii” (Protagoras, Hipias) atacau sclavia şi autoritatea statală. Ei considerau necesară emanciparea individului căci, aşa cum afirma Protagoras, “omul este măsura tuturor lucrurilor”[6,pag.35] şi se pronunţau în favoarea intensificării activităţii comerciale a Greciei cu alte popoare. Deosebiţi fundamental de “sofişti”, “socratiştii”(Xenofon, Platon, Aristotel) erau tradiţionalişti şi conservatori, apărau sclavia şi erau adepţii intervenţiei statului în reglementarea controverselor, mai ales a celei iscate în jurul repartiţiei veniturilor. Totodată remarcăm un interes din partea lor, un interes deosebit pentru latura universală a problemelor economice abordate.[5]. Xenofon (427-335 î.e.n.), continuator al ideilor lui Socrate, este autorul lucrării “Oeconomicos”, în care a încercat să definească într-un mod cât mai elocvent ştiinţa economică. După părerea sa, “ o asemenea ştiinţă cu ajutorul careia oamenii pot să-şi îmbogăţească viaţa economică, iar viaţa economică, după determinarea noastră este întrega avuţie fără excepţie, iar prin avuţia fiecăruia dintre noi înţelegem, ceea ce este util în viaţă.”[12,pag.35]. 25

Pentru Xenofon, “economia” apare ca fiind acea ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpânul de sclavi cum să-şi sporească averea – cantitatea de bunuri utile – şi cum să-şi organizeze cât mai bine propria activitate. Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii, dinamismul lor imprimând un ritm alert tuturor celorlalte activităţi. Apărător al intereselor aristocraţiei spartane, oponent al democraţiei ateniene, Xenofon aprecia meseriile şi comerţul ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi. Ele trebuiau prestate, în opinia sa, doar de către sclavi şi stăini. Chiar dacă respinge comerţului de speculă şi camătă, Xenofon este totuşi preocupat în a cerceta mecanismul repartiţiei veniturilor (în lucrarea: “Despre venituri”) şi de relaţia ce apare între diviziunea muncii şi dimensiunile pieţii ( în lucrarea “Cyropedia”). Spre exemplu, el cosideră că diviziunea muncii se dezvoltă pe măsura dezvoltării comerţului, teză confirmată şi de faptul că, la sate, în cadrul economiei naturale, diviziunea muncii este mai puţin dezvoltată[8,pag.14]. Contribuţii importante la dezvoltarea gândirii economice premoderne întâlnim mai ales în lucrările filosofilor greci: Platon (428 – 348 î.e.n.) şi Aristotel (384 – 322 î.e.n ). “Socratiştii” asemeni lui Xenofon, consideră statul ca fiind pilonul pe care trebuie să se sprijine societatea, pentru ca aceasta din urmă, să funcţioneze corespunzător. Ei manifestă ostilitate în ceea ce priveşte procesul acumulării avuţiei sub formă bănească (chrysofobie), ca şi a dispreţului nutrit faţă de sclavi, prejudecată care le va limita considerabil orizontul propriilor reflecţii economice. Între cei doi filosofi greci Platon şi Aristotel există, însă, o serie de deosebiri. Platon a fost preocupat de latura pragmatică şi normativă a cunoaşterii economice. El considera ca fiind necesară intervenţia statului în problema repartiţiei produsului obţinut [9]. Spre deosebire de Platon, Aristotel pune accentul cu precădere pe clarificarea şi explicarea unor procese economice. El reuşeşte să formuleze şi o serie de ipoteze şi generalizări îndrăzneţe pentru gândirea economică a timpului. Spre exemplu, o mărturie incontestabilă a valorii ideilor aristoteliene este cartea I, intitulată: “Statul şi bazele sale” din lucrarea în mai multe părţi “Politica”. În cadrul cărţii I, Aristotel încearcă să facă distincţia între obiectul economiei şi cel al politicii; să cerceteze schimbul de mărfuri şi categoriile sale; să efectueze o analiză pertinentă şi complexă din punct de vedere economic al societăţii sclavagiste[1]. Potrivit concepţiei aristoteliene, există o deosebire fundamentală între economie şi politică. “Economia” se referă la “gospodăria casnică a stăpânului de sclavi”, pe când “politica” vizează activitatea statului. Sunt sezizate şi deosebirile fundamentale ce există între economia naturală şi economia de schimb, prin intermediul distincţiei pe care Aristotel o face între cele două modalităţi de creare a bogăţiei. Astfel economia naturală apare, în accepţiunea sa, sub numele de “economie“ şi se manifestă prin activitatea de producere a valorilor de întrebuinţare necesare gospodăriei stăpânului de sclavi. Economia de schimb are la bază procesul acumulării de bani, cu scopul de a obţine 26

avere şi apare sub numele de “ chrematestică ”, modalitate cu care nu este de acord şi pe care o consideră contrară naturii umane. Aristotel examinează îndeaproape şi categoria economică de “marfă” cu cei doi factori ai săi: valoarea şi valoarea de întrebuinţare. Valoarea, spune filosoful grec, se manifestă în procesul circulaţiei mărfurilor, când produse diferite ca însuşire şi utilităţi sunt aduse la acelaşi numitor. Spre deosebire de valoare, valoarea de întrebuinţare a mărfii, consideră el, este dată de utilitatea acesteia. Totodată, este legată valoarea mărfii, de însuşirea acesteia de a fi schimbată cu o alta şi, potrivit raţionamentului, el ajunge la aşa numita “valoare de schimb”. Pentru explicarea mecanismului de formare a valoarii de schimb, Aristotel foloseşte exemplul, devenit celebru: al perechii de sandale care poate fi folosită atât la încălţat sau umblat şi care capătă astfel “valoare de întrebuinţare”, dar care poate fi schimbată pe alte produse şi deci capătă “valoare de întrebuinţare”[1,pag.25]. Chiar dacă reflecţiile economice aristoteliene prezintă o gândire economică avansată, totuşi, raţionamentul lor s-a oprit aici. De ce ? Pentru că, el nu a reuşit să descopere elementul comun tuturor mărfurilor care se schimbă şi deci, cum se ajunge în mod practic la fenomenul egalităţii în procesul schimbului de mărfuri. Eşecul său se datorează prejudecăţilor vremii, când munca fizică era dispreţuită, considerată nedemnă, deoarece era efectuată de către sclavi. Un bogat material bibliografic, de mare importanţă în ce priveşte analiza vieţii economice, ne-a fost lăsat şi de gânditorii latini. Dintre aceştia pot fi amintiţi: Marcus Terentius Varro (116 - 27 î.e.n.), Cato cel Bătrân (234 - 149 î.e.n.), Tiberius (163 – 132 î.e.n.) şi Caius Grachus (153 – 121 î.e.n.); Lucius Columella (sec.I î.e.n.). Marcus Terentius Varro, renumit erudit roman s-a preocupat printre alte şi de analiza vieţii economice şi ca urmare va scrie tratatul în trei părţi intitulat “Economia rurală ”. Trăind în perioada în care imperiul roman avea tendinţa de a se transforma în “imperiul parazitar”, datorită importului “forţat“ efectuat în ceea ce privea cantitatea şi preţul mărfurilor destinate consumului zilnic, cât şi ca urmare a accentuării dispreţului manifestat de munca fizică, Terentius Varro propune drept soluţie de ieşire din această criză, reîntoarcerea la economia naturală. Economia naturală era, potrivit lui Varro, soluţia optimă de relansare a producţiei agricole din imperiu, înlăturâdu-se astfel dependenţa de un import, pe cât de costisitor, pe atât de nesigur, desfăşurat pe căi de comunicaţie obstrucţionate tot mai mult de duşmanii Romei. Cato cel Bătrân a rămas în memoria posterităţii, nu numai ca virulent adept al acţiunilor de distrugere a Cartaginei, ci şi prin tratatul său economic intitulat : “Despre agricultură”. El consideră agricultura drept cea mai bună ocupaţie pentru romani, deoarece, comerţul şi camăta sunt activităţi periculoase şi păgubitoare. Prosperitatea gospodăriei sclavagiste romane, potrivit lui Cato, trebuia să aibă la bază cheltuieli minime cu obţinerea inventarului agricol, concomitent cu prestarea de către sclavi a unei munci continue şi susţinute. 27

Lucius Columella este gânditorul latin care, potrivit specialiştilor, a scris cel mai complet tratat despre agricultură al antichităţii. Realizat în 12 cărţi, Tratatul lui Columella încearcă găsirea unor soluţii salvatoare pentru scoaterea din criză a agriculturii imperiului roman. El are meritul de a fi relevat necesitatea luării de măsuri cu caracter economico – social şi politico - cultural împotriva sistemului latifundiar. Cea mai îndrăzneaţă măsură pe care o propune este aceea a renunţării parţiale şi apoi treptate la munca sclavilor şi trecerea lor la sistemul colonatului[8,pag.15]. Spre deosebire de gânditorii latini analizaţi fraţii Grachus, Tiberius şi Caius, s-au situat în postura de apărători ai intereselor populare, îndeosebi cele ale ţăranilor liberi, în faţa tendinţelor evidente din partea latifundiarilor de acaparare a unor suprafeţe de pământ tot mai mari. Fraţii Grachus au propus o lege de împroprietărire a ţăranilor, îndeosebi ai acelora care s-au înrolat voluntari în armata impăratului. Împroprietărirea trebuia făcută prin luarea de pământ din acele latifundii care depăşeau 250 ha.

2.2 Gândirea economică în evul mediu O altă modalitate de abordare a problematicii economice se întreve odată cu trecerea societăţii la feudalism. Din punct de vedere socio – politic, asistăm la un puternic proces de stratificare socială. În cadrul său, apare şi se dezvoltă proprietatea feudală asupra pământului şi se instalează dominaţia politică şi economică a clasei feudale. O dată cu accentuarea stratificării sociale, concomitent cu stabilirea unui anumit statut al acestor clase fundamentale ale societăţii – clasa feudalilor, iobagii şi a ţăranilor liberi – are loc o creştere a importanţei bisericii şi a doctrinei creştine. Este epoca de efervescenţă a scolasticii şi dogmaticii. Lupta care se dă în societate, în aceste circumstanţe, este aceea dintre biserica creştină şi instituţiile laice. Biserica va căuta să-şi afirme şi să-şi răspândească dominaţia religioasă, în vreme ce pătura laică va cauta să lupte pentru propria sa independenţă. Între susţinătorii aripii laice s-au situat o serie de mari gânditori ai timpului, dintre care putem aminti pe Marsilo de Padova, Dante Alighieri, Toma d`Aquino. Toma d`Aquino (1225-1274), este considerat unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai scolasticismului medieval european. Lucrarea sa de referiţă intitulată “Summa thelogice” poate fi apreciată ca reprezentând chintesenţa filosofică a catolicismului. Autorul s-a străduit să-şi servească, prin doctrina sa politică, morală, şi religioasă, clasa socială din care făcea parte. În încercarea sa de a justifica dogmele bisericii şi ale orânduirii feudale, el preia şi exacerbează anumite teze din doctrina lui Aristotel. Astfel, Toma d`Aquino abordează societatea ca pe un sistem organic, în cadrul căruia, fiecare individ îşi exercită în mod natural şi firesc “ funcţia ”. Deosebirile de stări sunt cauzate de deosebirile de funcţii. Există o anumită “ justiţie distributivă ” confotm căreia, fiecărei stări şi clase sociale i se cuvin anumite drepturi şi obligaţii, îmuabile, care vor trebui să rămână totdeauna aşa. 28

Toma d`Aquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. El consideră renta funciară ca fiind absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija traiului zilnic şi să-şi poată ocupa timpul, potrivit “ funcţiei “ lor fireşti, cu cultivarea orizontului lor spiritual. Cu toate că este un susţinător al economiei naturale, Toma d`Aquino nu exclude schimbul de mărfuri, ci îl consideră ca fiind ceva necesar justificat. Vânzarea şi cumpărarea, afirmă el, au fost introduse pentru folosul comun al societăţii, “ căci unul are nevoie de lucrul altuia şi invers ”. Pentru el, bogăţia este de două feluri, în funcţie de forma pe care o îmbracă: “ bogăţia naturală ”, adică hrana, bunuri de uz personal, animale, pământ şi “ bogăţia arficicială ” formată din aur şi argint şi care nu trebuie “ să domine ” pe om. Toma d`Aquino încearcă şi o definire a aşa numitului“ preţ just ” al mărfurilor. Acest “preţ just” cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea mărfurilor ce vor face obiectul schimbului, căt şI venitul corespunzător stării sociale a participantului la schimb, venit care să le asigure acoperirea nevoilor de consum corespunzătoare rangului şi stării lor sociale. Deoarece, “preţul just” nu se putea realiza pe piaţă, el trebuia asigurat de către stat prin aşa numitele: “commurus aestimatio”, adică o serie de reguli menite să conserve rangul, privilegiile şi beneficiile participanţilor la schimb. În concepţia lui d`Aquino, statul nu poate asigura fericirea cetăţenilor săi, decât în măsura în care el se subordonează acestora, împreună cu întregul său ansamblu de instituţii politice statale de cerinţe, de norme juridice de care el se serveşte în înfăptuirea politicilor sale. Totodată sunt evidenţiate, potrivit lui d`Aquino, cinci forme de guvernământ care ar exista în societate: monarhia, oligarhia, aristrocraţia, democraţia şi o formă mixtă rezultată din îmbinarea aristrocraţiei cu democraţia[11,pag.41]. Acestor forme de guvernământ le-ar corespunde o serie de legi, şi anume : o lege eternă, o lege naturală, o lege umană şi o lege divină. Împotriva acestei concepţii dezvoltate de Toma d`Aquino şi, în general de toţi ceilalţi adepţi ai bisericii şi dogmaticii catolice, se vor manifesta masele oprimate sub formă protestatară, prin aşa-numitele “erezii”. Împotrivirea faţă de ideologia şi cunoştinţele catolicismului medieval a cunoscut acest protest mai mult sau mai puţin activ, ce a variat de la o ţară la alta, în funcţie de momentul istoric respectiv. Spre exemplu, în Anglia este cunoscută “Răscoala lui Nat Tyler”, meşteşugar englez care în 1381 a reunit sub conducerea sa ţăranii nemulţumiţi şi i-a ridicat la luptă împotriva nobililor şi a privilegiilor acestora. Ideologul răscoalei, preotul John Bale, a întocmit o serie de revendicări, dintre care amintim: confiscarea averilor mânăstireşti şi împărţirea lor ţăranilor; desfiinţarea iobăgiei; comunitate de averi şI egalitate deplină. Aproape 150 de ani mai târziu, în Germania are loc “Războiul ţărănesc“ (1525) condus de Thomas Muenzer. Ideile economice ale acestui războiul ţărănesc sunt expuse sub forma ereziei. În Cehia, în anul 1409 are loc “mişcarea husită”, după numele mentorului său, Jan Hus, care avea drept principală revendicare, organizarea pe bază de obşte a vieţii social-economice. Şi în Răsăritul Europei se vădesc, de asemenea erezii, îndreptate spre biserica ortodoxă. Astfel, în Bulgaria, 29

primele decenii ale sec. al X-lea aduce în prim plan, “mişcarea bogomilită”, având ca fundament o doctrină creştină bazată pe dualismul dintre bine şi rău, pe critica ferventă a feudalismului, mişcare larg răspândită apoi, până în sec. al XVI-lea în întreaga Peninsulă Balcanică şi Rusia. În Transilvania sunt cunoscute de asemenea “Răscoala de la Bobâlna” (1437), care avea ca principală revendicare limitarea domeniilor feudale şi îmbunătăţirea situaţiei maselor ţărăneşti, precum şi “Războiul ţărănesc” al lui Gheorghe Doja (1514) care avea înscris în programul său, ca principală revendicare: “surparea tiraniei nedrepte a nobilimii”[8,pag.28]. Spre deosebire de feudalismul european, cel asiatic, se remarcă prin multiple particularităţi, destul de pronunţate, cum este cazul Chinei, Indiei şi Orientului Arab. Apariţia feudalismului în China se situează între sec. III-II î.e.n. Statul feudal chinez mai păstrează şI în această perioadă forma dispoziţiilor orientale, cu un puternic aparat birocratic. În China, ca şI în cazul Indiei şi al Arabiei (cu anumite rezerve), legătura dintre politică şi religie este foarte strânsă. Religia se transformă într-o puternică armă ideologică îndreptată spre apărarea şi conservarea relaţiilor feudale. Prin urmaren şi în această parte a lumii, protestul manifestat faţă de societatea feudală va îmbrăca în linii mari forma “ ereziilor ”. Pe acest fundal, confucianismul este încă modul predilect de gândire economică, cu toate că suferă o serie de adaptări şi reforme. Între gânditorii chinezi ai acestei perioade, un loc aparte îl deţine Dun Ciju Sun (sec II-I î.e.n.), prin scrierile sale cofucianiste de factură teologică. Potrivit opiniei lui Dun Ciju Sun, autoritatea publică trebuie exercitată numai de către împărat deoarece, el reprezintă alesul divinităţii pe pămănt, iar universul are un stăpân suprem care deţine forţa de a dirija toate fenomenele şi procesele din natură şi societate. Dun Ciju Sun, şi nu numai el, pretinde că mentorul său Confucius, în lucrarea “Primăvara şi toamna”, relevă existenţa a trei stadii de dezvoltare istorică a societăţii. Primul stadiu, “veacul decăderii şi al tulburărilor”, se caracterizează prin lupta pentru putere a principilor locali. Cel de-al doilea stadiu “veacul instaurării păcii”, îi este specific procesului de unificare al Chinei, iar al treilea stadiu intitulat “veacul marii păci”, ar duce la asigurarea armoniei universale prin aderarea la societatea chineză şi a triburilor străine[11, pag.46]. Aceste idei explică de ce ulterior doctrina neocofucianistă sau confucianismul teologizat va reprezenta ulterior ideologia oficială susţinută de clasele sociale înstărite. Împotriva Van Ciun, confucianismul teologizat, precum şi a daoismului (curent religios reacţionar) se vor ridica o serie de gânditori chinezi progresişti din acea perioadă cum ar fi: Van Ciun, Cijun Cean Tun, Bao Cejin Ian. Van Ciun realizează prin scrierile sale, o analiză critică a doctrinei confucianiste. El va combate teza potrivit căreia, acţiunile umane de zi cu zi ar fi conduse de o forţă divină. În ciuda poziţiei sale aparent consecvente, ce depăşea într-un fel filosofia şi doctrinele vremii, Van Ciun prezintă şi inconsecvenţă şi limite. 30

Astfel, el este tributar concepţiei fataliste, potrivit căreia, destinul uman ar fi dinainte stabilit, respectiv predestinat[11, pag.47]. Cijun Cean Tun este un critic fervent al daoismului. El consideră teoria unui “ Dao ceresc ”, adică a unei legi cereşti, drept idealistă. O astfel de teorie nu poate servi oamenii, ci dimpotrivă poate constitui o frână în dezvoltarea societăţii, iar exacerbarea ei, poate determina chiar dispariţia statului. De un interes aparte se bucură ideile gânditorului chinez Ian-Iuni, om de stat şi cărturar al dinastiei Tari (sec.VIII). El considera necesară întărirea puterii statale prin stabilirea unui impozit unic pe terenul agricol deţinut de fiecare proprietar în parte, îm funcţie de suprafaţa agricolă a acestuia. Impozitul unic urma să fie plătit în două rate anuale[8,pag.23]. Idei economice interesante se întâlnesc şi la Lu–Ciji (sec. IX ). Ele sunt expuse în lucrarea “Şase articole referitoare la repartiţia egalitară a impozitelor şi la apărarea poporului”. În lucrarea sa, Lu–Ciji propune ca obiectul impozitării să nu fie averea individului, ci omul, deoarece el este cel care produce bunuri în mod nemijlocit. “Bogăţia se naşte din forţa omului”, scrie el. Dacă ea lucrează şi este în acţiune, atunci crează o bunăstare deplină şi desăvârşită. Dacă ea nu dă dovadă de îndemânare şi este inactivă.avem sărăcie şi mizeriei.“[8, pag.24 ]. Valoarea banilor, spune el, depinde de cantitatea acestora aflată în circulaţie, unde statul nu ar trebui să intervină pentru a-şi creşte veniturile. Concepţia sa include şi o serie de idei economice, dar cu caracter utopic, cum a fost aceea a realizării unei “societăti frumoase”, lipsită de privilegii, clase sociale, impozite şi autoritate statală. În India, afirmarea feudalismului are loc în prezenţa unor caste puternice. Acestor caste le vor fi inoculate ideologiile brahmană şi budistă, dar cu adaptările specifice vremii. Evoluţia societăţii hinduse va marca şi în plan ideologic modificări importante. Astfel are loc îmbinarea brahmanismului cu budismul şi este momentul constituirii religiei induiste. Hinduismul propăvăduia respectarea de către fiecare individ a legilor castei sale şi crezul de a nu săvârşi rele[11, pag.48]. O dată cu reunificarea Indiei (sec. XVI – XVIII) au loc şi aici mişcări antifeudale sub forma ereziilor. Spre exemplu, este cunoscută mişcarea tărănească sub numele de “Bhakti”ale cărei revendicări cuprindeau printre altele: ideea luptei pentru unitatea şi egalitatea oamenilor, independenţa faţă de religie, respingerea sistemului castelor, lupta împotriva ritualurilor bisericeşti, etc. Totuşi, susţinătorii acestor idei antifeudale nu mergeau mai departe. Inconsecvenţa lor este dată de însă şi protestul pasiv al atitudinilor lor[11, pag.48]. Sub aspectul gândirii economice hinduse, relevante sunt scrierile învăţatului Achbar (1556-1605) susţinător al economiei de schimb. El militează pentru reorganizarea sistemului circulaţiei băneşti şi a sistemului de impozitare propunând în acest sens, ca efectuarea impozitării să se facă asupra pământului sub formă bănească şi nu în natură. Secolul al XVIII lea a marcat şi pentru India un moment crucial. Începe procesul de descompunere a feudalismului şi de pătrundere a influenţelor europene, 31

mai ales prin intermediul coloniştilor englezi. Este epoca apariţiei curentului iluminist ce va marca, în sens pozitiv, şi gândirea economică hindusă. Un alt reprezentant de seamă al curentului iluminist indian este Vali Ulah. În lucrarea sa intitulată “Apărătorul lui Alah cel de sus”[11, pag.49] formulează unele idei cu privire la organizarea socială şi susţine teza conform căreia, omul este o fiinţă socială legată nu numai de familie şi de societate ci şi de întreaga omenire. Anticipând, putem trage concluzia că teza de mai sus, va fi reluată mai târziu în Europa, cu adaptările de rigoare, în cadrul aşa-numitei “doctrine a solidarismului“. Statul este în concepţia lui Vali Ulah un organism care trebuie să se întemeieze şi să funcţioneze pe baza legilor dreptăţii şi ale binelui general şi să respecte el însuşi drepturile cetăţenilor săi. Chiar dacă Ulah nu se ridică până la necesitatea formulării ideii de schimbare ale rânduielilor feudale cu altele noi, oricum atestă o anumită atitudine înaintată şi progresistă. Spre deosebire de China şi India, Orientul Arab este dominant în speţă de învătăturile moral-religioase ale Coranului, unde inegalitatea de avere şi drepturi existentă în societate, ar fi rodul predestinării. Prin urmare, avem de-a face cu o concepţie fatalistă favorabilă aristocraţiei musulmane în general. Împotriva acestor idei se vor ridica o serie de gânditori progresişti: An Nazani (801- 831); Abul Ala Amaari (973 – 1057); Ibu Bajda (sec. XI) , etc. An Nazani respinge ideea amestecului religiei în problemele statului şi se pronunţă pentru separarea bisericii de viaţa politică. Statul este apreciat ca o instituţie independentă, cu drepturi şi atribuţii distincte de drepturile şi obligaţiile bisericii. Ca şi An Nazani, Abul Ala Amaari se ridică împotriva rânduielilor bisericeşti. El este şi un critic acerb al societăţii timpului său, societate în care puterea de stat, spune el, este deţinută de aristocraţie, pe baza bogăţiilor strânse din exploatarea celorlalte clase sociale. Aceasta este o situaţie “inumană”, ce trebuie depăşită prin instaurarea voinţei poporului, îndreptăţit în a-şi alege conducătorii. Gândirea economică arabă va fi şi ea presărată cu o serie de idei utopice, îndeosebi în ceea ce priveşte modul de organizare a societăţii şi statului arab. Reprezentativ pentru ideile sale utopice este gănditorul arab Ibu Bajda. În lucrarea sa “Călăuza solitarului” el îşi expune opinia privind realizarea unui stat ideal, în cadrul căruia autoritatea publică ar fi total nefolositoare[8, pag.24-25]. Cu tot caracterul utopic al modului său de gândire Ibu Bajda, este important, totuşi, pentru convingerea pe care o nutreşte faţă de posibilitatea realizării unui stat bine organizat sub aspect social, în care oamenii să fie egali, să trăiască în armonie fizică şi spirituală. Prin urmare, putem afirma cu certitudine că, apariţia şi evoluţia ulterioară a feudalismului în Europa, Asia şi Orientul Arab a generat mutaţii importante în planul gândirii economice, a revigorat modul de înţelegere şi interpretare a fenomenelor şi proceselor din societate. Totodată, constatăm orientarea democratică şi progresistă a unor reprezentanţi ai claselor sociale interesate în dezvoltarea societăţilor lor, care au exprimat, prin ideile lor, puncte de vedere mai înaintate de cât cele ale perioadei sclavagiste. 32

Începuturile ştiinţei economice pot fi identificate cu apariţia şi evoluţia curentului de gândire mercantilist. În accepţiune lingvistică, termenul de mercantilism îşi are originea în limba italiană unde, substantivul “mercante” înseamnă comerciant sau negustor, aşa cum în limba franceză, adjectivul “mercantile” se identifică cu noţiunea de negustoresc. Curentul de gândire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa economică, sub aspect teoretico-practic, până la mijlocul sec. alXVIII-lea. El a apărut şi s-a dezvoltat sub impulsul economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol esenţial. Cu toate că, prin excelenţă, acest curent de gândire economică manifestă un empirism accentuat, totuşi, ideile şi preceptele emise au vizat găsirea unor soluţii de politică economică menite să ducă la sporirea veniturilor statului şi la consolidarea poziţiilor burgheziei (la început cea comercială) aflată în plină ascensiune în peisajul economic general, caracterizat iniţial de cooperaţia capitalistă simplă şi ulterior, de către manufacturi. Spre deosebire de spiritul moderator ce a caracterizat gândirea economică a scolasticilor medievali, mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc cât mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii, şi implicit, a puterii acestora. Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale: principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cât mai mult aur, putere şi implicit bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: “aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile”; principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde banul constituie “nervul războiului”.[5,pag.25] Trei idei mai importante caracterizează modul de gândire mercantilist: concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională); izvorul şi rolul profitului în societate şi concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelalte produse ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă. Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual sau naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub această formă devine preocuparea centrală atât a indivizilor cât şi a statului, acesta din urmă fiind considerat “exponentul birului public”. Fascinaţi de ideea îmbogăţirii imediate şi prin orice mijloace, mercantiliştii nu-şi pun problema consecinţelor pe termen lung ce decurg din practica acestui procedeu şi nici a urmărilor negative ce vor influenţa avuţia şi destinul multor 33

popoare de pe alte continente (cum este cazul celor două Americi, a Indiilor Orientale şi Occidentale etc.). Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi comerţul, respectiv circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi preocupaţi de mecanismul funcţionării economiei de piaţă, mercantiliştii sunt de părere că, suplimentul monetar încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea produselor respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vânzarea produselor (preţ mai mare) comparativ cu preţul de achiziţie al acestora. Mergând cu analiza mai departe, ei ajung la concluzia că, sfera economică în cadrul căreia se realizează profitul ar fi circulaţia mărfurilor şi comerţul. Prin urmare, se pierde din vedere faptul că, dacă este să privim la nivel macroeconomic, atunci fiecare negustor apare pe piaţă într-o dublă ipostază, aceea de vânzător-cumpărător şi astfel, explicaţia surplusului de valoare obţinut ca urmare a diferenţei de preţ dintre achiziţia şi vânzarea produselor, nu mai are fundament. Deci, nici profitul şi nici sporirea avuţiei nu au la bază acest mecanism. Această “tară” teoretică a gândirii mercantiliste va fi exploatată şi va genera vii dispute atât în rândul susţinătorilor, cât şi al adversarilor lor de mai târziu, adepţi ai liberalismului clasic. Totuşi, se poate afirma cu certitudine că, prin trecerea la economia de schimb, avuţia este eliberată din limitele valorii de întrebuinţare şi încadrată în “spaţiul” valorii de schimb. Această mutaţie va permite amplificarea continuă a bogăţiei şi a posibilităţilor de acaparare a ei. Comerţul de mărfuri şi de bani devine astfel, cea mai profitabilă sferă a economiei.[11, pag.21] Cu toate că mercantilismul a fost contestat şi vehement criticat de către adepţii liberalismului clasic şi neoclasic în ceea ce priveşte rolul esenţial pe care aceştia îl acordă statului în susţinerea economiei – intervenţie socotită drept o piedică în calea afirmării liberei iniţiative a agenţilor economici şi a funcţionării economiei de piaţă, totuşi, acest curent de gândire economică are meritul de a fi îmbinat în mod eficient teoria cu practica, de a fi pus politicul în slujba economicului. Statul şi politica sa devin eficiente, susţin mercantiliştii, doar în măsura în care se sprijină pe bogăţie cât mai mare şi în continuă creştere. Scrierile mercantiliste pot fi încadrate în ceea ce astăzi numim “economia normativă” şi se leagă mai puţin de “economia pozitivă”, adică analiza a ceea ce se află în realitatea economico-socială, chiar dacă nu lipsesc şi o serie de preocupări şi în acest sens. În evoluţia sa, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante determinate în funcţie de modul de interpretare şi aplicare a politicilor economice emise în acea perioadă. Prin urmare, avem de-a face cu mercantilismul timpuriu şi mercantilismul dezvoltat. Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi unor decenii din prima jumătate a sec. al XVII-lea. Acestei perioade îi este caracteristică preocuparea pentru realizarea unor balanţe comerciale active, a unui excedent al intrării de monedă faţă de ieşiri. În acest context sunt remarcate măsurile de ordin administrativ impuse de către stat, 34

în sensul limitării, chiar până la interdicţie, a importului de mărfuri şi stimulării, pe cât posibil, a exportului, cu scopul atragerii unei cantităţi cât mai însemnate de monedă şi metal preţios. Convingerea unanimă era că, numai în acest mod ţara poate fi considerată bogată. Mercantilismul timpuriu îşi găseşte expresia cea mai elocventă în modul de conducere şi administrare a oraşelor-cetate italiene: Veneţia, Genova, Florenţa. Sub impulsul său, se înregistrează o creştere a libertăţilor economice şi politice, opresiunea feudală este atenuată în favoarea dezvoltării agriculturii, a comerţului şi a activităţilor bancare, meşteşugăreşti şi manufacturiere din oraşe. Corporaţiile constituite i-au parte la conducerea vieţii publice. Analizând această stare de lucruri, economistul german Wilhelm Sombart avea să ajungă la concluzia că, de fapt, mercantilismul nu poate fi considerat a fi altceva, decât politica economică a oraşului extinsă la un teritoriu mult mai mare.[11,pag.23] O analiză pertinentă a mercantilismul metalist ne parvine prin scrierile bancherului Gaspar Scaruffi. La el se întâlneşte concepţia unei balanţe comerciale active, însoţită de ideea centralizării statale şi a unificării monetare. Deoarece procesul de constituire a noilor economii naţionale nu se încheiase şi cum acestea nu-şi puteau procura banii necesari doar din mijloace economice private, se apelează la sprijinul statului, a cărei funcţie economică se va aşeza pe economia naţională-cadru. Analizând această situaţie, Antonio Serra propune o serie de măsuri pe care statul ar trebui să le aibă în vedere pentru stimularea exportului, în condiţiile unui import restrictiv. La acest tip de mercantilism se va referi ulterior Adam Smith când scrie că: “...deşi încurajarea exportului şi descurajarea importului sunt cele două mari mecanisme prin care sistemul mercantilist îşi propune să îmbogăţească orice ţară, totuşi, cu privire la anumite mărfuri, el pare a urma o cale diametral opusă (...). Sistemul mercantilist descurajează exportul de materii prime pentru manufactură şi al uneltelor de muncă, pentru a acorda muncitorilor noştri un avantaj şi a-i face capabili să vândă pe pieţe străine mai ieftin decât muncitorii altor naţii (...). El încurajează importul de materii prime pentru manufacturi, pentru ca să poată fi prelucrate de muncitorii noştri mai ieftin şi să înlăture astfel un import mai mare şi de o valoare mai mare de bunuri manufacturate”. [9, pag.111] Prin urmare, este evident că, mercantilismul de factură metalistă conţinea în sine, germenii trecerii spre cel industrialist. Mercantilismul dezvoltat (mijlocul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea) a exprimat o concepţie mult evoluată cu privire la modul de conducere şi dezvoltare a societăţii din acea perioadă. Asistăm la o diminuare a factorului administrativ, concomitent cu accentuarea acţiunii factorilor economiei, prin rolul esenţial conferit balanţei comerciale. Se constată şi o relaxare considerabilă a comerţului exterior deoarece, activitatea de import nu mai este atât de restrictivă şi este promovată ideea creşterii acesteia concomitent cu creşterea, într-o proporţie mult mai mare a exportului, pentru a se putea asigura permanent o balanţă comercială activă. 35

Indiferent de forma pe care o îmbracă, de soluţiile propuse şi de spaţiul geografic în care se manifestă, mercantilismul prezintă câteva trăsături esenţiale: a) este primul curent de gândire economică care încearcă să analizeze, sub aspect teoretico-practic, modul de producţie bazat pe schimbul de mărfuri şi relaţii salariale, în condiţiile în care, intensificarea schimburilor comerciale externe se desfăşoară în proporţii considerabile şi sunt cele care stau la baza creării de bogăţie, a plusprodusului. Tocmai din acest motiv, principala formă de sporire a bogăţiei este considerată acumulare de bani şi de metale preţioase, iar sfera circulaţiei (în speţă comerţul exterior) este privită ca izvor de bogăţie.[7, pag.29]; b) promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi acumularea primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor; c) mercantilismul se leagă strâns de politica economică (comercială) a timpului, ceea ce va justifica şi sub aspect teoretic, nu numai practic, formarea marilor imperii coloniale adunătoare de metale preţioase, materii prime şi bani; d) nevoia crescândă de stoc monetar este alimentată şi de necesitatea satisfacerii unor cerinţe cât mai variate şi numeroase din partea puterii regale şi a acoliţilor ei: de la războaie la o viaţă bazată pe lux şi consum rafinat; e) banii sunt consideraţi drept: “un factor de producţie cu acelaşi titlu ca şi pământul”,[11, pag.22] idee sesizată şi interpretată ulterior de economistul suedez Eli Heckscher astfel: “banii erau priviţi uneori ca avuţie “artificială”, distinctă de avuţia “naturală”, unde dobânda de capital era considerată drept plată pentru închirierea banilor, analogă cu renta funciară. În măsura în care mercantiliştii căutau să descopere motive obiective pentru mărirea ratei dobânzii (...) ei le găseau în cantitatea totală a banilor” [4,pag.200]. Această ultimă idee va deveni ulterior o veritabilă sursă de inspiraţie pentru J.M. Keynes, în formularea teoriei rolului pozitiv al ratei scăzute a dobânzii. Fondul comun al ideilor mercantiliste s-au particularizat însă pe zone geografice şi ţări în funcţie de politicile economice elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat pentru creşterea avuţiei. În Spania şi Portugalia, economiştii s-au preocupat de conservarea metalelor preţioase provenite din noile continente cucerite şi de interzicerea scoaterii din ţară a acestora. Prin excelenţă, avem de-a face cu un mercantilism metalist, în cadrul căruia se întreprind o serie de măsuri prohibitive în domeniul importului de mărfuri străine, măsuri care au condus la ruinarea economiei. Mercantilismul industrialist, fondat în Franţa de Jean Bodin, Montchretien şi Colbert, a avut drept obiectiv esenţial, achiziţia de metale preţioase prin practicarea unei politici de dezvoltare industrială, pe baza reglementărilor şi interdicţiilor statului. Ideea de bază a mercantilismul industrialist constă în faptul că, puterea politică nu poate fi legată decât de expansiunea comercială. Dezvoltarea industrială este privită în cadrul acestui proces, ca un instrument, rolul decisiv revenind statului prin aplicarea unor subvenţii pentru dezvoltarea manufacturilor, paralel cu aplicarea unor politici protecţioniste riguroase. 36

Jean Bodin a insistat în lucrările sale pe dezvoltare, aşa cum le numea el, a “marilor activităţi naţionale” şi anume: agricultura, industria şi comerţul.[11,pag.24] Antoine de Montchrétien (1575-1621), în lucrarea sa “ Traité de l’économie politique” (1615) dedicat regelui şi reginei aprofundează ideea valorificării bogăţiilor ţării prin munca cetăţenilor săi, cu concursul statului, a cărui independenţă trebuie să fie asigurată. Montchrétien face distincţia între bani şi metale preţioase, pe de o parte, şi bogăţie, pe de altă parte, subliniind că abundenţa de bani şi metale preţioase creează doar premisa îmbogăţirii ţării, dar nu neapărat o şi îmbogăţeşte [7,pag.31]. De aceea, conchide mercantilistul francez, sunt necesare manufacturile, dezvoltarea acestora oferind comerţului mărfurile necesare schimbului şi aducătoare de metale preţioase în ţară. A luptat contra consumului de lux şi a militat pentru creşterea consumului comun, ca factor dinamizator al creşterii economice. Antoine de Montchrétien este adeptul ideii comercializării mărfurilor străine în Franţa, numai în măsura în care acestea vor determina realizarea unei balanţe comerciale active, pentru a se realiza un profit cât mai mare şi, mai ales, pentru a atrage o cantitate de metal preţios în ţară [2,pag.34]. El avansează şi ideea potrivit căreia, ar fi necesar importul de materii prime pentru manufacturile franceze, pentru ca avuţia să crească, import ce s-ar putea obţine din banii strânşi pe vânzarea produselor finite către străinătate [10,pag.28]. Mercantilismul industrialist îşi va găsi însă expresia cea mai elocventă în concepţia economică a lui Jean Baptiste Colbert (1619-1683). “Colbertismul va fi potrivit exegetului francez Luc Bourcier de Carbon, expresia cea mai franceză a mercantilismului industrialist”.[5,pag.13] Personalitate economică complexă, specialist în domeniul administraţiei publice, economiei şi finanţelor, Colbert consideră industria şi comerţul drept izvoarele fundamentale de bogăţie şi putere pentru Franţa [7,pag.32]. În acest sens, el a militat pentru aducerea specialiştilor străini în vederea dezvoltării sectorului manufacturier pentru reorganizarea finanţelor publice şi private. Exegeţii săi îi reproşează însă minimalizarea rolului agriculturii în societate, deoarece, pentru Colbert, acest sector al economiei nu poate fi considerat decât “o cămară” din care vistieria publică îşi acoperă cheltuielile cu luxul casei regale a lui Ludovic al XIVlea şi cu cheltuielile ocazionate de dezvoltarea manufacturilor statului. Reacţia firească faţă de asemenea măsuri de tip etatist restrictiv şi administrativ dirijiste a fost liberală [7,pag.32]. Ea va deveni ulterior o componentă importantă a curentului fiziocrat, ce a precedat colbertismului. Mercantilismul comercialist a fost practicat îndeosebi în Marea Britanie, deoarece sursele cele mai mari de bogăţie le constituiau comerţul şi navigaţia, efectuate sub reglementări stricte îndreptate spre protecţia şi favorizarea expansiunii acestora. De exemplu, prin Actele de Navigaţie ale lui Cromwell şi Charles al II-lea se asigura protecţia marinei comerciale engleze în detrimentul celei olandeze pentru că, o navă străină nu putea exporta în Marea Britanie decât mărfuri produse în ţara de origine. Comerţul exterior englez nu se putea face decât 37

prin intermediul navelor construite în şantierele engleze, care aparţineau armatorilor englezi şi pe care serveau echipaje şi ofiţeri englezi [8,pag.150]. Mercantilismul comercialist englez a fost practicat şi teoretizat cu precădere de: Thomas Mun (1571-1641), Josias Child (1639-1690), William Petty (1623-1687), acest din urmă gânditor englez făcând deschiderea spre doctrina economică a liberalismului clasic. Thomas Mun şi-a formulat concepţia mercantilistă prin intermediul a două lucrări mai cunoscute: “Consideraţiuni asupra comerţului Angliei cu Indiile Orientale” (1609) şi “Tezaurul Angliei în comerţul exterior” (1664-post mortem). El face distincţia netă între bani, bogăţie şi metale preţioase, considerând banii drept mijloc de îmbogăţire şi nu de bogăţie ca atare deoarece, afirma Mun, “cu cât sunt mai intens şi mai raţional folosiţi, cu atât bogăţia poate spori mai repede, iar tezaurul ţării se umple mai mult”[11,pag.24]. Thomas Mun nu se sfieşte să recomande statului englez şi intensificarea importurilor de mărfuri deoarece, ieşirea banilor peste graniţă poate aduce o bogăţie mult mai mare Angliei concretizată într-un stoc monetar şi de metale preţioase mai ridicat, la care se pot adăuga şi noi pământuri care prin rodul lor îi vor spori avuţia. Prin urmare, avem de-a face cu o viziune dinamică de abordare a operaţiunilor economice, la care se adaugă o analiză, chiar dacă simplificată, a riscului economic, a necesităţii realizării unor cheltuieli privite ca moment în strategia economică de obţinere a unui profit ridicat [7,pag.33]. A rămas celebră în acest sens comparaţia pe care Mun o face între rolul banilor şi rolul seminţelor: “Dacă noi l-am judeca pe agricultor numai prin prisma momentului semănatului am putea să-l considerăm nebun. Dar dacă ne amintim în acel moment şi de secerat, care este scopul activităţii sale, atunci am putea judeca cum se cuvine munca lui şi belşugul care decurge din ea”. [6,pag.87] De aceea, Thomas Mun vede finalizarea unor asemenea eforturi în obţinerea unei balanţe comerciale active deoarece, scrie el, “mijlocul obişnuit de sporire a avuţiei noastre şi a tezaurelor noastre este comerţul cu străinătatea, activitate în care trebuie să respectăm regula după care în fiecare an să vindem străinilor mărfurile noastre, de o sumă mai mare decât suma mărfurilor folosite de noi de la ei”.[6,pag.87] Aceasta are un efect dublu asupra avuţiei: pe de o parte se vinde surplusul de mărfuri şi se încasează metale preţioase de care ţara are nevoie, iar pe de altă parte, se vor cumpăra acele mărfuri de care ţara are nevoie şi pe care nu le poate produce ca urmare a costurilor de producţie ridicate pe care acestea lear necesita.[11,pag.25] Josias Child, continuator al ideilor lui Thomas Mun, aduce însă unele modificări în modul de realizare a balanţei comerciale active propunând în acest sens, dezvoltarea comerţului maritim cu Anglia în vederea asigurării supremaţiei în acest domeniu, a creşterii capitalului comercial, care concomitent cu încurajarea acelor ramuri ce vând produsele ţării şi asigură materiile prime atât de necesare pentru propriile industrii. Child este de părere că prosperitatea Angliei nu se poate realiza decât prin simplificarea şi liberalizarea operaţiunilor comerciale şi scăderea ratei dobânzii la banii împrumutaţi pentru desfăşurarea activităţilor comerciale. De 38

altfel, Child, considera nivelul scăzut al ratei dobânzilor, semnul prosperităţii şi nu al decăderii economiei. “Ca să ştii dacă o ţară este bogată sau săracă, menţiona el, nu trebuie să faci altceva decât să vezi care este preţul (dobânda) banilor”. [1,pag.31] Constatăm că mercantilismul comercialist specific acestei perioade se deosebeşte fundamental de forma precedentă, mercantilismul industrialist, prin faptul că, sporirea stocului de metal preţios şi de bani se realizează prin aportul comerţului, şi nu al industriei. Activitatea comercială trebuie şi ea susţinută de către stat printr-o serie de căi economice şi extraeconomice şi anume prin crearea de monopoluri în comerţ şi transporturi; prin activităţi coloniale şi printr-o serie de reglementări cu caracter special în raporturile cu alte state exportatoare sau importatoare de bunuri şi servicii. Mercantilismul fiduciar, răspândit în Europa primei jumătăţi a sec. al XVIII-lea, a fost conceput de renumitul bancher de origine scoţiană John Law. El a fost experimentat în Franţa. Ideea lui de bază este următoarea: pentru ca o naţiune să prospere este necesar ca numerarul să fie abundent, iar atunci producţia creşte, populaţia se dezvoltă, însă moneda trebuie să circule în mod activ şi cât mai rapid. Ori, numerarul nu-i necesar să fie reprezentat de metalul preţios. El (metalul) poate fi substituit cu o monedă de hârtie al cărui volum va fi proporţionat nevoilor comerţului. Banca centrală este cea care emite bancnote înlocuitoare de metal preţios. Ele (bancnotele) vor servi la plata impozitelor în avans, vor fi considerate că alimentează producţia şi schimbul, că reprezintă adevărată cheie a dezvoltării.[5,pag.13] Mercantilismul de confluenţă, în care se împletesc idei ale Occidentului cu cele ale Orientului întâlnim în scrierile lui J.T. Posoşcov şi Dimitrie Cantemir. Reprezentând şi fundamentând deopotrivă ideile ţarului Petru cel Mare, Posoşcov considera ca necesare dezvoltarea şi diversificarea unor manufacturi ale statului rus, mai ales prin credite şi comenzi de stat, concomitent cu crearea şi unor manufacturi de proporţii mai mici, care să răspundă cerinţelor multiple ale schimbului şi activităţilor comerciale. Deopotrivă, Posoşcov, privind dezvoltarea industriei manufacturiere, este de părere că ar fi necesară şi o ameliorare a stării ţărănimii ruse prin reducerea fiscalităţii, limitarea abuzurilor faţă de ţărani, mercantilismul rus văzând în ţărani o posibilă forţă de muncă pentru manufacturile aflate în formare şi dezvoltare. Mai era susţinută şi ideea că, valoarea banilor depinde efectiv de puterea statului. [7,pag.34] Cu opt ani înaintea lui Posoşcov, Dimitrie Cantemir îşi expunea doctrina mercantilistă în lucrarea “Descrierea Moldovei”(1716), lucrare cerută de Academia Germană şi care îl va primi ulterior pe Cantemir ca membru al său. Particularităţile doctrinei mercantiliste a lui Cantemir decurg din axarea acesteia pe principalele probleme politico-economice ale statului feudal românesc, aflat la răscrucea marilor drumuri comerciale şi sub influenţa a trei mari imperii: rusesc, turcesc şi austriac. 39

Din cadrul doctrinei sale reţinem ca importante următoarele idei: necesitatea realizării unităţii românilor, organizarea unui stat centralizat în care să fie instituită monarhia ereditară, înlăturarea asupririi străine care împiedica dezvoltarea ţării prin subminarea posibilităţilor de acumulare a avuţiei.[11, pag.26] Cantemir mai arată că, nu-i destul că o ţară să fie înzestrată cu resurse naturale pentru ca ea să fie bogată, ci avuţia ei sporeşte numai în măsura în care creşte hărnicia poporului său şi se intensifică activitatea comercială, concomitent cu reducerea consumului de lux şi fastul puterii regale. În general, mercantiliştii s-au axat pe ofertă, cu scopul de a exporta surplusul de produse şi pentru a procura valuta necesară [3,pag.6]. Ei au urmărit o abordare macroeconomică a fenomenelor şi proceselor, însă niciodată nu au reuşit să realizeze o prezentare sintetică asupra economiei şi a funcţionării acesteia. Nu au reuşit să separe aspectele economice de cele politice, adeseori acestea suprapunându-se, economia căpătând, de cele mai multe ori, forma acţiunii politice. Totuşi, putem considera mercantilismul ca un pas important în dezvoltarea economico-socială a epocii. El a fost o primă încercare de descifrare a scopului mişcării capitalului, de analiză a circulaţiei mărfurilor şi a economiei de schimb, pregătind în bună măsură terenul pentru afirmarea fiziocratismului şi ulterior, a doctrinei liberalismului clasic.

40

Rezultatele aplicării timp de două-trei secole a ideilor de tip mercantilist şi respectiv a politicilor economice de această factură, nu s-a dovedit în ultimă instanţă, promiţătoare. Tabloul economic al acestei perioade ne prezintă un declin accentuat al sectorului agricol, sacrificat în mod deliberat în favoarea dezvoltării industriale, preţurile scăzute la produsele agricole generând un adevărat exod al populaţiei rurale spre oraşe, concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole necultivate. Ca urmare a politicilor vamale restricţioniste este împiedicată circulaţia produselor agricole, chiar şi în interiorul aceluiaşi stat. Regulamentele absolutiste ale breslelor şi ghildelor generează stabilirea “apriori” a condiţiilor de fabricaţie, a preţurilor, a salariilor în corporaţiile meşteşugăreşti, manufacturiere şi negustoreşti, ceea ce va duce ulterior la compromiterea în mare măsură a trendului dezvoltării industriale[6,pag.12]. Constatând, prin exemplul faptelor, că economia devenea tot mai săracă pe măsură ce se acumula tot mai mult numerar din exportul produselor, economiştii şi-au dat seama de greşeala comisă, şi anume, aceea de a identifica banii cu avuţia. Pe fundalul acestor stări negative, ia fiinţă în plan teoretic, gândirea economică fiziocrată. Gândirea fiziocrată s-a născut ca o reacţie critică faţă de aceste realităţi, opiniile multor economişti schimbându-se radical. În aceste condiţii se încearcă demonstrarea necesităţii instaurării libertăţilor economice şi politice în numele a două cerinţe fundamentale: ridicarea eficienţei activităţilor economice şi considerarea agriculturii ca singura ramură economică chemată să creeze şi să sporească bogăţia unei ţări[7,pag.27]. Prin urmare, denumirea de fiziocratism provine de la interpretarea fizică (naturală) a legilor şi proceselor economice deoarece, natura, legile naturale sau fizice, cu caracterul lor imuabil şi universal sunt cele care trebuie să stea la baza existenţei şi acţiunii umane. “Prin legea fizică, scria François Quesnay, se înţelege cursul reglat de întregul eveniment fizic al ordinii naturale, cel mai avantajos genului uman. Prin lege şi morală se înţelege regula întregii acţiuni umane de ordine morală conform cu ordinea fizică, evident cea mai avantajoasă genului uman. Aceste legi formulează ansamblul a ceea ce numim legea naturală.”[9,pag.13]. Pornind de la această presupoziţie, fiziocraţii au conchis că ştiinţa economică este o ştiinţa naturală, fizică şi că bogăţia se poate identifica cu natura 41

pusă în slujba omului, iar valoarea trebuie să fie natura, în forma ei de manifestare economică adică, pământul ca producător de mijloace de subzistenţă. Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-1774); Victor Riqueti, marchiz de Mirabeau (1715-1789); Mercier de la Riviere; Dupont de Nemours (1739-1817); Anne Robert Jacques Turgot, baron de l’Aulne (1727-1781). Prin lucrările lor fiziocraţii au adus în teoria economică o serie de idei novatoare, axate pe evidenţierea principiului “ordinii naturale”, şi a noţiunilor de lege economică, produs net şi circuit economic. Principiul “ordinii naturale” exprimă ideea de bază a gândirii fiziocrate. Fiziocraţii sunt printre primii cercetători ai economiei ce manifestă o concepţie netă asupra Ştiinţei sociale şi a legilor (“ordinii”) economice. În concepţia fiziocraţilor, societatea evoluează urmând o serie de “uniformităţi”, “legi naturale”, “o ordine naturală” dată de divinitate pentru a asigura fericirea oamenilor şi a-i face pe aceştia să le cunoască şi să se conformeze acţiunilor lor[ 8,pag.39]. “Ordinea naturală” este opusă concepţiei de “ordine socială”, aceasta din urmă fiind considerată ca artificială, deoarece este rezultatul voinţei umane, căci, aşa cum afirmase iniţial şi Jean Jacques Rousseau, “ceea ce este natural şi spontan nu are nevoie să fie contractual.”[4,pag.17]. Totuşi, trebuie menţionat că, pentru fiziocraţi ordinea naturală nu presupune “întoarcerea la natură, la sălbăticie ”- teză la modă, vehiculată şi în literatura franceză a timpului începând cu Voltaire şi Diderot. Dimpotrivă, “ordinea naturală înseamnă proprietate, siguranţă, libertate – iată întreaga ordine socială”[4,pag.17], cum arată Mercier de la Riviére în lucrarea sa, “L’ordre naturel et essentiel des sociétés politiques”, considerată un adevărat cod al doctrinei fiziocrate. “Ordinea naturală” situează pe prim plan respectul individului faţă de legi, iar proprietatea şi autoritatea statală reprezintă baza evidentă a acesteia. “Ordinea naturală” este considerată ca “divină şi esenţială”, ea este “invariabilă” şi are “universalitate” [4,pag.18], “o universalitate” înţeleasă în mod realist de fiziocraţi. Turgot, de exemplu afirma: “oricine nu uită că sunt state politice separate unele de altele şi constituite în mod divers, nu se va trata niciodată bine o chestie de economie politică”[13,pag.23]. În ceea ce priveşte consecinţele practice ale “ordinii naturale”, concepţia lor este la fel de însemnată deoarece, aşa cum subliniază Gide şi Rist: “ea dărâmă un întreg edificiu de reglementări vechi în ce priveşte regimul economic”[4,pag.17]. Astfel raţionalitatea, reprezintă o trăsătură esenţială a ordinii naturale. “Fiecare om trebuie să obţină cea mai mare satisfacţie prin cheltuiala cea mai mică posibilă, arată François Quesnay, aceasta-i perfecţia conducerii economice. Şi când fiecare va face la fel, această ordine în loc de a fi tulburată, va fi dimpotrivă mai bine asigurată”. Să lăsăm deci, ca totul să se împlinească de la sine: “laissez-faire, laissez passer, le monde va lui méme”[8,pag.40]. În concepţia fiziocrată “laissez-faire” nu imprimă doctrinei pasivitate şi fatalism. “Pentru indivizi, apreciază fiziocraţii, va fi totul de făcut, trebuie lăsat fiecăruia câmp de acţiune fără teama că interesele private se vor ciocni între ele, 42

aducând prejudicii interesului general”[4,pag.18]. Statul, consideră fiziocraţii, este chemat “să suprime piedicile create în mod artificial, să asigure menţinerea proprietăţii şi a libertăţii, să pedepsească pe cei care se vor atinge de dânsele şi mai ales, să arate legile ordinei naturale”[8,pag.40] Referitor la legile economice, concepţia fiziocrată consideră ştiinţa economică ca pe o ştiinţă a “ordinii naturale”. Ea conţine o serie de legi naturale, irevocabile, care ţin de esenţa oamenilor şi a lucrurilor, a căror existenţă este atât de clară încât spiritul uman nu o poate refuza[5,pag.27], deoarece, “ordinea naturală” este fondată pe: proprietate, libertate şi armonia intereselor. În ceea ce priveşte identificarea noţiunii de produs net, fiziocraţii pornesc de la constatarea că, orice operaţiune productivă implică în mod nemijlocit cheltuieli, deci, consum de bogăţie. Consumul de bogăţie trebuie scăzut, spun fiziocraţii, din bogăţia creată în urma desfăşurării acţiunilor productive şi numai diferenţa, excedentul, poate constitui o creştere reală de bogăţie. Acest excedent este numit de fiziocraţi, produs net. Pentru fiziocraţi, pământul constituie singurul factor productiv, întrucât el este cel care poate să furnizeze produs net, adică să asigure acel randament care să facă posibilă realizarea unor venituri mai mari decât costurile de producţie. Alte sectoare de activitate, precum industria şi comerţul, sunt considerate ca sectoare “sterile” din punctul de vedere al veniturilor, deoarece ele transformă bunurile fără a le multiplica şi în consecinţă, nu realizează produs net. Fiziocraţii exacerbează şi absolutizează rolul factorului – pământ în procesul de producţie. Această minune de a crea produs net, afirmă fiziocraţii, nu o regăsim în nici o altă categorie de producţie[4,pag.17]. Numai pentru că producţia agricolă are această însuşire minunată de a da un produs net, scrie Dupont de Nemours, s-a creat economia şi s-a fondat civilizaţia[1,pag.33]. În consecinţă, fiziocraţii consideră şi clasele sociale care nu sunt ocupate în sectorul agricol ca fiind “clase sterile”. Termenul de “sterilă” nu înseamnă însă manifestarea unei atitudini de denigrare a industriaşilor, respectiv comercianţilor, ci reflectarea unei credinţe evident eronate deoarece, totuşi fiziocraţii recunosc că “departe de a fi nefolositoare, aceste arte (industria, comerţul, etc.) sunt farmecul şi sprijinul vieţii, servesc la păstrarea şi la bună stare a speciei umane”[8,pag.45]. Diferenţa dintre industrie şi agricultură are în concepţia fiziocrată şi o serie de influenţe de factură teologică. Astfel producţia agricolă este considerată a fii opera divinităţii, pe când bunurile create în sectorul industrial, fiind rezultatul efortului uman, nu sunt rezultatul unui act creator. Fiziocraţii nu au înţeles nici că producţia agricolă, ca şi cea industrială, se desfăşoară având la bază legea preţurilor de piaţă. Ori, atunci când preţul de piaţă scădea, produsul net dispărea, iar, în asemenea condiţii, din teoria fiziocrată nu se mai înţelegea nimic. De altfel, ei introduc aşa-numitul “preţ bun”, preţ ce conţine o “plus valută” asupra cheltuielilor de producţie, ca un efect normal al ordinii naturale. În condiţiile în care preţul scade sub nivelul preţului de producţie, ordinea naturală se rupe, afirmă fiziocraţii, iar “produsul net” dispare.[8,pag.45] Tocmai dintr-o asemenea perspectivă, François Quesnay arăta că: "Abundenţa şi 43

ieftinătatea nu-i bogăţie. Lipsa şi scumpetea este sărăcie. Abundenţa şi scumpetea este îmbelşugare” [4,pag.17], idei interesante, dar în mare măsură eronate. Totuşi, trebuie să remarcăm deopotrivă, că importanţa deosebită acordată de către fiziocraţi agriculturii a reprezentat un pas important, ce a impulsionat ulterior societatea în promovarea protecţionismului. Prin aceasta “fiziocraţii liber-schimbişti au fost înşelaţi de însuşi succesul ideilor lor”[4,pag.18]. Referitor la circuitul economic, fiziocraţii vor fi primii cercetători ai “distribuirii şi circulaţiei bogăţiilor”[8,pag.43]. Ei au încercat să arate că, bogăţiile circulă de la sine, între clasele sociale, că circulaţia bogăţiilor dă viaţă sistemului economic. “Tabloul economic” al lui François Quesnay a trezit în mod deosebit admiraţia contemporanilor săi, dar şi a posterităţii (vezi p.46). “Tabloul economic” (1758) a lui François Quesnay reprezintă prima încercare făcută în teoria economică pentru a da o reprezentare cantitativă a mecanismelor vieţii economice[3,pag.21]. Acest tablou se bazează pe o viziune de interdependenţă, de circuit. Pentru ca sistemul economic să funcţioneze, trebuie ca vânzarea produselor să permită reconsiderarea capitalurilor. Prin urmare, este necesar deci, ca veniturile obţinute din producţie să fie cheltuite în mod normal. “Preţul bun” al produselor agricole este cel care poate asigura circulaţia permanentă a capitalului şi reconstituirea “avansurilor”, denumite ulterior “capitaluri avansate”. Prin aşa-numitele “avansuri”, fiziocraţii înţeleg, sumele de bani utilizate în fiecare perioadă de clasa producătoare pentru a-şi procura mijloacele necesare obţinerii produsului net, aceste sume urmând a fi recuperate la sfârşitul fiecărui proces de producţie, la încheierea fiecărei perioade[3,pag.22]. În cadrul “Tabloului economic” Quesnay porneşte de la o serie de premise. El presupune existenţa unui mare stat feudal, pe al cărui teritoriu se crează, în condiţiile unei agriculturi avansate, un produs anual. Acest produs anual se sprijină pe invariabilitatea preţurilor, în condiţiile liberei concurenţe şi a garantării dreptului de proprietate asupra bogăţiei. Circulaţia bunurilor şi repartiţia veniturilor se va realiza între cele trei clase sociale, denumite şi împărţite de Quesnay astfel: clasa producătoare (a agricultorilor); clasa proprietarilor şi clasa sterilă. Clasa producătoare, formată din agricultori, este clasa care face să renască bogăţiile anuale ale naţiunii. Ea este aceea care avansează cheltuielile muncilor agricole şi plăteşte anual venituri propritarilor funciari. De această clasă sunt socotite a ţine toate lucrările pământului şi cheltuielile cu aceste lucrări, până la vânzarea produselor la prima mână, pe baza acestuia din urmă putându-se cunoaşte valoarea producţiei anuale a bogăţiilor naţiunii[14,pag.27]. Denumirea de “bogăţie” nu este acordată decât produselor brute ale naţiunii. Clasa proprietarilor cuprinde pe suveran, biserică, posesorii de pământ. Această clasă se întreţine cu produsul net al culturii agricole, care le este plătit anual de clasa producătoare, dar, după ce aceasta din urmă a prelevat asupra producţiei pe care o face să renască anual fondurile necesare pentru rambursarea 44

avansurilor anuale şi fondurile necesare pentru întreţinerea bunurilor aflate în exploatare. Clasa sterilă este formată din toţi acei cetăţeni care sunt ocupaţi cu alte servicii şi lucrări decât cele din agricultură şi, ale căror cheltuieli sunt plătite de clasa producătoare şi clasa proprietarilor. Unitatea de bază a economiei o constituie “ferma capitalistă”, care-şi desfăşoară activitatea în condiţiile unei depline libertăţi de acţiune, în scopul creării produsului net[8,pag.46]. Quesnay întreprinde apoi o analiză a capitalului, examinând părţile materiale componente ale acestuia. El are în vedere împărţirea “avansurilor pentru producţie” în “avansuri iniţiale” (capital fix) şi “avansuri anuale” (capital circulant), primele avansuri transmiţându-şi treptat valoarea asupra noii producţii, ultimele avansuri, dintr-o dată. În realizarea “Tabloului”, Francois Quesnay face totuşi abstracţie de oscilaţia preţurilor mărfurilor, de comerţul exterior, de actele de vânzare-cumpărare desfăşurate între membrii aceleiaşi clase sociale. Calculul matematic de constituire şi reconstituire a valorilor de intrare conţine câteva erori şi inexactităţi, dar asupra cărora nu insistăm. Sunt mult mai relevante ideile şi direcţiile în care Francois Quesnay şi-a desfăşurat analiza. Tabloul economic cuprinde cele trei clase sociale şi bogăţiile lor anuale şi descrie comerţul ce se efectuează între ele, după cum urmează: Reamintim că Francois Quesnay face abstracţie de circulaţia mărfurilor şi banilor între membrii aceleiaşi clase sociale. El apreciază că, din totalul de 7 miliarde livre,ce reprezintă produsul total al naţiunii, 2 miliarde livre sunt reţinute pentru nevoile clasei productive şi doar 5 miliarde livre intră în circulaţia dintre cele trei clase sociale (3 miliarde livre produse agricole şi 2 miliarde livre produse industriale). Prin urmare se defăşoară trei circulaţii de mărfuri: două circulaţii “imperfecte”, doar între două din cele trei clase sociale şi o circulaţie “perfectă”, ce le include pe toate cele trei clase sociale. Potrivit schemei evidenţiate anterior, prima circulaţie, cu caracter imperfect, are loc între clasa productivă şi clasa proprietarilor. Ea prezintă două momente. Într-un prim moment este plătită renta funciară de către arendaşi şi agricultori proprietarilor de pământ sub forma rentei în valoare de 2 miliarde livre (sub formă bănească). În următorul moment, clasa proprietarilor plăteşte cu o parte din banii primiţi, respectiv jumătate din sumă, produsele agricole de care are nevoie pentru consumul lor individual, în valoare de 1 miliard livre. A doua circulaţie, cu caracter perfect, ce se desfăşoară între toate cele trei clase ale societăţii, prezintă şi ea tot două momente: a) La momentul unu, cu restul de bani primiţi sub forma rentei funciare, respectiv 1 miliard livre, clasa proprietarilor cumpără mărfuri manufacturate de la clasa sterilă. 45

b) Într-un al doilea moment, cu banii obţinuţi de la clasa proprietarilor, clasa sterilă cumpără de la clasa productivă mijloacele de subzistenţă în valoare de 1 miliard livre. Cea de a treia circulaţie, cu caracter imperfect, se realizează doar între clasa productivă şi clasa sterilă în două momente, după cum urmează: a) Într-un prim moment, clasa productivă cumpără de la clasa sterilă mărfuri manufacturate necesare agriculturii în valoare de 1 miliard livre. Această sumă rezultă din banii obţinuţi anterior de clasa productivă de la clasa sterilă ce cumpărase mijloace de subzistenţă în valoare de 1 miliard livre. b) În al doilea moment, cu banii obţinuţi de la clasa productivă, clasa sterilă cumpără şi ea de la clasa productivă materiile prime necesare, în sumă totală de 1 miliard livre. În final se observă că are loc restabilirea situaţiei iniţiale (de la începutul anului) în condiţiile în care a avut loc rambursarea valorilor şi restabilirea formei naturale a elementelor cu care s-a început procesul productiv. Prin urmare, procesul de producţie poate începe anul următor pe aceeaşi scară ca în anul anterior, realizându-se astfel analiza economică a ceea ce mai târziu Karl Marx va evidenţia sub forma procesului reproducţiei simple. Chiar dacă există o serie de inexactităţi, esenţial rămâne însă, surprinderea aspectelor fundamentale ale reproducţiei capitalului şi descrierea la nivel macroeconomic a repartiţiei veniturilor între cele trei clase sociale, banii jucând doar rolul de instrument de schimb. Este pus accentul pe latura productivă, (chiar şi numai la nivelul sectorului agricol), iar circulaţia mărfurilor şi banilor este privită doar ca o latură a procesului reproducţiei şi nu ca o sursă exclusivă a bogăţiei, aşa cum considerau în mod eronat mercantiliştii. “Tabloul” dezvăluie o serie de circulaţii mai complexe: schimbul dintre capital şi venit; raportul dintre consumul reproductiv şi cel final; circulaţia dintre cele două mari sectoare ale activităţii economice: producţia de materii prime şi industria prelucrătoare[12,pag.56]. Cu toate limitele sale “Tabloul economic” a lui François Quesnay a fost apreciat de o serie de economi;ti. În acest sens, Denise Flouzat comenta opera lui Quesnay în termenii următorii: “În tabloul său economic, Quesnay, efectuează prima cercetare cu caracter ştiinţific a economiei. El a fost primul care a descris ceea ce noi astăzi numim venit naţional dar raportat doar la venitul agricol, considerat ca fiind singurul venit important”[2,pag.12]. Joseph Schumpeter arăta că: “Quesnay a introdus capitalul în teoria economică ca bogăţie acumulată înainte de începerea producţiei”[11,pag.25], iar P.A. Samuelson afirma: “Quesnay a prezentat pentru prima oară fluxul circular al vieţii economice, a ceea ce numim azi, venit naţional (...). Tabloul a fost perfecţionat abia în zilele noastre, sub forma sistemului fluxului monetar input-output”[10,pag.58]. În principiu, în toate dezvoltările lor, fiziocraţii, ca şi predecesorii lor mercantiliştii, s-au axat pe studiul ofertei, neglijând cererea. În ceea ce priveşte nivelul analizei economice efectuate, fiziocraţii, spre deosebire de mercantilişti, vor pune accentul pe latura microeconomică, surprinzând, la nivelul “fermei 46

capitaliste”, reprezentată de lotul individual de pământ şi cultivatorul său, modul în care acesta din urmă intră în concurenţă, pe piaţă[5,pag.28]. Sunt scoase în evidenţă în acest mod, două principii esenţiale pentru fiziocraţi: sporirea în cel mai mare grad a plăcerii prin cele mai mici cheltuieli posibile de către toţi agenţii economici şi satisfacerea maximă a nevoilor de consum a tuturor membrilor societăţii, în condiţiile funcţionării concurenţei perfecte şi a posibilităţii fiecărui individ de a-şi realiza interesul personal. Din complementaritatea intereselor individuale poate rezulta armonia generală a intereselor dintre clasele sociale conform principiului “laissez-faire”.

CLASA PRODUCTIVÃ AVANSURI * avansuri iniţiale (CF) = 10 mld. livre * avansuri anuale (CV) = 2 mld. livre * bani în circulaţie = 2 mld.livre

CLASA PROPRIETARILOR VENIT * 2 mld.livre bunuri de consum individual (mijloace de subzistenţã şi produse manufacturate)

CLASA STERILÃ AVANSURI * avansuri anuale =2 mld.livre din care: - 1 mld.livre pentru materii prime - 1 mld.livre pentru mijloace de subzistenţã

LA ÎNCEPUTUL ANULUI LA SFÂRSITUL ANULUI

CLASA PRODUCTIVA AVANSURI * avansuri iniţiale (CF) = 1 mld. livre amortisment * avansuri anuale (CV) = 2 mld.livre * produs net = 2 mld.livre produs total agricol = 5 mld. livre

CLASA PROPRIETARILOR VENIT

CLASA STERILÃ AVANSURI * avansuri anuale (CV) = 2 mld.livre (sub formã de mãrfuri industriale)

-

PRODUSUL TOTAL AL NAŢIUNII VA FI: 5 mld. livre mãrfuri agricole +2 mld.livre mãrfuri industriale = 7 mld. livre

47

Schematic,“Tabloul economic” a lui Francois Quesnay se poate prezenta în felul următor:

CLASA PRODUCTIVÃ

CLASA PROPRIETARILOR

CLASA STERILÃ

2 mld livre (arendă) 1 mld (cumpărare prod.agr.pt.consum)

1 mld (cumpărare prod.agr.pt.consum)

1 mld livre (cumpărare de materii prime) 1 mld avansuri iniţiale (CF) 1 mld (cumpărare bunuri de consum individual)

48

5.1 Universul şi coordonatele principale ale doctrinei liberalismului clasic Perioada cuprinsă între sec.17-18 a fost marcată de prefaceri importante în planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al 18- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu exista la acea dată în Franţa decât în mod excepţional. Cu două secole în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rândul lor, teoria unui “capitalism esenţialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri”[7,pag.24]. Revoluţia industrială din Anglia secolului al 18-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltând la rândul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial uriaş de producţie faţă de cel existent până atunci[18,pag.17]. Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica, matematica şi filozofia progresează. În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi analizei fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de metode care să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al “metodelor deductive”, el fiind considerat “părintele teoriei inducţiei”[19,pag.52]. “Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de la legile ei şi nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm interdependenţele dintre diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne, realizate generalizări”[2,pag.34]. Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, William Petty (1623-1687), prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă” economia politică clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx - şi nu fără argumente valabile – “părintele economiei politice”[19,pag.54]. 49

Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre valoarea mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării omului cu natura, căci potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul este mama”[5,pag.53]. Prin urmare, William Petty este şi tributar concepţiilor mercantiliste. Trebuie menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o reacţie critică faţă de teoriile şi politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o serie de gânditori mercantilişti au evoluat spre liberalism. Teoria rentei şi a dobânzii se află, de asemenea, între preocupările lui Petty. El consideră renta, surplusul ce rămâne după scăderea cheltuielilor de producţie, cheltuieli alcătuite cu precădere din costul seminţelor şi al salariilor. În ceea ce priveşte dobânda, William Petty o denumeşte “rentă bănească” şi o consideră un preţ al împrumutului, o “remunerare” a lui. “Când cineva dă banii săi cu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se poate folosi de ei în acest timp, de aceea are dreptul să ceară o remunerare pentru această situaţie incomodă cu care a căzut de acord. Această remunerare e numită de obicei, procent”[8,pag.70]. Dobânda (procentul) continuă Petty, nu trebuie reglementată legal, ci în funcţie de raportul cerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă Petty încearcă să stabilească “preţul natural al pământului”. Pământul, deoarece asigură renta funciară, înseamnă că la vânzarea lui are loc vânzarea unui venit anume, deci el trebuie asigurat pe altă cale, prin dobânda la un capital pus. În acest context, Petty are în vedere ca renta anuală a pământului să fie înmulţită cu 21 de ani, interval calculat pe baza unor date statistice referitoare la traiul concomitent a trei generaţii – “bunicul, tatăl, nepotul”[19,pag.55]. Analiza efectuată asupra preţurilor, îi relevă lui Petty două categorii: “preţul natural” şi “preţul politic”. “Preţul natural” al mărfii este determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii respective, idee ce corespunde în fapt, definirii valorii mărfii în accepţia “teoriei obiective a valorii”, elaborată ulterior de Adam Smith. Tributar ideilor mercantiliste Petty consideră însă că “preţul natural” este influenţat direct de productivitatea muncii cheltuită pentru producerea argintului. În consecinţă, Petty determină nu valoarea mărfii, ci “valoarea relativă” a ei. “Preţul politic” este practic, preţul ca atare al mărfii. În ceea ce priveşte impozitele, William Petty consideră necesară perceperea lor, ele fiind un instrument necesar creşterii avuţiei. Petty intuieşte şi necesitatea repartizării “proporţionale” a impozitelor asupra populaţiei. De aceea el scrie: “oricât de mari ar fi impozitele, dacă ele sunt însă proporţional repartizate asupra tuturor, de pierdut nu va pierde nimeni”[11,pag.34]. Concepţia lui Petty privind rolul statului în economie ca sprijinitor al acesteia, cunoaşte în mod evident şi nuanţe mercantiliste. El este adeptul, în plan politic, a puterii absolute a statului, chiar dacă va încerca ulterior o corelare a acesteia cu concepţia ordinii naturale în economie[5,pag.53]. Un veritabil teoretician al statului se vădeşte a fi John Locke (1632-1704). Având la bază concepţia ordinii naturale, Locke elaborează o serie de norme 50

fundamentale care să stea la baza unei noi ordini economico-sociale. Statul ordinii naturale este acela care precede în mod logic şi istoric societatea civilă. Societatea civilă este chemată să asigure libertatea, egalitatea şi independenţa cetăţenilor ei şi să statueze dreptul la proprietate al acestora. Funcţionarea legilor şi categoriilor economice era concepută de Locke în cadrul ordinii naturale. Contribuţiile sale la teoria economică sunt legate de reducerea ratei dobânzii pe calea autorităţii de drept şi remonetizarea argintului. Ele i-au dat prilejul să-şi expună ideile despre valoare, monedă, credit şi comerţ exterior. Potrivit lui, valoarea apare ca un dat obiectiv dependent de o serie de factori, legaţi de activitatea oamenilor şi a naturii. Valoarea de schimb nu depinde numai de valoarea intrinsecă a mărfii, ce este o relaţie marfă – nevoi de satisfăcut, ci şi de proporţia dintre debit (vânzare) şi cantitatea mărfurilor schimbate sau, altfel spus, dintre fluxuri şi cantitatea disponibilă. Prin urmare, spune John Locke, la o cantitate cunoscută dintr-un bun, preţul creşte direct proporţional cu fluxurile bunului respectiv[29,pag.40]. Locke consideră că banii de aur şi de argint îşi au originea în nevoia păstrării avuţiei deoarece, ei au o valoare relativ constantă, nu se deteriorează şi, sub un volum mic, reprezintă o avuţie mare. Ei nu au valoare intrinsecă, valoarea lor ar fi dată numai de cantitatea de masă monetară aflată la un moment dat în circulaţie. Prin aceste consideraţii asupra domeniului monetar, putem considera că John Locke a făcut paşi importanţi în teoria cantitativă a banilor, dezvoltată mai târziu de David Ricardo şi de alţi economişti. Nu putem omite nici teoria sa cu privire la comerţul internaţional. Sunt de reţinut consideraţiile potrivit cărora: “trebuie să existe o anumită proporţie între monedă şi comerţ. Argumentul pentru aceasta este că pentru a menţine comerţul fără pierdere (pagubă), preţul mărfurilor trebuie să se menţină la un nivel egal sau aproape egal de cel care precumpăneşte în ţările vecine”[29,pag.40]. Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi va găsi expresia maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propice afirmării concepţiilor liberale, la care aderă şi Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc. Spre exemplu, Pierre de Boisguillebert (1646-1714) a condamnat mercantilismul şi etatismul specific acestuia, fiind susţinător al dezvoltării agriculturii, dar nu în forma exacerbată de fiziocraţi, ci în strânsă interdependenţă cu dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului. El a înţeles că economia unei ţări nu este o sumă de ramuri dezvoltate întâmplător şi independent. Trebuie să existe interdependenţe la diverse niveluri, între ramuri şi profesii, între interesele individuale şi cele generale. Meritul lui Boisguillebert constă şi în a demonstra, încă din perioada mercantilistă, că avuţia unei ţări nu poate fi apreciată numai după stocul monetar, ci ea apare formată din totalitatea bunurilor de care dispune la un moment. Richard Cantillon (1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, a enunţat principii economice dintre cele mai sistematice. Contribuţiile lui Cantillon 51

vizează concepţia despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în economie; comerţul exterior şi efectele sale asupra creşterii avuţiei. Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori: munca şi natura. Munca, factor de producere a avuţiei, nu este egală, ci diferă în funcţie de cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind influenţată de condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle în raport bine determinat cu propriile produse şi servicii realizate. Deşi Cantillon a fost printre primii gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi, Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia fiziocrată, dând muncii un statut şi un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi, înainte de toate, are calitatea de măsurătoare a valorii[12,pag.72.. În teoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează analiza valorii lor, a cererii şi ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal preţios, considerată ea însăşi ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi. Cantitatea de masă monetară aflată în circulaţie este determinată de volumul schimburilor şi de viteza de circulaţie a banilor. Faţă de comerţul exterior, Cantillon s-a arătat preocupat de efectele asupra creşterii avuţiei, a situaţiei populaţiei şi a ocupării mâinii de lucru. În acest context, Cantillon acordă un rol important proporţiei în care se află pământul faţă de munca înglobată în mărfurile exportate şi cele importate. Cantillon promovează ideea exportului de mărfuri ce înglobează mai multă muncă naţională deoarece acesta ar duce la protejarea pământului, ar da de lucru populaţiei şi ar valorifica în mod superior resursele naturale ale ţării. Pentru el, importul trebuie să cuprindă îndeosebi acele mărfuri care încorporează multe elemente naturale, respectiv materii prime. Prin urmare, “Cantillon a reuşit o primă sinteză a funcţionării economiei globale. Perspectiva macroeconomică este aşezată în acest caz pe fundamente microeconomice, adică pe analiza comportamentului agenţilor economici luaţi în interdependenţa lor. Analiza schimburilor locale, interregionale şi internaţionale integrează pe producători, consumatori, monedă, pe împrumutători şi împrumutaţi, clasele sociale ale epocii”[1,pag.302]. Spre deosebire de Richard Cantillon, Condillac (1714-1780) respinge teoria valorii create de muncă şi pune bazele teoriei valorii întemeiate pe cantitate şi raritate. La el, munca nu este o cauză a valorii, ci o dovadă a ei. Valoarea ar ţine de domeniul schimbului şi nu al producţiei, deoarece fiecare individ schimbă nu ceea ce îi este necesar, ci bunul care-i prisoseşte, dar care este util altui individ. După Condillac, utilitatea respectiv valoarea sunt rezultatul aprecierii umane, ele ţin de domeniul psihologic şi nu de cel material. Prin aceste idei, Condillac face primii paşi spre ceea ce a fost numită ulterior “teoria subiectivă a valorii”. El este adeptul teoriei cantitative a banilor unde masa monetară aflată în circulaţie reglează nivelul preţurilor. Statul se cere a fi creat ca un protector pentru cultivatori, meseriaşi şi negustori, ce trebuie să se abţină de la ingerinţe în treburile economice 52

al societăţii. Ele trebuie să rămână apanajul liberei iniţiative, deoarece, scrie el, “ concurenţa este cea care repartizează ocupaţiile, aşează pe fiecare pe locul său. Toţi subzistă, şi statul este bogat în lucrări pentru toţi”[6,pag.307]. Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte: omul este o fiinţă eminamente socială care trăieşte, munceşte şi creEază în societate; la rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli şi norme ce decurg din dreptul natural, acesta din urmă derivând din ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori endogeni. Statul se cere a fi creat după regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii naturale. Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţiune a agenţilor economici, în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al societăţii, sub deviza: “laissez-faire”. Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în teoria, cât şi în practica economică, este considerat pe bună dreptate, “prima mare paradigmă a istoriei gândirii economice”. El reprezintă un salt, un alt mod de înţelegere a economiei şi a societăţii. Prin urmare, obiectul ştiinţei economice vizează cauzele înavuţirii naţiunilor. Metoda de cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită să înlăture elementele de importanţă minoră spre a se ajunge la ceea ce este esenţial, fundamental în analiza economiei şi a mecanismului de funcţionare. Concepţia clasicilor asupra economiei şi a societăţii este aceea a ordinii naturale, adică a acelei ordini considerată a răspunde în mod corespunzător cerinţelor şi aspiraţiilor fireşti ale oamenilor. Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ce conduce la o problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne şi îndeosebi, de cea mercantilistă. Prin urmare este cercetat rolul economic al muncii, importanţa diviziunii muncii şi a celorlalte mijloace de sporire a productivităţii ei. Se încearcă explicarea bazelor formării preţurilor, legea valorii şi a surplusului de valoare, precum şi: salariul, profitul, renta – ca venituri ale claselor sociale[29,pag.38]. Din toate cele prezentate mai sus se întrevăd câteva elemente raţionale şi riguroase ale gândirii economice aparţinând perioadei de început şi de afirmării a liberalismului clasic. Ele nu se integrează însă unei concepţii complexe, susţinută cu argumente multiple, abordate relativ unitar şi vizând atât prezentul, cât şi viitorul. O concepţie închegată va fi elaborată în perioada de maturitate a doctrinei liberaliste prin concepţiile celor mai străluciţi gânditori ai vremii: Adam Smith, David Ricardo, Robert Thomas Malthus, John Stuart Mill şi economistul francez Jean Baptiste Say.

53

5.2 Doctrina economică a lui Adam Smith Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică. În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în domeniul economic. Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocratismul[27,pag.58]. “Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică. Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de “avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei. În consens cu fiziocraţii, până la un punct. şi criticându-i vehement pe mercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri”[27,pag.24]. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şi cea mai întinsă”[8,pag.84]. 54

În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”[19,pag.58]. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului. Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de “tendinţa schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării[25,pag.6]. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”[19,pag.60]. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa. Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului. “Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”[25,pag.19]. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale. În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decât în măsura în care “capitalurile sunt tot mai puternice”. Însă la nivelul societăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrângerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea este inexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşi 55

economistul scoţian remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o industrie depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicându-şi propriile idei emise anterior. Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu “bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an “şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”[25,pag.3]. Smith relevă munca drept “adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfă este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfă se schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”[25,pag.22]. Efectuând această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfă şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare. Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “preţului natural” sau “preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care “curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valoriimuncă”[17,pag.135]. Atunci când trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ, confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit “preţul natural” al mărfii. “Schematizând puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie”, deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, preţul normal; este problema numită “a gravitaţiei preţurilor”[7,pag.36]. 56

Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vânzării-cumpărării, realizându-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vânzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, când oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Când cererea este mai mică decât oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decât oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă[28,pag.60], sau cum spune Smith: “Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”[25,pag.43]. Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului “mâinii invizibile” drag autorului “Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul “impersonal” al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, “dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încât legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”[9,pag.73]. Prin urmare, “mâna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul “mâinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atât mai bun, cu cât se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci când spune el, “are drept scop şi promovarea bunăstării generale”[9,pag.73]. Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive. Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample amendări, “marea panoramă a pieţei rămâne o izbândă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El a fost omul care a oferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume realizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un edificiu al ordinii sociale”[9,pag.77]. Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional. 57

Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional. Vastitatea subiectului şi diversitatea intereselor la nivel macroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului naţional, l-au determinat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi aspecte practice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii economice, insistând asupra raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupuri sociale şi interesele generale ale societăţii. Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional. În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul[27,pag.63]. Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemele repartiţiei venitului naţional, Adam Smith are meritul de a fi prezentat o viziune nouă de ansamblu şi de a fi încercat să identifice specificul fiecărei forme de venit în parte, precum şi regulile sau “legile naturale” care coordonează mişcarea lor. În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, având la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pământului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinând în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară. Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor. Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină. 58

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine. Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât şi în sens restrâns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei. Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităţilor lucrative”, iar alteori îl explică drept “recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul[27,pag.64]. În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori ca un “ca un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument. Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică. Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul. Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală în economie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care să determine “funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi “realizarea armoniei generale” la scara societăţii[26,pag.440-441]. 59

“Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze el e condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”[25,pag.305]. Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii muncii nationale, Adam Smith elaborează “teoria diviziunii muncii între ţăRi şi a comerţului dintre ele” sau altfel spus, “teoria avantajelor absolute”. “Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare folos”[25,pag.305-306]. Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului absolut”. În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori. Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii, comparând costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior sau exterior. “Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferenţa de costuri, adică în “economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, “pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”[26,pag.441]. În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind “reciproc avantajos” pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este “deplina libertate economică”, respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice fel. “Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciază Adam Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cât mai ieftin şi de vinde cât mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin când, printr-o libertate cât mai completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci când pe piaţă se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”[25,pag.310]. Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal. În acest sens el scrie: “comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau câştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (...). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse 60

indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga egal sau aproape egal”[25,pag.327]. Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie[30,pag.53]. Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce sau confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări. Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin “trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrâns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel “teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel: “Centrul reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decât o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii”[4,pag.53]. Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi dezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de câştigat de la naţiunile civilizate deoarece, “coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei…”[30,pag.54], iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere. Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut până la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.

61

5.3 Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator al doctrinei smithiene Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi promotor al ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse în lucrarea “Avuţia naţiunilor” a lui Smith şi influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă l-au determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: “Tratat de economie politică”(1803) şi “Curs complet de economie politică practică” (1828-1829). În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe “aproape că se deduc singure”. Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.) caracterul ei original faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”[8,pag.155]. Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei factori de producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod spontan a ordinii vieţii economice. Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată să lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”[8,pag.158]. Ideea este corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care mai târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” şi “monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii private”[19,pag.79]. Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi coroborată cu o alta, la fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultură ci toate muncile care creează utilităţi şi sunt productive nu numai muncile care creează, direct bunuri materiale, ci toate muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a răspunde nevoilor noastre şi de a satisface dorinţele noastre”[23,pag.257]. Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră productive toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor săi. Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează o distincţie clară între valoare şi avuţie. Aflat sub 62

influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie şi prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor celor trei factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii – utilitate[29,pag.63]. Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va determina pe Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei. Un merit important în această direcţie constă în surprinderea “întreprinzătorului” ca personaj central al vieţii economice. Pentru Say, “agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneţ, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât lucrătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi domină distribuirea bogăţiilor”[19,pag.81]. Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt cerute de întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri - şi combinate în aşa fel încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de consumatori. Prin urmare, legea cererii şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul amenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor. “Mulţumită întreprinzătorului, arăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferite servicii productive şi diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se coordonează astfel cu teoria schimbului şi a producţiei”[8,pag.259]. Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ. Totodată, Say are meritul de a fi făcut distincţie între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam Smith. Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea tuturor economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice. Acestei idei îi vor da consistenţă fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de “ordine naturală” şi “legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepţii s-a situat convingerea economiştilor liberali în autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod accidental, pot apărea neconcordanţe între cererea şi oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin manifestarea libertăţii de acţiune a agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa emite semnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile necesare restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv). La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a cunoscut două forme concrete de răspândire şi anume: “teoria mâinii 63

invizibile” enunţată de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi “teoria pieţelor sau a debuşeelor”, formulată de Jean Baptiste Say[27,pag.74]. Teoria debuşeelor porneşte de la ideea că “produsele se schimbă pe produse” dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de mărfuri. Aceasta are drept consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în mod automat cererea corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii de producţie corespunzători. Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, “interesul unei ţări care produce mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât”[24,pag.51]. În planul abstract al ideilor sale, totul părea absolut verosimil, autorul însuşi apreciind că “teoria debuşeelor va schimba politica lumii”[29,pag.64]. Economistul francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor de supraproducţie. Forţând în mod evident raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă, ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă, Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample şi contestă posibilitatea apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă. Cu toate că se semnalează o posibilă supraîncărcare a pieţelor cu mărfuri, fenomen considerat îngrijorător pentru mulţi economişti ai vremii, Say declară optimist că aceste păreri sunt eronate. În aprijinul afirmaţiilor sale, el pretinde că “oferta totală a produselor şi cererea totală sunt, în mod necesar, egale deoarece cererea totală nu este altceva decât masa totală a produselor create. Ideea “supraîncărcării” este deci o absurditate.(...) Această “supraîncărcare” echivalează numai cu o abundenţă mai generală a bogăţiilor, bogăţii de care naţiile sunt tot atât de puţin stânjenite ca şi particularii”[24,pag.178]. Say considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parţială” a pieţelor, fenomen rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin urmare, o creştere nepermisă a cantităţii dintr-un produs sau altul. Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor. Totuşi, trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi reprimat “libertatea industrială ar suferi”[19,pag.82]. Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui Malthus, adept al ideii “menţinerii bogaţilor trândavi ca supapă pentru supraproducţie”, cât şi la ideile lui Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea invenţiilor. Departe de a minimaliza contribuţiile lui Say la dezvoltarea ştiinţelor economice, ne alăturăm opiniei formulate de Gide şi Rist că în acest cadru “trebuie căutate nu lămuriri asupra fenomenului crizelor, căci nu se vor găsi, ci expresia unui sentiment just în fond, căruia Say a vrut neajunsul să-i dea o formulă ştiinţifică nepotrivită”[8,pag.166]. Corolarul practic al autoreglării economiei de piaţă îl va constitui promovarea politicii liber-schimbiste sau a liberei concurenţe, respectiv 64

respingerea categorică a intervenţiei statului în economie şi critica vehementă a protecţionismului şi dirijismului, care vor fi reluate într-o perspectivă modernă, în a doua jumătate a secolului XX.

5.4 Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor “Avuţiei naţiunilor” a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol, iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabilit ulterior, pe la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa comunităţii evreilor spanioli de aici. La 11 ani tânărul este trimis de părinţi la şcoala “Talmud Tora” de pe lângă sinagoga portugheză din Amsterdam spre a-şi ridica instruirea. După doi ani Ricardo revine la Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul şi-l face în cadrul biroului de schimb al tatălui său. De astfel, la 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi prestigiu spre a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie, deoarece îl preocupă mersul revoluţiei industriale din Anglia timpului său. El consideră necesară cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect practic cât şi teoretic, precum şi implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societăţii engleze. Fără cunoştinţele temeinice în domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu de conceput pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va căpăta prin autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă, fiindu-i de folos şi discuţiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care lea organizat şi subvenţionat[28,pag.77]. În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei economice, sesizând şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine, confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor relative în schimburile dintre ţări. Principala operă a lui David Ricardo, ce înmănunchează concepţia sa economică este volumul intitulat “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817. Interesant este că, potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe, [peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri, politicieni, gânditori de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică 65

pornind de la considerente economice. În mare măsură animat de dorinţa de a contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul economicofinanciar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al 19lea[17,pag.84-85]. Tocmai de aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăţilor sale economice având la bază o multitudine de exemple cifrice[19,pag.86]. Esenţa concepţiei ricardiene se concetrează în primele şase capitole ale lucrării sale fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută şi valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieţii sale. Ţinând seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat că ceea ce reprezintă bogăţia sau avuţia societăţii este explicată destul de bine şi convingător, ca şi modul în care aceasta este creată şi ce rol joacă capitalul în cadrul ei, cum circulă şi cum se schimbă mărfurile, ca şi natura şi oscilaţia preţurilor. Lui Ricardo i se relevă mai puţin clare şi convingătoare ideile predecesorilor săi faţă de venituri şi raporturile dintre ele şi din această cauză, consideră că principalul obiect de studiu al ştiinţei economice ar trebui să-l constituie repartiţia venitului naţional. El nu este un economist al repartiţiei prin excelenţă, ci se poate spune că studiul procesului repartiţiei l-a considerat esenţial pentru înţelegerea mecanismului vieţii economice şi deoarece îl considera mai puţin studiat şi lămurit faţă de segmentele producţiei, schimbului şi ale legilor care le guvernează. Un argument convingător este şi acela că deşi plasează problematica repartiţiei în centrul atenţiei ştiinţei economice, primul capitol din lucrarea sa se deschide cu analiza valorii, ale cărui rădăcini îşi trag seva din procesul productiv. Repartiţia şi legile ei sunt explicat greu, şi deduse în mare parte din producţie şi schimb[28,pag.78-79]. Folosind metoda abstractizării îmbinată cu cea deductivă, Ricardo limitează considerabil drepturile istorice şi elimină amănuntele nesemnificative. David Ricardo este primul economist care înţelege că “teorema valorii bazată pe muncă are însemnătatea unui principiu metodologic” sau cum ar spune în alţi termeni Thomas Kuhn “este o componentă paradigmatică” necesară explicării tuturor celorlalte probleme studiate de economia politică, pornind de la problema preţurilor şi oscilaţiilor lor[27,pag.68]. David Ricardo aderă la teoria obiectivă a valorii şi a preţurilor şi continuă ideile smithiene susţinute pe baza metodei exoterice. În acelaşi timp se delimitează de amibiguităţile şi contradicţiile lui Smith şi critică interpretarea subiectivă a valorii mărfii surprinsă de contemporanul său francez Jean Baptiste Say. Aşa cum aprecia şi Costin Murgescu, “valoarea este pentru el (David Ricardo -n.n.) o noţiune aparte, ea condiţionează înţelegerea celorlalte categorii economice şi a legilor de dezvoltare ale producţiei capitaliste”[17,pag.136]. Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă: bunuri rare, al căror volum depinde de anumite împrejurări excepţionale, imprimându-le un caracter de monopol şi bunuri 66

reproductibile, adică acele bunuri al căror volum poate fi sporit după voia agenţilor economici, dar ţinând cont de legile pieţei. Deoarece bunurile rare sunt o excepţie, Ricardo nu se ocupă amănunţit de preţul lor, chiar dacă surprinde raritatea ca element hotărâtor în determinarea preţului acestora. El cercetează pe larg natura, mărimea şi dinamica preţurilor bunurilor reproductibile. Datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă, preţurile lor oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine o condiţie necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au susţinut Turgot, Condillac şi ulterior, J.B. Say. Totodată Ricardo, face o distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfii. El arată că valoarea de întrebuinţare nu se poate considera a fi măsurătorul valorii de schimb. Prin urmare, David Ricardo continuă să aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în discuţie aspecte noi mult mai complexe şi astfel, reuşeşte să depăşească multe din amibiguităţile şi inconsecvenţele lui Smith. “Valoarea, scrie el, se deosebeşte în mod esenţial de bogăţie, deoarece valoarea nu depinde de abundenţă, ci de dificultatea sau uşurinţa producţiei. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna aceeaşi valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeaşi bogăţie. Prin inventarea de maşini, prin perfecţionarea îndemânării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau prin descoperirea de noi pieţe unde schimburile pot fi făcute în condiţii avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogăţiilor....iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecărui lucru creşte sau scade în raport cu uşurinţa sau cu dificultatea de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea de muncă întrebuinţată pentru producţia sa”[20,pag.112]. Din explicaţiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poate confunda valoarea cu bogăţia. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timp ce bogăţia, este rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de producţie pe care le utilizează[28,pag.81]. Astfel, David Ricardo elimină teoria valorii de o primă confuzie existentă la Smith şi care consta în identificarea muncii cheltuite pentru producerea mărfii cu munca obţinută în schimbul ei. “Valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marfă cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei şi nu compensaţia mai mare sau mică ce se plăteşte pentru această muncă”[20,pag.111]. Ricardo înlătură eroarea comisă de Smith atunci când acesta reducea valoarea mărfii doar la munca directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei, precizând totodată, că, instrumentele, uneltele nu crează valoare, ci doar, pe măsură ce sunt consumate şi-o transferă pe a lor asupra produsului. “Principiul că valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor este considerabil modificat prin întrebuinţarea maşinilor şi a altui capital fix şi durabil”[20,pag.72]. 67

Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinată de munca valabilă doar pentru stadiile precapitaliste, “primitive” ale societăţii, Ricardo arată că această lege este valabilă şi pentru economia “avansată”, capitalistă. Atunci când încearcă să demonstreze modul în care legea valorii acţionează în capitalism, în domeniul formării preţurilor, efortul lui Ricardo nu reuşeşte să învingă dificultăţile. Cu o admirabilă probitate ştiinţifică, David Ricardo recunoaşte că de vină este doar neputinţa lui de a explica teoria valoriimuncă şi de a o pune de acord cu existenţa ratei generale a profitului, spre a înţelege astfel manifestarea preţului pe piaţă. Cauza eşecului ricardian în soluţionarea acestor probleme s-a datorat în mare măsură modului confuz de a tratare a profitului în raport cu valoarea şi a identificării preţului de producţie cu valoarea mărfii. Este de remarcat şi faptul că, aşa cum aprecia ulterior Karl Marx, deşi pare că se apropie puţin de distingerea dublului caracter al muncii producătoare de marfă, totuşi Ricardo ca şi întreaga economie politică clasică “nu face nicăieri în mod clar şi deliberat deosebirea între muncă, aşa cum se exprimă ea ca valoare, şi aceeaşi muncă, exprimată ca valoare de întrebuinţare a produsului”[15,pag.94]. Abia mai târziu, Sismonde de Sismondi, continuă Marx, va sublinia caracterul specific al muncii creatoare de valoare de schimb, desemnând drept caracteristică a progresului economic, faptul de a reduce mărimea valorii la timpul de muncă necesar. Cu toate carenţele ei, teoria valorii-muncă a marcat un mare pas înainte faţă de teoria valorii a lui Smith. Era mai limpede, mai precisă, explica mai bine modul de producţie capitalist şi a lăsat o amprentă puternică asupra ştiinţei economice. David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiţiei factorilor de producţie şi a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, că marele economist englez este preocupat nu numai modul în care se creează bogăţia, aspect predilect al cercetării economice din vremea sa, ci şi de modul în care se distribuie bunurile create în procesul muncii. În acest sens scrie: “A determina legile care guvernează această distribuţie constituie principala problemă în economia politică”[20,pag.57]. Semnificativ este şi faptul că, David Ricardo priveşte problema repartiţiei în strânsă legătură cu producţia, având influenţă fundamentală asupra ei. Multă vreme relaţia producţie-repartiţie sesizată de economistul englez a fost redusă la simpla antiteză profit-salariu de către exegeţii săi, chiar dacă nu este prezent în teoria ricardiană[19,pag.90]. Trebuie menţionat că Ricardo nu a urmărit să evidenţieze o astfel de antiteză şi nici dinamica ei. Ricardo precizează că obiectivul său este modul cum se împarte produsul naţional între cele trei clase ale societăţii: proprietarii funciari, capitaliştii şi muncitorii. “Repartiţia venitului naţional între aceste clase sociale este de altfel determinantul esenţial, conchide Gilbert Abraham Frois, acesta explică evoluţia finală a societăţii spre starea staţionară, spre ceea ce azi numim “creştere zero”. Asemănarea cu un anumit număr de teze susţinute în anii `70 de Clubul de la 68

Roma, nu este întâmplătoare; şi într-un caz şi în celălalt raritatea resurselor naturale se află la baza analizei. În mod evident, într-unul din cazuri, ceea ce este de temut este penuria de materii prime (petrol, energie, metale diverse); în optica clasică, dacă se denunţă zgârcenia naturii aceasta se face în legătură cu penuria de grâu”[7,pag.50]. În cadrul teoriei repartiţiei, Ricardo porneşte cu analiza de la renta funciară. Astfel el va elabora o teorie originală asupra rentei, pornind de la analiza creşterii preţurilor produselor agricole, fenomen datorat atât volumului sporit de muncă cerut de cultura loturilor cu fertilitate scăzută, cât şi de taxele vamale la importul de cereale în Anglia, stipulate în “legea cerealelor” (corn law) din 1815. Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo susţine că renta funciară nu este izvor al valorii, ci consecinţa faptului că valoarea, deci preţul produselor agricole tind să înregistreze creşteri drept urmare a faptului că sunt atrase în producţie terenuri mai puţin fertile şi se cere relativ mai multă muncă. “Renta implică mai mult zgârcenia decât dărnicia pământului, afirmă Ricardo. Dovada o găsim în faptul că fertilitatea nu poate fi, niciodată, ea singură cauza rentei. Dacă într-un ţinut, de exemplu pământul este în cantitate superioară nevoilor populaţiei, chiar dacă ar fi extrem de fertil, tot nu ar renta (...). Renta apare numai când creşterea populaţiei sileşte să fie defrişate terenurile de o calitate inferioară sau mai puţin bine situate, iar sacul de grâu produs în condiţiile mai puţin favorabile face legea pe piaţă”[19,pag.88]. “Este de admirat în asemenea judecăţi, scriu Gide şi Rist, subtilitatea dialectică prin care Ricardo reuşeşte să explice un venit independent de orice muncă -ca renta- tocmai prin legea care spune că orice valoare vine prin muncă”[8,pag.240]. Iată pe scurt conţinutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciară reprezintă acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar de către arendaş, pentru folosirea forţelor originale şi indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată cu profitul şi nici cu dobânda de capitaluri împrumutate. Cauza apariţiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pământului arabil, deosebirile de fertilitate şi poziţie ale diferitelor loturi de pământ, faptul că atragerea în cultură a pământurilor de fertilitate scăzută duce la randamente mici, chiar dacă volumul de muncă prestat este mare (legea randamentelor descrescânde în agricultură). Izvorul rentei funciare este valoare creată de muncitorii agricoli, care este însă însuşită gratuit de proprietarul funciar, ca “plată” efectuată de arendaş pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv. Ricardo se referă şi la mecanismul creării rentei funciare. El porneşte de la ideea că, deoarece măsura mărimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este dată de timpul cel mai îndelungat respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cu fertilitate scăzută atrase în agricultură, înseamnă că stabilirea preţului de vânzare al produselor agricole pe piaţă va fi determinat de această valoare. Practic, în condiţii favorabile, când fermierii au cultivat terenuri de calitate superioară, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din vânzarea produselor ei vor obţine un 69

profit suplimentar, dar pe care nu-l pot reţine, ci potrivit înţelegerii cu proprietarul funciar sunt nevoiţi să-l cedeze acestuia sub forma rentei. Deci, renta funciară se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă şi valoarea individuală, mai mică, a produselor obţinute pe terenurile cu fertilitate ridicată. Renta nu reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru landlorzi şi dăunător pentru consumatori, mai arată David Ricardo. Prin atragerea în cultură, a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de producţie mari, profitul scade iar renta creşte doar relativ, deoarece, nu se poate spune că se plăteşte o rentă funciară, ci doar se realizează o rată generală a profitului. Explicaţia dată de Ricardo rentei funciare are şi merite dar şi lacune, iar unele afirmaţii sunt discutabile. De exemplu, urmaşii săi vor critica ideea potrivit căreia valoarea producţiei este determinată în toate ramurile economice de cantitatea cea mai mare de timp cheltuită în procesul productiv, precum şi de legea randamentelor descrescânde în agricultură, precizând că nu peste tot în lume s-a trecut de la terenurile fertile la cele sărace, ci situaţia s-a petrecut invers. Totodată el “nu a putut să explice teoretic renta funciară absolută”, rentă ce se plătea pentru terenurile cu fertilitate cea mai scăzută şi cu cele mai mari costuri de producţie. Deoarece produsul muncii se împarte între clasele sociale sub forma celor trei venituri: renta funciară, salariul şi profitul, David Ricardo nu a scăpat din vedere nici ultimele două forme de venit. Semnificativ este că economistul englez va aprofunda linia de gândire a predecesorului său, Adam Smith, noutatea constând în legarea acestor venituri de analiza rentei funciare. Salariul este considerat “preţul natural al muncii”, prin care se înţelege valoarea forţei de muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii şi reproducerii ei. Deoarece, afirmă clar Ricardo, “ca toate celelalte contracte, salariile trebuie lăsate la concurenţa liberă şi loială de pe piaţă şi nu trebuie niciodată să fie rezultate din amestecul legislaţiei”[20,pag.108]. Legea cererii şi ofertei este cea care va funcţiona şi pentru factorul muncă, la fel ca pentru orice tip de marfă. Prin urmare, economistul englez distinge şi un “preţ de piaţă al muncii”, categorie care ar reflecta, potrivit concepţiei sale, preţul plătit în mod real pentru muncă conform raportului dintre cerere şi ofertă. El va surprinde salariul sub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal şi salariul relativ, raportat la profit. Profitul apare ca un scăzământ din valoarea creată peste salariul muncitorului şi care serveşte proprietarului de capital. Privind în ansamblu, la nivelul societăţii, Ricardo trage concluzia că, datorită creşterii populaţiei, se va înregistra o cerere necontenită de produse agricole. Aceasta va determina o creştere a preţurilor produselor agricole, creştere datorată, cum am arătat, şi atragerii în circuitul agricol a terenurilor cu randament scăzut. Pe lângă creşterea preţurilor şi implicit a rentei funciare, se va înregistra şi o creştere a salariului nominal, având drept consecinţă directă micşorarea profitului. Renta tinde să absoarbă treptat profiturile, să limiteze posibilităţile de acumulare şi investire de capital. Efectul este cel al limitării progresului societăţii, 70

de aici rezultând şi pesimismul ricardian. Scăderea profitului se poate frâna numai prin creşterea rolului maşinilor, în contextul economisirii muncii, aceasta constituind “o binefacere generală”[29,pag.69-70]. Ulterior, sub efectul gravelor probleme sociale create de introducerea maşinismului în Anglia revoluţiei industriale, privind doar la orizontul acestui termen scurt, Ricardo va scrie: “Părerea împărtăşită de clasa muncitoare, potrivit căreia întrebuinţarea maşinilor este adeseori în detrimentul intereselor sale, nu este bazată pe prejudecată sau eroare, ci este în conformitate cu principiile corecte ale economiei politice”[19,pag.91]. Dacă s-ar fi efectuat o analiză pe termen lung, în mod sigur Ricardo ar fi revenit asupra acestor afirmaţii, “înscriindu-şi preocupările, alături de cele ale altor economişti, în sfera asigurării unei traiectorii echilibrate a dezvoltării, urmărinduse ca aceasta să fie atât de ancorată în realitate şi fără proiecţii sociale fanteziste, cât şi benefică pentru toată lumea”[17,pag.241]. Veniturile analizate mai înainte se obţin în cadrul bine determinat al societăţii reprezentată de stat ce-şi are propriile cheltuieli, fără a avea veniturile corespunzătoare propriilor activităţi. Strângerea acestor venituri la bugetul statului are loc printr-o serie de mijloace şi căi, cea mai importantă-impunerea veniturilor, a capitalurilor sau proprietăţii funciare[78,pag.84]. Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pământului şi al muncii dintr-o ţară ce este pusă la dispoziţia guvernului şi sunt plătite întotdeauna sau din capital; sau din venitul realizat de către ţara respectivă. În această accepţiune, capitalul apare ca sumă a tot ceea ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor factorilor de producţie la nivelul ţării. Dacă impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce şi implicit scad şi posibilităţile de creştere a avuţiei naţionale. Prin urmare, tendinţa firească a agenţilor economice este să plătească impozitele din venit chiar şi în condiţiile în care statul impozitează capitalul. O politică raţională a guvernului ar trebui, după Ricardo, “să încurajeze o asemenea dispoziţie în sânul populaţiei şi să nu pună niciodată asemenea impozite, care, în mod inevitabil, vor cădea asupra capitalului, deoarece, procedând astfel, ele vor reduce fondurile pentru întreţinerea muncii, şi, în consecinţă vor micşora pe viitor producţia ţării”[28,pag.85]. În consecinţă, impozitele percepute asupra capitalului îl reduc şi astfel, capacitatea de absorbţie şi utilizare a forţei de muncă se micşorează, iar avuţia naţiunii scade. Impozitul asupra rentei funciare afectează la rândul său mărimea şi interesele proprietarilor funciari. Cele patru maxime cu privire la impozite, formulate de Smith şi preluate ulterior de Ricardo, ne conduc la reflecţii şi în zilele noastre. Supuşii fiecărui stat trebuie să contribuie atât cât este posibil la susţinerea statului, în conformitate cu posibilităţile lor. Impozitele plătite de individ trebuie să fie sigure şi nu arbitrare; fiecare impozit trebuie perceput şi plătit atunci când şi în felul în care se presupune că ar fi mai convenabil pentru contribuabil; fiecare impozit trebuie astfel perceput în cât să ia cât mai puţin posibil din veniturile populaţiei. Numai în acest mod cetăţeanului îi rămâne un venit mai mare de cheltuit, iar agenţilor economici nu li se reduc posibilităţile de acumulare[28,pag.85-86]. 71

Amploarea crescândă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei industriale ca şi preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deţinute pe alte continente, au adus în atenţia economiştilor timpului şi problemele comerţului internaţional şi ale politicii comerciale. Persistenţa unor restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi rezistenţa unor ţări faţă de tendinţele expansioniste ale Marii Britanii constituiau veritabile provocări. Răspunsul la aceste provocări l-a constituit teoria costurilor comparative şi a avantajelor relative în comerţul internaţional, elaborată de David Ricardo, menită să explice cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, precum şi principiile alocării raţionale a resurselor şi câştigul ce poate fi obţinut prin practicarea comerţului internaţional de către statele participante. Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui David Ricardo, de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseu asupra comerţului exterior cu cereale” (1815), unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea comerţului exterior este avantajoasă chiar şi în cazul în care mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai mari decât ar putea fi obţinute în ţara importatoare[26,pag.445]. Preluând noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie coerentă asupra comerţului internaţional cunoscută sub denumirea de “teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional”. David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul respectiv de nivelul la care se desfăşoară acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege universal – valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că, pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate şi al avantajelor relative reciproce. “Aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două ţări sau mai multe ţări. Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avatajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. Acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos. Acesta este principiul (costurilor comparative şi al avantajelor relative) care face ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri (industriale) să fie fabricate în Anglia”[20,pag.126]. Prin urmare, Ricardo se referă atât la cauza ce determină diviziunea internaţională a muncii şi a comerţului internaţional, respectiv criteriul alocării raţionale a resurselor productive (avantajul relativ), cât şi la rezultatele acestor activităţi, presupuse a fi reciproc avantajoase în condiţiile liberalismului economic. 72

Este reafirmată, într-o formă mai elevată, ideea autoreglării economiei de piaţă şi a armoniei sociale între parteneri atât la scară naţională, cât şi internaţională. Atât pe piaţa internă cât şi la nivelul pieţei mondiale, factorii determinanţi ai schimbului – valoarea mărfurilor şi costul lor comparativ – sunt, după părerea lui Ricardo, de natură obiectivă şi pot fi determinaţi cantitativ. Existenţa a două legi sau principii care guvernează cele două tipuri de pieţe sunt explicate de Ricardo prin dificultăţile mari existente în mişcarea internaţională a capitalului şi muncii, comparativ cu mişcarea lor liberă în cadrul economiei naţionale. Urmaşii lui David Ricardo vor denumi acest fenomen “imobilitatea internaţională a factorilor de producţie”[26, pag.446]. Teoria ricardiană a comerţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici necesar şi nici posibil ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Este mai raţional, spune Ricardo, ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite. Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat în unităţi de timp de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective. Pentru a uşura înţelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu cifric ipotetic, devenit ulterior celebru şi cunoscut sub denumirea de “modelul ricardian de comerţ internaţional” cu două ţări şi două produse. Cele două ţări luate în analiză sunt Anglia şi Portugalia, iar cele două produse ce vor face obiectul schimbului sunt stofa şi vinul. Înainte de specializare, se constată că Portugalia cheltuia 80 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 90 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofă. Anglia cheltuia 120 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 100 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofă. Timpul total de muncă cheltuit pentru aceste produse, pe ansamblul celor două ţări este de 390 unităţi de muncă. Potrivit teoriei smithiene a comerţului internaţional, Portugalia ar avea un “avantaj absolut” în producerea ambelor mărfuri, deoarece, cheltuiala de muncă este mai mică decât cea a Angliei, în cazul ambelor produse. Ambele ţări au un “avantaj relativ”, care impune specializarea lor în producerea uneia din cele două mărfuri şi anume: Portugalia în producţia de vin (80 u.m. < 90 u.m.) şi Anglia în producţia de stofă (100 u.m. < 120 u.m.) aşa cum rezultă şi din următorul tabel: PRODUSUL/ ŢARA VIN STOFĂ TOTAL TOTAL MONDIAL

PORTUGALIA 80 U.M. 90 U.M. 170 U.M. 390 U.M.

ANGLIA 120 U.M. 100 U.M. 220 U.M.

După specializare, rezultă că avantajul reciproc al celor două ţări se va manifesta prin economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantităţii de mărfuri obţinute comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că, 73

Portugalia economiseşte 10 unităţi de muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se vor economisi 30 de unităţi de muncă. După logica teoriei ricardiene, fiecare ţară obţine avantaje relative din schimburile cu cealaltă ţară, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este influenţată şi de o serie de factori cum ar fi: gradul de dezvoltare industrială, poziţia unei ţări faţă de cealaltă, nivelul productivităţii muncii, diferenţele de ordin natural. Pentru a ne putea clarifica asupra aportului real al lui Ricardo la elucidarea problematicii comerţului internaţional din epoca pre modernă este necesar să raportăm modelul şi concluziile acestuia la realitatea istorică a timpului şi să ţinem seama de consideraţiile critice ulterioare făcute la adresa lui. Unele premise pe care s-a constituit edificiul acestei teorii sunt destul de discutabile. Spre exemplu, presupunerea nerealistă a lui Ricardo potrivit căreia productivitatea muncii este mai ridicată în ţările agricole, faţă de cele industriale. În realitate este tocmai invers: productivitatea medie a muncii naţionale este mai ridicată în ţările[26,pag.446]. Această problemă este deosebit de importantă pentru a determina avantajele reale dintre ţări şi eventual, dezavantajele dintre acestea în comerţul internaţional. Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială a manifestării principiului avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat, atât alocarea optimă a resurselor în producţie, cât şi avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei “armonii universale” a intereselor acestora. În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui mai mic dezavantaj absolut[26,pag.449]. Meritoriu este şi faptul că a intuit complexitatea pieţei mondiale şi s-a străduit să-i descopere trăsăturile, legăturile ei durabile, legile care-i guvernau mişcarea ca şi unele abateri ale ei de la legile economice şi principiile ştiinţifice. Ricardo recunoaşte că pe piaţa mondială au loc adesea schimburi de mărfuri ce înglobează cantităţi neechivalente de muncă, ceea ce nu se întâmplă, de regulă la nivelul pieţei interne a unei ţări. Cu toate că nu a reuşit să rezolve consecvent şi ştiinţific toate aspectele legate de originea, conţinutul şi particularităţile comerţului internaţional, totuşi aceste reflecţii merită a fi luate în considerare de către specialiştii contemporani.

74

5.5 Robert Thomas Malthus şi teoria sa demo-economică Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi desăvârşeşte studiile la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra principiului populaţiei” iar în 1820 îi apar şi lucrarea intitulată “Principii de economie politică”, aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei şi a săracilor. Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este “Eseu asupra principiului populaţiei”. Faţă de gânditorii vremii, el are o optică aparte în ceea ce priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul că, a urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societăţii creşterea populaţiei. Teoria malthusiană asupra creşterii populaţiei a avut consecinţe analitice ce au făcut-o să devină parte integrantă a economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub care a fondat-o Malthus a fost lăsată la o parte[24,pag.122]. Prin evidenţierea destul de rigidă a dependenţei creşterii populaţiei de rezerva de hrană, Malthus oferă o bază de pornire a salariilor de subzistenţă şi pregăteşte terenul pentru David Ricardo în analiza influenţelor exercitate de utilizarea fondului funciar asupra progresului economic, prin explicarea sărăciei în termenii unei adevărate “curse” dintre populaţie şi mijloacele de subzistenţă. Ulterior, Francis Place şi John Stuart Mill, vor face uz de concepţia malthusiană în ceea ce priveşte controlul asupra naşterilor, considerând-o “firul roşu conducător al programelor de reforme sociale”[24,pag.122]. “Avuţia naţiunilor” a lui Smith va reprezenta şi pentru Malthus opera de referinţă de la care a plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei sunt comune cu cele smithiene în ceea ce priveşte teoria avuţiei, a valorii şi repartiţiei veniturilor, dar până la un punct. Spre exemplu, dacă la Smith creşterea avuţiei naţiunii este calea spre îmbogăţirea unora şi bunăstarea tuturor membrilor societăţii, la Malthus acest proces este însoţit de o accelerare a creşterii numerice a populaţiei sărace şi, de aici, a privaţiunilor. La Smith, creşterea producţiei de bunuri şi a ofertei este însoţită de sporirea automată a cererii în aceeaşi măsură. Malthus consideră că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează, deoarece ea este subminată de procesul acumulării de capital[8,pag.75]. Chiar şi modul de concepere a economiei politice este diferit. La Smith, şi mai ales la David Ricardo, ştiinţa economică are un caracter preponderent abstract. La Malthus ea apare ca o ştiinţă, a concretului istoric, cu funcţii practice bine definite şi a căror împlinire implică într-o anume măsură şi participarea statului. În “Eseu asupra principiului populaţiei” Malthus s-a străduit să vadă în “geneza şi desfăşurarea unor fenomene economice, factori de natură biologică”[3,pag.95]. El a căutat să sublinieze că “natura a pus în om un instinct care, dacă-i lăsat în voie, îl hărăzeşte foamei, morţii şi viciului”[25,pag.17]. În acest cadru el releva pericolul imediat al creşterii cu repeziciune a populaţiei, paralel cu încetineala relativă a cantităţii bunurilor de subzistenţă, aceasta din urmă fiind 75

reflectată în dimensionarea puterii de producţie a unui pământ dat. Prin urmare, este vorba de o creştere în progresie geometrică a populaţiei şi de sporire în progresie aritmetică a hranei şi a altor mijloace de subzistenţă, în sensul de a da acestora dimensiunile 256 la 9[5,pag.95]. Potrivit lui Mark Blaug, schimbarea analitică a lui Malthus ce stă la baza propriului “Eseu asupra principiului populaţiei” ar arăta astfel: CAPACITATEA DE CRESTERE

INDICELE REPRODUCERII

PIEDICI IN CALEA CRESTERII PREVENTIVE: SCĂDEREA NASTERILOR RETINERI MORALE

VICII

POZITIVE: CRESTEREA MORTALITĂTII

VICII

MIZERIE

MIJLOACE LIMITATE DE SUBSISTENTĂ

Teoria malthusiană, continuă Blaug, se rezumă în esenţă la trei propoziţii: (1) capacitatea biologică a omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a creşte rezervele de hrană; (2) totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive; (3) ultima piedică a capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană. Prin urmare, conchide Blaug, tot ceea ce a realizat Malthus a fost de a strânge la un loc o serie de fapte familiare, deducând consecinţele acestora. Este sigur, spune el, că populaţia se înmulţeşte totdeauna până la limitele rezervelor de hrană, că o înmulţire nestânjenită a fiinţelor umane poate conduce la impas, orice rată plauzibilă de creştere poate fi imaginată pentru mijloacele de subzistenţă[3,pag.102-103]. Putem spune că Malthus pune în evidenţă aici, “limita economică” a pământului, generată de costurile sporite, solicitate de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care însă nu pot fi acoperite eficient. El surprinde şi o “limită fizică” a solului, generată de sărăcirea şi deteriorarea acestuia[19,pag.95]. Discutabile sunt însă atât cauzele, cât şi remediile propuse de Malthus pentru soluţionarea problemei. Creşterea în progresie geometrică a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai sărac al acesteia, deoarece, nu are o conduită castă. “Sunt foarte puţine ţări, scrie Malthus, unde nu se observă o constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de subzistenţă. Această sforţare, constantă în acţiunea sa, tinde tot aşa de constant să cufunde în disperare clasele inferioare ale societăţii şi se opune la orice îmbunătăţire a stării lor”[8,pag.175]. Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul este chemat să le înfăptuiască. Ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a mortalităţii la popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rata scăzută a mortalităţii la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor 76

sociale sărace care sunt apte să-şi creeze mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent. La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare şi lucrarea malthusiană, “Principii de economie politică” (1820). Aici Malthus încearcă o tranşare a disputei privind legăturile ştiinţei economice cu o serie de domenii înrudite, autorul susţinând că “economia politică are mai mult relaţii cu morala şi politica decât cu ştiinţele matematice”[28,pag.91]. El va susţine ca economia politică a devenit ştiinţă atunci când a putut fi în măsură să explice avuţia naţiunilor, sursele acesteia, modul de întrebuinţare, de reproducere şi sporire. Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia cuprinde acele bunuri şi servicii materiale şi imateriale care pot servi omului şi care au valoare de schimb sau, cum spune însuşi autorul, acele “obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omului care au solicitat un efort al activităţii umane pentru a fi apropiat”[14,pag.257]. Crearea avuţiei presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare de avuţie, consideră Malthus. Avuţia este creată de către munca productivă. Munca productivă poate fi estimată prin cantitatea şi valoarea obiectului produs. Serviciile personale “sunt acel gen de muncă sau de activitate care, în ciuda marii sale utilităţi şi marii sale importanţe nu poate intra în estimarea avuţiei naţionale”[14,pag.293]. Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în acelaşi mod să se consume. Criticând legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea accentuată de capital pot apărea şi se pot manifesta o serie de nepotriviri între creşterea cererii şi cea a ofertei. Acumularea accentuată de capital stimulează oferta generală de mărfuri şi servicii, concomitent cu limitarea cererii solvabile, fapt care pregăteşte terenul pentru crize şi şomaj[5,pag.96]. El caută să explice şi să găsească posibile soluţii la problema sărăciei şi a lipsei de locuri de muncă în condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la problema supraaglomerării pieţelor cu mărfuri şi crizelor prin intermediul teoriei demo-economice. În ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea, Malthus le consideră a fi categorii economice intim legate între ele şi totuşi diferite ca origine, substanţă, natură şi mărime. Malthus recunoaşte meritul lui Ricardo de a fi arătat că valoarea, ca substanţă socială, este creată de muncă, în timp ce avuţia este rezultatul conlucrării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi căutări şi oscilaţii, Malthus, va adera la teoria ricardiană a considerării muncii drept izvor al valorii mărfii. Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitalul este considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie între capitalul constant, numit capital “care comandă” şi capitalul variabil, în accepţiunea sa, “capitalul care este comandat”. În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a raporturilor dintre ele şi clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţie faţă de teoria ricardiană de aceeaşi factură. Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care aceasta îl plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socoteşte renta drept un venit justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcţii mai importante decât ele, în contextul realizării 77

reproducţiei. Ideea malthusiană era, că prin menţinerea acelei clase parazitare se asigura un consum permanent de bunuri în societate, ceea ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica însă o mare problemă: de ce să se reducă posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea clasei parazitare, când foarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea standardului lor de viaţă? La această întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei sărace nu ar determina decât stimularea înmulţirii ei naturale şi prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios” – la viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria malthusiană a creşterii populaţiei.

5.6 John Stuart Mill sau ultimul cuvânt al liberalismului economic clasic John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format într-un mediu propice studiului gândirii economice clasice. Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham, concepţie publicată în lucrarea “Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze sistematic şi lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”. În 1820 Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum şi cu Saint-Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie politică. Se instruieşte temeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului, “Utilitarism Society”, unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe probleme de morală şi politică. Paralel cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o serie de articole saintsimoniene în cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cu anul 1829 publică lucrarea “Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de factură filozofică “Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrareab sa economică fundamentală “Principii de economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei clasice”[1,pag.217]. Ulterior va mai publica lucrările: “Despre libertate” (1859) şi “Utilitarismul” (1861). În “Principii de economie politică”, Stuart Mill face o veritabilă sinteză a economiei clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această lucrare sunt evidenţiate, din perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare staţionară, o serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor şi ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; funcţiile guvernării; intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina protecţiei industriei naţionale, încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor, legile împotriva coaliţiilor muncitorilor), bazele şi limitele principiului “laissezfaire-ului” sau al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care intervenţia guvernării este necesară[29,pag.78]. 78

În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este chemată să studieze avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorul elementelor constitutive ale capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economice îl reprezintă studiul “naturii şi legilor producerii şi ale distribuirii avuţiei”[5,pag.98]. Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie să se ocupe ştiinţa economică, ci şi de investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi indivizilor, consideră Mill, din punctul de vedere al instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii umane, precum şi al cauzelor morale şi psihologice. Munca este considerată un factor de producţie important, creator de utilităţi fixate şi încorporate în obiecte materiale. Numai munca care participă la crearea utilităţilor este în accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte munci, deşi utile, intră în categoria celor neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şi naturale, concretizate prin intermediul acţiunii conjugate a celor trei factori de producţie: munca, natura şi capitalul. Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin intermediul muncii şi utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cum spune Mill, “stocul acumulat al produsului muncii se numeşte capital”[27,pag.118]. Mărimea şi modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua crearea avuţiei, iar menirea capitalului este să fie utilizat, şi nu conservat. Funcţia capitalului în procesul productiv este “în realitate funcţia muncii sub o formă indirectă”, prin mijloacele şi obiectivele în care ea s-a materializat[30,pag.37-38]. Agenţii naturali, respectiv materiile şi forţele motrice furnizate de natură, constituie un al treilea factor de producţie. Meritoriu la Mill este faptul că împarte agenţii naturali în două categorii: reproductibili, care se refac şi epuizabili, cei care se consumă în procesul de producţie. Prin această clasificare, Mill pune în evidenţă o serie de probleme importante, şi anume: legătura indisolubilă dintre om-tehnicănatură şi raporturile dintre acestea; precum şi raporturile ce se stabilesc între mediul economic, tehnic, social şi ecologic. Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de producţie le au asupra creşterii productivităţii muncii, pe fundalul manifestării legii creşterii producţiei, aceasta din urmă fiind considerată “o consecinţă a utilizării legilor ce guvernează aceşti factori; limitele creşterii producţiei trebuie să fie determinate, indiferent de cum se ajunge la aceasta, de limitele fixate de aceste legi”[16,pag.219]. Ele sunt: legea populaţiei, legea creşterii sau acumulării capitalului, legea creşterii producţiei pământului. Legea populaţiei, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legii creşterii producţiei căci populaţia are mari posibilităţi de sporire, condiţia de bază este să se creeze suficiente locuri de muncă, iar aceasta depinde de modul în care acţionează legea acumulării capitalului. În evoluţia lor, spune Mill, economiile pot atinge stări staţionare, atunci când profiturile obţinute diminuează dorinţa de acumulare din partea agenţilor economici. Din aceste stări staţionare se poate ieşi numai atunci când apar stimuli pentru motivaţia acumulării de capital. Ieşirea din starea staţionară este însoţită de consolidarea poziţiei agenţilor economici puternici şi abili în lupta de concurenţă şi 79

eliminarea agenţilor economici sărăciţi şi ale căror active vor alimenta ulterior procesul de centralizare a capitalurilor. Legea creşterii producţiei având la bază folosirea agenţilor naturali se izbeşte de legea randamentului descrescând al atragerii în circuitul economic a unor categorii de agenţi din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat şi al investiţiilor succesive. După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barieră de netrecut ci, dimpotrivă, realizările din ştiinţă, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăţi, eforturi şi costuri. În concepţia lui Mill, producţia este privită dintr-un unghi mai mult tehnico-economic. În ceea ce priveşte teoria repartiţiei avuţiei, ea este puternic ancorată în planul socialului şi evident legată de manifestarea raporturilor sociale. Aşa se explică de ce problema repartiţiei avuţiei debutează cu proprietatea, iar proiectul său despre socialismul liberal vizează schimbarea repartiţiei şi nu a producţiei sau a circulaţiei[5,pag.99]. Proprietatea individuală este socotită bună, în principiu, dacă regulile gestionării ei şi ale împărţirii rezultatelor sunt bune. Repartiţia se realizează sub forma împărţirii veniturilor claselor sociale, contribuţia lui Mill pe acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizei structurii claselor sociale şi a formelor de venit ce şi le apropie fiecare dintre acestea [5,pag.100]. La baza mărimii salariilor se află raportul cerere-ofertă de forţă de muncă, marcând o tendinţă de scădere a salariilor căreia se opun diverşi factori cu acţiune contrară. Rata profitului este considerată a fi proporţională cu costul muncii, profitul apare divizat în dobândă, asigurare şi salariul conducerii. Renta apare definită ca “rezultat al unui monopol natural şi care nu face parte din cheltuielile de producţie ale agriculturii”. În contextul demersului teoretic pe care Mill îl întreprinde faţă de problemele repartiţiei şi proprietăţii, este adus în prim plan şi viitorul societăţii. Viziunile prospective ale lui Mill îl determină să oscileze între libertate şi socialism. Contradicţiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat paşii spre acest socialism sui-generis. Potrivit lui Stuart Mill, problema socială a viitorului constă în “a concilia cea mai mare libertate de acţiune a individului cu dreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor prime oferite pe glob, şi cu participare a tuturor la profiturile muncii în comun”[16,pag.235]. Rezolvarea ei era lăsată pe seama tuturor oamenilor de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească soluţia concilierii individului cu societatea, avuţia creată cu bunăstarea tuturor. În ceea ce priveşte teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbului ţinând seama de importanţa ei pentru acest moment al procesului de producţie. Marea majoritate a operaţiunilor economice bazate pe piaţă implică manifestarea teoriei valorii, lucru cu care ulterior unii economişti nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci şi ştiinţa economică devine confuză. Teoria despre valoare prezentată de clasici este considerată de Mill ca fiind completă şi desăvârşită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era transformarea ei într-o teorie operaţională, care să ducă, măcar parţial, la rezolvarea problemelor sociale. 80

Faţă de comerţul internaţional primele contribuţii ale lui Stuart Mill sunt formulate într-o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităţilor ce stau la baza efectuării schimburilor dintre ţări şi repartiţia avantajelor dintre ele. În ceea ce se va numi “teoria valorilor internaţionale”, Mill porneşte de la teoria ricardiană a comerţului, dar luând în considerare posibilităţile şi disponibilităţile de factori de producţie. El aduce în discuţie noi aspecte ale schimburilor economice internaţionale cum ar fi: rolul cererii de mărfuri în explicarea valorilor internaţionale, problema repartizării avantajelor relative între parteneri şi influenţa progresului tehnic, respectiv a creşterii productivităţii muncii asupra preţurilor din tranzacţiile internaţionale. “Teoria valorilor internaţionale” încearcă să dea o explicaţie plauzibilă principiului pe baza căruia se desfăşoară schimbul de mărfuri dintre ţări şi să determine raportul de schimb dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană a valorii-muncă. În ciuda denumirii ei pretenţioase, această teorie nu face decât să rezume constatarea empirică a agenţilor economici din care rezultă că mărfurile pe care le importă o ţară, sunt plătite cu exporturile pe care ea le face în ţara cu care efectuează aceste tranzacţii. Mill recunoaşte că nu se poate explica valoarea mărfurilor care constituie obiectul tranzacţiilor internaţionale înainte de desfăşurarea lor, ci numai după ce a avut loc operaţiunea respectivă. Concluzia la care se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile străine este mai mică [26,pag.464]. Deci, în timp ce Ricardo este consecvent şi ia în considerare numai oferta de mărfuri atunci când explică preţul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp de muncă, John Stuart Mill are o atitudine ambiguă şi contradictorie. El susţine că, în timp ce, pe piaţa internă, schimbul de mărfuri are loc în funcţie de costurile de producţie, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit, alteori în veniturile agenţilor economici, pe piaţa internaţională, schimbul de mărfuri depinde de raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimbă mărfurile importate[22,pag.67-68]. Împărţirea avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toţi partenerii, chiar dacă nu în mod egal. El exclude ipoteza în care unul din parteneri ar avea de pierdut. Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un “paradox”, ce îi poartă numele. “Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigat din comerţul internaţional ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste condiţii ar realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce ţările bogate, ce au o cerere mult mai mare de mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase[3,pag.239-242]. John Stuart Mill are în vedere două feluri de avantaje în comerţul internaţional: avantaje directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din tranzacţiile internaţionale au în vedere obţinerea de produse cât mai ieftine. 81

Avantajele indirecte se referă la propagarea progresului tehnic, ca şi al răspândirii culturii în lume. Mill recunoaşte faptul că, progresul tehnic permite ieftinirea produselor şi aceasta favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială, dar nu are în vedere şi consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce priveşte competitivitatea diferitelor ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltaţi [26,pag.465]. ∗ ∗

∗

Deşi liberalismul clasic a reprezentat o revoluţie în ştiinţa economică, totuşi premisele avute în vedere, presupoziţiille folosite, ca şi unele teorii au devenit nesafisfăcătoare în ceea ce priveşte explicarea unor fenomene şi procese economico-sociale. Spre exemplu, în condiţiile desfăşurării unor procese economice şi sociale existente în faza de ascensiune a capitalismului, cum sunt acumularea primitivă a capitalului, proletarizarea rapidă şi forţată a micilor producători, consolidarea şi sporirea rolului marilor firme în controlul pieţei şi al economiei, declanşarea crizelor economice, apariţia şomajului cronic şi a inflaţiei, creşterea mişcărilor sociale, devine cu totul inadecvată şi nerealistă încercarea de susţinere şi dezvoltare pe mai departe a temelor şi conceptelor vechi cum sunt: individualismul economic, realizarea principiului “laissez-faire-ului”, într-o lume cu diferenţe mari în ceea ce priveşte distribuţia bogăţiei şi a veniturilor[10,pag.31]. Faţă de asemenea neajunsuri între teorie şi realitate se vor manifesta ulterior două categorii importante de reacţii, diametral opuse: una, care pune accentul pe abordările analitice, iar alta ce va îmbrăţişa calea doctrinară în care primează aspectul ideologic.

82

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1.

Barrere A.

Histoire de la pensée économique contemporaine, Tome II, Paris, 1974

2.

Beaud M.

Histoire du capitalisme de 1500 à nous jours apud Dan Popescu

3.

Blaug M.

Teoria economică în retrospectivă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992

4.

Braudel F.

Jocurile schimbului, Bucureşti, 1985

5.

Ciulbea T.

Doctrine economice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996

6.

Condillac R.

Le commerce et le gouvernement considéré respectivement d’un a l’autre, 1777, apud I.N.Văleanu

7.

Frois G. A.

Economie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

8.

Gide Ch., Rist Ch.

Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1926

9.

Heilbroner R.

Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

10.

Iancu A.

Tratat de economie, vol.I, Bucureşti, Editura Economică, 1993

11.

Ionescu T., Popescu Gh.

Istorie economică, Cluj-Napoca, Editura Continent, 1993

12.

Lallement J.

Histoire de la pensée ou archéologie du savoire ? În Economies et sociétés, Modèle économique et sociales nr.2/1984, pag.72

13.

Malthus Th.

Eseu asupra principiului populaţiei, Bucureşti, Editura Academiei, 1991

14.

Malthus Th.

Les Principles d’Economie politique, Paris, Editura Calman-Levy, 1969

Bucureşti,

Editura

et

analyse

Meridiane,

83

15.

Marx K.

Capitalul, Bucureşti, Editura de stat pentru Literatură Politică, 1957

16.

Mill J.S.

Principes d’économie politique avec quelques-unes de leurs application à l’économie sociale, Tome1, Paris, 1873

17.

Murgescu C.

David Ricardo în Anglica revoluţiei industriale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972

18.

Popescu D.

Civilizaţie şi industrie, Bucureşti, Editura Albatros, 1981

19.

Popescu D.

Istoria gândirii economice din antichitate până la începutul sec. Al XIX-lea, Sibiu, Editura Continent, 1994

20.

Ricardo D.

Despre principiile economiei politice şi ale impunerii, vol.1. Bucureşti, Editura Academiei, 1962

21.

Samuelscon A.

Les grandes courants de la pensée économique, Presse Universitaires de Grenoble, 1988

22.

Sandretto R.

Le commerce International, Ediţia a II-a, Paris, Armand Colin, 1993

23.

Say J.B.

Corespondenţa cu Malthus, Œuvres diverses, apud Ch.Gide, Ch.Rist,

24.

Say J.B.

Traité d’économie politique, Ediţia a VI-a, vol.I, Paris

25.

Smith A.

Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol.I, Bucureşti, Editura Academiei,1965

26.

Sută N.

Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Bucureşti, Editura Ceres, 1992

27.

SutăSelejan S.

Doctrine economice, Bucureşti, Editura Eficient, 1996

28.

Văleanu Ivanciu N.

Curente de gândire economică, Bucureşti, Editura « Fundaţia România de Mâine », 1996

29.

Văleanu Ivanciu N.

Istoria gândirii economice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992

30.

Văleanu Ivanciu N.

Liberalismul în teoria economică şi politică clasică (I şi II), Tema 3, Bucureşti, Lito ASE, 1990 84

6.1 Condiţiile apariţiei şi clasificarea curentelor reformiste şi contestatare Dezvoltarea economiei de piaţă din primele decenii şi de la mijlocul secolului al XIX-lea a avut rezultate practice contradictorii. Pe de o parte, ea a contribuit la accelerarea dezvoltării economice prin creşterea volumului producţiei, diversificarea calităţii mărfurilor, dezvoltarea comerţului intern şi internaţional. Exponenţii liberalismului clasic au teoretizat superioritatea acestui tip de organizare economică în raport cu tipul economiei naturale sau cu formele alternative de organizare, chiar dacă uneori au exprimat rezerve faţă de perspectivele sale de evoluţie. Pe de altă parte, pe măsura dezvoltării economiei de piaţă în profunzime (afectând categorii sociale tot mai largi) şi pe o arie geografică tot mai vastă, au apărut, sau, după caz, s-au accentuat unele fenomene negative manifestate prin: a) disfuncţionalităţi, dezechilibre şi, după 1825, crize la scară macroeconomică şi mondoeconomică; b) accentuarea inegalităţilor sociale şi polarizarea societăţii, prin declinul social sau marginalizarea unor categorii ale populaţiei. Pe planul gândirii economice, reacţiile de insatisfacţie, respectiv de protest faţă de consecinţele funcţionării economiei de piaţă s-au îndreptat împotriva bazelor teoretice şi metodologice ale curentului liberal clasic, privit ca apărător necondiţionat al economiei de piaţă. Curentele ce dau expresie reacţiilor critice la adresa liberalismului clasic pot fi clasificate după mai multe criterii. După criteriul atitudinii faţă de doctrina liberală clasică, se cunosc reacţii parţiale (care pun în discuţie doar anumite principii, teorii sau recomandări, socotite vulnerabile sau greşite) şi reacţii radicale, care resping în totalitate postulatele teoretice, metodologice şi de politică economică ale liberalismului clasic. După criteriul poziţiei faţă de perspectivele evoluţiei economiei de piaţă, se cunosc curente reformiste, care recomandă, în esenţă, ameliorarea funcţionării economiei de piaţă şi curente contestatare, care recomandă înlocuirea economiei de piaţă, în oricare dintre variantele posibile, cu forme alternative de organizare economică. Potrivit altor aprecieri, reacţiile critice la adresa liberalismului clasic pot fi clasificate în: reacţii naţionale (reflectând insatisfacţiile legate de frânarea 85

dezvoltării unor ţări datorită asimetriilor din economia mondială), reacţii sociale (reflectând protestul legat de inechităţile în repartiţia veniturilor şi marginalizarea unor categorii sociale) şi reacţii intelectuale (reflectând preocupările provenite din interiorul gândirii economice de factură liberală privind înnoirea bazelor teoretice şi metodologice ale acesteia)[1]. Sub raportul profunzimii teoretice şi al clarităţii expunerii, curentele reformiste şi contestatare s-au situat, cu mici excepţii, sub nivelul atins de liberalismul clasic.

6.2 Curentele socialiste premarxiste Curentele socialiste[2] moderne au fost precedate şi, într-o oarecare măsură, inspirate de reformatorii sociali din antichitate şi din Evul Mediu. La sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne s-au înmulţit luările de poziţie critice la adresa nedreptăţilor sociale şi, în paralel, preocupările de înlăturare a acestora, materializate în proiecte de reformare din temelii a societăţii. Autorii acestor proiecte îşi manifestau încrederea în existenţa unor tipuri, socotite ideale, de organizare socială, fără, însă, să explice plauzibil când şi cum s-ar putea trece efectiv la înfăptuirea lor. De aceea, aceste proiecte generoase, dar irealizabile, sunt cunoscute sub numele generic de utopii[3]. Curentele socialiste premarxiste cuprind ansamblul curentelor de factură socialistă de până la mijlocul secolului al XIX-lea: socialismul creştin, socialismul laic timpuriu, comunismul utopic, socialismul productivist, socialismul asociaţionist şi altele. Ele sunt cunoscute sub denumirea generică de curente socialiste utopice, în sensul că proiectele lor sociale nu erau realizabile, spre deosebire de marxism, denumit socialism ştiinţific de adepţii săi, al cărui proiect social a fost pus în aplicare. Curentele socialiste premarxiste prezintă asemănări privind atât explicarea cauzelor nedreptăţilor sociale, cât şi necesitatea înlăturării tipului economiei de piaţă: 1) cauza fundamentală a nedreptăţilor sociale consta în distribuirea inechitabilă a proprietăţii private, care genera exploatarea şi mizeria maselor largi. De aceea, era avută în vedere fie desfiinţarea proprietăţii private, fie limitarea ei la bunurile provenite nemijlocit din muncă; 2) bazele funcţionării economiei de piaţă (iniţiativa economică individuală, independenţa agenţilor economici, libertatea contractelor şi a muncii) urmau să fie înlăturate; 3) trecerea la forma preconizată de organizare economică şi socială urma să aibă loc, de regulă, pe cale revoluţionară, prin acţiunea energică a unor grupuri disciplinate de aderenţi; 4) noile forme de organizare economică şi socială exprimau, cu precădere, interesele categoriilor sociale salariate şi, uneori, ale celor legate de forme de organizare economică anterioare economiei de piaţă; 86

5) conducerea procesului economic se realiza fie direct de instituţiile statului, fie prin intermediul unor colective exprimând voinţa membrilor lor. Pe lângă asemănările menţionate, în soluţiile preconizate de curentele socialiste premarxiste existau numeroase deosebiri. Adepţii acestor curente, grupaţi în asociaţii cu caracter exclusivist, sectar, s-au lăsat antrenaţi în diferite dispute şi polemici, unele în formă violentă. Socialismul creştin s-a inspirat atât din principiile moralei creştine, cum erau ascetismul şi iubirea aproapelui, cât şi din unele idei ale Renaşterii, cum erau egalitatea între oameni şi binele comun. Socialismul laic timpuriu s-a dezvoltat în paralel şi, în parte, în opoziţie cu cel creştin. Adepţii săi susţineau necesitatea unor prefaceri sociale imediate, militând pentru realizarea bunăstării şi a fericirii tuturor oamenilor. În opera reformatorului social de limbă franceză Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) se împletesc idei iluministe, liberal-radicale şi socialiste timpurii. El considera, în mod naiv, că toţi oamenii sunt buni de la natură, dar sunt pervertiţi de societatea nedreaptă. Critica sa împotriva inegalităţilor economice şi politice ale timpului se împleteşte cu recomandările privind intervenţia statului în vederea perfecţionării instituţiilor publice. Ideile sale au exercitat o influenţă durabilă asupra istoriei gândirii sociale. Comunismul utopic s-a manifestat sporadic la sfârşitul Evului Mediu şi în epoca modernă, exponenţii săi fiind uneori încadraţi în alte curente socialiste. Aceştia se pronunţau pentru punerea şi utilizarea în comun a tuturor bunurilor existente în societate, aplicarea unor principii sociale egalitariste şi înfăptuirea transformărilor preconizate prin acţiunea violentă a unor grupuri de militanţi entuziaşti. Cel mai important gânditor comunist utopic din perioada studiată este François Noël (Gracchus) Babeuf (1760-1797), participant la Revoluţia franceză. El preconiza desfiinţarea proprietăţii private asupra tuturor categoriilor de bunuri, abolirea dreptului de moştenire şi constituirea unei comunităţi naţionale de bunuri. Alocarea resurselor, producţia şi repartiţia bunurilor urmau să se realizeze centralizat, de la nivelul instituţiilor de conducere ale statului. Comerţul exterior devenea monopol de stat, iar comerţul cu metale preţioase era interzis. Toţi membrii apţi de muncă ai noii societăţi aveau obligaţia de a depune o activitate utilă în locurile de muncă desemnate de conducere, potrivit principiului utilităţii sociale. Plata muncii urma să se facă nu prin salariu în bani, ci printr-o cantitate de bunuri necesare pentru consumul colectiv şi individual, calculată şi distribuită pe baza principiului egalităţii între indivizi. Babeuf a grupat în jurul său un grup restrâns de adepţi, împreună cu care şi-a propus instaurarea noii forme de organizare socială pe calea conspiraţiei, a complotului. El a organizat şi condus conspiraţia egalilor, fiind executat după eşecul acesteia. Ideile comunist-utopice ale lui Babeuf au constituit o sursă permanentă de inspiraţie atât pentru gândirea economică şi politică antiliberală, în general, cât şi pentru practica social-politică totalitară. După unele opinii, concepţia sa social87

economică reprezintă unul dintre izvoarele teoretice principale ale unor doctrine moderne şi contemporane, cum sunt anarhismul, leninismul şi corporatismul. Socialismul asociaţionist s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Exponenţii săi au criticat vehement rezultatele funcţionării economiei de piaţă şi au propus înlocuirea ei cu forme asociaţioniste de organizare social-economică, caracterizate prin instituirea proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, executarea în comun a muncii şi repartiţia echitabilă a veniturilor. Principalii reprezentanţi ai socialismului asociaţionist sunt: C.H.R.de Saint-Simon, F.M.C.Fourier şi R.Owen. Claude Henry Rouvroy, conte de Saint-Simon (1760-1825), descendentul unei familii nobiliare franceze, s-a bucurat în copilărie de o pregătire şcolară deosebită, sub îndrumarea enciclopedistului Jean D’Alembert. După ce a fost, pe rând, militar şi om de afaceri, avea să se consacre studiului. Şi-a folosit întreaga avere pentru subvenţionarea unor publicaţii de orientare socialistă şi finanţarea unor activităţi educative, desfăşurate de adepţii săi. Este autorul unei opere întinse, din care menţionăm lucrările Sistemul industrial (1821) şi Noul creştinism (1825). Saint-Simon susţinea, sub influenţa fiziocraţilor, existenţa unor legităţi atât în natură, cât şi în societate. În evoluţia istorică, perioadele de înflorire economică, numite stări organice, alternau cu cele de stagnare sau declin, numite stări critice. Progresul social se manifestă prin descompunerea formelor de organizare socialeconomică învechite şi înlocuirea lor cu altele mai avansate, aflate în concordanţă cu nivelul de dezvoltare al industriei, termen care, în înţelesul lui Saint-Simon, desemna ştiinţa, tehnica şi organizarea producţiei. Societatea franceză de după revoluţia din 1789 parcurgea, în opinia sa, o stare critică, caracterizată, între altele, prin confruntarea dintre clasele sociale antagoniste: 1) pe de o parte, clasa productivă, numită şi industrială, formată din muncitori, meseriaşi, ţărani, întreprinzători, savanţi, artişti şi alte grupuri sociale care desfăşurau activităţi socialmente utile; 2) pe de altă parte, clasele neproductive, numite şi intermediare sau parazitare, compuse din jurişti, clerici, militari, filozofi şi alţii, care exercitau puterea politică. Întreprinzătorii şi savanţii, ca exponenţi ai clasei productive, erau chemaţi să preia puterea politică, înlăturând clasele neproductive. Înfăptuirea acestui proces, ce marca trecerea de la starea critică la cea organică, urma să aibă loc prin convingerea treptată a oamenilor asupra îndreptăţirii sale, şi nu prin violenţă. Proiectul social-economic al lui Saint-Simon prevedea înfăptuirea unei societăţi industriale organizate, în care statul urma să dispară treptat, iar preocuparea puterii politice avea să se îndrepte de la guvernarea oamenilor la administrarea lucrurilor. În societatea industrială, activitatea economică urma să se desfăşoare după un plan general, elaborat potrivit unor obiective prestabilite. Pentru desfăşurarea producţiei, Saint-Simon preconiza constituirea unor asociaţii la scară naţională şi mondială, care ar fi fost în măsură să elimine anarhia din producţie 88

şi dezechilibrele economice. Contemporan cu revoluţia industrială, el atribuia producţiei industriale un rol esenţial în modernizarea şi restructurarea economiei naţionale, motiv pentru care doctrina lui este numită uneori socialism productivist. Întreprinzătorii care continuau să dispună de dreptul de proprietate privată şi savanţii aveau să asigure organizarea producţiei pe baze raţionale, eficiente, fapt de natură să înlăture exploatarea şi sărăcia maselor muncitoare. Repartiţia veniturilor urma să se facă potrivit principiului colectivist “de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. După cum se constată, gândirea economică a lui Saint-Simon nu este lipsită de ambiguităţi şi confuzii. Importanţa ei rezidă, înainte de toate, în aducerea în circuitul de idei economice a unor principii, teorii şi concepte care aveau să fie preluate şi dezvoltate de teoreticienii socialişti din generaţiile ulterioare, ca şi de exponenţii noii şcoli istorice germane, de instituţionalişti şi de radicali. François-Marie Charles Fourier (1772-1837) s-a format şi şi-a petrecut aproape întreaga viaţă în mediul comercianţilor (ca întreprinzător, comis-voiajor, funcţionar comercial), fapt ce i-a permis să cunoască în mod direct efectele sociale negative ale fluctuaţiei preţurilor, ruinării micilor producători, operaţiunilor speculative şi altele. Dintre lucrările sale, menţionăm Noua lume industrială (1829). Fourier a elaborat o schemă generală a evoluţiei societăţii omeneşti, în care fazele superioare cunoşteau forme asociative de organizare socială, denumite garantismul (semi-asociaţia), sociantismul (asociaţia simplă) şi armonismul (asociaţia compusă). Pentru a justifica principial necesitatea asocierii oamenilor în entităţi social-economice restrânse, el a formulat legile mişcării omeneşti, prin analogie cu legile mişcării fizice. Oamenii ar tinde să se aproprie unul de celălalt conform atracţiei şi respingerii dintre ei, pe baza unor tipuri de pasiuni care îi unesc. Principiile organizării asociative erau, în optica lui Fourier: • atracţia dintre oameni; • dotarea proporţională cu capital, muncă şi talent; • reducerea ponderii grupurilor sociale neproductive şi inactive. Aceste principii puteau fi materializate prin asocierea voluntară a membrilor societăţii în colectivităţi cuprinzând 1500-3000 persoane, numite falanstere. Membrii acestor comunităţi urmau să se îndeletnicească, potrivit propriilor aptitudini şi dorinţe, cu agricultura, activităţile industriale, ştiinţa şi arta. Programul activităţilor zilnice era strict reglementat, oamenii bucurându-se de avantajele muncii şi vieţii în comun. Capitalul urma să provină atât de la membrii comunităţii, cât şi de la unii filantropi, convinşi de utilitatea acestui mod de organizare. Repartiţia rezultatelor muncii avea să se facă în proporţie de 5/12 pentru munca depusă de membrii apţi ai falansterului, de 3/12 pentru talentul acestora şi de 4/12 pentru capitalul investit.

89

Proiectul social-economic al lui Fourier cuprinde diverse ipoteze, constatări şi previziuni fanteziste, ce au constituit obiectul unor repetate acuzaţii de neseriozitate ştiinţifică, atât în perioada vieţii sale, cât şi mai târziu. Cu toate acestea, ideile sale s-au bucurat de un ecou puternic în rândul reformatorilor sociali de la mijlocul secolului al XIX-lea. Câţiva discipoli ai săi, între care Victor Considérant şi Louis Blanc au întemeiat şcoala societară, care se considera singura reprezentantă autentică a gândirii socialiste. Un discipol al lui Fourier a fost şi românul Teodor Diamant, întemeietorul falansterului de la Scăieni. Aparţinând unei generaţii mai tinere de socialişti asociaţionişti, L.Blanc a desprins unele învăţăminte din eşecurile înregistrate pe termen lung de asociaţiile muncitoreşti. Ca soluţie de rezolvare durabilă a ocupării forţei de muncă şi de ameliorare a situaţiei materiale a muncitorilor, el preconiza constituirea unor asociaţii sau cooperative de producţie cu sprijinul financiar şi sub controlul statului. Beneficiile obţinute de asociaţiile de producţie urmau să fie repartizate atât muncitorilor (direct, sub formă de prime şi indirect, sub formă de contribuţii la fondul de asigurare pentru boală, invaliditate sau şomaj), cât şi pentru noi investiţii. Ideile sale se regăsesc în organizarea atelierelor naţionale în Franţa în timpul revoluţiei din 1848. După retragerea subvenţiilor primite din partea statului, atelierele naţionale nu au putut rezista în lupta de concurenţă, încetându-şi activitatea. Robert Owen (1771-1858) a dispus, în comparaţie cu socialiştii utopici francezi sau din alte ţări, de dublul avantaj al unei experienţe practice mai diversificate (fiind, pe rând, ucenic, maistru şi patron în ramura industriei textile) şi desfăşurate în condiţiile economiei de piaţă din Marea Britanie, cea mai dezvoltată în acea perioadă. Principalele sale lucrări sunt: Noua lume morală (1834) şi Ce este socialismul (1841). Proiectul social-economic al lui Owen prevedea aşezarea producţiei şi a muncii pe baze colective, prin trecerea în proprietate comună a mijloacelor de producţie, înlocuirea concurenţei cu unitatea de interese şi împletirea muncii manuale cu cea a maşinilor. În acest scop, el preconiza constituirea unor colonii comuniste, sub forma unor asociaţii (sau cooperative) de producţie şi consum, alcătuite din câte 300-3000 membri. Această formă de organizare urma să se extindă progresiv la nivelul unor regiuni, al unor ţări şi, în final, al lumii. În opinia lui Owen, spolierea celor ce depun o activitate productivă (muncitori, dar şi meşteşugari şi industriaşi) de către negustori, bancheri şi alţi intermediari se datora, în primul rând, utilizării banilor în procesul de repartiţie a venitului naţional, fapt ce impunea desfiinţarea lor. În locul banilor propriu-zişi, urmau să circule banii-muncă, care se prezentau sub forma unor chitanţe (sau vouchere) atestând prestarea în producţie a unei anumite cantităţi de muncă. Aceste chitanţe puteau fi preschimbate, fără intermediari, cu orice alte produse necesare traiului, înglobând o cantitate similară de muncă. Schimbul de produse şi, implicit, de activităţi avea loc în magazine special amenajate, numite bazare ale muncii. Introducerea banilor-muncă oferea, în viziunea lui Owen, un criteriu echitabil atât pentru repartiţia venitului naţional între participanţii la procesul de 90

producţie, cât şi pentru circulaţia mărfurilor între producătorii direcţi. Suportul teoretic şi metodologic al conceptului de bani-muncă era însă, deficitar, denotând: • insuficienta înţelegere a rolului şi a funcţiilor banilor în economia modernă de schimb, indiferent de modul de organizare a acesteia; • nesesizarea imposibilităţii măsurării directe şi validării sociale a cantităţii de muncă prestate de agenţii economici individuali. În practică, în ciuda intenţiilor generoase ale lui Owen, utilizarea banilormuncă avea să ducă la lipsuri cronice în aprovizionarea cu mărfuri, la speculă şi, în final, la ruinarea membrilor coloniilor comuniste. Owen a desfăşurat o activitate bogată de popularizare a ideilor sale, efectuând numeroase călătorii, rostind cuvântări, publicând diverse lucrări şi chiar adresând memorii oficialităţilor timpului. El a finanţat înfiinţarea unor colonii comuniste în mai multe localităţi din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, dar acestea şi-au încetat activitatea cu mari debite, ruinându-l pe Owen. A sprijinit, în acelaşi timp, organizarea mişcării sindicale britanice şi a cooperaţiei de consum, aflate la începuturile lor, şi a militat pentru ameliorarea condiţiilor de muncă ale femeilor şi tinerilor. Opera sa avea să exercite o influenţă durabilă asupra lui K.Marx (care a preluat, între altele, conceptul de forţe de producţie) şi a altor gânditori socialişti. Owen a desprins din teoria valorii-muncă concluzii privind necesitatea înlocuirii economiei de piaţă cu o formă de organizare social-economică opusă acesteia. Deşi critic consecvent al proprietăţii private, el nu a formulat, în mod paradoxal, ideea abolirii ei.

6.3 Protecţionismul. Şcoala istorică germană Protecţionismul şi Şcoala istorică germană dau expresie principalelor reacţii naţionale faţă de liberalismul clasic, pe care promotorii acestor curente l-au criticat sub aspect teoretic, metodologic şi al politicii economice. Sub aspect teoretic, ei au contestat pretenţia de valabilitate permanentă şi universală a postulatelor liberalismului clasic şi au afirmat relativitatea sau, după caz, inexistenţa unor legi naturale. Obiectul de studiu al ştiinţei economice ar trebui să îl constituie evoluţia economiei naţionale, privită ca o entitate şi nu acţiunea agenţilor economici izolaţi. Investigarea particularităţilor naţionale şi locale, socoteau protecţioniştii şi adepţii şcolii istorice germane, permite formularea unor constatări realiste şi a unor concluzii adecvate pentru progresul economic al ţării respective. Sub aspect metodologic, adepţii acestor curente au respins metoda deductivă, utilizată de liberalii clasici (şi mai târziu, de cei neoclasici), considerând că ar contribui la deformarea realităţii economice. În locul acesteia, ei propuneau adoptarea metodei inductive şi istorice, care ar fi în măsură să studieze viaţa economică în devenirea şi cu particularităţile sale; cercetarea economică ar trebui 91

să aibă un caracter empiric, bazat pe evidenţierea analogiilor, asemănărilor şi deosebirilor dintre fapte, fenomene şi procese. Sub aspectul politicii economice, se constată unele diferenţe de apreciere între adepţii protecţionismului şi cei ai şcolii istorice germane. Protecţioniştii au criticat vehement teoriile clasice ale comerţului internaţional care, în opinia lor, avantajau un grup restrâns de ţări dezvoltate economic şi dezavantajau restul ţărilor lunii. Prezentându-se ca apărători ai intereselor acestora din urmă, ei propuneau o politică economică bazată pe protecţionism (de unde provine şi denumirea acestui curent de idei) vamal şi pe încurajarea dezvoltării economice proprii. Adepţii şcolii istorice germane au admis, în general, unele merite ale teoriilor clasice ale comerţului internaţional, pronunţându-se în favoarea unei politici economice pragmatice, de îmbinare a principiilor protecţioniste cu cele liberschimbiste. Teoriile protecţioniste s-au dezvoltat pe parcursul a aproximativ un secol, între deceniul al treilea al secolului al XIX-lea şi deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Ele au apărut aproape simultan în statele germane (mai târziu, Germania) şi în Statele Unite ale Americii – ţări în care dezvoltarea economiei de piaţă era întârziată de nerealizarea unităţii statale, de insuficienta valorificare a resurselor disponibile, dar şi de prezenţa pe piaţa internă a mărfurilor industriale, superioare calitativ, importate din Anglia. Mai târziu, ideile protecţioniste aveau să găsească un teren favorabil şi în Austria, Rusia, România, Italia şi în alte ţări, în care nivelul de dezvoltare economică şi poziţia în economia mondială erau resimţite ca fiind inferioare potenţialului lor economic. Protecţionismul a preluat şi a dezvoltat unele idei mercantiliste, mai ales privind rolul statului în stimularea agenţilor economici indigeni şi descurajarea concurenţei externe. Unul dintre precursorii săi, economistul german Adam Müller, a introdus conceptul de forţe productive ale naţiunii. Economia naţională, considera el, nu reprezintă un simplu conglomerat de agenţi economici individuali, ci formează, pe deasupra acestora, o entitate dinamică. Întemeietorul curentului protecţionist este economistul german Friedrich List (1789-1846). Format în atmosfera de renaştere a spiritului naţional de la începutul secolului al XIX-lea, tânărul List a susţinut unificarea politică şi unitatea vamală a statelor germane. Mai târziu, stabilit vremelnic în Statele Unite ale Americii, el s-a familiarizat cu practicile protecţionismului vamal din această ţară şi a elaborat o primă variantă a teoriei sale sub forma unor scrisori destinate publicului american, reunite în 1827 în lucrarea Trăsăturile unui nou sistem de economie politică. Înapoiat în Germania, List şi-a continuat activitatea ştiinţifică şi a publicat în 1841 opera sa fundamentală Sistemul naţional al economiei politice. Cartea s-a bucurat de un larg ecou, atât în Germania, cât şi în străinătate, fiind tradusă şi publicată în aproape toate ţările europene până la sfârşitul secolului al XIX-lea. 92

List reproşa liberalilor clasici, în general, şi lui Adam Smith, în special, faptul că aplicarea ideilor lor slujea exclusiv intereselor naţiunilor dezvoltate (Angliei şi în secundar Franţei) de a dezorganiza economic şi a frâna progresul celorlalte state. El evidenţia următoarele trăsături ale doctrinei liberale clasice, la care se raporta critic: • cosmopolitismul, în sensul caracterului pretins universal al postulatelor sale ştiinţifice; • individualismul, în sensul situării agentului economic izolat în centrul demersului său ştiinţific şi al lipsei de preocupare pentru situaţia economică a colectivităţilor; • materialismul, în sensul concentrării asupra problematicii avuţiei şi valorii. Prin contrast cu economia politică liberală clasică, List pune bazele economiei politice a naţiunii. Obiectul de studiu al acesteia îl reprezintă viaţa economică a fiecărei naţiuni, cu trăsăturile, capacităţile şi resursele sale. Naţiunea, aprecia el, trebuie să se afle în centrul analizei economice, întrucât ea este purtătorul totalităţii forţelor productive. Prin conceptul de forţe productive ale naţiunii, List avea în vedere un ansamblu foarte larg de elemente materiale şi spirituale: forţele naturii, capacităţile de producţie, resursele umane; instituţiile de învăţământ, ştiinţă şi artă, legislaţia şi politica economică; administraţia publicăm credinţele religioase şi altele. Forţele productive exprimau puterea economică şi prestigiul în lume al unei naţiuni şi, abia după aceea, gradul ei de bogăţie. Forţa de a crea bogăţii, nota List, era mai importantă decât bogăţia însăşi. Adept al metodei inductive de cercetare, List considera că economia politică era o ştiinţă experimentală, chemată să studieze datele empirice privind dezvoltarea economică a naţiunilor. El aprecia că istoria economică a cunoscut cinci trepte (sau perioade) succesive de evoluţie: 1. perioada vânătorii şi a pescuitului; 2. perioada pastorală; 3. perioada agricolă; 4. perioada agricolă şi industrială; 5. perioada agricolă, industrială şi comercială. În vederea dezvoltării forţelor productive ale naţiunii, statul are obligaţia să promoveze cea mai potrivită politică economică. Ori, arăta List, adoptarea unei politici economice protecţioniste reprezenta singura soluţie recomandabilă pentru statele mai puţin dezvoltate economic. Argumentele sale în favoarea protecţionismului sunt, în esenţă, următoarele: • dezvoltarea forţelor productive ale naţiunii, şi în special, a industriei impuneau aplicarea unor taxe vamale suficient de mari pentru a descuraja importul mărfurilor străine. În practică, nivelul taxelor vamale era determinat de diferenţa de costuri, respectiv de preţ, dintre mărfurile importate şi cele produse în ţară; • fiecare naţiune era îndreptăţită să îşi dezvolte armonios ramurile economice şi să îşi constituie un complex economic naţional, ceea ce i93

ar asigura sau, după caz, i-ar consolida independenţa economică şi politică în raporturile cu străinătatea; • statul avea datoria patriotică de a îi favoriza, pe piaţa internă, pe producătorii indigeni în raport cu cei străini. Protecţionismul era menit, în concepţia lui List, să contribuie la educarea economică a naţiunii, motiv pentru care era numit protecţionism educativ. Pe termen scurt, aplicarea protecţionismului determina majorarea preţurilor pe piaţa internă, fapt incriminat vehement de adepţii liberschimbismului. Pe măsura dezvoltării forţelor de producţie, a creşterii productivităţii muncii, nivelul taxelor vamale urma să fie redus progresiv. Protecţionismul nord-american s-a dezvoltat sub influenţa atât a ideilor unor mercantilişti târzii, cum era Alexander Hamilton, cât şi a teoriei protecţioniste a lui Friedrich List. Hamilton recomanda încă din 1791 încurajarea industriei nordamericane prin impunerea unor taxe vamale la importurile de produse manufacturate din Anglia. List a participat, pe timpul şederii sale în SUA, la dezbaterile publice asupra avantajelor unei politici economice protecţioniste şi respectiv, liberschimbiste, dezbatere ce s-a bucurat de un larg ecou în cercurile ştiinţifice, şi în general, în rândurile opiniei publice. Principalii reprezentanţi ai protecţionismului nord-american sunt H.C.Carey şi S.Patten. Economistul Henry Charles Carey a adus în discuţie, în afara unor principii şi idei foarte asemănătoare cu cele expuse de List (motiv pentru care cei doi au fost acuzaţi că s-au inspirat unul de la celălalt), şi teorii proprii, cum este teoria armoniilor economice internaţionale. El considera că diviziunea internaţională a muncii rezultată în urma aplicării principiilor liberschimbiste ar duce la împărţirea ţărilor lumii în două mari categorii: ţări dezvoltate (sau industriale) şi ţări slab dezvoltate (sau agrare), ceea ce distrugea armonia internaţională şi antrena stări conflictuale permanente. În schimb, aplicarea unor politici economice protecţioniste ar favoriza dezvoltarea productivă complexă a fiecărei ţări, în care ramurile producţiei materiale se completau armonios una pe cealaltă. De pildă, arăta el, agricultura oferea ramurilor industriei prelucrătoare atât o sursă de aprovizionare cu materii prime, cât şi o piaţă de desfacere pentru produsele industriale. Armonia existentă între ramurile fiecărei economii naţionale reprezenta pentru Carey o premisă esenţială a armoniei din relaţiile economice internaţionale, bazată pe schimburile comerciale echitabile şi pe progresul continuu al fiecărei naţiuni. Simon Patten este autorul lucrării de largă circulaţie Bazele economice ale protecţionismului (1890), în care a sistematizat şi completat contribuţiile în materie ale lui F.List, H.C.Carey şi ale altor teoreticieni. Obiectivul politicii economice a fiecărei ţări trebuie să îl constituie, arăta Patten, realizarea unui puternic complex economic naţional, în măsură să asigure dezvoltarea forţelor de producţie şi un nivel de trai ridicat al populaţiei. Pe termen lung, aceste obiective puteau fi atinse 94

numai printr-o politică comercială protecţionistă, care să îmbine taxele vamale ridicate cu barierele netarifare. Şcoala istorică germană a cuprins două mari etape succesive de dezvoltare: 1. vechea Şcoală istorică germană, între 1850-1890; 2. noua Şcoală istorică germană (ai cărei reprezentanţi s-au afirmat încă din deceniul 1870-1880, dar a cărei existenţă distinctă a fost recunoscută doar după 1890), între 1890-1930. Vechea Şcoală istorică germană a fost ilustrată de Wilhelm Roscher, Bruno Hildebrand şi Karl Knies. Fondatorul ei, economistul şi sociologul W.Roscher, este autorul lucrării Sistemul economiei politice (1854), în care aduce înnoiri teoretice şi metodologice în ştiinţa economică. El critica teoria liberală clasică pentru că s-a rezumat la enunţarea unor legi pretins naturale, a căror existenţă nu a putut fi demonstrată. Economia naţională, susţinea Roscher, reprezenta o entitate organică, a cărei studiere impunea utilizarea metodei inductive comparatiste. Menirea ştiinţei economice era aceea de a studia particularităţile fiecărui popor şi ale fiecărei epoci istorice şi de a formula, pe această bazată, recomandări privind politica economică corespunzătoare situaţiei date. În opinia lui B.Hildebrand, ştiinţa economică era chemată să aprofundeze factorii dezvoltării economice a popoarelor. Progresul economic, considera el, nu era rezultatul funcţionării unor legităţi general valabile, ci al acţiunii umane conştiente. Hildebrand distingea trei etape succesive ale istoriei economice: economia naturală, economia bănească şi economia de credit. Mai categoric decât alţi adepţi ai acestui curent, K.Knies contesta existenţa oricăror legi în evoluţia economică a societăţii omeneşti. Economia politică, aprecia el, făcea parte din categoria ştiinţelor istorice, obiectul ei de studiu fiind latura economică a vieţii poporului. De aceea, considera Knies, economia politică ar trebui să se mărginească să cerceteze numai asemănările şi deosebirile prezente în evoluţia istorică a popoarelor. Noua Şcoală istorică germană a fost reprezentată, în principal, de Gustav Schmoller şi Ludwig Joseph (Lujo) Brentano. Ei contestau existenţa oricăror legi economice, pe motiv că fenomenele şi procesele economice sunt extrem de complexe şi nu pot fi izolate în vederea unei cercetări temeinice; de aceea, considerau fără rost discuţiile pe această temă. Obiectul de studiu al ştiinţei economice, aprecia G.Schmoller, îl constituiau faptele economice izolate, nerepetabile, care puteau fi studiate prin metoda inductivă şi istorică. Această poziţie era respinsă de Karl Menger, fondatorul Şcolii liberale neoclasice de la Viena, care considera că obiectul ştiinţei economice îl formau doar fenomenele şi procesele cu caracter general, care trebuiau cercetate prin metoda deductivă. Între G.Schmoller şi K.Menger s-a purtat, în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea, o dispută de mare rezonanţă în lumea ştiinţifică, numită “disputa asupra metodei”. 95

Unii adepţi ai protecţionismului şi ai Şcolii istorice germane au susţinut înfăptuirea unor reforme sociale moderate, cum erau acordarea dreptului de organizare sindicală a muncitorilor, introducerea asigurărilor sociale, respectarea legislaţiei muncii, protejarea categoriilor sociale defavorizate şi altele. Ei au fost desemnaţi prin termenul generic de socialişti de catedră, dată fiind preocuparea lor pentru problemele muncitoreşti, pe de o parte, şi popularizarea acestei problematici de la catedrele universitare pe care le ocupau, pe de altă parte.

6.4 Alte curente reformiste şi contestatare Vom prezenta romantismul economic, anarhismul şi socialismul de stat. Cel dintâi exponent important al romantismului economic este gânditorul social elveţian J.Ch.I.Sismonde de Sismondi (1773-1842). El este autorul unei opere întinse, din care menţionăm: Noi principii de economie politică sau despre bogăţie în raport cu populaţia (1819) şi Studii de economie politică (1838). La începuturile activităţii ştiinţifice, Sismondi a fost adeptul liberalismului clasic, care reprezenta, după propria sa apreciere, gândirea economică ortodoxă[4] în Europa apuseană a timpului. Ulterior, el a evoluat ca gânditor heterodox[5] în raport cu aceasta, exprimând puncte de vedere critice la adresa ideilor atât ale lui A.Smith, cât şi ale unor autori din generaţia sa, cum erau J.B.Say şi T.R.Malthus. Sismondi a manifestat preocupări privind obiectul şi metoda ştiinţei economice. Economia politică, nota el, ar trebui să se ocupe în primul rând cu problematica bunăstării oamenilor. Înfăptuirea acesteia era împiedicată, în optica sa, de proletarizarea şi pauperizarea unor categorii sociale, ca şi de concurenţa acerbă dintre întreprinzători. Pentru soluţionarea sau, cel puţin, atenuarea dezechilibrelor menţionate, el recomanda intervenţia constantă a statului în viaţa economică. Sismondi contesta atât existenţa legilor naturale, obiective, care ar guverna viaţa economică şi socială, cât şi capacitatea de analiză a procesului economic prin metodele abstractizării şi generalizării. Pentru înţelegerea dinamicii economice, aprecia el, economiştii ar trebui să studieze cadrul istoric al dezvoltării economiei de piaţă şi să adopte măsuri adecvate situaţiei din fiecare ţară. Pentru explicarea fenomenelor de criză şi dezechilibru din economia de piaţă, Sismondi a elaborat o teorie a pieţelor, opusă celei formulate de J.B.Say. În opinia lui, în economia de piaţă avea loc reducerea puterii de cumpărare a micilor producători şi a muncitorilor, datorată diminuării pe termen lung a veniturilor acestora. În aceste condiţii, se manifesta tendinţa de rămânere în urmă a cererii de mărfuri faţă de ofertă, ceea ce genera crize de subconsum. De aici, Sismondi desprindea două concluzii: 1. dezvoltarea economiei de piaţă putea avea loc numai în condiţiile menţinerii unui sector economic nonmarfar, care funcţiona ca supapă de reechilibrare a raportului dintre cerere şi ofertă; 96

2. pe măsura extinderii relaţiilor de piaţă în întreaga economie, crizele de subconsum urmau să se agraveze, transformându-se într-o criză generalizată, care ar declanşa crahul automat al capitalismului. Pentru preîntâmpinarea acestei situaţii, el preconiza revenirea la forme de organizare economică istoriceşte depăşite, cum erau atelierele meşteşugăreşti şi mica producţie agricolă. Analiza întreprinsă de Sismondi ignora atât importanţa consumului productiv şi a acumulării de capital pentru extinderea capacităţii de absorbţie a pieţii, cât şi posibilităţile economiei de piaţă de adaptare la diverse situaţii. Privită în ansamblu, concepţia sa avea să influenţeze, în special, pe unii gânditori heterodocşi şi radicali din secolul al XX-lea. În opera lui Pierre Joseph Proudhon (1809-1865) se întâlnesc idei ale romantismului economic, ale socialismului asociaţionist şi ale anarhismului. Proudhon critica vehement atât proprietatea privată, pe care o califica drept un “furt”, cât şi instituţiile publice, cum erau statul şi biserica. El considera că muncitorii şi micii producători erau exploataţi prin intermediul dobânzii percepute de deţinătorii de capital şi de intermediarii din sfera comerţului. Proiectul său social-economic avea în vedere constituirea unei societăţi mutualiste, bazate pe solidaritatea reciprocă, mutuală dintre producători. În esenţă, el preconiza descentralizarea producţiei şi organizarea ei de către muncitori şi micii producători. Pentru obţinerea de credite în condiţii avantajoase, urma să se înfiinţeze o bancă populară, care să asigure finanţarea permanentă a activităţilor economice. Reflecţiile lui Proudhon cuprind numeroase neclarităţi şi erori, motiv pentru care sunt considerate simple deziderate social-romantice. Socialismul de stat s-a dezvoltat la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la confluenţa dintre ideile socialismului asociaţionist, ale protecţionismului şi ale şcolii istorice germane. Principalul reprezentant al acestui curent, J.K.Rodbertus Jagetzow, considera că statul ar trebui să adopte o atitudine paternalistă în raporturile sale cu cetăţenii şi să soluţioneze revendicările socialeconomice ale acestora.

97

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1.

Piettre A..

Pensée économique et théories contemporaines, Paris, 1979, p.162.

2. Termenii socialism, socialist au fost utilizaţi începând abia din anul 1822, cu mult după constituirea curentului de idei la care se refereau. 3. În limba greacă, utopia, nicăieri, cu sensul de himeric, irealizabil. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de gânditorul britanic Thomas Morus în titlul cărţii sale, apărute în 1516. 4. În limba greacă, orto, de acelaşi fel; doxa, părere, credinţă. Gândirea economică ortodoxă (numită şi convenţională) reprezintă gândirea economică de cea mai largă circulaţie la un moment dat. 5. În limba greacă, hetero, diferit. Gânditorii economici heterodocşi sunt cei care, în perioada vieţii lor, nu au aparţinut unui curent de gândire constituit şi nici nu au întemeiat un curent de gândire propriu.

98

7.1 Instituţionalismul Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii istorice germane, el a preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la problematica social-economică din SUA. Prin conceptul de instituţie, adepţii acestui curent înţelegeau totalitatea normelor juridice şi de comportament care reglementau acţiunea indivizilor, întreprinderilor, grupurilor sociale şi administraţiilor publice şi private. Studierea instituţiilor urma să ţină seama atât de marea lor diversitate, cât şi de evoluţia lor în timp. Activitatea agenţilor economici era analizată nu în mod izolat, ci în cadrul instituţiilor din care aceştia făceau parte. Pentru explicarea tendinţelor de evoluţie ale instituţiilor şi, prin aceasta, a modului de acţiune şi a regulilor de conduită care urmau să fie adoptate de agenţii economici, se recomandă studierea unei cantităţi cât mai mari de date şi fapte. Dintre exponenţii instituţionalismului s-au remarcat T.Veblen şi W.Mitchell. Thorstein Veblen (1857-1929), întemeietorul curentului instituţionalist, şi-a expus opiniile în lucrările: Teoria clasei neproductive (1893), Teoria întreprinderii de afaceri (1904) şi altele. Natura umană, considera T.Veblen, nu putea fi înţeleasă numai din perspectiva unor legi economice imuabile, în care caracterul ei atât feroce, cât şi creativ sunt prezentate în mod raţional; ea ar putea fi studiată şi înţeleasă mult mai bine dacă s-ar utiliza metodele antropologului sau ale psihologului, care privesc omul ca pe o fiinţă cu porniri instinctuale şi iraţionale. Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, aprecia T.Veblen, se manifesta tendinţa creşterii numerice şi ca importanţă a unor pături parazitare, compuse din speculanţi, rentieri, intermediari, care formau clasa neproductivă. Noua clasă neproductivă se încadra în vechiul tipar al categoriilor sociale prădalnice şi parazitare existente în societăţile premoderne şi perpetua admiraţia faţă de puterea personală şi relaţiile de clan, pe care se sprijinea. T.Veblen dezavua atitudinea opiniei publice, care manifesta îngăduinţă şi, în unele cazuri, chiar aprobare faţă de acţiunile socialmente negative ale păturilor parazitare. Departe de a fi priviţi ca paraziţi sau spoliatori, exponenţii clasei neproductive se bucurau de admiraţia comunităţii. În schimb, prin contrast, activităţile creative erau marginalizate. 99

Referindu-se la rolul întreprinzătorului, T.Veblen îi contesta calitatea de personaj central al vieţii economice, pe care i-o atribuiau curentele de factură liberală. În opinia lui, omul de afaceri juca un rol mai degrabă negativ în cadrul sistemului – acela de beneficiar al unor avantaje nemeritate. El urma, într-o perioadă de timp relativ scurtă, să îşi piardă poziţia deţinută în economie şi în societate şi să fie înlocuit de manageri şi specialişti, ca efect, între altele, al dezvoltării impetuoase a ştiinţei şi a tehnicii. Wesley Mitchell (1874-1948), se pronunţa, sub influenţa lui G.Schmoller, pentru acumularea unor date şi fapte sistematice în vederea identificării tendinţelor de dezvoltare ale vieţii economice şi pentru adoptarea, pe această bază, a unor măsuri de politică economică adecvate. În cea mai importantă lucrare a sa, Ciclurile de afaceri (1913), W.Mitchell a introdus în literatura de specialitate conceptul de ciclu de afaceri (business cycle). Reluând şi dezvoltând consideraţiile altor economişti, el a pus în evidenţă existenţa unei evoluţii ciclice pe termen mediu, cu o durată de 6-11 ani. În opinia sa, calea de determinare a ciclicităţii economice o constituie analiza fluctuaţiilor preţurilor. Deşi au dispus de un material faptic bogat şi de un instrumentar de analiză perfecţionat, instituţionaliştii nu au putut să prevadă declanşarea crizei economice din 1929-1933 şi nici să formuleze soluţii viabile de depăşire a acesteia. Acest fapt – reproşat cu insistenţă de rivalii lor de alte orientări – a grăbit procesul de dezagregare a instituţionalismului, ca şi curent închegat de idei, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. Teoreticienii din generaţia mai tânără, formaţi în spiritul ideilor instituţionaliste, între care J.K.Galbraith, aveau să îşi continue activitatea ca precursori sau exponenţi ai radicalismului.

7.2 Ascensiunea curentelor dirijiste. Apariţia neoliberalismului În prima jumătate a secolului al XX-lea, evoluţia economică şi socialpolitică a lumii a fost caracterizată de accentuarea fenomenelor de instabilitate şi dezechilibru, manifestate, între altele, prin cele două războaie mondiale, criza economică din 1929-1933, revoluţii şi războaie civile. Privită în ansamblu, această perioadă a cunoscut o accentuare a stării de insatisfacţie sau, după caz, de protest a unor largi categorii sociale faţă de consecinţele social-economice negative ale funcţionării economiei de piaţă. Alături de alte cauze, acest fapt a determinat autorităţile publice din multe ţări să adopte politici economice a căror trăsătură comună consta în întărirea rolului statului în viaţa economică, exemplul cel mai cunoscut fiind programul “New Deal” aplicat în SUA în perioada 1933-1939. În planul gândirii economice, aceste evoluţii au contribuit la scăderea influenţei curentelor tradiţionale de gândire economică (în primul rând, a şcolilor liberale neoclasice, care continuau să îşi exprime încrederea în capacitatea de autoreglare a economiei de piaţă prin propriile mecanisme şi instrumente) şi la 100

ascensiunea curentelor de orientare dirijistă, care preconizau, ca principală recomandare de politică economică, intervenţia permanentă şi organizată a statului în economie. Procesul de erodare a poziţiilor curentului liberal neoclasic, început încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a accentuat după declanşarea crizei economice din 1929-1933. Aceasta a pus în evidenţă existenţa unei rupturi între teoria neoclasică şi practica economică, dată fiind incapacitatea teoriei neoclasice de a oferi soluţii adecvate la creşterea şomajului, deprecierea monetară, prăbuşirea preţurilor, deficitele balanţelor comerciale şi de plăţi. În acest cadru au ieşit mai limpede în evidenţă limitele sau lacunele gândirii liberale neoclasice, cum erau formalizarea matematică excesivă, abordarea subiectivă şi, în general, statică a categoriilor, fenomenelor şi proceselor economice şi altele. Criticate vehement de exponenţii curentelor de gândire economică antiliberale pentru crizele şi disfuncţionalităţile economiei de piaţă şi slăbite de disputele dintre ele, şcolile liberale neoclasice au intrat într-o serioasă criză, care avea să determine izolarea sau, după caz, dispariţia unora dintre ele. Astfel, şcolile de la Lausanne şi, ulterior, de la Viena s-au dezagregat, iar şcoala de la Cambridge s-a transformat, odată cu ascensiunea ideilor lui J.M.Keynes, în principalul purtător de cuvânt al keynesismului. În aceste condiţii, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea neoliberalismul înlocuieşte liberalismul neoclasic ca principal curent de gândire economică de factură liberală. Între neoliberalism şi liberalismul neoclasic se manifestă elemente atât de continuitate, cât şi de înnoire teoretică, metodologică şi, mai ales, privind recomandările de politică economică. În cadrul neoliberalismului pot fi identificate două orientări principale: una predominant conservatoare şi alta liberal-socială. Exponenţii orientării conservatoare s-au situat, în general, pe poziţia consolidării, cu ajutorul unui instrumentar teoretic şi metodologic mai perfecţionat, a abordărilor liberale tradiţionale. Ei au fost prezenţi atât în cadrul acelor şcoli neoclasice care şi-au continuat activitatea, cum era Şcoala de la Stockholm, cât şi în cadrul unor şcoli nou înfiinţate de gândire economică neoliberală, cum erau Şcoala de la Londra, Şcoala de la Chicago, Şcoala din Virginia şi altele. Principalul curent al acestei orientări neoliberale este monetarismul. Adepţii unei mai largi deschideri sociale a neoliberalismului şi-au propus, în esenţă, corectarea sau, după caz, renunţarea la acele abordări liberale clasice şi neoclasice care s-au dovedit istoriceşte depăşite (le numeau paleoliberale)sau nerealiste, fără să renunţe la principiile perene ale liberalismului. Principalul curent al acestei orientări neoliberale este ordoliberalismul, dezvoltat în cadrul Şcolii de la Freiburg. Curentele de factură dirijistă preconizau, în limite şi de pe poziţii diferite, intervenţia permanentă şi organizată a statului în viaţa economică. Principalele curente dirijiste sunt keynesismul[1] şi corporatismul. Corporatismul este un curent de idei economice şi social-politice, care s-a bucurat de o largă răspândire în deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea. 101

Doctrinarii corporatismului apreciau, sub influenţa solidarismului social şi a unor curente socialiste şi anarhiste, că structura proprietăţii şi repartiţia veniturilor în economia de piaţă genera, pe de o parte, o apreciabilă eficienţă economică şi, pe de altă parte, permanente frământări sociale. Ca soluţie pentru remedierea acestei situaţii, ei avansau ideea structurării întregii societăţi în organizaţii profesionale, numite corporaţii, în care urmau să fie cuprinşi toţi cei ce îşi desfăşurau activitatea într-un anumit sector, indiferent de poziţia lor – patroni sau salariaţi – fapt ce amintea de organizarea breslelor medievale. Corporaţiile erau autonome în raport cu instituţiile statului. Unele proiecte corporatiste prevedeau reprezentarea corporaţiilor într-o adunare la nivel naţional, care urma în timp să se substituie organizării parlamentare tradiţionale. În politica economică internă, corporatismul recomanda menţinerea economiei de piaţă, dar limitarea drastică a libertăţii de iniţiativă a agenţilor economici. Autorităţile publice erau îndreptăţite să adopte următoarele măsuri: • întocmirea unor planuri şi programe social-economice cu caracter obligatoriu pentru toţi agenţii economici; • asocierea producătorilor din ramurile considerate strategice şi raţionalizarea aprovizionării şi a desfacerii de mărfuri; • limitarea drepturilor proprietarilor de închidere a unităţilor economice şi interzicerea grevelor şi a altor acţiuni sindicale. În politica economică externă, inspirată de practicile protecţioniste şi etatiste, erau avute în vedere: • diminuarea treptată a dependenţei de importuri, cu precădere în ramurile considerate strategice; • favorizarea prin stimulente fiscale, taxe vamale etc. a producătorilor interni în detrimentul celor externi; • exercitarea unor măsuri de control asupra schimburilor comerciale şi financiare cu străinătatea, fapt ce contribuia, în practică, la izolarea economică. În perioada interbelică, ideile corporatiste aveau să fie cuprinse în arsenalul ideologic al fascismului, devenind, cu unele deosebiri de nuanţă, doctrina socialeconomică oficială în Italia, Portugalia, Germania, Spania, Brazilia şi în alte ţări cu regimuri fasciste. Aplicarea în practică, în aceste condiţii, a ideilor corporatiste avea să ducă la denaturarea şi, în timp, la compromiterea lor. După cum observa economistul român G.Taşcă. Organizarea social-economică corporatistă decăzuse la rolul unui simplu element de décor, care servea interesele propagandistice ale regimurilor totalitare. După al doilea război mondial, ideile corporatiste au continuat să inspire politicile social-economice în Portugalia şi, într-o măsură mai mică, în Spania şi în unele state latino-americane. Unele idei protecţioniste şi etatiste aveau să fie receptate, prin intermediul corporatismului, de gândirea radicală latino-americană.

102

7.3 Precursori ai radicalismului Fenomene de marginalizare şi, după caz, de dezagregare au cunoscut nu numai vechile şcoli neoclasice, ci şi unele curente reformiste şi contestatare. Protecţionismul, şcoala istorică germană, instituţionalismul, precum şi unele curente socialiste nemarxiste şi-au încheiat activitatea, din motive diferite (incapacitatea de a se adapta noilor realităţi social-economice; ascensiunea curentelor dirijiste, care le-au preluat o parte din bagajul de idei), în deceniul al treilea sau în prima parte a deceniului al patrulea al secolului al XX-lea. Unii gânditori formaţi în cadrul, fie al acestor curente reformiste şi contestatare, fie al şcolilor liberale neoclasice şi-au continuat activitatea ca gânditori heterodocşi, precursori ai radicalismului. Dintre aceştia pot fi menţionaţi W.Sombart, S.Gesell şi J.A.Schumpeter. Economistul şi sociologul Werner Sombart (1863-1941) s-a format sub influenţa atât a ideilor şcolii istorice germane, cât şi a gândirii socialiste. Principala sa lucrare, Capitalismul modern (1900-1904), oferă un tablou economicosistematic de mari proporţii al evoluţiei economiei de piaţă. Sub aspect metodologic, W.Sombart contesta, ca şi fostul său profesor G.Schmoller, caracterul obiectiv al legilor şi categoriilor economice şi adopta metoda istorică şi psihologică în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Tipul de organizare economică era caracterizat, considera el sub influenţa lui K.Marx, printr-un anumit mod de producţie, în interiorul căruia se manifesta specificitatea istorică a activităţii economice. În fiecare tip de organizare economică exista un set de obiective, care se concretiza prin acţiunea, mai mult sau mai puţin conştientă, a oamenilor. Fiecare set de obiective trebuia să răspundă la două condiţii fundamentale: pe de o parte, imperativului acoperirii nevoilor de consum ale populaţiei şi, pe de altă parte, unor principii de eficienţă şi raţionalitate economică. În opinia sa, activitatea economică se baza, pe o sumă de factori materiali şi spirituali, naturali şi artificiali. Legătura dintre tipul de organizare economică şi mediul etno-cultural era asigurată de instruirea şi experienţa acumulată de oameni. În acest sens, el s-a arătat preocupat de efectele negative ale tehnicizării excesive şi ale poluării mediului înconjurător asupra formării personalităţii şi, respectiv, asupra sănătăţii oamenilor. W.Sombart a criticat, ca fiind fără obiect, unele teorii şi concepte elaborate de gândirea socialistă privind destinul istoric al economiei de piaţă. El considera că prin conceptul de imperialism se înţelegea politica de dominaţie a unor mari puteri, privită în general, şi nu etapa monopolistă de dezvoltare a capitalismului, care îi preceda dispariţia. De fapt, arăta el, tipul economiei de piaţă liberă era treptat înlocuit printr-un tip de economie de piaţă mai complex, în care se manifesta o pluralitate a formelor de proprietate (privat-capitalistă, cooperatistă, de stat, mixtă). Existenţa unei pluralităţi a formelor de proprietate are efecte benefice asupra micşorării discrepanţelor privind proprietatea şi veniturile şi, prin aceasta, asupra întăririi coeziunii sociale. 103

Opera lui W.Sombart a exercitat o puternică influenţă asupra gândirii economice europene din prima jumătate a secolului al XX-lea. În gândirea economică românească, ecourile acesteia se regăsesc, în primul rând, la Ştefan Zeletin şi, cu referiri critice, la Virgil N.Madgearu, Şerban Voinea şi alţii. Silvio Gesell (1862-1930), om de afaceri şi reformator social germanoargentinian, s-a făcut cunoscut mai ales prin soluţiile vizând eliminarea din economia de piaţă a arendei şi a dobânzii, considerate venituri parazitare. Lucrarea sa de referinţă, Ordinea economică naturală prin pământ liber şi monedă liberă (1916), s-a bucurat de aprecieri favorabile din partea lui J.M.Keynes, I.Fisher şi a altor economişti cunoscuţi. Ordinea naturală, pentru care au pledat liberalii clasici şi unii teoreticieni socialişti, nu se putea realiza, în opinia lui S.Gesell, fără dispariţia monopolului asupra pământului şi asupra banilor, exercitat de proprietarii funciari şi respectiv, de deţinătorii şi intermediarii de capital. Pentru eliminarea arendei, S.Gesell propunea naţionalizarea, prin expropriere cu despăgubire, a proprietăţilor agricole mari, parcelarea şi arendarea acestora de către stat în beneficiul familiilor de germieri. Pentru eliminarea dobânzii, soluţia sa era mai complexă. Deţinătorii de bani sau administratorii de capitaluri aveau posibilitatea, spre deosebire de ofertanţi de mărfuri şi de forţă de muncă, să speculeze nevoia de bani a agenţilor economici, impunându-le plata unui impozit pe monedă, adică a dobânzii. Pentru remedierea acestei situaţii, el propunea înlocuirea banilor în circulaţie cu moneda liberă, descrisă drept o monedă fără acoperire, care genera fenomene inflaţioniste. Introducerea acestei monede ar avea, în opinia lui S.Gesell, următoarele efecte benefice: • la scară macroeconomică, ar elimina insuficienţa cantităţii de bani, date fiind emisiunile monetare permanente; • la scară microeconomică, ar obliga pe deţinătorii de bani să îi utilizeze fie pentru achiziţii imediate de bunuri de consum, fie pentru investiţii. Era exclusă constituirea de depozite bancare, dat fiind faptul că rata dobânzii urma să fie net inferioară ratei inflaţiei. În cursul anilor 1929-1933, adepţii lui S.Gesell au pus în aplicare ideile sale privind emisiunea monedei libere în unele localităţi din Germania, Austria şi alte ţări. Ea a fost utilizată la achitarea impozitelor, finanţarea unor lucrări de construcţii locale, efectuarea în avans a unor plăţi etc. După câţiva ani de aplicare cu rezultate contradictorii, experimentul a fost interzis de către autorităţi, moneda liberă fiind scoasă din circulaţie. Joseph Aloisius Schumpeter (1883-1950) este considerat unul dintre cei mai importanţi gânditori economici din prima jumătate a secolului al XX-lea. A urmat studii de drept şi ştiinţe politice la Universitatea din Viena şi şi-a trecut doctoratul în economie sub îndrumarea ştiinţifică a lui E.v.Böhm-Bawerk. Dedicându-se carierei didactice, a funcţionat ca profesor universitar la Graz, Cernăuţi, Viena, Bonn şi în ultima parte a vieţii, la Harvard, în SUA. Mai puţin 104

reuşită a fost prezenţa sa în viaţa politică (ca ministru de finanţe în guvernul austriac în 1919, calitate în care a adoptat unele măsuri controversate) şi în lumea facerilor (ca director al unei mari bănci din Viena, între 1921-1924, pe care a aduso în stare de faliment). J.A.Schumpeter s-a format în cadrul şcolii marginaliste austriece, dar a evoluat ca economist heterodox, aflat la intersecţia principalelor curente de idei ale epocii: liberalism neoclasic şi neoliberalism, marxism şi keynesism. A adus contribuţii notabile de teorie economică (privind rolul progresului tehnic, funcţiile întreprinzătorului, fluctuaţiile economice), istorie economică şi gândire economică. Din opera sa menţionăm lucrările: Teoria evoluţiei economice (1912), Ciclurile de afaceri (1939), Capitalism, socialism şi democraţie (1942) şi Istoria analizei economice (publicată postum în 1954). Toate categoriile de pieţe, observa J.A.Schumpeter, se află în dezechilibru, datorită în primul rând întreprinzătorului, descris drept figura centrală a sistemului economiei de piaţă. Nu oricare proprietar sau manager din ramurile economice poate accede la calitatea de întreprinzător: pentru aceasta, el ar trebui să fie un pionier care aduce inovaţii tehnologice sau organizatorice, respectiv să creeze noi produse, noi pieţe de desfacere, noi structuri de piaţă şi noi metode de muncă. El aprecia, în acest sens, că inovaţia reprezintă o realitate economică superioară de-a lungul întregii istorii a capitalismului. Firmele mari, considera J.A.Schumpeter, în primul rând cele activând pe pieţe monopoliste, inovează mai mult decât cele mici, activând pe pieţe concurenţiale. El respingea în mod explicit ideea potrivit căreia criza economiei de piaţă s-ar datora rolului important al întreprinderilor sau asocierilor de tip monopolist din economie. Acestea, nota el, erau un element neesenţial, nedefinitoriu şi, în parte, străin economiei de piaţă, fiind mai degrabă o relicvă a timpurilor economice precapitaliste. Apariţia asocierilor monopoliste s-a datorat, în mare măsură, promovării unei politici economice protecţioniste de inspiraţie mercantilistă, adică a unei potici economice proprii economiei de piaţă timpurii. Studiind natura şi durata fluctuaţiilor economice, J.A.Schumpeter a valorificat observaţiile economistului rus N.Kondratiev privind existenţa unor cicluri lungi cu o durată de 46-54 ani. Vârful descoperirilor ştiinţifice şi al inovaţiilor tehnologice, sau marile familii de invenţii, după expresia lui J.A.Schumpeter, s-au situat între anii 1830-1840, 1885-1897 şi 1930-1940. Ele au determinat un salt în utilizarea factorilor de producţie, generând tranziţia la o nouă treaptă de organizare economică. Economistul austriac a determinat corect atât noul vârf al descoperirilor ştiinţifice şi al inovaţiilor tehnologice din 1930-1940, cât şi domeniile în care acestea urmau să se manifeste: energia atomică, cibernetică, economia mediului, raţionalizarea producţiei. Referindu-se la destinul economiei de piaţă, J.A.Schumpeter aprecia că aceasta ar fi capabilă să asigure, în continuare, o creştere economică substanţială. Cu toate acestea, el considera că economia de piaţă cunoştea o criză profundă, căreia nu putea să îi supravieţuiască pe termen lung. Cauzele acestei evoluţii erau, 105

în accepţiunea sa, precumpănitor de natură social-istorică: • dispariţia clasei politice feudale, care dispunea de carismă şi prestigiu, calităţi pe care exponenţii burgheziei nu le posedă; • distrugerea grupurilor sociale favorabile economiei de piaţă, cum erau meşteşugarii şi ţărănimea şi în general, pulverizarea proprietăţii şi creşterea numerică a salariaţilor; • ruptura dintre proprietar-manager-inovator, care îl transformă pe primul într-un simplu acţionar şi îi lipseşte de proprietate pe ceilalţi doi; • subvenţionarea profesioniştilor agitaţiei sociale, după expresia economistului austriac, adică a grupurilor de intelectuali contestatari. J.A.Schumpeter admitea posibilitatea funcţionării pe termen lung a economiei centralizate, respingând teza contrară elaborată de reprezentanţii Şcolii austriece. Totuşi arăta el, în economia centralizată nu existau pârghii şi mecanisme economice de stimulare a progresului tehnic, veniturile factorilor erau reduse şi înşişi factorii de producţie cunoşteau un proces de depreciere. De aceea, economia centralizată nu putea dispune de o bază tehnică superioară celei a economiei de piaţă.

7.4 Radicalismul În sens larg, radicalismul cuprinde ansamblul curentelor şi teoreticienilor de orientare reformistă şi contestatară în raport cu gândirea economică convenţională modernă şi contemporană. În sens îngust, radicalismul reprezintă un curent de gândire economică contemporan, care a luat fiinţă în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea şi s-a dezvoltat pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a acestui secol. Ascensiunea radicalismului se datorează, într-o măsură considerabilă, creşterii interesului pentru studierea unor procese şi fenomene apărute în economia mondială la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca rezultat al decolonizării politice şi al globalizării economice. Răspunzând necesităţii de elucidare a acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare, dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii: 1. genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice[2]; 2. raporturilor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privind fluxurile internaţionale de mărfuri, capital, tehnologie şi forţă de muncă[3]; 3. fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială contemporană[4]; 4. raporturilor dintre individ şi societate, precum şi dintre grupurile sociale legat de producţia şi repartiţia bunurilor. Curentul radical nu are un fondator unic, iar abordările sale teoretice şi metodologice sunt eterogene. Din aceste motive, unii doctrinari de orientare liberală au contestat însăşi existenţa radicalismului ca şi curent închegat de idei 106

şi au cerut, după caz, repartizarea exponenţilor săi la curentele a căror paradigmă o adoptă (marxism, keynesism, protecţionism etc.) sau considerarea lor ca gânditori heterodocşi. În ţările dezvoltate, radicalismul s-a aflat într-o relativă izolare în mediile academice, în care predominau curentele tradiţionale. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai săi se numără J.K.Galbraith şi I.Wallerstein din SUA, A.Emmanuel şi J.Attali din Franţa, G.Myrdal din Suedia şi alţii. În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, au luat naştere veritabile şcoli naţionale de orientare radicală, cum sunt cele din Brazilia (C.Furtado, J.deCastro), Argentina (R.Prebisch), Mexic (V.Urquidi), Egipt (S.Amin), India şi altele. Acest fapt a permis abordarea problematicii economice de pe poziţia intereselor specifice acestor ţări. Economistul suedez Gunnar Myrdal (1898-1987) a fost o personalitate marcantă a vieţii ştiinţifice şi politice suedeze şi internaţionale. A funcţionat ca profesor şi cercetător, ca secretar al Comisiei Economice a ONU pentru Europa, a fondat Institutul Naţional de Studii Economice din Stockholm şi în ultima parte a vieţii, a militat pentru pace şi dezarmare. În 1974 a fost distins, alături de F.A.v.Hayek, cu Premiul Nobel pentru economie. Este autorul lucrărilor Teoria economică şi regiunile subdezvoltate (1960) şi Sfidarea sărăciei mondiale. O schiţă de program mondial împotriva sărăciei (1970). Ca şi alţi oameni de ştiinţă din generaţia sa, G.Myrdal a susţinut că un bun economist ar trebui să se preocupe de nevoile oamenilor privite în ansamblul lor, şi nu doar de cele strict economice. În opinia sa, orice teorie economică porneşte de la o judecată de valoare cu caracter politic. Analizele ştiinţifice nu pot, indiferent de gradul de onestitate profesională al autorilor, să depăşească aceste judecăţi de valoare. G.Myrdal s-a disociat de teoriile neoliberale privind comerţul internaţional, susţinute de unii exponenţi ai Şcolii de la Stockholm. În opinia sa, adoptarea unei politici comerciale liberschimbiste accentua diferenţele de preţuri şi de productivitate dintre exporturile ţărilor dezvoltate şi ale celor în curs de dezvoltare în detrimentul ultimelor. Înlăturarea sărăciei din ţările foste coloniale din Asia şi Africa impunea atât o largă cooperare economică şi politică între statele lumii, cât şi creşterea rolului organismelor internaţionale specializate. Economistul suedez se numără printre principalii teoreticieni contemporani ai statului-providenţă, pe care îl privea ca expresie a întrepătrunderii intereselor tuturor grupurilor sociale. El aprecia că autorităţile publice aveau datoria să asigure cele mai bune condiţii posibile de educare, locuit, ocrotire a sănătăţii şi asistenţă socială. În acelaşi timp, el a atras atenţia asupra birocratizării crescânde a instituţiilor statului, pe care o atribuia manipulării unor obiective generale în favoarea unor interese de grup şi individuale. Adept al dirijismului economic, G.Myrdal s-a distanţat de unele soluţii keynesiene. Astfel, el a susţinut ideea, aparent paradoxală, că intervenţia statului în economie este necesară, în primul rând, în perioadele de avânt economic, pentru a stimula investiţiile şi a pune astfel bazele unei dezvoltări durabile. 107

John Kenneth Galbraith (n.1908) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi în acelaşi timp, cei mai controversaţi economişti contemporani. Originar din Canada, el s-a stabilit de tânăr în SUA, unde a studiat economia agricolă şi zootehnia, după care a urmat studii de economie teoretică. A fost profesor la universităţi de renume (Harvard, Princeton), editorul unor publicaţii influente, consilier economic prezidenţial şi înalt funcţionar internaţional. Format sub influenţa instituţionalismului, J.K.Galbraith a devenit, începând din deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, exponentul radicalismului nordamerican. În lucrările sale Capitalismul american (1950), Societatea abundentă (1958) şi altele, folosind un stil direct şi evitând formalizările matematice, s-a adresat publicului larg şi nu doar cercurilor de specialişti. Din acest motiv, unii colegi de generaţie, printre care P.A.Samuelson şi P.Drucker, l-au considerat un publicist talentat, dar nu un veritabil om de ştiinţă. Referindu-se la teoria liberală neoclasică privind libertatea de alegere a consumatorilor, J.K.Galbraith observa că interesele marilor întreprinderi şi cele ale masei consumatorilor sunt diametral opuse în privinţa nivelului preţurilor, volumului producţiei şi alocării resurselor materiale. În realitate, producătorii nu se află în slujba intereselor consumatorilor, ci exercită o influenţă tot mai puternică asupra opţiunilor acestora, ca şi asupra societăţii în ansamblul ei. Pentru a contracara în mod realist această influenţă, pe care o considera dăunătoare, el nu propunea dizolvarea trusturilor şi a concernelor, ci consolidarea contraponderii acestora, reprezentată de sindicate şi asociaţii ale consumatorilor. J.K.Galbraith a dezvoltat teoria, de inspiraţie instituţionalistă, a destructurării pieţelor. Potrivit acesteia, în economie şi societate se manifestă mai multe centre de putere, între care nu predomină armonia, ci confruntarea pentru impunerea propriilor interese. Studierea acestor centre de putere face necesară analiza atât a factorilor economici, cât şi a celor extraeconomici. La scara economiei naţionale, acest fapt impunea intervenţia statului în vederea armonizării intereselor generale cu cele de grup şi individuale. La scara economiei mondiale, se impunea adoptarea unor norme general valabile privind desfăşurarea relaţiilor economice dintre ţări, redistribuirea veniturilor din comerţul mondial în favoarea ţărilor mai puţin dezvoltate şi adoptarea unor reforme instituţionale în consens cu interesele ţărilor în curs de dezvoltare. Economistul american s-a ilustrat ca un critic fervent al risipei din societăţile bogate. Stimulând cu precădere ramurile economice rentabile, economia privată nu s-a arătat capabilă, considera el, să satisfacă nevoile adevărate ale societăţii, în special în materie de asistenţă socială, locuinţe şi educaţie. Raul Prebisch (1901-1987), personalitate de referinţă a gândirii economice contemporane, este întemeietorul radicalismului latino-american. El a cunoscut, în perioada sa de formare, lucrările lui M.Manoilescu, publicate în limbi de circulaţie internaţională, precum şi ale altor economişti de orientare protecţionistă şi corporatistă. Sub influenţa acestora, el şi-a dezvoltat propria doctrină, pe care a expus-o în lucrarea Dezvoltarea economică a Americii Latine şi principalele ei 108

probleme (1950) şi a recomandat-o, în calitate de secretar al Comisiei Economice ONU pentru America Latină (C.E.P.A.L.), în vederea aplicării în statele membre. Potrivit doctrinei sale, principalele cauze ale apariţiei şi adâncirii fenomenului subdezvoltării sunt structurile asimetrice din economia mondială şi relaţiile inechitabile din comerţul internaţional. Studiind evoluţia economiei mondiale contemporane, R.Prebisch a pus în evidenţă decalajul dintre „centrul” şi „periferia” acesteia. Prin conceptul de „centru”, el înţelegea ansamblul statelor dezvoltate având economie de piaţă, iar prin „periferie”, ansamblul statelor în curs de dezvoltare. Teoriile liberale clasice şi neoclasice ale comerţului internaţional avantajau ţările industrializate şi subminau economia celor în curs de dezvoltare, prin importuri ieftine şi ruinarea ramurilor tradiţionale. Pentru remedierea acestei situaţii, economistul argentinian recomanda industrializarea rapidă a ţărilor în curs de dezvoltare prin politici comerciale protecţioniste şi substituirea importurilor. În ultima parte a activităţii sale, evaluând rezultatele contradictorii ale aplicării recomandărilor sale, R.Prebish şi-a nuanţat opiniile. Procesul de industrializare, considera el, urma să aibă în vedere adoptarea unor măsuri de control al preţurilor la nivel mondial, asociate cu integrarea regională şi acordarea unui tratament preferenţial în relaţiile economice dintre statele partenere. Economistul brazilian Celso Furtado, autorul lucrării Dezvoltare şi subdezvoltare (1966), a studiat relaţiile de dependenţă economică existente între ţările agricole şi în general, mai puţin dezvoltate şi cele dezvoltate, care dominau comerţul mondial. În opinia sa, structura economică a ţărilor în curs de dezvoltare a fost deformată ca urmare directă a poziţiei lor dependente în schimburile internaţionale. Economistul francez Arghiri Emmanuel a sintetizat, în lucrarea sa Schimbul inegal. Eseu asupra antagonismelor din raporturile economice internaţionale (1969), argumentele economiştilor radicali privind caracterul inechitabil al schimburilor economice dintre ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Totodată, el s-a referit la decalajul dintre nivelul salariilor din cele două grupuri de ţări pentru a explica diferenţele existente între preţurile la exporturile acestora.

109

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE

1.

Keynesismul face obiectul temei 8.

2.

Problematica subdezvoltării economice este tratată în tema 11.

3.

Problematica relaţiilor economice din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare este tratată în tema 10.

4.

Problematica creşterii economice este tratată în tema 12.

110

8.1 Contextul socio - economic Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat una din cele mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma democraţiilor iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale. Tradiţiile începuseră să devină obsolente atât sub forma comportamentelor de producţie cât şi a concepţiilor despre viaţă. Pe plan economic producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii cât şi datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o creştere deosebită, atât pe plan intern cât şi extern iar piaţa mondială devenea tot mai mult un factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii. Dar schimbările căpătaseră un ritm prea rapid pentru ca echilibrul social să mai funcţioneze. Conflictele erau inevitabile ca mijloc de reechilibrare socială ceea ce făcea atmosfera socială extrem de tensionată, lucru reflectat şi în conştiinţa oamenilor. Tocmai datorită acestei atmosfere specifice a timpului Marx pune în centrul sistemului său teoretic conflictul. Lucru normal şi previzibil, studii mai recente arătând faptul că oamenii de ştiinţă nu crează undeva în afara spaţiului şi timpului ci sunt puternic influenţaţi de concepţiile generale despre viaţă şi problemele specifice mediilor lor naţionale. Problemele sociale ale acelor timpuri par a fi fost zugrăvite excelent de autorii romantici, care în ciuda numelui sonor şi plăcut reprezentau gândirea conservatoare care ţinea la apărarea vechilor tradiţii şi relaţii sociale. Imaginile pe care ni le transmit arată muncitorii lucrând 12-14 ore pe zi şi de abia având din ce supravieţui. Situaţia era probabil alta. Creşterea nivelului de trai era o realitate dar era lentă, fluctuantă, crizele economice erau frecvente. În schimb aspiraţiile creşteau mult mai rapid. Tocmai din acest decalaj rezulta frustrarea care caracterizează atât de bine mişcările sociale ale timpului şi nu neapărat dintr-o înrăutăţire a situaţiei. Era o nevoie acută de noi ideologii care să canalizeze această nemulţumire, care să-i ofere o ţintă concretă. Astfel modelele socialiste care promiteau tocmai dispariţia surselor de frustrare, adică a inegalităţilor sociale şi a lipsurilor materiale, erau extrem de populare printre cei nemulţumiţi. 111

8.2 Viaţa lui Karl Marx În acest context socio-economic se naşte Karl Heinrich Marx într-un oraş de pe râul Mossele, în Prusia, parte din actuala Germanie. El vedea lumina zilei într-o familie din clasa de mijloc, de origine evreiască, dar al cărui tată s-a convertit la protestantism pentru a-şi păstra slujba de avocat. La 17 ani se înscrie la Facultatea de Drept din Bonn, pe care o părăseşte anul următor pentru a se muta la cea din Berlin, mult mai serioasă. Aici îşi va petrece următorii patru ani, timp în care studiază dreptul, filozofia şi istoria. Tot aici devine editor al unui ziar liberal, ziar sprijinit de industriaşi, ziar care manifesta împotriva autocraţiei din Prusia acelor vremuri. Articolele lui Marx, mai ales acelea legate de problemele economice conduc la închiderea ziarului şi la emigrarea lui Marx în Franţa. La Paris, unde ajunge în 1843, ia legătura cu socialiştii francezi şi germani şi devine comunist. Scrie câteva lucrări economice dar care rămân sub formă de manuscris până în 1930. Tot aici se dezvoltă şi parteneriatul cu Friedrich Engels (1820-1895). Familia dui Engels era foarte prosperă datorită activităţii de prelucrare a bumbacului, având fabrici la Manchester. Datorită acestui fapt Engels a putu să-l sprijine şi material pe gânditorul idealist care prea adesea nu avea venituri din care să trăiască cu nevasta şi copiii. La sfârşitul anului 1844 Marx este expulzat şi din Paris şi ajunge la Bruxelles. Aici se ocupă intensiv de studiul istoriei şi elaborează ceea ce va fi cunoscută sub denumirea de concepţia materialistă asupra istoriei. Aici trasează istoria diferitelor moduri de producţie şi prezice colapsul modului de producţie prezent atunci, capitalismul industrial şi înlocuirea acestuia cu comunismul. Activitatea în organizaţiile comuniste este intensă. Cu puţin înaintea izbucnirii revoluţiei din 1848 publică, împreună cu Engels, Manifestul Partidului Comunist. După înăbuşirea revoluţiei se refugiază la Londra şi acolo îşi va petrece restul vieţii. E convins în această perioadă că o nouă revoluţie este posibilă doar ca urmare a unei noi crize. De aceea se ocupă intensiv de studiul economiei politice pentru a determina cauzele şi condiţiile unei noi crize. Dar munca sa progresează încet şi abia în 1867 poate publica primele sale rezultate în primul volum al Capitalul, singurul publicat în timpul vieţii sale. Aici, el elaborează propria versiune a teoriei valorii- muncă. În timpul ultimei decade a vieţii sale sănătatea sa s-a şubrezit şi nu a mai fost capabil de eforturile susţinute care i-au caracterizat activitatea anterioară. Moare la 14 martie 1883 şi e îngropat în cimitirul Highgate din nordul Londrei. Gândirea sa nu e reprezentată de sistemul teoretic derivat de urmaşii săi şi cunoscut sub numele de materialismul dialectic, o formă dogmatică de marxism. Chiar natura dialectică a abordării sale arată că a fost în general caracterizat de o minte deschisă. Predicţiile sale despre viitorul omenirii însă nu s-au materializat. Dar accentul pe care l-a pus pe rolul economicului în societate şi analiza stratificării sociale în clase conflictuale au făcut istorie, la propriu. 112

8.3 Filosofia social – istorică marxistă Filosofia marxistă pune în centrul vieţii sociale activitatea economică. Astfel, diferenţa între diversele societăţi şi tipuri de societăţi e dată de diferitele moduri în care oamenii produc bunurile, iar evoluţia societăţii este determinată de schimbările în modul de producţie. Modul de producţie este analizat prin două componente: forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Forţele de producţie săvârşesc actul productiv şi se compun din forţa de muncă şi din mijloacele de producţie. Relaţiile de producţie

reprezintă relaţiile ce se stabilesc în procesul de producţie. Marx formulează legea concordanţei dintre forţele de producţie şi a relaţiilor de producţie. Primele evoluează mai repede, în timp ce relaţiile de producţie sunt mult mai încete în transformări. De aici apare conflictul ca factor intermediar de explicare a schimbării sociale, prin intermediul lui realizându-se sincronizarea relaţiilor de producţie cu factorii de producţie. În modelul său istoric Marx apreciază că în orice societate, oamenii se pot diferenţia în funcţie de raporturile lor cu mijloacele de producţie. Apar astfel cele două clase fundamentale, proprietarii şi ne-proprietarii. Alături de aceste clase pot apărea şi altele, dar acestea sunt periferice. Pentru a-şi argumenta şi întări modelul, Marx construieşte o istorie a modurilor de producţie în care caută să-şi utilizeze modelul. Astfel apare o societate imaginară, „comuna primitivă”, în care nu exista proprietate asupra bunurilor de producţie. Cercetările antropologice nu au reuşit însă să descopere în prezent nici o societate care să nu utilizeze proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi nici nu a fost adusă vreo dovadă că o astfel de societate ar fi existat vreodată. Dar Marx avea nevoie de acest construct fantezist pentru a ataca proprietatea ca element esenţial al oricărei forme de organizare a vieţii sociale. Dacă ar fi existat vreodată aşa atunci o astfel de societate să existe din nou. Proprietatea ar putea apărea atunci ca un furt. Iar factorul care ar fi condus la această schimbare ar fi fost inovaţia tehnologică, adică dezvoltarea mijloacelor de producţie. Ea a condus la depăşirea satisfacerii nevoilor elementare, ceea ce a permis apariţia unor bunuri care puteau fi trecute prin furt în proprietatea unor indivizi. Deci societatea e vizualizată de Marx ca fiind formată din două clase cu interese opuse. O clasă de exploatatori şi una de exploataţi, care se află în conflict fundamental. Iar sursa răului o constituie proprietatea. Dar încercarea sa de a prezenta un model credibil al societăţilor istorice ca fiind formate în special din exploataţi şi exploatatori eşuează de asemenea. Sclavii şi proprietarii de sclavi nu au reprezentat decât o parte redusă a populaţiei în antichitate, insignifiantă în majoritatea timpului şi societăţilor, 113

cu excepţia unor scurte perioade în Grecia şi Roma antică. În feudalism exista o clasă suplimentară faţă de feudali şi ţăranii liberi şi de meseriaşi. Dar şi clerul reprezenta o categorie socială importantă care rămâne în afara explicaţiei marxiste, nefiind nici nobili, nici aserviţi. Realitatea era cu total diferită faţă de modul în care simplul model marxist de sistematizare a istoriei încerca să o prezinte. Cel mai mult se apropie de realitate Marx în descrierea capitalismului, ca fiind format din capitalişti şi din muncitori.

8.4 Filosofia economică marxistă În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei asupra capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică. El studiază realitatea ca un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe care le-ar implica o tratare ştiinţifică a problemei. Doar pe alocuri în opera economică apare preocuparea pentru ştiinţificitate. Cu toate acestea, perenitatea operei marxiste se datorează poate tocmai preocupării pentru acurateţe, pentru logică şi pentru veridicitate care au diferenţiat clar lucrările marxiste de cele ale utopicilor care l-au precedat. Marx se ocupă nu atât de programe utopice, de scenarii alternative pentru societatea contemporană lui, cât de argumentarea ştiinţificităţii unor astfel de scenarii pe baza analizei mecanismelor de funcţionare ale capitalismului şi descoperirii legilor sale fundamentale. În domeniul economic Marx a ajuns la o erudiţie remarcabilă. Preocupările filosofice şi sociologice din perioada tinereţii sunt înlocuite în cea de a doua parte a vieţii de studiul ştiinţei economice. Dovadă în acest sens stă volumul patru al „Capitalului”, intitulat „Teorii asupra plusvalorii”, în care face o istorie critică a ştiinţei economice. Gândirea economică a lui Marx s-a construit pe baza ideilor şi conceptelor teoriei economice liberale clasice, dar a fost fundamental influenţată de lucrările socialiştilor utopici care îl precedaseră. El a încercat să prelucreze aceste teorii pentru a putea să argumenteze pe baza lor prăbuşirea modelului capitalist de societate şi să dovedească validitatea unui nou model de societate. Ceea ce a identificat el ca fiind neajunsurile generale ale teoriilor economice ale predecesorilor săi au fost exagerarea rolului deducţiei şi deci abstractizarea inutilă la liberalii clasici şi cunoştinţele economice nesatisfăcătoare la socialiştii utopici. Pe de altă parte, atacă şi concepţia romantică asupra istoriei care punea prea mult accent pe rolul intenţiilor unor persoane în determinarea cursului istoriei. Pentru Marx istoria e determinată de fapte obiective. La rândul lui, Marx a fost criticat de către alţi economişti. Această analiză critică a operei sale ne permite să investigăm universul gândirii sale. Una dintre 114

primele şi cele mai bine făcute critici a operei marxiste a făcut-o austriacul BohmBawerk. În teoria marxistă oamenii sunt sclavii sistemului social de producţie. Fetişismul, dezumanizarea şi exploatarea sunt consecinţe inevitabile ale diviziunii muncii şi dezvoltării proprietăţii private. Fetişismul reprezintă procesul obiectivizării produsului muncii, ceea ce face ca acesta să-l domine pe om. Dezumanizarea (alienarea) se referă la pierderea de către individ a controlului asupra utilizării propriei forţe de muncă iar exploatarea conduce la pierderea controlului muncitorului asupra produsului muncii sale. Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste, concept care dă şi titlul celei mai importante lucrări economice a lui Marx. Pe plan social, capitalul exercită un rol de comandă, prin deţinătorii săi, în ceea ce priveşte deciziile economice cotidiene, folosirea resurselor, organizarea producţiei şi repartiţia venitului naţional. Capitalul apare aici ca o relaţie de exploatare, iar sporirea capitalului ca o sporire a forţei de exploatare a muncitorului. Astfel capitalul e privit nu în forma sa fizică, ci pe planul componentei sale sociale, unde capitalul se prezintă ca o relaţie de producţie. Deţinătorii capitalului au comanda activităţii economice, iar muncitorii salariaţi sunt factorii de execuţie. Pe acelaşi plan social general sistemul proprietăţii private şi economia de piaţă generează dezorganizare, anarhie, risipire a resurselor. Acestui sistem capitalist destructurant Marx îi opune societatea socialist-comunistă, unde datorită cooperării conştiente şi planificării raţionale producţia ar fi orientată spre utilizare şi nu spre profit. Urmărind cu atenţie mişcările economice ale timpului său, Marx a pus accentul pe contradicţiile interne ale acestuia, pe problemele care existau în societate, şi în acelaşi stil ca şi profeţii apocalipsei din zilele noastre, prevedea distrugerea sistemului capitalist. După câteva decenii, alţi marxişti (Rosa Luxemburg) anunţau chiar date exacte pentru prăbuşirea sistemului capitalist. Istoria însă nu a ţinut cont de profeţiile lor.

115

8.5 Teoria economică marxistă 8.5.1 Sistemul categorial Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului. Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă. Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului. Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc, reprezentând formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti. La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb. Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb. O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt diferite unele de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea. Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie să aibă numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare nu are nici o importanţă.

116

8.5.2 Teoria capitalului În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează producţia, circulaţia mărfurilor şi a capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării este examinat procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a interdependenţelor din diversele sfere ale vieţii economice dar şi efectele faptului că la comanda economiei se află capitalul, atât la nivel micro cât şi macroeconomic. La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului şi schemele reproducţiei simple şi lărgite. Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de aprovizionarea cu mijloace de producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de muncă. Raportul dintre suma destinată cumpărării de alte mijloace de producţie şi suma destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia organică a capitalului. Astfel Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în procesul de producţie, în capital constant, format din mijloacele materiale şi capital variabil. A doua etapă este cea de producţie, când se consumă factorii de producţie şi se obţin mărfuri de o valoare mai mare decât cea a elementelor consumate. Iar a treia etapă a circulaţiei capitalului o reprezintă vânzarea produselor obţinute. Undeva în acest proces de circulaţie al capitalului acesta se multiplică. Încercarea de a prezenta schimbul ca sursă a plusvalorii se bazează pe confuzia între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Căci în schimb nu are cum să apară plusvaloarea, deoarece fiecare câştigă valoare de întrebuinţare. Dar în ceea ce priveşte valoarea de schimb ea trebuie să fie egală pentru a echilibra schimbul. Şi chiar dacă un capitalist reuşeşte să-şi păcălească partenerii în schimb, ceea ce câştigă el pierd ceilalţi, deci nu apare plusvaloare. Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu caracteristici speciale, prin a cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de valoare. O astfel de marfă este forţa de muncă! De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie? Tocmai datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă. Astfel valoarea obţinută în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului avansat iniţial cumulată cu plusvaloarea. În urma unui proces de producţie în care sunt investiţi 1000 de unităţi monetare, cu atât mai mare este profitul cu cât mai mare este proporţia din aceşti bani investită în cumpărare de forţă de muncă şi cu cât mai mare este rata plusvalorii, reprezentând raportul dintre timpul în care muncitorul lucrează pentru beneficiul capitalistului şi timpul în care lucrează pentru propriul salariu. Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou într-un capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul reproducţiei capitalului. Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de capital.

117

Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie zero, adică salariul muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de el în timpul producţiei. Pentru capitalism este însă specifică reproducţia lărgită, bazată pe exploatarea preletariatului, unde rata plusvalorii este ridicată, reprezentând gradul de exploatare a forţei de muncă. Astfel, dacă rata plusvalorii este de 100%, adică din 8 ore muncitorul lucrează patru gratuit pentru beneficiul capitalistului, iar din cele 1000 de unităţi monetare 200 sunt cheltuite pentru cumpărarea de forţă de muncă, în urma reproducţiei capitalului, întreprinzătorul va deţine 800+200*200%, adică 1200 de unităţi monetare. Datorită concurenţei din sistemul capitalist are loc înlocuirea forţei de muncă vii cu capital fix, adică cu maşini pentru ieftinirea mărfurilor. Dar în acest mod are loc scăderea proporţiei capitalului variabil, incluzând munca vie, absorbită de unitatea de produs. Menţinând constantă rata plusvalorii obsevăm că rata profitului scade. Astfel dacă din cele 1000 de unităţi monetare se cheltuiesc numai 100 de unităţi pentru forţa de muncă, la sfârşitul circuitului întreprinzătorul va avea 900+100*200%, adică 1100 de unităţi monetare. Dacă în primul caz rata profitului era de 20% acum ea a scăzut la 10%. Obţine astfel Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură ce societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o sporire cantitativă a capitalului total. Dar pe măsură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţia sa relativă în capital constant şi scade cea în capital variabil, capital cuprinzând şi munca vie. Dar dacă capitalul total şi compoziţia sa organică cresc iar capitalul variabil şi rata plusvalorii rămân constante, atunci rata profitului scade dar masa lui creşte, în acelaşi raport cu creşterea masei plusvalorii. De asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale profiturilor în diversele ramuri, adică se uniformizează masa profiturilor la capitaluri egale investite. Singura posibilitate a capitalismului de a lupta împotriva tendinţei de scădere continuă a rate profitului este mărirea ratei plusvalorii, adică a gradului de exploatare. La sfârşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr-o pătură subţire de capitalişti şi mari mase de proletari flămânzi şi desculţi, care vor răsturna opresorii şi vor lua în propriile mâini conducerea economiei.

8.5.3 Critica teoriei valorii-muncă Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără egalitate, iar egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea schimbului ca o ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată printr-un criteriu comun. Marx deja, probabil, avea credinţa fermă că singura sursă a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite circumstanţe. Toate acestea fac ca singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în producerea mărfurilor. 118

Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx exclude implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci sunt daruri ale naturii, precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei. Eliminarea lor nu poate fi făcută fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate ale proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora, cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor nu mai poate fi sursa valorii acestora. În acest punct Marx se confruntă cu dificultăţile generalizării. Întâlneşte situaţii în care legea sa nu are nici o aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub tăcere. Pentru a înţelege această atitudine să nu uităm componenta ideologică a operei sale care îl obligă să-şi convingă cititorii de adevărul absolut al doctrinei sale. Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx mai are nevoie şi de o altă modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii de schimb de cea a utilităţii. „Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sunt în primul rând de calitate diferită; ca valori de schimb ele nu pot avea decât deosebiri cantitative şi nu conţin nici un atom de valoare de întrebuinţare. În relaţia de schimb a mărfurilor caracteristic este faptul evident că se face abstracţie de valoarea lor de utilitate”. De ce are nevoie de această separare completă? Pentru a putea elimina orice alţi competitori la rolul de factor comun care să determine valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură însuşire, aceea de a fi produse ale muncii”. Datorită acestei separări calităţile fizice ale bunurilor, deoarece influenţează numai valoarea de utilitate a unui bun, nu pot sta nicidecum la baza valorii de schimb a acestora. Odată eliminată valoarea lor de folosinţă, Marx proclamă triumfător că nu le mai rămâne decât o singură calitate, cea de a fi produse ale muncii. Evident pentru noi este că ele au mult mai multe calităţi printre care aceea de a fi relativ rare în raport cu cererea pentru ele sau aceea de a cauza cheltuieli celor care le produc. Dar asta încă nu e totul căci pentru a conchide definitiv că la baza valorii stă cantitatea de muncă depusă pentru producere Marx e nevoit să abstractizeze munca şi să elimine aspectele calitative ale ei. Pentru teoria sa e nevoie să existe munca ca un factor de producţie omogen, care să difere numai prin cantitate. Conştient de acest aspect Marx afirmă doar că putem reduce orice tip de muncă şi orice formă concretă a ei la un singur tip de muncă, munca umană in abstracto. În urma acestei analize realizată acum pe 100 de ani de austriacul Eugen Bohm-Bawerk ne putem întreba ce drept are Marx să proclame munca drept singura creatoare de valoare?

119

8.5.4 Viziunea marxistă asupra relaţiilor internaţionale Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria inechităţii, argumentând că ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri intensive în muncă erau dezavantajate deoarece primeau mărfuri pentru care s-a cheltuit mai puţină muncă. Nu e cazul să insistăm asupra modului în care e văzut astăzi acest argument de către economişti ci doar să spunem că adesea e folosit ca argument politic chiar şi în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx nici protecţionismul nu era o soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decât să sprijine alte categorii de capitalişti dezavantajând în egală măsură masele populare. Marx utilizează şi în această problemă a relaţiilor internaţionale schema jocului cu sumă nulă, unde ceea ce câştigă cineva pierde celălalt, singura interrelaţionare posibilă fiind conflictul. Astfel antagonismele dintre partenerii inegal dezvoltaţi sunt completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre marile puteri. Această tendinţă spre expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi datorată tocmai contradicţiilor capitalismului la scară naţională.

8.6 Continuatorii lui Marx Marxismul a cunoscut o înflorire spectaculoasă ca influenţă în secolul XX. Dezvoltări şi aplicaţii ale gândirii economice marxiste au fost construite după moartea lui Marx de către militanţii revoluţionari. Doctrina lor economică devine acum una concretă, indicând paşii care trebuiau făcuţi pentru a transforma societatea, pierzându-se caracterul ştiinţific pe care Marx încercase să-l dea operei sale economice. Marxiştii erau acum mai mult ca niciodată, politicieni şi nu oameni de ştiinţă. Obiectivul lor nu era căutarea adevărului ci puterea. Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în Polonia, exilată în Elveţia în 1889, unde devine marxistă. Dobândind cetăţenie germană în urma căsătoriei ea devine unul dintre liderii Partidului Social Democratic German. Ideea sa de bază este eliminarea capitalismului. În detalii ea se opune însă lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia claselor revoluţionare asertată de acesta, dar mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţiei din Rusia, prezicând permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui Berstein care avea o viziune mai moderată asupra schimbării sociale. Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că, deşi marxist a criticat multe dintre concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898, Socialismul evoluţionist. Criticându-l pe Marx, Berstein nega ideea colapsului iminent al capitalismului şi afirma că burghezia nu era în întregime parazitară. Tot el spunea că socialismul este rezultatul final al liberalismului şi nu al revoluţiei. Astfel de idei au provocat vii controverse printre marxiştii acelor vremuri. Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul socio-economic în care trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu Marx. La scară mondială apar ca actori de prim plan ai scenei economice 120

monopolurile. Capitalismul liberei concurenţe este înlocuit cu un capitalism monopolist. Pornind de la această modificare a contextului Lenin crează un nou capitol al economiei politice marxiste, respectiv teoria imperialismului şi a crizei generale a capitalismului. Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de imperialism. Aceasta era o formă a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare, când dominaţia monopolurilor şi a capitalului financiar a fost statornicită, când exportul de capital capătă însemnătate primordială, când a început împărţirea lumii între trusturile internaţionale şi când s-a terminat împărţirea între ţările capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pământesc. Lenin dezvoltă şi teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, care nu mai e făcută numai de către exploatatorii din propria ţară ci şi de către străini, burghezia imperialistă. În ceea ce priveşte revoluţia socialistă, Lenin apreciază că aceasta nu mai trebuie să izbucnească simultan în toate ţările capitaliste ci există posibilitatea să înceapă chiar într-o singură ţară, nu neapărat una capitalistă dezvoltată ci în cea care reprezintă lanţul veriga slabă a lanţului imperialist. Evident, el vorbeşte de Rusia. Lenin încearcă, pe urmele lui Marx, să fundamenteze ştiinţific prăbuşirea capitalismului. Pentru aceasta încearcă să construiască raţionamente, dar pe baza unor prezumţii simple, arbitrare şi nerealiste. Rezultatul este uşor de imaginat. Ceea ce face de fapt Lenin e să prezinte contradicţiile capitalismului pentru a afirma apoi că imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului, a cărui prăbuşire este iminentă. Doctrina lui Lenin a devenit însă ideologia sistemului sovietic şi din această cauză absurdităţile sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes doar pentru academicieni, ci au afectat miliarde de oameni. Marxismul a fost introdus de către intelectualii socialişti şi din România. Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) publică în „Revista Socială” mai multe studii de marxism, printre care „Ce vor socialiştii români” şi „K.Marx şi economiştii noştri” (1884). Lucrarea sa de referinţă rămâne însă cea din 1910, „Neoiobăgia”. În aceasta din urmă se preocupă de problemele agriculturii româneşti, confruntată cu introducerea relaţiilor capitaliste de producţie şi marcată de subdezvoltare. Pe un plan mai larg, opera lui Gherea contribuie la răspândirea ideilor economice marxiste în România. Fără a recurge la soluţia facilă a dogmatismului, Gherea analizează în mod original problemele economiei româneşti, propune soluţii de înnoire a acesteia. Gândirea sa este influenţată de cea marxistă, dar se manifestă înnoitor faţă de aceasta. În perioada interbelică apare Partidul Comunist Român, ca promotor al ideilor marxiste, dar ideile economice devin simple lozinci în spatele cărora se ascunde dorinţa de putere. Revoluţia bolşevică din Rusia transformase complet datele problemei, marximul fiind pus, ca doctrină politico-economică la proba faptelor. Dogmatismul promovat de Comintern ţine acum locul unei veritabile reflecţii. Printre puţinii care au curajul şi puterea de a promova idei noi se numără 121

şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954). Acesta promovează mai ales modele de reformă ale societăţii româneşti pe baza învăţăturilor marxiste. Încheiem acest capitol cu un fragment din „Socializarea societăţii”, opera cea mai reprezentativă a Rosei Luxemburg, încercând să facem o analogie cu relaţie dintre teoriile marxiste şi realitatea: „În zilele noaste munca din industrie, agricultură sau din birouri este o sarcină greu de îndeplinit şi neplăcută pentru proletari. Fiecare merge la muncă numai pentru că este nevoit, altfel neavând mijloacele de a trăi. Într-o societate socialistă, unde toţi muncesc împreună pentru propria bunăstare, sănătatea forţei de muncă şi entuziasmul său pentru muncă vor fi tratate cu maximă consideraţie. Ore mai puţine de muncă, care să nu depăşească capacitatea normală, spaţii de lucru curate, metode de recreare şi de variere a muncilor vor fi introduse pentru ca fiecare să se bucure îndeplinindu-şi sarcinile.”

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

1.

Buia, L.

2.

Gherea, C- Opere complete, vol 1-5, Bucureşti, Editura Politică, 19761978 D.

3.

Lenin, V.I.

Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, în Opere complete, col. 27, Bucureşti, Editura Politică, 1964.

4.

Marx, K.

Capitalul, vol.1, în Marx Engels: Opere, vol.23, Bucureşti, Editura Politică, 1966

5.

Marx, K.

Contribuţii la critica economiei politice, Bucureşti, ESPLP, 1954

6.

Pătrăşcanu, L.

Teorii asupra plusvalorii, partea I-a şi a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1959-1960

7.

Marx, K.

Probleme de bază ale României, Bucureşti, 1944.

122

La începutul anilor 1870, mai precis între 1871-1874, trei autori de formaţii intelectuale diferite şi lucrând de manieră independentă, publicau lucrări al căror conţinut este uimitor de apropiat. Este vorba despre William Stanley Jevons, în Anglia, Carl Menger, în Austria şi Léon Walras, în Elveţia. Ei sunt consideraţi fondatorii marginalismului. Această şcoală de gândire economică se va dezvolta rapid şi va deveni dominantă în lumea academică până la apariţia keynesismului, în jurul anilor 1930. Ea se axează pe noi reflecţii asupra utilităţii marginale descrescânde a bunurilor economice. Autorii au observat însă rapid că principiile aplicate unui domeniu particular pot fi uşor generalizabile. De unde şi tema centrală : marginalismul aplica proceduri de maximizare diferitelor variabile economice, judecate "la limită". Cu alte cuvinte, se avea în vedere ultima unitate consumată, schimbată sau deţinută dintr-un bun. Dacă s-ar pune problema să rezumăm raţionamentul marginalist la o fază, putem spune că utilizarea optimală a unei resurse date este realizată când nu se mai obţine nici un câştig net prin deplasarea unei unităţi din această resursă de la un loc la altul. Optimul se obţine în condiţiile unei egalităţi la limită a utilităţilor marginale aferente resurselor folosite într-un domeniu sau altul. Acesta este un principiu universal [2]. Prin urmare, deoarece este vorba despre maximizarea funcţiilor obiectiv, nu trebuie să ne mire faptul că utilizarea matematică apare ca o metodă de viitor, chiar dacă mai mulţi autori o vor contesta. În concluzie, cele trei caracteristici ale marginalismului sunt următoarele: a) maximizarea, ca o expresie a comportamentului; b) calculul marginal, ca principiu raţional; c) matematica devine instrument de analiză. Marginalismul avea, deci, ambiţia de a imprima ştiinţei economice rigoare şi generalitate. Însă această ambiţie nu va schimba profund problemele puse de analiza economică clasică. Se ştie că aceasta era dominată de conflictul dintre muncă şi "avariţia" naturii, conflict situat în mediul concurenţial dintre oameni. Ea punea accentul pe obţinerea, repartizarea şi creşterea avuţiei. Prin urmare, ea era înainte de toate macroeconomică şi dinamică. În schimb, gândirea marginalistă se va limita la identificarea celei mai bune utilizări a resurselor date, având tendinţa să presupună fixe ceea ce clasicii considerau ca fiind variabile şi să facă din economia politică, în esenţă, o microeconomie statică.

123

9.1 Precursorii Revoluţia marginalistă a fost, cu siguranţă, un salt în evoluţia ştiinţei economice. Însă acest salt are o istorie : înaintea fondatorilor, precursorii - ignoraţi la vremea lor - au intuit o serie de concepte care vor fi redescoperite ulterior. De aceea, prima parte a acestui capitol va fi consacrată acestora [2].

9.11 A. Cournot (1801 - 1877): maximizarea profitului, monopolul şi duopolul Prin lucrarea sa Cercetări asupra principiilor matematice ale teoriei avuţiilor (1813), A. Cournot, celebru matematician, apare incontestabil ca un precursor al marginalismului, dar, într-un sens cu totul diferit de cei ce vor fi, puţin mai târziu, Gossen şi Dupuit. A. Cournot nu se va interesa de utilitate. El consideră că valoarea de schimb (preţul) este fapta economică elementară. Fără îndoială, utilitatea participă la determinarea valorii de schimb, însă această influenţă poate fi ignorată. Pe piaţă apar preţurile şi cantităţile şi aceste variabile pot constitui un punct de plecare al reflecţiilor. Prin urmare, relaţiile dintre preţuri şi cantităţi pot fi formalizate într-o manieră algebrică. Legile economice se pot exprima ca atare şi în limbaj matematic, mai precis în termenii funcţiilor, derivatelor şi procedurilor de maximizare. Aplicarea acestei concepţii a dat naştere unei lucrări deosebit de originale, considerată de regulă ca un prim tratat de microeconomie. Arhitectura sa generală porneşte de la monopol, considerat de Cournot drept situaţia cea mai simplă; continuă cu duopolul, apoi are tendinţa de generalizare la procesele de schimb de pe piaţa concurenţială. Studiile sale asupra monopolului şi duopolului au rămas celebre. Iată câteva din ideile sale : Monopolul Cazul unui monopol descrie situaţia unui producător unic confruntat cu cererea de piaţă. Ţinând seama de realitate, Cournot pune în evidenţă o funcţie a cererii ce evidenţiază o relaţie inversă în raport cu preţurile : D' = F(p) cu: F'(p) = dD/dp < 0 Era pentru prima dată când o funcţie a cererii apărea în mod explicit în literatura economică. Ea a fost scrisă de Cournot, dar fundamentele sale teoretice nu au fost încă stabilite. De asemenea, nu s-a stabilit nici dacă utilitatea influenţează această funcţie, nici maniera acestei influenţe. Funcţia venitului total al monopolistului rezultă imediat : RT = p*F(p) Acest lucru permite, ca derivând în raport cu preţul, să deducem funcţia venitului marginal : Rm =F(p) + p*F'(p) 124

Prin urmare, monopolistul se poate lega de o funcţie de cost care depinde de cantităţile produse :φ(D). Monopolistul va căuta, în aceste condiţii, să maximizeze profitul său, cu alte cuvinte venitul său total net, adică : Max π = RT - φ(D) cu φ' = dφ/dp>0. Acest maxim se obţine derivând funcţia profit (π) în raport cu preţul, şi anulând, adică : dπ/dp = F(p) +p*F'(p) - φ' = 0 => Rm = φ' Condiţiile de ordin doi ne asigură de faptul că este vorba despre un maxim. Monopolistul trebuie să producă o cantitate care permite egalizarea costului marginal cu venitul marginal. Duopolul Studiul pentru cazul a doi producători este de asemenea clasic. Să urmărim demersul lui Cournot : Cererea globală care se adresează celor doi producători este considerată ca o funcţie descrescătoare în raport cu preţul : D = D1 + D2 = D(p) Acest lucru se poate scrie folosind inversa funcţiei : P = p(D) cu p' = dp/dD < 0 Fiecare producător poate să-şi asocieze o funcţie de cost ce depinde de cantităţile produse (şi vândute) : φ(D1) şi φ(D2) Producătorul urmăreşte să-şi maximizeze profitul. Fie cazul primului producător : π1 = p(D)*D1 - φ(D1), unde : D = D1 + D2 Condiţia de optim : dP/dD1 = 0 ne conduce la aflarea lui D1 în funcţie de nivelul D2 produsă de al doilea ofertant. Deci, dacă producătorul doi oferă producţia D20, producătorul 1 va produce D10, dar dacă producătorul 2 oferă producţia D21, producătorul 1 nu va produce decât D11. În această situaţie Cournot trasează evoluţia producţiei ofertantului 1 în funcţie de producţia anunţată de ofertantul 2. Această curbă este numită "curba de reacţie" a producătorului 1. Bineînţeles, acest raţionament este valabil şi pentru producătorul 2 şi conduce la "curba de reacţie" a producătorului 2. Obţinerea unei soluţii de echilibru se realizează astfel (vezi Fig. 9.1). 125

D1

D1 1 D1 0

D 2 1 D2 0

0

D2

Figura 9.1

Nivelul D20 este anunţat de către 2. În acest caz, potrivit curbei de reacţie a producătorului 1, D10 este oferită de către 1. Dar, în acelaşi timp, potrivit curbei de reacţie a producătorului 2, D21 este oferită de către 2, ceea ce antrenează o revizuire a ofertei producătorului 1 în D11 iar deplasările continuă până în punctul de echilibru I. Soluţia lui Cournot va fi mai târziu contestată. Se punea întrebarea dacă cei doi producători nu ar putea să coopereze în loc să se concureze. Pe de altă parte, deciziile privind producţia unuia sunt luate în funcţie de cantităţile produse de celălalt. Nu am putea admite că deciziile vizează preţurile şi nu cantităţile ? Prin urmare, în acest model, deciziile de producţie urmează un lanţ de erori de previziune. Se pune întrebarea dacă aceste curbe de reacţie nu s-ar putea modifica în funcţie de erori ? Pe de altă parte, ne-am putea imagina că producătorii "testează" reacţiile concurenţilor înainte de a lua decizii prvitoare la producţie … În orice caz, studiile lui Cournot apar drept o primă abordare sistematică a relaţiilor funcţionale şi ale comportamentelor legate de maximizare în cadrul analizei economice.

126

9.1.2. J.Dupuit (1804 - 1866): utilitate absolută şi relativă;surplusul consumatorului J. Dupuit, inginer francez, va publica în 1844 o lucrare consacrată bunurilo colective şi intitulată Asupra măsurării utilităţii bunurilor publice. În epoca publicării sale, ea va trece total neobservată. Lucrarea conţine, înainte de toate, o analiză a utilităţii, cererii şi surplusului consumatorului care este considerată una din rădăcinile marginalismului. Pentru Dupuit, utilitatea este subiectivă; ea variază deci în funcţie de individ. Trebuie să distingem utilitatea absolută, care este preţul pe care consumatorul este dispus să îl plătească pe pe o unitate de bun, de utilitatea relativă, care este diferenţa dintre utilitatea absolută şi preţul de cumpărare. De exemplu, scria Dupuit, un consumator care va accepta să plătească pentru o unitate 30F, în timp ce preţul de vânzare este de 20F, realizează o "marjă de beneficiu" de 30 - 20 = 10F, care este măsurată de utilitatea relativă. Se observă că utilitatea relativă defineşte un "surplus al consumatorului" pe unitatea de bun cumpărată. Însă, aşa cum spunea Dupuit, "fiecare consumator îşi asociază o utilitate diferită aceluiaşi obiect, în funcţie de cantitatea pe care o poate consuma" şi această estimare a utilităţilor succesive şi descrescătoare reflectă cantitatea consumată. Dupuit enunţă deci, sub formă relativ precisă, legea descreşterii utilităţii marginale, pe care o asimilează imediat unei curbe a cererii care urmează preţul pe care consumatorul este dispus să îl plătească pentru bunul a cărui cantitate consumată creşte. (vezi Fig. 9.2).

P

S'

P

S

B D

0

A

T

q

Figura 9.2

127

Aceste curbe ale cererii individuale pot fi agregate, permiţând obţinerea unei cereri globale (notată cu D). dacă S este curba implicită a ofertei, P va fi preţul de piaţă. "Utilitatea absolută" devine, la nivel agregat, utilitatea totală (trapezul S'OAB) şi "utilitatea relativă", de asemenea la nivel agregat, ce va fi numită de către Marshall, "surplusul consumatorului" (triunghiul S'PB). Bazându-se pe această analiză, Dupui arată, într-un exemplu numeric celebru, cum este posibil de a măsura utilitatea unui "pod pentru pietoni pa care circulaţia se face gratuit". Pe axa cantităţilor se reprezintă numărul de pasageri; pe axa preţurilor se reprezintă o taxă de trecere a podului. Când această taxă este nulă, nimărul de pasageri este 2.080.000; când taxa este de 0,01F, numărul de pasageri se reduce la 330.000. rezultă că pentru 330.000 de pasageri, "utilitatea este aproape de 0,01F". Fie 3300F utilitatea totală pentru 330.000 de pasageri…Făcănd să crească progresiv taxa de trecere şi asociind de fiecare dată o diminuare a numărului de pasageri, vom ajunge să evaluăm utilitatea totală a podului în cauză (aria OTS' - din Fig. 9.2). Dacă Dupuit se găndea să furnizeze o matodă de evaluare a utilităţii bunurilor colective, el remarca în acelaşi timp, cu modestie, că aceste calcule propuse de el răspund unor date pe care nici o statistică nu le poate furniza.

9.1.3 J.H. von Thünen (1783 - 1850) : economia spaţială şi salariul natural J.H. von Thünen, proprietar funciar german, este un alt precursor important al marginalismului. În lucrarea sa Statul izolat (prima parte, 1826; a doua parte, 1850) el aplică raţionamente potrivit cărora este calificat drept un reprezentant marginalist al unei economii agricole. Aportul său nu este în planul teoriei utilităţii. Deşi implicit ea este o teorie subiectivă a valorii, acest subiect nu l-a interesat. Contribuţiile sale constau în teorii ale producţiei şi distribuţiei pentru care calculul marginal este aplicat în mod constant. Teoria sa asupra producţiei se dezvoltă în spaţiu şi, pe bună dreptate, von Thünen este considerat ca fondator al economiei spaţiale. El presupune un Stat izolat, în cadrul căruia un oraş ocupă locul într-o câmpie fertilă, neîngrădită şi fără canale sau râuri navigabile. Oraşul îşi obţine bunurile de subzistenţă de pe câmpie şi oferă în schimb produse manufacturate. Cum este oare organizată producţia agricolă? Ea se va amplasa în cercuri concentrice în jurul oraşului, funcţie de costurile de producţie, preţurile de vânzare, costurile de transport şi durata posibilă de conservare a produselor, pe timpul transportului. Chiar dacă acest tip de răspuns ne apare banal, raţionamentul este în particular interesant deoarece face în mod constant apel la calculul marginal. De la bun început, alegerea produsului, la o anumită distanţă faţă de oraş, trebuie să fie astfel făcută încât o altă alegere să nu fie mai rentabilă. Pe de altă parte, pentru un produs dat, producţia va fi crescută până la punctul unde costurile (care cresc odată cu distanţa) sunt egale cu preţurile (existente pe piaţa oraşului). 128

Egalizarea preţului cu costul marginal determină maximizarea profitului, iar producţia ce îi corespunde este determinată de limitarea geografică a culturii produsului în raport cu oraşul. Renta se deduce din teoria precedentă. Producătorii inframarginali, care sunt mai apropiaţi de oraş decât producătorul marginal, au costuri de transport mai reduse decât acest producător marginal. Vânzând la acelaşi preţ ca şi el, ei beneficiază deci de o rentă. Se observă că raţionamentul este formal echivalent cu cel al lui Ricardo : diferenţierile în amplasament se regăsesc în diferenţierile de fertilitate. Această echivalenţă formală este deosebit de importantă : ea deschide calea generalizării acestei abordări pentru toţi factorii de producţie şi conduce la noţiunea de "surplus al producătorului". Aceleaşi principii sunt aplicate muncii şi capitalului pentru determinarea salariilor şi profiturilor. Munca şi capitalul trebuie astfel utilizate până la punctul unde suplimentul de cost pe care îl antrenează este egal cu suplimentul de producţie (exprimat valoric) pe care îl permite. Von Thünen enunţă astfel, într-o manieră explicită, principiile fundamentale ale teoriei productivităţii marginale. Spre exemplu, în ceea ce priveşte factorul muncă : a) rata salariului ultimului lucrător angajat este egală cu productivitatea sa marginală; b) muncitorii putându-se schimba între ei, rata salariului lucrătorului marginal este aceeaşi şi pentru ceilalţi. Pentru capital raţionamentul este acelaşi : capitalul împrumutat poate fi remunerat potrivit productivităţii ultimei unităţi utilizate. Continuarea raţionamentului i-a permis lui von Thünen să determine salariul natural. Ideea generală este următoarea : orice lucrător poate părăsi firma care l-a angajat şi să investească capitalul său. El nu va mai aparţine "clasei muncitoare" ci celei "capitaliste". Prin urmare, pentru a menţine lucrătorul pe locul său de muncă, salariul trebuie să fie egal cu ceea ce ar câştiga acesta exploatând în contul său un nou teren. Acest salariu este salariul natural. El se poate calcula. Folosind analiza întreprinsă de profesorul Mark Blaug (păstrând simbolurile lui von Thünen) acest lucru se prezintă astfel : p = w + y, unde : p - producţia w - salariul atribuit y - profitul Rata profitului este egală cu raportul dintre profit şi capitalul avansat (în cazul nostru, salariile). Deci : z = (p - w)/w, de unde : y = zw - p = w + zw - w = p/(1 + z). Fie "a" cheltuiala de subzistenţă a lucrătorilor. În acest caz economia va fi : w - a = p/(1 + z) - a această economie ar putea fi investită cu o rată z, care ar aduce profiturile următoare : (w - a)z = pz/(1 + z) - az 129

dacă lucrătorul caută să îşi maximizeze surplusul disponibil pentru acumularea de capital, vom obţine : [d(w - a)z]/dz = 0 = [p(1 + z) - pz]/(1 + z)2 - a => Ö z = √ap /a - 1 Dar, z = (p - w)/w. înlocuind pe z cu valoarea sa, vom obţine : w = √ ap De aici von Thünen concluzionează: "… atunci când salariul este √ap şi rata dobânzii √ap /a - 1, remunerarea muncii încorporatăîn capital şi cea a muncii salariale sunt în echilibru". Şi mai departe: "noi deducem de aici că lucrătorii şi capitaliştii au acelaşi interes de a creşte producţia, deoarece amândoi pierd dacă ea se diminuează şi amândoi câştigă dacă aceasta creşte".

9.1.4 Legile lui H.H. Gossen (1810 - 1858) Aportul lui Gossen este în domeniul teoriei utilităţii. Lucrarea sa, publicată în 1854, "Entwiklung des Gesetze des Menschlichen Verkerhrs", a trecut complet neobservată. W.S. Jevons a redescoperit-o în 1878 şi Gossen este, potrivit doctrinarilor, considerat drept un pionier al teoriei utilităţii. Câteva caracteristici fundamentale ale marginalismului se regăsesc în opera lui Gossen. În primul rând, rolul matematicii. Fenomenele economice, spunea el, sunt rezultatul jocului unui ansamblu de forţe şi este imposibil de a le analiza fără ajutorul matematicii. În al doilea rând, Gossen abordează problemele economice din unghiul satisfacerii nevoilor într-un cadru de comportament individual raţional. Problema economică fundamentală este de a se şti cum individul îşi maximizează propria-şi satisfacţie. Pentru a aborda această problemă, Gossen enunţă conţinutul unei prime legi: cea a descreşterii utilităţii marginale. El enunţă faptul că satisfacerea suplimentară rezultată din consumarea unui bun se diminuează progresiv atunci când cantitatea consumată creşte. Ea este nulă atunci când este atinsă saturaţia. A doua lege exprimă maniera în care se poate atinge maximum de satisfacţie. Toate nevoile nu pot fi satisfăcute până la saţietate. De aceea trebuie să se aleagă. Gossen a stabilit că maximum de satisfacţie se atinge când satisfacţiile marginale obţinute prin consumul diferitelor bunuri achiziţionate sunt egale. Deşi aceste raţionamente sunt mai puţin elaborate decât fondatorii ce au abordat acest subiect (Jevons şi Menger), cele două legi ale lui Gossen exprimă, cu un bun avans temporar, două idei de bază ale marginalismului. Este imposibil, însă, de a reduce aportul lui Gossen doar la aceste două legi. Opera sa a furnizat şi alte consecinţe ce vor fi ulterior descoperite de către marginalişti. Să dăm câteva exemple : Potrivit primei legi, pentru un individ, bunurile nu au aceeaşi valoare conform cantităţilor disponibile şi, plecând de la o asemenea cantitate, valoarea unui bun este nulă. 130

Pe de altă parte, valoarea absolută nu există : valoarea este o relaţie între un bun şi un individ. Să mai adăugăm că bunurile pot fi clasificate în bunuri de consum (ce satisfac direct nevoile), bunuri de "categoria a doua" ce sunt indispensabile utilizării primelor (numite şi bunuri complementare) şi bunuri de "categoria a treia" ce sunt necesare producerii celor două categorii menţionate anterior. O altă implicaţie a legilor lui Gossen se referă la analiza muncii. Munca, ce creează indirect satisfacţii prin venitul pe care îl procură, este însoţită de "dezutilitate" ce merge până la starea de penibilitate. De aici rezultă că trebuie să se muncească până la punctul în care satisfacţia procurată prin venitul muncii este egală cu dezutilitatea marginală a muncii. În fine, un ultim exemplu : analiza schimbului. Pentru Gossen, coparticipantul la schimb câştigă (în utilitate) până la punctul în care utilităţile marginale ale bunurilor schimbate sunt egale (schimbul poate continua atunci când utilitatea marginală a bunului cerut este suparioară utilităţii marginale a bunului oferit). În general, putem afirma că la Gossen au fost identificate deja ideile esenţiale pe care le vom găsi dezvoltate în lucrările lui Jevons. Putem remarca acest lucru dacă vom citi lucrarea sa Teoria economiei politice (1871).

9.2 Fondatorii 9.2.1 W.S.Jevons (1835 - 1882) şi gradul final de utilitate Despre W.S. Jevons se poate spune că a reuşit să reunească elementele disparate despre teoria utilităţii într-o teorie coerentă asupra valorii şi schimbului. Teoria economiei politice (1871) este lucrarea sa principală. Desigur, limitele acesteia apar imediat : în timp ce este analizată latura "cererii", latura "ofertei" nu apare deloc. Nu este mai puţin adevărat că deschiderile înfăptuite de Jevons, alături de lucrările lui Menger şi Walras, vor pune bazele a ceea ce se cunoaşte sub numele de "revoluţia marginalistă". Din punct de vedere al istoriei ideilor este interesant de notat că, până şi-a scris cartea, Jevons nu a cunoscut lucrările predecesorilor, îndeosebi pe cele ale lui Gossen, deşi problematica era foarte apropiată de conţinutul acestora. El le-a descoperit doar după publicarea propriei sale cărţi Aceste demersuri l-au condus, la o cercetare sistematică a precursorilor economiei matematice, teoriei utilităţii şi analizei marginale, ce va fi inclusă în a doua ediţie a cărţii sale.

131

9.2.1.1 Reflecţii asupra metodei În ceea ce priveşte metodele de raţionament ce trebuie folosite de economia politică, opinia lui Jevons este extrem de tranşantă. Prin natura sa, economia este asemeni matematicii sau fizicii. Adevărul este că obiectele economice sunt cantităţile şi preţurile. Utilizarea matematicii se naşte deci dintr-o evidenţă metodologică : ea trebuie să se conformeze naturii obiectului pe care îl studiază. Se poate merge mai departe precizând care ramură a matematicii va fi utilizată. Cum, de regulă, cantităţile pot fi considerate ca fiind supuse unor variaţii continue, calculul diferenţial apare cel mai oportun (natural) de aplicat. Prin urmare, ştiinţa economică nu se poate limita la simpla traducere a faptelor observate în relaţii algebrice. În consecinţă, după ce l-a descoperit pe Cournot, Jevons i-a reproşat acestuia că a trasat curbele cererii fără a stabili fundamentele. În fine, ar trebui stabilite legile "ultime" ale valorii şi schimbului - legi asupra cărora se pronunţă prin elaborarea unor funcţii. În acest sens, aportul lui Jevons este fundamental. Jevons va exprima clar intenţiile sale subliniind caracterul "revoluţionar" al demersului său teoretic. Dacă pentru clasici valoarea este obiectivă şi rezultă din activitatea economică în ansamblul său, pentru el, valoarea este subiectivă şi decurge din relaţia individului cu nevoile sale. Individualismul şi subiectivitatea se opun legilor macroeconomice şi obiectivităţii. Prin urmare această "revoluţie" se înscria într-o tradiţie : Jevons se referea explicit la Bentham şi la utilitarism. "Teoria ce urmează - scria el - este bazată pe calculul plăcerilor şi suferinţelor, iar obiectul economie este de a maximiza bunăstarea compărând plăcerea cu suferinţa cea mai redusă. Eu nu ezit să accept morala utilitaristă care consideră că efectul asupra bunăstării umanităţii este criteriul de apreciere a adevărului sau falsului" [2].

9.2.1.2. Analiza utilităţii Pentru a satisface un program de consum, omul dispune de bunuri "utile". Utilitatea unui bun este definită ca fiind proprietatea acestuia de a satisface o plăcere sau de a evita un disconfort. Însă aici nu este vorba de o proprietate intrinsecă, ci de faptul că utilitatea este o relaţie. Ea exprimă raportul dintre om şi bunuri. Această relaţie exprimă gradul de satisfacere a trebuiţelor sau de eliminare a disconfortului pe care le generează consumarea unui bun economic. Ce devine însă utilitatea când dispunem de mai multe unităţi din acelaşi bun? Prin urmare - scria Jevons - "trebuie să distingem deosebirea dintre utilitatea totală ce corespunde unui bun şi utilitatea ataşată unei doze din acel bun [1]". Ceea ce şi face Jevons prin introducerea conceptului de "grad final de utilitate". "Notând cu x, spunea el, cantitatea dintr-un bun. Fie u utilitatea totală rezultată în urma consumului lui x. Prin urmare, u eate funcţie de x. Deci limita fracţiei ∆u/∆x, similară expresiei du/dx, este gradul de utilitate ce corespunde 132

cantităţii din bunul x. gradul de utilitate va fi el însuşi o altă funcţie de x. voi utiliza deci expresia "grad final de utilitate" în sensul de grad de utilitate a ultimei unităţi posibile dintr-o mică sau infinit de mică cantitate dintr-un stoc existent" [3]. Jevons stabileşte deci relaţia existentă între gradul final de utilitate şi cantitatea consumată dintr-un bun. El este cel care a redescoperit prima lege a lui Gossen : unităţile suplimentare consumate reduc treptat utilitatea totală. Matematic, ∆u/∆x se diminuează constant când x creşte. În spaţii continue du/dx se reduce când x creşte. Gradul final de utilitate variază invers proporţinal cu cantitatea. Care sunt însă raporturile între valoare şi utilitate? Conceptul de valoare a fost introdus de către schimb. Valoarea "exprimă în mod simplu împrejurările în care un bun se schimbă pe un alt bun"[ ]. Rezultă că valoarea de schimb este un preţ relativ. Ea este de asemenea un raport între cantităţi : câte unităţi din bunul "1" trebuie să dăm pentru a obţine o unitate din bunul "2"? Şi cum : P1Q1 = P2Q2, rezultă că P1/P2 = Q2/Q1. După Jevons, această analiză ne permite să facem distincţie între câţiva termeni pertinenţi. "Valoarea de întrebuinţare" a unei cantităţi oarecare dintr-un bun este sinonimă utilităţii totale. "Estimarea" este sinonimă cu "gradul final de utilitate". "Valoarea de schimb" sau "rata de schimb" este "puterea de cumpărare" a unui bun în raport cu altul.

9.2.1.3 Obţinerea unui maxim de satisfacţie Odată ce am enunţat aceste principii, ne punem întrebarea: cum obţine un consumator maximum de satisfacţie? Raţionamentele ne conduc la două direcţii de abordare. Prima presupune un individ ce posedă o anumită cantitate dintr-un bun, capabil să satisfacă diderite trebuinţe. În ce condiţii consumatorul îşi maximizează utilitatea totală? După toate probabilităţile atunci când gradul final de utilitate este acelaşi pentru orice alocare posibilă. În fine, notând cu uA' şi uB' gradele finale de utilitate ale bunului respectiv, corespunzătoare alocării alternativei A, respectiv B, şi uA' > uB', consumatorul are interesul să diminueze unităţile alocate lui B pentru a le afecta alternativei A. acest lucru face să scadă uA' şi să crească uB'. procesul de alocare încetează când : uA' = uB', pentru că nici o alocare dinspre A spre B nu este mai este avantajoasă. A doua abordare, mult mai interesantă, se referă la schimb. Fie doi consumatori 1 şi 2 ce posedă iniţial cantităţile a şi b din bunurile A şi B. Consumatorii schimbă între ei bunurile în cantităţile x şi y de asemenea manieră, încât primul deţine cantitatea (a - x), (y), iar al doilea (b - y), (x). Funcţiile de utilitate sunt notate cu Φ1 şi Ψ1 pentru consumatorul 1 şi bunurile A şi B (respectiv Φ2 şi Ψ2 pentru consumatorul 2). După toate probabilităţile, consumatorii 1 şi 2 au interes pentru schimb (x şi y nu sunt nule). Gradul final de utilitate a bunului pe care nu îl posedă nici unul dintre ei este, fără îndoială, superior gradului final de 133

utilitate pentru bunul posedat. În situaţia probabilă a realizării schimbului, Jevons stabileşte drepr condiţie de echilibru următoarea relaţie : Φ1(a - x)/Ψ1(y) = y/x = Φ2(x)/Ψ2(b - y) Deci, se poate arăta că : Φ1(a - x) este gradul final de utilitate deţinut de 1 şi cedat pentru el; Ψ1(y) este gradul final de utilitate a bunului B obţinut în contrapartidă. Atunci când : Φ1(a - x)/Ψ1(y) < y/x, cu alte cuvinte, atunci când : Φ1(a - x) < (y/x) Ψ1(y), consumatorul câştigă cedâd o unitate din bunul A pentru a obţine y/x unităţi din bunul B şi pierde Φ1(a - x), respectiv câştigă (y/x) Ψ1(y), în gradul de utilitate. Deci (a - x) se diminuează şi Φ1 creşte, în timp ce Ψ1 se reduce iar z creşte. Schimbul se desfăşoară până la egalitate. Acelaşi raţionament poate fi făcut pentru consumatorul 2. Desigur, cititorul va recunoaşte în limbajul lui Jevons, condiţiile obişnuite ale optimului consumatorului. În fine, în limbajul modern gradul final de utilitate este utilitatea marginală u', în timp ce, dacă PA şi PB sunt preţurile bunurilor, se obţine : PA x = P B y De aceeaşi manieră, condiţiile lui Jevons se scriu (de exemplu, pentru individul 1) : u'(a - x)/PA = u'(y)/PB (însă, aici PA şi PB sunt date de piaţă). În continuarea operei sale, Jevons va căuta să generalizeze acest rezultat la "n" agenţi economici, însă problema a rămas "deschisă". Este meritul lui Walras de a demonstra interacţiunea dintre utilitatea marginală, cerere şi preţ într-o economie concurenţială [3]. Se impune o ultimă observaţie. Condiţia lui Jevons presupune ca fiind date condiţiile de care dispun cei implicaţi în schimb. Prin urmare, cănd oferta este cunoscută (şi repartizată), utilitatea marginală determină valoarea de schimb. Însă cine determină oferta? Jevons răspunde succint printr-o formulă ce a rămas celebră : "costul de producţie determină oferta, oferta determină gradul final de utilitate, gradul final de utilitate determină valoarea". În acelaşi timp, Jevons face o remarcă interesantă. Teoria sa nu lasă să se întrevadă nici un loc determinat pentru muncă în ceea ce priveşte valoarea. Munca trecută este "pierdută pentru totdeauna" - spunea el. 134

9.2.2 Carl Menger (1840 - 1921) şi tabloul de intensitate Carl Menger este fondatorul şcolii austriece. Teoria sa asupra valorii a fost dezvoltată în prima sa lucrare, Grundätze der Volkwirtschafts Lehre publicată în acelaşi an cu lucrarea lui Jevons, Teoria economiei politice - 1871. La fel ca şi Jevons, Menger plasează individul în centrul problemelor economice. Însă, pentru el, acest lucru este o simplă necesitate metodologică : nici o referinţă etică sau filosofică nu îi este necesară. Prin urmare, el încerca să construiască o teorie subiectivă a valorii, independentă de orice referire la utilitarism sau hedonism.

9.2.2.1 Bunurile economice şi clasificarea lor Cei doi poli fundamentali ai activităţii economice sunt constituiţi din nevoile indivizilor şi mijloacele de satisfacere a lor. Utilitatea economică este definită ca o legătură cauzală între un obiect (lucru) şi o nevoie umană. Pentru ca un obiect să devină bun economic trebuie îndeplinită patru condiţii : a) existanţa unei nevoi; b) capacitate obiectului de a satisface o trebuinţă; c) cunoaşterea acestei capacităţi; d) o disponibilitate suficientă a bunului de a satisface o trebuinţă. Prin urmare, se pot constitui două clasificări a bunurilor. Prima condiţie, ordonează bunurile urmând o relaţie cantitativă în raport cu nevoile, urmărind dacă volumul lor disponibil excede nevoile sau nu. Atunci când disponibilităţile sunt inferioare nevoilor, bunurile sunt calificate drept "bunuri economice". În caz contrar, ele sunt calificate drept "bunuri noneconomice". Linia de demarcaţie între bunurile economice şi celelalte bunuri este fluctuantă şi depinde de gusturi, de înclinaţii, de aşteptări, de tehnică, de variaţiile ofertei etc. Prin urmare, bunurile economice sunt caracterizate prin raritatea lor. Această noţiune de "raritate", neglijată în primele opere ale marginaliştilor englezi, este prezentă în debutul tradiţiei austriece. Aceasta o vom descoperi în aceeaşi măsură la Auguste Walras şi Leon Walras [3]. A doua clasificare aranjează bunurile din punct de vedere tehnic; urmând apropierea lor în raport cu nevoile. Acest caracter de vecinătate este numit "ordine". Bunurile de ordinul 1 satisfac direct nevoile (pâinea, spre exemplu), bunurile de ordin superior nu le satisfac decât în mod indirect (grâul, făina, moara, de exemplu). Bunurile de ordin superior lui 1 intră în raporturi tehnice necesare : ele sunt complementare. La rândul lor, ele nu pot deveni bunuri veritabile până ce alte bunuri complementare lor nu devin disponibile (de exemplu, terenul pe care se cultivă grâul, seminţele pentru semănat, etc.). Această clasificare permite introducerea unui element suplimentar în analiză, caracteristic şcolii austriece, şi anume : timpul. În fine, producţia de bunuri de ordinul 1 este legată de un proces productiv în care, etapă după etapă, sunt mobilizate bunurile de ordin superior. Acest proces 135

presupune un timp care poate fi extrem de variabil, funcţie de bunuri. Menger afirma că acest proces este marcat de incertitudine : deşi precizarea nevoilor este necesară, ea nu este niciodată perfectă.

9.2.2.2 Teoria valorii şi tabloul de intensitate Teoria valorii lui Menger debutează cu clasificarea bunurilor. Valoarea este definită drept "semnificaţia pe care bunurile concrete o au pentru noi datorită faptului că satisfacţia trebuinţelor noastre depinde de posedarea acestora." [4]. Valoarea rezultă, de asemenea, din raritatea bunurilor. Ea depinde de conştiinţa individului. La fel ca la Jevons, valoarea nu este o proprietate intrinsecă a bunurilor. Ea este o relaţie stabilită de individ între bunurile de care el dispune şi trebuinţele sale. Problema care se pune este de a determina o măsură a valorii. Ea se pune diferit pentru bunurile de ordin 1 şi cele de ordin superior. Bunurile de prim rang satisfac direct trebuinţele. Însă nevoile nu sunt identice. Necesitatea satisfacerii lor face obiectul unui clasament : bunuri vitale vs. bunuri de mai mică importanţă. Pe de altă parte, pentru o nevoie fixată, urgenţa ei se diminuează odată cu satisfacerea acesteia. Să reţinem că, aşa cum satisfacţia este direct legată de cantitatea de bunuri, diminuarea intensităţii nevoii implică descreşterea utilităţii marginale. Însă Menger nu şi-a dat osteneala să definească acest termen. Pornind de la aceste noţiuni, Menger a întocmit un tablou al intensităţii nevoilor. În coloane apar nevoile satisfăcute de bunurile 1, 2, etc. în ordine descrescândă de la stânga la dreapta. Cifrele din fiecare coloană exprimă descreşterea intensităţii odată cu satisfacerea nevoii (Tabelul 9.1). Tabelul 9.1

Nevoi

N1

N2

N3 ..….……………N10

1

10

9

8…………………..1

2

9

8

7…………………1

3

.

.

.

.

.

.

.

10

1

Cantităţi

1 1

136

Acest tablou permite definirea unei logici de alegere pentru consumator. Această logică nu este descrisă direct, precum maximizarea unei satisfacţii. Contrar celorlalţi fondatori ai marginalismului (Menger era foarte reţinut în ceea ce priveşte folosirea matematicii), ci ca o procedură de alocare a unui venit dat, pentru diferite destinaţii. Deci, o unitate din bunul 1 va fi aleasă (intensitate = 10), apoi o unitate din bunul 2 şi o unitate suplimentară din bunul 1 (intensitate = 9), apoi o unitate din bunul 3, o unitate suplimentară din bunul 2 şi alta din bunul 1, etc. Procesul se opreşte când venitul se epuizează. Această procedură este echivalentă cu maximizarea utilităţii pentru că ea conduce la intensitatea maximală a satisfacerii trebuinţelor. Ea exprimă, în maniera sa, condiţiile marginale obişnuite însă aici din unghiul intensităţii marginale a trebuinţelor satisfăcute.

9.2.3 Leon Walras şi echilibrul general Opera lui Walras este, alături de cea a lui Jevons şi Menger, cea de-a treia sursă a marginalismului. Totuşi, deşi se va dovedi mai târziu ca fiind cea mai fecundă dintre ele, totuşi la vremea respectivă ea va fi cea mai prost primită. Este vorba despre ambiţioasa lucrare Elemente de economie politică pură (1874 - 1877). Ambiţia lui Walras consta în construirea, pas cu pas, de la simplu la complex, de la abstract la "real", a unui model complet de echilibru general al economiei. Pornind de la o economie ce presupune schimbul a două bunuri, el o va generaliza la "m" bunuri, iar apoi, introducând producţia, el formulează teoria preţurilor pentru factorii de producţie, apoi cea a preţurilor capitalurilor şi, în fine, teoria creditului, economisirii şi banilor. Această construcţie, esenţialmente statică, este dublată la fiecare etapă de reflecţii ale autorului potrivit cărora concurenţa permite atingerea echilibrului. Metoda de expunere, surprinde. Deşi "elementele" utilizează, de manieră exclusivă, limbajul matematic. Acest lucru nu va îngreuna lectura sau gradul de înţelegere pentru economiştii epocii sale. Nu este de mirare că adesea Walras a fost acuzat de formalism reproşându-i-se că sacrifică problemele economice concrete în favoarea unei rigori himerice. Acestei opinii i se opune celebra apreciere a lui J. Schumpeter : "În ceea ce priveşte economia pură, Walras mi se pare drept cel mai mare economist. Sistemul său de echilibre economice relevă o originalitate revoluţionară, întregul ansamblu dobândind calitatea unei sinteze clasice. Aceasta este singura operă economică care se poate pune, în raport cu rezultatele sale, alături de fizica teoretică.[4]” Lucrarea sa Elemente de economie politică pură reuneşte esenţa descoperirilor walrasiene. De aceea, vom evidenţia câteva din contribuţiile sale, luând ca reper această lucrare.

137

9.2.3.1 Avuţia socialã Obiectivul lui Walras era studiul avuţiei sociale înţeleasã ca “ansamblul de bunuri materiale sau nonmateriale care sunt rare, care pe de o parte ne sunt utile şi care, pe de altã parte, nu existã la dispoziţia noastrã decât în cantitãţi limitate.”[4]. Avuţia îşi gãseşte sursa în raritate. Cu alte cuvinte “o limitare în cantitãţi de lucruri utile”[4]. Din acestã definiţie rezultã trei concluzii: • Prima se referã la faptul cã elementele constitutive ale avuţiei sunt “apropriabile”. De altfel, “aproprierea” legitimã nu se exercitã decât asupra avuţiei sociale, referindu-se la întreaga avuţie socialã. Prin urmare, este posibilã constituirea unui stoc de bunuri rare pentru folosinţã personalã; va fi, de asemena, posibilã achiziţionarea altora, dacã în schimb se cedeazã surplusul. • A doua este cã elementele avuţiei sunt “valabile şi interschimbabile”. Altfel spus, se stabileşte între toate un raport, constând în aceea cã, independent de utilitatea care-i este proprie, fiecare dintre ele dobândind ca proprietate specialã posibilitatea de a fi schimbat cu oricare altul într-o anumitã proporţie determinatã. • A treia se referã la faptul cã bunurile utile cantitativ sunt produse industriale sau “multiplicate”. Aşa cum preciza şi Walras, avuţia este un ansamblu de valori de schimb. Acest lucru constituie nucleul teoriei valorii de schimb care va fi economia politicã purã. Walras îşi pune întrebarea ce fel de metodã şi ce fel de limbaj va utiliza aceastã economie purã. Evident aceastã metodã şi acest limbaj este matematica. În fine, valoarea de schimb este o mãrime apreciabilã – scria Walras [4] – iar matematica are ca obiect de studiu aceastã mãrime. Economia politicã purã era destinatã sã devinã o ramurã a matematicii. Pentru aceasta trebuie înlocuitã o metodã “raţionalã”, pornind de la tipuri reale la “tipuri ideale” de economie pe baza cãrora sã se construiascã întreaga bazã teoreticã (axiome şi teoreme). Economia politicã nu mai trebuia sã fie un amestec impur de afirmaţii, de cazuri particulare, de legi empirice generalizate sau deducţii parţiale. Ea trebuia sã devinã o şiinţã. Desigur, economia politicã purã nu se pretinde exclusivistã. Alãturi de ea este economia aplicatã. Walras aratã cã între ele existã o relaţie logicã. În viziunea sa “ economia politicã purã precede economia aplicatã, la fel cum mecanica purã precede mecanica aplicatã”.

138

9.2.3.2 Teoria schimbului Pentru a descrie schimbul a douã mãrfuri între ele, Walras porneşte de la urmãtorul exemplu: “sã presupunem o piaţã pe care vin pe de o parte indivizi ce posedã o marfã A şi sunt dispuşi sã cedeze o parte din ea pentru a procura o marfã B, iar pe de altã parte indivizi ce posedã o marfã B şi care sunt dispuşi sã cedeze o parte pentru a procura marfa A.”[4]. Schimbul pe piaţã se prezintã ca o dublã cumpãrare şi o dublã vânzare. Altfel spus, cumpãrarea lui B nu poate fi realizatã decât prin vânzarea lui A. Însã cumpãrarea lui A nu poate fi obţinutã decât prin vânzarea lui B. Prin urmare, atât A cât şi B fac obiectul unei cumpãrãri şi al unei vânzãri. Pornind de la aceastã simetrie Walras scrie ecuaţiile schimbului din care trage primele concluzii. Astfel, dacã m constituie numãrul de unitãţi din A cedate contra n unitãţi din B, iar Va i Vb sunt valorile de schimb a unei unitãţi A respectiv B, vom avea: m Va = n Vb. Pe de altã parte, dacã pa este preţul lui A, iar pb preţul lui B, rezultã: de unde:

m/n = Vb/Va = pa şi n/m = Va/Vb = pb pa = 1/pb

(1)

Notând cu C şi O cererile efective şi ofertele efective de bunuri, se va înţelege cã faptul cã cererea pentru un bun este asiguratã de oferta altui bun, fenomen descris de ecuaţiile: Ca pa = Ob şi Cb = Oa pa Cb pb = Oa şi Ca = Ob pb Ţinând seama de relaţia (1) avem: Ca Cb = Oa Ob, de unde: Ca/Oa = Ob/Cb = α Rezultă prima teoremã enunţatã de Walras: “Fiind date douã mãrfuri A şi B, raportul dintre cererea efectivã a uneia şi ”oferta sa efectivã este egal cu raportul dintre oferta efectivã a alteia şi cererea sa efectivã”[1]. Pornind de la relaţia (2) echilibrul se realizeazã când pentru ambele mãrfuri cererea este egalã cu oferta, ceea ce se reduce la o singurã condiţie, şi anume: α = 1. Pornind de la relaţia (2) obţinutã, Walras analizeazã şi cazurile de dezechilibru. De asemenea, cazul particular al schimbului celor douã mãrfuri îi oferã posibilitatea generalizãrii teoremei, constituind ecuaţiile prin care evidenţiazã evidenţiazã echilibrul general.

139

9.2.4 J.B. Clark şi productivitatea marginalã Lucrarea lui J.B. Clark, “Distribuţia avuţiei” (1899) poate fi consideratã ca o primã lucrare majorã publicatã în Statele Unite. Aportul sãu esenţial constã în aplicarea principiilor marginalismului problemelor de distribuţie şi distribuţie. Acest lucru este, fãrã îndoialã, o eroare pentru cã reduce analiza la un aspect tehnic. Aceasta pentru cã, pe de o parte, nici celelalte probleme nu sunt de neglijat, iar pe de altã parte, pentru cã teoria lui Clark a fost dezvoltatã în funcţie de preocupãri particulare ce vizau îndeosebi justiţia distribuţiei. Totodatã, teoria productivitãţii marginale, înainte de a fi dezvoltatã magistral de cãtre Clark, apãruse deja în lucrãrile lui Marshall, Edgeworth şi mai ales A.H. Wicksteed (1844-1927) în cunoscuta sa lucrare “Eseu asupra coordonãrii distribuţiei” (1894). 9.2.4.1 Teoria productivitãţii marginale lark susţinea aceastã teorie prin urmãtorul enunţ: la echilibru, factorii de producţie sunt remuneraţi la productivitatea lor marginalã (Wm) care era definitã drept un spor al preducţiei (∆Q) determinat de creşterea cu o unitate a factorului variabil (∆x), ceilalţi factori fiind menţionaţi constanţi: Wm = ∆Q/∆x; x∈{K,L,P}. Raţionamentele lui Clark ce susţineau acest enunţ erau urmãtoarele: sã considerãm, spre exemplu, factorul muncã (L). Nivelul (rata) salariului ultimului lucrãtor angajat nu poate fi superioarã productivitãţii acestuia. Dacã nu se realizeazã acest lucru, angajatorul va suferi o pierdere. Prin urmare, nu are importanţã care lucrãtor va putea fi considerat drept un lucrãtor marginal pentru cã, dacã un muncitor inframarginal cere mai mult decât productivatatea ultimului angajat, patronul poate sã îl concedieze. Productivitatea marginalã a muncii este deci nivelul maxim al salariului pe care întreprinzãtorul consimte sã îl plãteascã lucrãtorilor pe care îi angajeazã. Dar, reciproc, rata salariului nu poate fi inferioarã productivitãţii marginale. Pe ansamblu, munca este remuneratã deci în raport de productivitatea sa marginalã. Să remarcãm, ceea ce pentru Clark este foarte important, cã ipoteza de concurenţã este crucialã pentru a obţine acest rezultat. Dispunea el oare de o teorie care sã îl ajute în determinarea ratei salariului? Rãspunsul este “nu”. A spune cã rata salariului este egalã cu productivitatea marginalã a muncii, nu ne spune nimic despre nivelul sãu. Ceea ce se ştie, spunea Clark, este cã productivitatea marginalã a muncii descreşte, în timp ce ocuparea creşte. De fapt, când numãrul lucrãtorilor creşte, fiecare dintre ei dispune de capital mai puţin şi deci eficacitatea muncii scade. În 140

aceste condiţii curba (descrescândã) productivitãţii marginale a muncii furnizeazã, cu egalitatea rata salariului = productivitatea marginalã, curba cererii factorului muncã în funcţie de preţul sãu. Pentru a obţine rata salariului ne trebuie o curbã a ofertei de muncã. Sã fim mai expliciţi: trebuie facem distincţie între ramurã şi firmã. Pentru ramurã, confruntatã cu o funcţie a ofertei de muncã, teoria productivitãţii marginale este primul din cele douã elemente care permit explicarea ratei salariului. Pentru firmã, confruntatã cu o ratã a salariului datã de piaţã, aceasta-i o teorie a ocupãrii. Rata salariului şi productivitatea marginalã a muncii

S

W = Pm Pm

L

O

Cererea de muncã

Figura 9.3

Prin urmare, în prezenţa unui alt element, teoria productivitãţii marginale rãspunde fie la întrebarea “care este nivelul salariilor?” (pentru ramurã), fie la întrebarea “care este nivelul ocupãrii?” (pentru firmã). Sã adãugãm cã regula productivitãţii marginale se extinde asupra ansanblului economiei: factorul muncã se repartizeazã între utilizãrile alternative de asemenea manierã încât produsul marginal al unitãţilor omogene de muncã este acelaşi peste tot. Cum ar putea fi oare altfel dacã lucrãtorii cautã în mod raţional salariul cel mai mare posibil? Dar, putem remarca, de asemenea, şi J.B. Clark o subliniazã în mod explicit, cã aceastã teorie constã de fapt în ipoteze restrictive: ea vizeazã o economie staţionarã, concurenţialã, în care previziunea, informaţia şi mobilitatea sunt perfecte. Ea presupune de asemenea şi deplina ocupare. De fapt, în caz de subocupare involuntarã, concurenţa între lucrãtori poate duce la scãderea ratei salariului sub 141

nivelul productivitãţii marginale. J.B. Clark indica, deci, cã, în opinia sa, aceastã teorie nu poate participa decât la determinarea de valori pe o perioadã îndelungatã. Raţionamentul a fost fãcut în legãturã cu factorul muncã, dar teoria remunerãrii capitalului (dobânda) este în mod fundamental aceeaşi. Raţionalitatea şi concurenţa fac ca factorul capital sã trebuie a fi remunerat la nivelul productivitãţii sale marginale (descrescânde). Curba productivitãţii marginale a capitalului furnizeazã astfel cererea de capital. Ar trebui ajustatã o funcţie a ofertei pentru a obţine preţul (de exemplu, presupunând cã oferta de economii acumulate depinde în mod pozitiv de dobândã). Nu este inutil sã vedem, în ultimã instanţã, cum teoria productivitãţii marginale poate fi articulatã pe teoria echilibrului firmei. Se ştie cã, în acest caz, preţul este egal cu costul marginal (p = Cm). Or, potrivit teoriei productivitãţii marginale: W = p (∂x/∂L)

(4.1 - 1)

unde: W – rata salariului şi ∂x/∂L – productivitatea marginalã fizicã a muncii r = p (∂x/∂K)

(4.1 - 2)

unde: r – rata dobânzii ∂x/∂K - productivitatea marginalã fizicã a muncii Eliminând pe p din relaţiile (4.1 - 1) şi (4.1 - 2) obţinem: (∂x/∂L)/W = (∂x/∂K)/r = 1/Cm = 1/p Prin urmare, productivitãţile marginale fizice ponderate prin inversul preţurilor lor sunt egale între ele şi egale cu inversul preţului produsului sau inversul costului marginal. Vom remarca echivalenţa acestui rezultat cu cel care descrie optimul consumatorului∗.

9.2.4.2 Clark, productivitatea marginalã şi justiţia distributivã J.B. Clark era interesat în particular de implicaţiile justiţiei distributive asupra teoriei productivitãţii marginale. El credea cã acest principiu nu constituie numai o garanţie a eficienţei, dar şi cã furnizeazã, între altele, un principiu de distribuţie echitabilã. De ce garanţia eficienţei? Deoarece pentru o funcţie a ofertei de muncã datã, o remunerare peste productivitatea marginalã reduce cantitatea de muncã cerutã, în timp ce o remunerare sub productivitatea marginalã reduce ∗

Vezi Cãtãlin Huidumac, Angela Rogojanu, Introducere în studiul economiei de piaţã, Ed. ALL, Bucureşti, 1998.

142

cantitatea oferitã. În ambele cazuri producţia globalã nu se aflã la nivelul maxim. Dar, totodatã, pentru el erau importante consideraţiile de echitate. Or, o problemã se pune imediat: lucrãtorul inframarginal primeşte mai puţin decât contribuţia sa la producţie.

W

S

Pmi Pmn Pm

O

al i-lea

al n-lea

L

Figura 9.4

Observând aceasta privind graficul alãturat: remunerarea sa este egalã cu Pmn (aceea a ultimului lucrãtor), chiar dacã contribuţia sa la producţie este egalã cu Pmi. În acest sens, este vorba deci de “exploatare”. Rãspunsul lui Clark se bazeazã pe douã argumente. Primul este cã, muncitorii fiind din ipotezã interşanjabili (factorul muncã este omogen), retragerea celui de-al i-lea muncitor ar însemna o diminuare a producţiei de la Pmn şi nu de la Pmi. Putem, prin urmare estima cã el este de fapt remunerat în funcţie de aportul sãu şi orice muncitor poate fi considerat drept salariatul marginal. Al doilea motiv este cã variaţia de productivitate a lucrãtorilor este de fapt legatã de cantitatea de capital mai mult sau mai puţin importantã de care fiecare dispune. Dacã productivitatea muncii scade când producţia totalã creşte, este din cauzã cã fiecare dispune de mai puţin capital.din acest punct de vedere de fapt combinarea de muncã cu capital este productivã şi, în aceastã combinaţie, al i-lea lucrãtor joacã acelaş rol cu al n-lea. Acest al doilea argument permite respingerea “presupusei exploatãri”, dar este periculos: nu repune în discuţe însãş ideea de productivitate asociatã unui factor? Prin urmare, în condiţi de concurenţalitate, remunerarea muncii la productivitatea sa marginalã este, dupã Clark, echitabilã ş eficace. Însã, evident, este vorba de condiţi ideale, dacã nu teoretice. În realitate, piaţ muncii poate fi dezechilibratã: în favoarea lucrãtorilor, fie cã sunt puţn numeroş, fie cã realizeazã între ei acorduri, fie cã existã şomaj… În acest caz, munca nu este remuneratã la nivelul aportului sãu marginal şi existã, în acest sens, o formã de “exploatare”. Dar 143

dezechilibrul se poate tot aa de bine stabili în favoarea factorului muncã dacã sindicatele puternice se pot organiza pentru a limita oferta de muncã. Nici în acest caz situaţia nu este echitabilã, ci în detrimentul capitalului. Clark concluziona deci cã, vrând sã analizeze justiţia distributivã, trece prin studiul concret al concurenţei în economie şi, în particular, prin examinarea concentrãrilor industriale şi a rolului sindicatelor. Asupra acestui subiect, ideile lui Clark au evoluat. La început, critic în ceea ce priveşte funcţionarea (dar nu a naturii) capitalismului, el va ajunge sã creadã cã monopolurile nu pot fi pânã la urmã destul de puternice, într-o perspectivã dinamicã, pentru a nu fi vreodatã contestate, în special din cauza inovaţiilor tehnice. Mãrimea firmelor şi numãrul lor într-o ramurã nu reprezintã criterii suficiente pentru a judeca o organizare industrialã. Atât cât barierele la intrare sunt suficient de flexibile şi atât cât înţelegerile vor rãmâne interzise, nucleul efectelor dezirabile ale concurenţei va fi obţinut într-o economie dinamicã şi în expansiune. În sfârşit, opera lui J.B. Clark o va anticipa parţial pe cea a fiului sãu, John Maurice Clark, care, în celebrul sãu articol din 1940 – “Spre un concept de competiţie în funcţionare” – aratã cã o organizaţie industrialã trebuie mai degrabã judecatã pe criterii de performanţã decât în funcţie de criterii standard ale concurenţei.

9.2.4.3 Clark şi teoria capitalului Am vãzut cã regulile de remunerare a capitalului sunt aceleaşi ca pentru muncã, teoria productivitãţii marginale aplicându-se la doi factori. Dar, în teoria capitalului lui Clark, existã mai mult decât o simplã simetrie. Conceptul de capital este înţeles de Clark în douã moduri diferite. Într-o primã accepţiune, capitalul desemneazã ansamblul de bunuri capitale necesare producţiei. Aceasta este concepţia concretã, tehnicã, materialã a capitalului. În acest sens capitalui este fundamental heterogen. Într-o a doua accepţiune el reprezintã o “bogãţie” productivã. Acesta este un concept abstract, reunind o sumã de valori. În acest sens capitalul este fundamental omogen. La care dintre concepte se adreseazã teoria productivitãţii marginale? Cu siguranţã nu la prima formã, deoarece creşterea stocurilor de bunuri de capital merge în paralel cu remodelarea structurii sale. Asta înseamnã o schimbare calitativã şi în acelaşi timp cantitativã. Teoria productivitãţii marginale este preocupatã de capital în general ca şi valoare. În acest caz este posibil sã vorbim de o creştere a stocului de capital fãrã ambiguitate. Aceastã distincţie îi furnizeazã lui Clark o bazã pentru critica sa la adresa teoriei capitalului formulatã de Böhm-Bawerk. Noţiunea “perioadã de producţie” are probabil sens pentru bunurile de capital (sensul concret); ea nu are sens pentru capital în general (perceput ca sumã de valori). Rezultã cã, capitalul nu trebuie conceput ca un “adaus” fãcut angajatului şi un ansamblu de produse semifinite şi de maşini. Capitalul este un fond permanent (înţeles ca un stoc). Adicã, dacã ne situãm într-o economie staţionarã (care este cadrul de raţionament 144

al lui Böhm-Bawerk), în fiecare moment se terminã perioade de producţie, altele debuteazã, altele sunt în curs de derulare, dar, în orice caz, fluxul consumului este sincronizat cu fluxul de producţie. Nu existã “întârziere” în sensul lui Böhm-Bawerk: toate inputurile care vor genera o producţie viitoare coincid de fapt cu o producţie prezentã, ce rezultã din inputurile trecute. Asupra acestui punct se va isca o dezbatere între şcoala austriacã şi şcoala americanã (cu Clark, dar şi cu Fisher şi Fetter) şi se pare cã aceasta din urmã va câştiga. Dar, nu ne vom debarasa aşa de uşor de ideile lui Böhm-Bawerk şi unele contraargumente ar putea fi avansate. În primul rând acesta: când existã o investiţie netã, problema “întârzierii” reapare. Pe de altã parte, este de remarcat cã, chiar şi într-o economie staţionarã, fenomenul “întârzierii” existã. De fapt, într-o asemenea economie, stocul de capital este menţinut constant: el nu se consumã. Este cu deosebire rolul ratei dobânzii de a împiedica acest consum de capital. Aceastã renunţare la un consum prezent pentru a menţine constant stocul de capital şi pentru a asigura perenitatea consumului eate un cost remunerat prin rata dobânzii.

9.2.4.4 Teoria productivitãţii marginale şi repartiţia produsului între factori Ultima mare problemã pusã de teoria productivitãţii marginale se referã la repartizarea produsului. Este adevãrat oare cã remunerarea factorilor de producţie, în raport cu productivitatea lor marginalã, permite distribuirea integrarã a produsului între factori? Primul autor care a studiat aceastã problemã, şi a rãspuns afirmativ la întrebarea de mai sus, a fost P.H. Wicksteed. Raţionamentul sãu se opreşte asupra ideii cã o creştere echiproporţionalã a cantitãţilor din toţi factorii de producţie conduce la creşterea produsului într-o aceaşi proporţie. El se situeazã deci în cazul în care randamentele dimensionale sunt constante. Sã verificãm aceastã afirmaţie. Dacã randamentele dimensionale ale unei funcţii de producţie X = f(K, L) sunt constante, prin ipotezã, avem: dX/X = dK/K = dL/L unde: X – produsul K – capitalul L – munca Dar dacã: dk/k = dL/L

145

avem de asemenea: dk/k = dL/L = (m dk + n dL)/(m k + n L), (∀)m şi (∀)n. Sã notãm cu: m = ∂X/∂k şi n = ∂X/∂L respectiv productivitãţile marginale fizice ale capitalului şi muncii. Vom obţine deci: dX/X = (∂X/∂k dk + ∂X/∂L dL)/ (∂X/∂k k + ∂X/∂L L) = dX/(∂X/∂k k + ∂X/∂L L) ⇒ ⇒ X = ∂X/∂k k + ∂X/∂L L

Dacã factorii sunt remuneraţi în raport de productivitatea lor marginalã, obţinem: ω = p ∂X/∂L i r = p ∂X/∂k, şi, în consecinţã: pX = rk + ωL. Concluzia este prin urmare cã dacã factorii de producţie sunt remuneraţi în raport de productivitatea lor marginalã, ramdamentele constante asigurã faptul cã produsul este integral repartizat între factorii de producţie. În plan matematic vom remarca rapid cã raţionamentul precedent care adoptã randamente constante presupune cã funcţia de producţie este omogenã şi de gradul I şi deci analiza problemei în cazul general relevã în final aplicarea teoremei lui Euler cu privire la funcţiile omogene. O funcţie X = f(k,L) este omogenã şi de grad α dacã şi numai dacã: λαX = F(λk, λL). Teorema lui Euler aratã cã funcţia X verificã urmãtoarea proprietate: αX = ∂X/∂k k + L ∂X/∂L De aici putem distinge trei cazuri:

a) α = 1 În acest caz, randamentele sunt constante şi se regãsesc rezultatele lui Wecksteed;

b) α > 1 În acest caz, randamentele sunt crescãtoare şi ecuaţia aratã imediat cã remunerarea factorilor în raport cu productivitatea lor marginalã conduce la distribuirea unor venituri mai mari decãt valoarea produsului. Cel puţin un factor trebuie sã fie remunerat sub productivitatea sa marginalã, altfel întreprinderea va suferi pierderi; c) α < 1 În acest caz, randamentele sunt descrescãtoare şi remunerarea factorilor este inferioarã valorii producţie. Existã un surplus pe care întreprinzãtorul l-ar putea capta. 146

S-ar pãrea, deci, cã teza lui Wicksteed nu se referã decât la un caz particular (α=1) din toate cazurile posibile. De fapt, ideea lui Wicksteed era cã o economie concurenţialã ar trebui sã se plaseze în mod natural în condiţiile randamentelor constante, mai puţin pe termen lung. Aceastã idee a fost exploatatã în pricipal de K. Wicksell (1851 – 1926). Dacã, de exemplu, randamentele sunt descrescânde, întreprinzãtorul beneficiazã de un surplus care este un profit pur, în sensul cã nu remunereazã factori de producţie. În acest caz, într-o economie concurenţialã, sunt întrunite condiţiile de intrare în ramurã. Noi întreprinzãtori se instaleazã, fãcând sã creascã oferta şi sã scadã preţurile, aceasta pânã la minimul costului mediu. În acest punct, surplusul este elimunat, producţia este repartizatã total între factori şi, cum factorii sunt remuneraşi în raport de productivitatea lor marginalã, regãsim rezultatul lui Wicksteed. În cazul în care randamentele sunt crescãtoare şi factorii remuneraţi conform productivitãţii lor marginale, existenţa pierderilor din exploatare conduce la o diminuare a ofertei, cu sporirea preţurilor, ceea ce ne aduce progresiv la egalitatea preţ = minimul costului mediu. Astfel, per total, cazul α=1 nu apare pentru aceşti autori drept un caz particular, ci ca un caz limitã, reprezentativ al echilibrului unei economii concurenţiale.

147

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE

1 Popescu Gh.

Evoluţia gândirii economice, Cluj Napoca, Editura George Bariţiu, 2000

2. Taşnadi Al. Doltu C.

Mirajul neoclasicismului, Bucureşti, Editura Economică, 2000

3. Guerrien B.

Economia neoclasică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992

4. Martina D.

La pensée économique, Paris, Editura Armand Colin, 1991

148

În rândul specialiştilor este răspândită ideea potrivit căreia ştiinţa despre economie se sprijină pe opera a trei titani: A.Smith, K.Marx şi J.M.Keynes. Primul a descifrat tainele economiei de piaţă liberă şi a pus în evidenţă virtuţile ei în sporirea avuţiei naţiunilor; al doilea a investigat contradicţiile şi legile care-i guvernează mersul spre decădere; susţinând înlocuirea ei cu economia planificată; iar cel de-al treilea a argumentat părerea că economiile bazate pe piaţă se pot salva de la prăbuşire dacă societatea, prin stat, le supune organizării, controlului şi dirijării1). În acest sens, Keynes poate fi considerat teoretician al capitalismului organizat, modalitate sub care el vedea posibilă salvarea civilizaţiei occidentale2). Fapt este că cei trei economişti au pus temeiuri celor mai mari curente de gândire economică, fiecare din ele cu perioade de ascensiuni, contestări, eclipsări, decăderi, renovări şi reveniri în prim plan cu alte înfăţişări. Între doctrinele lor există deosebiri, contradicţii ce par ireconciliabile. Şi totuşi, omul de ştiinţă atent ce le priveşte în ansamblu descoperă, peste contradicţii, acea unitate conferită de marile descoperiri cu care a fost alimentat procesul cumulativ al dezvoltării ştiinţei economice. Economista engleză, J.Robinson, a sesizat mai bine ca mulţi alţii nevoia de conciliere – în procesul tranziţiei spre o nouă civilizaţie – a substanţei realizărilor din opera marilor gânditori, în folosul ştiinţei şi al practicii. Amplificarea interdependenţelor, inclusiv în planul intereselor sociale şi naţionale, îi stimulează pe oamenii de ştiinţă să pună accent pe valorificarea a ceea ce sunt creaţii autentice, îndemnându-i (şi ajutându-i) pe factorii de decizie să le folosească pentru a influenţa mersul economiei şi societăţii. Măsura aprecierii creaţiei ştiinţifice, inclusiv în planul economiei, să fie dată de contribuţia ei la bunăstarea generală a oamenilor într-un climat social, ecologic, tehnic şi tehnologic, de bună calitate. Economie fără munca omului nu există. Acest adevăr axiomatic a fost înţeles şi folosit în feluri variate de diversele şcoli şi curente de gândire economică. Economiştii clasici şi neoclasici au pus accent pe creşterea productivităţii muncii şi sporirea eficienţei în vederea sporirii avuţiei în condiţiile economiei de piaţă libere. Economiştii marxişti au pus în evidenţă limitele şi inconvenientele acesteia (inclusiv cele legate de folosirea forţei de muncă, a ciclicităţii crizelor), evoluând de la negarea de principiu a economiei de piaţă la admiterea ei ca un rău necesar, ca apoi să fie socotită, în zilele noastre, ca mijloc de ieşire din criză. Keynes şi 149

numeroşii săi adepţi au pus în centrul atenţiei ocuparea forţei de muncă – element esenţial pentru orice economie şi civilizaţie – în condiţiile economiei de piaţă altfel înţeleasă decât economiştii clasici, neoclasici şi cei marxişti.

10.1 Keynesismul, curent al economiei de piaţă dirijate Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii ’30, bazele unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei de piaţă în formele ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) şi neoclasică (W.St.Jevons, L.Walras, J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge, unde învăţase, avusese ca profesori de economie pe A.Marshall şi A.C.Pigou, exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate şi mai bine decât teoria, noile realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii după primul război mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea un merit al mesajului keynesian în impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii”3) tot aşa cum se formulase la timpul său şi mesajul ricardian. Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes intră în contradicţie cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegaţie şi scrie cartea Urmările economice ale păcii, publicată în Anglia şi Franţa în 1919, iar în România în 1920. În prefaţa scrisă pentru ediţia în limba română, el condamnă orientarea spre avuţie cât mai multă, obţinută prin orice mijloace, şi lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din economie şi societate. El socotea dăunătoare şi neraţională linia conform căreia “cei bogaţi să cheltuiască mai mult şi să muncească mai puţin”4). În Europa, ca şi în alte părţi ale lumii postbelice, “nu-i vorba numai de dezordine ori de mişcări muncitoreşti, ci de viaţă ori de moarte, de foamete ori de existenţă, - de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii care moare”. Economia de piaţă a propulsat civilizaţia industrială a îmbogăţirii, dar tot ea, observa Keynes imediat după prima conflagraţie mondială, lăsată să meargă de la sine a dus societatea în pragul decăderii, în virtutea unui principiu care “atârna de condiţii psihologice nestatornice, pe care, poate, este cu neputinţă dă le mai înviem”. Economia de piaţă premergătoare războiului era axată pe “principiul acumulării bazat pe neegalitate (care) era o parte vitală a societăţii şi progresului”. Aceasta, în opinia autorului, a făcut ca echilibrul economic să fie încălcat, în sensul că oferta de mărfuri şi servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei cereri pentru care existau mijloace de plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai nevoie de mărfuri, servicii şi să le ceri, trebuie să ai cu ce să le plăteşti. Economia de piaţă – privită de economiştii clasici sub aspectele ei pozitive, iar de cei socialişti în latura ei negativă – trebuia resupusă unui examen critic din care să rezulte remediile necesare.. De la cele câteva idei intuite în Urmările economice ale păcii, dezvoltate de autor şi completate cu altele în Tratat asupra banilor (1930), J.M.Keynes ajunge la un sistem teoretic, expus în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936). Autorul se detaşează de clasicism şi neoclasicism, afirmându-se o nouă paradigmă în ştiinţa 150

despre economie. Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piaţă este bună în principiu, dar mersul ei în fapt este determinat de acţiunea unor legi (înclinaţii) psihologice fundamentale ale oamenilor care, lăsate să acţioneze de la sine, influenţează nefavorabil echilibrul economic, generând crize, şomaj şi alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Prin acţiuni chibzuite, într-o societate a capitalismului organizat, pe baza cunoaşterii temeinice a mecanismului de funcţionare a economiei, aspectele negative neputând fi lichidate, pot fi menţinute în limite rezonabile şi transformate din factori destabilizatori în propulsori ai dezvoltării.

10.1.1 Conturarea unei noi concepţii şi doctrine despre economia de piaţă Noua concepţie despre economie nu se putea afirma fără critica celei clasice şi neoclasice. Cu aceasta şi debutează Teoria generală a lui J.M.Keynes. Primele criticate sunt postulatele teoriilor clasice şi neoclasice despre factorii de producţie: • mărimea populaţiei susceptibile de a fi ocupată (M); • dimensiunile bogăţiilor naturale (N); • echipamentul de producţie sau capitalul acumulat (C). În formularea neoclasică aceste postulate sunt: I Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că salariul unei persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii mâinii de lucru ar fi redus cu o unitate, neluând în considerare concurenţa de pe piaţa forţei de muncă. II Utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este egală cu dezutilitatea (adică capacitatea unui bun de a fi o sursă de neplăceri, dureri, inconveniente) marginală a acelui volum de folosire a mâinii de lucru. Astfel spus, utilitatea salariului este recompensa chinurilor, dificultăţilor şi neplăcerilor muncii. Conform postulatelor teoriilor clasice şi neoclasice ar rezulta că şomajul poate fi numai voluntar. El ar rezulta din faptul că muncitorii (partea afectată) ar refuza să lucreze în condiţiile în care salariul ar fi mai mic decât dificultăţile, neplăcerile etc. muncii prestate. Keynes demonstrează că postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular al şomajului voluntar, dar ele nu pot explica situaţia generală a şomajului voluntar, dar ele nu pot explica situaţia generală a şomajului involuntar când muncitorii doresc să lucreze şi caută de lucru, dar nu găsesc. Explicaţia cazului general al şomajului involuntar el o caută în modul de funcţionare a mecanismelor economiei de piaţă, necontrolată şi nedirijată, care atrage după sine rămânerea în urmă a cererii solvabile faţă de creşterea ofertei, cu repercusiuni asupra nivelului utilizării factorilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă. Tezei neoclasice a şomajului voluntar, potrivit căreia 151

nivelul ocupării forţei de muncă ar fi invers proporţional cu nivelul salariilor, Keynes i-o opune pe cea după care salariaţii “se opun de obicei unei reduceri a salariului nominal, dar nu obişnuiesc să refuze de a lucra ori de câte ori are loc o urcare de preţuri la bunurile care intră în consumul lor. Logic sau nelogic, experienţa arată că astfel se comportă mâna de lucru în realitate”5). Experienţa de după cel de-al doilea război mondial – când aplicarea politicilor economice de inspiraţie keynesistă a făcut din inflaţie un mijloc de decalare accentuată a salariilor nominale de cele reale, iar cursa salarii-preţuri în condiţiile în care inflaţia s-a permanentizat, a pus la ordinea zilei problema indexării preţurilor, a corelării creşterii salariilor cu ritmul inflaţiei. Critica keynesistă făcută teoriilor clasice şi neoclasice a fost concentrată asupra Legii Say după care echilibrul parţial (în cazul fiecărui produs sau grup de produse) şi cel general (la scara ţării, de regulă) între ofertă şi cerere se stabileşte automat, pe piaţă, în virtutea concurenţei libere sau perfecte. Într-o formulare evoluată, dată de economistul englez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, J.S.Mill, şi la care se referă Keynes, ea sună astfel: Mijloacele de plată pentru mărfuri sunt mărfurile înseşi. Produsele pe care le posedă cineva alcătuiesc mijloacele cu care plăteşte pentru produsele altora. Toţi vânzătorii sunt în mod inevitabil, şi în adevăratul înţeles al cuvântului, cumpărători. Dacă am putea să dublăm brusc capacitatea de producţie a ţării, am dubla oferta de mărfuri pe toate pieţele; dar în aceeaşi clipă am dubla şi capacitatea de cumpărare. Toată lumea şiar dubla atât cererea, cât şi oferta; toată lumea ar avea posibilitatea să cumpere de două ori mai mult decât s-a oferit în schimb. Potrivit legii definite, preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei global de ofertă la orice volum de producţie, ceea ce echivalează cu folosirea integrală a factorilor de producţie atraşi în circuitul economic, inexistenţa subutilizării capacităţilor de producţie, iar ocuparea forţei de muncă nu întâmpină obstacole. Şi totuşi revoluţia industrială, încă din prima ei perioadă, a pus cu acuitate în faţa ştiinţei problema explicării cauzelor şomajului şi a căutării de soluţii în acest domeniu. Căutările continuă şi în zilele noastre. Capitolul teoriei subutilizării forţei de muncă în economia de piaţă capitalistă a fost început de Simonde de Sismondi – explicat prin acumularea şi ruinarea micilor producători -, continuat de Th.R.Malthus – legat de acumularea şi creşterea prea accentuată a populaţiei sărace – şi dus mai departe de K.Marx în centrul căruia a pus legea generală a acumulării capitaliste, şi de o seamă de alţi economişti până la J.M.Keynes. Originalitatea lui în domeniul dat constă în abordarea subutilizării forţei de muncă în contextul unui dezechilibru general între ofertă şi cerere, fapt neadmis de teoria clasică şi neoclasică. Pentru susţinerea punctului său de vedere, Keynes recurge la raportul dintre funcţia cererii şi ofertei globale, raport influenţat de acţiunea, controlată sau nu, a unor legi psihologice fundamentale în economia de piaţă. Keynes a arătat că echilibrul ofertă-cerere poate avea loc nu numai atunci când factorii de producţie disponibili sunt folosiţi deplin, ci şi în condiţiile subutilizării lor, într-o măsură mai mare sau mai mică. Starea de subutilizare poate 152

fi alimentată de excesul de economisire – mai ales când economisirile nu sunt integral investite sau sunt investite fără rost, fără legătură cu cerinţele pieţii – care reduce consumul şi frânează creşterea cererii solvabile pe măsura creşterii ofertei. Raportul economisire sau acumulare-consum, mobil şi adaptabil evoluţiilor ciclice, este socotit hotărâtor pentru buna (sau reaua) dezvoltare a economiei. Criticile formulate de Keynes nu se referă la piaţă ca mecanism al economiei în general şi nu vizează îndepărtarea ei pentru a fi înlocuită cu altceva; ele sunt de natură să arate că vremea lui laissez-faire a trecut, iar economia de piaţă contemporană are nevoie de un cadru de corectare a neajunsurilor generate de concurenţa perfectă şi imperfectă. Prin teoria sa, el caută să umple lacunele teoriei clasice şi neoclasice urmărind să descopere “natura mediului pe care îl cere jocul liber al forţelor economice pentru a putea transforma în realitate potenţialul de producţie. Măsurile de control central, necesare pentru asigurarea ocupării depline, vor implica desigur o mare extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului. De altfel, însăşi teoria clasică modernă a atras atenţia asupra unor situaţii diverse, în care se poate ivi necesitatea de a struni sau a dirija jocul liber al forţelor economice. Va continua însă să existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele iniţiativei şi răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele tradiţionale ale individualismului. Extinderea funcţiilor statului, a unui stat democratic, implicată de punerea în concordanţă a înclinaţiei spre consum, spre economii şi investiţii, apreciată de neoclasici ca o încălcare a principiilor individualismului, la Keynes apare ca “singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor economice existente, în ansamblul lor, cât şi pentru că este condiţia funcţionării încununate de succes a iniţiativei individuale”. Fără cadrul adecvat creat de statul democratic, iniţiativa privată şi jocul liber al pieţei conduc la şomaj de mari proporţii şi crize acute, fenomene pe care omenirea secolului nostru nu le mai poate suporta. Keynes ţinea să sublinieze că “lumea nu va mai tolera mult timp şomajul care, cu excepţia unor scurte intervale de activitate febrilă, este legat – şi, după părerea mea, legat inevitabil – de individualismul capitalist din zilele noaste. Este posibil, însă, ca printr-o analiză corectă a problemei să se poată vindeca boala, menţinând totodată eficienţa şi libertatea”. Evoluţiile postbelice au arătat că şomajul este o realitate (un timp mascată, apoi evidentă) şi în economiile socialiste planificate, fapt care obligă la noi abordări ale problemei ocupării forţei de muncă. Deschiderea făcută de Keynes cu abordarea funcţionării mecanismelor economice prin prisma folosirii mâinii de lucru este meritorie dar insuficientă în zilele noaste, ale marilor bulversări. Teoria economică clasică şi neoclasică a pus în centrul atenţiei creşterea avuţiei, elucidarea funcţionării mecanismelor pieţii pentru atingerea ţelurilor urmărite în condiţiile unor restricţii inevitabile. Fără a renunţa la această preocupare, J.M.Keynes ridică în faţa ştiinţei economice noi probleme, lărgindu-i obiectul cunoaşterii. Reconturarea obiectului acestei ştiinţe, plecând de la ocuparea forţei de 153

muncă, este legată de scopul urmărit: descoperirea cauzelor care afectează negativ funcţionarea economiei de piaţă în ţările bogate în vederea sporirii venitului naţional, înlăturarea lor şi completarea mecanismului economic cu noi pârghii care să fie manevrate de societate. “Scopul nostru actual, susţinea el, este de a descoperi ce anume determină în orice moment dat venitul naţional al unui sistem economic oarecare şi (ceea ce revine aproape la acelaşi lucru) volumul de ocupare ce-l caracterizează; într-o disciplină atât de complexă cum este teoria economică, în care nu putem spera să facem generalizări exacte din toate punctele de vedere, aceasta înseamnă a descoperi factorii ale căror modificări determină în principal obiectul cercetării noastre. Ţelul nostru final ar putea să fie alegerea variabilelor pe care le pot controla sau dirija în mod deliberat autorităţile centrale într-un sistem de felul celui în care trăim”. Orientarea keynesistă se angajează, prin ţelul final, să dea fundamente teoretice politicilor economice ale autorităţilor centrale şi să sugereze măsuri de realizare a lor. Angajarea activă a statului în economie este legată nu de factori conjucturali, ci de starea şi caracteristicile sistemului economic vizat. J.M.Keynes, cu realismul care-l caracteriza, a arătat că “o caracteristică remarcabilă a sistemului economic în care trăim constă în aceea că, deşi expus la mari fluctuaţii ale producţiei şi ale ocupării, nu este totuşi marcat de o instabilitate violentă. Într-adevăr, el pare a fi capabil să se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de activitate subnormală fără să manifeste vreo tendinţă nici spre redresare, nici spre prăbuşire totală”. Speranţa optimistă a economiştilor neoclasici, de redresare a sistemului prin funcţionarea de la sine a mecanismelor pieţei, nu găsea suport în realităţile interbelice, cum nici predicţiile crahului său automat nu se realizau. Pentru economistul englez menţionat instabilitatea, fluctuaţiile ciclice, crizele, şomajul erau caracteristici evidente ale sistemului economic în care trăia. El nu le-a neglijat, ci le-a supus analizei pentru a le descoperi cauzele în vederea remedierii stărilor de lucruri. Socotind că realităţile cunoscute din experienţă nu rezultă dintr-o necesitate logică internă, el le-a atribuit mediului şi “înclinaţiilor psihologice din lumea modernă în care, prin natura lor, generează în mod necesar aceste rezultate. Este util, de aceea, să vedem c înclinaţii psihologice ipotetice ar duce la un sistem stabil şi apoi, dacă aceste înclinaţii pot fi atribuite într-un mod plauzibil, pe fondul cunoştinţelor noastre generale despre natura omului contemporan, lumii în care trăim”. Studiul întreprins l-a condus pe autor la formularea a trei legi psihologice fundamentale, a căror acţiune necontrolată şi neinfluenţată de societate, conduce la instabilitate. Teoria clasică şi cea neoclasică sunt prin excelenţă microeconomice; ele pleacă de la omul, firma, agentul economic individual, iar comportamentul colectivităţii (economiei naţionale, de exemplu) şi rezultatele activităţii ei sunt privite ca sumă a primelor, fără a se lua în considerare, în mod necesar, diferenţele specifice şi contradicţiile dintre nivelurile micro şi macro ale economiei. De unde şi egalitatea metafizică între ofertă şi cerere. Keynes, preocupat de funcţionarea mecanismelor de piaţă ale economiilor instabile şi de soarta sistemului, sesizează diferenţele specifice şi contradicţiile între nivelurile micro şi cel macro, punând 154

accent pe studiul celui din urmă, fiindcă numai aşa putea descoperi regulile construirii cadrului convenabil de dirijare (mai mult indirectă decât directă) a acţiunii microunităţilor pe baza legilor pieţei, ale cererii şi ofertei evitând oscilaţiile ciclice mari şi momentele periculoase. Schimbarea unghiului de abordare i-a permis lui Keynes să pună baza teoriei macroeconomice într-o viziune nouă şi să evidenţieze o seamă de erori ale teoriilor clasice şi neoclasice printre care supoziţia egalizării automate, în orice moment, a veniturlui creat cu cel cheltuit; ipoteza transformării automate şi integrale, în orice moment, a economiilor în investiţii; considerarea reglării ratei dobânzii numai de oferta şi cererea de capital, a salariului – de oferta şi cererea forţei de muncă, a ocupării forţei de muncă – de nivelul salariilor. În legătură cu identificarea economiilor cu investiţiile, Keynes consideră că greşeala rezidă, în deducţia, aparent întemeiată, că un individ care face economii va face să crească investiţiile globale cu aceeaşi sumă. “Adevărat este că un individ care face economii îşi măreşte propria avuţie. Dar concluzia că el măreşte şi avuţia globală nu ţine seama de posibilitatea ca un act individual de economisire să se răsfrângă asupra economiilor altuia şi deci şi asupra avuţiei altuia”. Între actul economisirii şi cel al investirii există deosebiri de timp şi spaţiu, complicate de cele existente între nivelurile macro şi micro ale economiei. La nivelul de dezvoltare şi gradul de complexitate contemporan, ele fac necesară completarea mecanismului spontan al pieţii cu un mecanism adecvat, construit în chip conştient de societate, nu după bunul plac, ci după cerinţe şi legi obiective. Economiile şi investiţiile globale se deosebesc cantitativ şi calitativ de cele individuale; la fel se întâmplă cu cererea şi oferta globale vizavi de cele individuale. “Deşi un individ ale cărui tranzacţii sunt neînsemnate în raport cu piaţa poate să neglijeze fără grijă faptul că cererea nu este o tranzacţie unilaterală, apreciază Keynes, ar fi absurd să-l neglijăm când este vorba de cererea globală. Aceasta este deosebirea esenţială dintre teoria comportamentului economic global şi teoria comportamentului unităţii individuale, în care presupunem că modificările cererii individuale nu afectează propriul său venit”. Avansul în analiza diferenţelor şi opoziţiilor dintre comportamentul agenţilor economici la nivel micro şi macro este un domeniu în care Keynes şi-a avut contribuţiile sale pe linia înţelegerii punctului central al economiei de piaţă – raportul între ofertă şi cerere în dinamica sa. În acest sens se poate da dreptate celor care susţin că keynesismul, ca mod de studiu şi cunoaştere “a introdus de fapt, o nouă dihotomie: analiza microeconomică – analiza macroeconomică, care a înlocuit dihotomia tradiţională stabilită de clasici între teoria monetară şi teoria reală. De câteva decenii teoria modernă face eforturi să depăşească această nouă dihotomie”, căutându-se o nouă paradigmă. Teoria macroeconomică a obligat la elaborarea de noi concepte, categorii, legi şi o terminologie adecvată. Punându-se în centrul ei ocuparea forţei de muncă, de aici s-a şi plecat în construirea instrumentelor teoretice necesare cum sunt: costul factorial, costul de întrebuinţare, venitul global, oferta globală, cererea globală, preţul global de ofertă, cererea efectivă, funcţia cererii globale, funcţia 155

ofertei globale, legile înclinaţiei spre consum şi economii, ale înclinaţiei spre eficienţa marginală a investiţiilor sau spre valori lichide, etc. Succesiunea logică a determinării conceptelor şi categoriilor necesare definirii esenţei teoriei generale a ocupării forţei de muncă, este următoarea: Atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor este dată, folosirea unui anumit volum de mână de lucru necesită din partea întreprinzătorului două feluri de cheltuieli. Un fel (grup) de cheltuieli pentru plata serviciilor factorilor de producţie (capital, muncă şi natură) care concură la desfăşurarea activităţii, numite cost factorial al acelui volum de ocupare a mâinii de lucru. El este format din salariu, profit (inclusiv dobândă) şi rentă. Un alt fel de cheltuieli sunt sumele plătite altor întreprinzători pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei, împreună cu sacrificiul pe care îl face folosind echipamentul de producţie în loc să-l lase inactiv, cheltuieli numite costul de întrebuinţare al volumului respectiv de ocupare. El reprezintă aproximativ ceea ce în terminologia marxistă se numeşte capital constant. Suma cu care valoarea producţiei obţinute depăşeşte costul ei factorial şi de întrebuinţare, toate la un loc, este profitul sau venitul întreprinzătorului. Costul factorial, şi profitul întreprinzătorului formează împreună venitul global (aproximativ venitul naţional) rezultat din volumul de ocupare oferit de întreprinzător. Ceea ce caută întreprinzătorul să maximizeze, atunci când decide ce volum de ocupare să ofere, este profitul său. Preţul global de ofertă al producţiei obţinute cu un anumit volum de ocupare a mâinii de lucru este volumul de încasări pe care, scontându-l, întreprinzătorii îl vor considera suficient pentru a oferi volumul respectiv de ocupare. El este format din cheltuieli efectuate (aferente) şi veniturile scontate. De unde şi importanţa previziunii economice, a prognozării conjuncturii economice şi a măsurilor de influenţare a ei. Rezultă că atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe unitate de ocupare a mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde atât de fiecare întreprindere şi ramură, cât şi pe ansamblu, de volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină de pe urma volumului respectiv de producţie. Aceasta întrucât întreprinzătorii sunt interesaţi să stabilească volumul ocupării la nivelul la care ei scontează că vor obţine profitul maxim; de aici şi importanţa mare a nivelului şi structurii cererii pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru efectuarea reproducţiei la scara convenabilă în economia de piaţă. Dacă se notează cu Z preţul global de ofertă al producţiei obţinute când se folosesc N persoane, raportul între Z şi N este Z = ΦCN) şi se numeşte funcţia ofertei globale. De cealaltă parte a ecuaţiei ofertă – cerere notăm cu D volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină folosind N persoane şi vom avea funcţia cererii globale în următoarea expresie: D = f (N).

156

10.1.2 Definirea esenţei teoriei generale După Keynes, dacă la anumită mărime a numărului forţei de muncă ocupate (N), volumul scontat de încasări este mai mare decât preţul global de ofertă (D > Z), întreprinzătorii vor fi stimulaţi să mărească volumul folosirii mâinii de lucru dincolo de D şi, la nevoie, să urce costurile făcându-şi concurenţă pentru factorii de producţie la mărimea lui N la care Z devine egal cu D. “Astfel volumul folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersecţie dintre curba cererii globale şi curba ofertei globale, căci acesta este punctul la care profiturile scontate de întreprinzători vor fi maximizate. Mărimea lui D la punctul de pe curba cererii globale unde ea este intersectată de curba ofertei globale, o vom denumi cererea efectivă. Întrucât aceasta este esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, pe care ne-am propus s-o înfăţişăm, capitolele următoare vor fi consacrate în mare parte examinării diferiţilor factori de care depind aceste două funcţii”. Este vorba de funcţiile ofertei şi cererii globale care, conform legii Say, se egalează de la sine, iar preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei global de ofertă la orice volum al producţiei, fapt care ar echivala cu afirmaţia că deplina ocupare nu întâmpină nici un obstacol. Acolo unde după legea Say poblema se rezolvă de la sine prin echilibrul stabilit automat între ofertă şi cerere, după Keynes trebuie săutată soluţia elementului central al economiei – ocuparea forţei de muncă. După el există un capitol de importanţă vitală al teoriei economice care abia rămâne că fie scris şi fără de care orice discuţii privind volumul total al ocupării rămân sterile. Tocmai asupra acestui “capitol” Keynes îşi concentrează atenţia, formulându-şi teoria care, în linii mari, poate fi astfel redată: “Atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul real global se măreşte. Psihologia societăţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul real global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime cu venitul. Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă întregul spor al ocupării mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri destinate consumului imediat (neproductiv, notat de el cu D1). Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiţii (consum productiv notat cu D2), încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare. Rezultă, deci, că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia colectivităţii spre consum (prima lege psihologică fundamentală), nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai există mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrânge folosirea mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente. La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la investiţii (legat de a doua lege psihologică fundamentală), iar 157

imboldul la investiţii depinde, după cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienţei marginale a capitalului (parte componentă a celei de-a doua legi) şi complexul de rate ale dobânzii (legat de cea de-a treia lege) percepute la împrumuturi cu scadenţe şi cu riscuri diferite”. Complexul de rate ale dobânzii este guvernat, în teoria lui Keynes, de a treia lege psihologică fundamentală, cea a înclinaţiei spre valori lichide. Sunt demne de reţinut propoziţiile prin care Keynes însuşi rezumă teoria sa: 1) Dependenţa nivelului venitului nominal şi real de volumul ocupării mâinii de lucru, în cazul în care starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor sunt date; 2) Dependenţa raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv (D1) şi venitul colectivităţii de înclinaţie spre consum. Consumul ţine de nivelul venitului global, dependent la rândul său de nivelul ocupării N, exceptând cazurile în care au loc variaţii ale înclinaţiei spre consum; 3) Mărimea lui N pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de suma cererii D (adică cererea efectivă) formată din cheltuielile scontate pentru bunurile de consum D1 şi cele pentru investiţii noi D2; 4) Întrucât D1 + D2 = DΦ(N), în care Φ este funcţia ofertei globale, şi întrucât D1 este o funcţie de N pe care o putem scrie X(N) şi care depinde de înclinaţia spre consum, rezultă că Φ(N) – X(N) = D2; 5) Drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde: (I) de funcţia ofertei globale, Φ; (II) de înclinaţia spre consum, X; (III) de volumul investiţiilor D2. Aceasta este, după autor, esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru. Consumul neproductiv (C) şi cel productiv, respectiv investiţiile (I) sunt, după Keynes, determinante în stabilirea stării de echilibru (Y = C + I) sau dezechilibru (Y > C + I) între ofertă (Y) şi cererea efectivă, solvabilă sub cele două forme ale ei (C + I). Mersul, dinamica cererii efective, solvabile este, după acelaşi autor, guvernată de acţiunea a trei legi psihologice fundamentale: a) legea înclinaţiei spre consum, definită ca tendinţă a membrilor societăţii de a-şi spori cheltuielile de consum atunci când le sporesc veniturile, dar în mai mică măsură decât creşterea veniturilor. Oamenii sunt înclinaţi ca o parte din sporul de venit, din multiple motive, să o economisească, fapt care atrage după sine influenţarea dinamicii cererii de bunuri de consum neproductiv, în sensul frânării, în raport cu dinamica ofertei, relativ mai accentuată; b) legea înclinaţiei întreprinzătorilor spre eficienţa marginală a investiţiilor noi, definită prin tendinţa acestora de a investi şi a crea noi locuri de muncă numai acolo şi atunci unde şi cânt întrevăd perspectiva obţinerii ratei de profit care să-i satisfacă. În caz contrar, ei preferă un alt plasament al noului capital acumulat, fapt care influenţează negativ dinamica cererii de bunuri investiţionale, a consumului productiv, cu efecte asupra rămânerii în urmă a cererii faţă de ofertă; 158

c) legea înclinaţiei spre valori lichide, definită ca preferinţă a oamenilor de păstrare a economiilor în formă lichidă, depuse la bănci, case de economii, plasamente în obligaţii etc, dacă câştigurile realizate de pe urma lor nu sunt întrecute de profiturile pe care li le-ar putea aduce investirea în domenii productive şi lucrative. În economia de piaţă, dirijată sau nu, nivelul consumului şi al investiţiilor determină gradul de ocupare eficientă a forţei de muncă şi nu invers. Atunci când înclinaţia spre consum şi mărimea investiţiilor noi sunt date, echilibrul economic este compatibil numai cu un singur nivel de ocupare a forţei de muncă. Forţarea sporirii sau diminuării folosirii mâinii de lucru, fără modificări în înclinaţia spre consum şi a investiţiilor, alimentează dezechilibrul. Nivelul respectiv poate fi egal sau nu cu ocuparea deplină. Un rol mare în apropierea sau îndepărtarea nivelului respectiv de ocupare deplină revine statului prin funcţiile sale economice. Trebuie avut în vedere că cererea efectivă însoţită de ocuparea deplină este un caz special care are loc numai atunci când înclinaţia spre consum şi imboldul la investiţii se află într-un raport determinat între ele, şi anume cel optim. Aceasta presupune ca investiţiile curente să asigure un volum al cererii egal cu surplusul preţului global de ofertă al producţiei care rezultă din ocuparea deplină. Volumul ocupării mâinii de lucru nu depinde de voinţa salariaţilor de a munci sau nu. El depinde de înclinaţia spre consum şi de volumul investiţiilor, totodată fiind legat într-un mod bine determinat de un nivel dat al salariului real şi nu invers. “Dacă, menţionează Keynes, înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă insuficientă, nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru, potenţial disponibilă la salariul real existent. Această analiză ne oferă o explicaţie a paradoxului sărăciei în mijlocul abundenţei. Căci simplul fapt că există o insuficienţă a cererii efective poate să oprească, şi deseori opreşte, creşterea folosirii mâinii de lucru înainte de a fi atins nivelul folosirii ei complete”. Insuficienţa cererii efective ar sta, după Keynes, la baza decalajului observat în ţările bogate dintre producţia sa efectivă şi cea potenţială. Decalajul între potenţialul productiv şi realul folosirii este de ordinul primei evidenţe, iar studierea lui trebuie să urmărească descoperirea căilor şi mijloacelor de a-l reduce. O seamă de şcoli şi autori l-au explicat prin limitele pe care le pune capitalul ca raport social de exploatare a forţei de muncă. Soluţia propusă a fost desfiinţarea raportului respectiv şi realizarea economiei colectiviste planificate. Punerea ei în aplicare n-a rezolvat problema: s-a menţinut decalajul între potenţial şi real în cazul folosirii aparatului economic şi a forţei de muncă. Eforturile de a-l acoperi sau de a-i diminua dimensiunile au contribuit la apariţia unei crize a utilizării aparatului existent şi a reînnoirii lui. Sunt interesante analizele şi explicaţiile lui Keynes, care leagă adâncirea decalajului menţionat de îmbogăţirea ţărilor, a colectivităţilor umane. “De altfel, menţionează el, cu cât colectivitatea este mai bogată, cu atât va tinde să fie mai 159

mare decalajul dintre producţia sa efectivă şi cea potenţială şi cu atât mai evidente şi mai scandaloase vor fi defectele sistemului economic, căci o colectivitate săracă înclină să consume o parte covârşitoare a producţiei sale, astfel încât un volum foarte modest de investiţii va fi suficient pentru a asigura folosirea deplină a mâinii de lucru, pe câtă vreme o colectivitate bogată va trebui să descopere mult mai multe ocazii de a face investiţii pentru ca înclinaţia spre economii a membrilor ei mai înstăriţi să poată fi conciliată cu ocuparea membrilor ei mai înstăriţi să poată fi conciliată cu ocuparea membrilor ei săraci. Dacă într-o colectivitate potenţialmente bogată, imboldul la investiţii este slab, atunci, în ciuda bogăţiei sale potenţiale acţiunea principiului cererii efective o va sili să-şi reducă producţia efectivă până când, în ciuda bogăţiei sale efective, va fi devenit atât de săracă încât surplusul ei peste ceea ce consumă va fi micşorat destul de mult pentru a corespunde slabului imbold la investiţii”. Explicaţia, cum se vede, îşi are logica ei internă, cu implicaţii teoretice şi faptice care trebuie să nu scape atenţiei. Dacă sporirea bogăţiei stă la baza accentuării decalajului între potenţialitatea şi realitatea folosirii aparatului de producţie şi a forţei de muncă, apar următoarele semne de întrebare: pentru a opri accentuarea decalajului se cere stoparea creşterii economice, a bogăţiei iar reducerea lui ar implica darea înapoi spre subdezvoltare? Dar accentuarea decalajului scoate în evidenţă defectele scandaloase ale sistemului economic, spre ce soluţii să se meargă, de remediere a sistemului sau de înlocuire a lui? Încercările de remediere a sistemului prin măsuri derivând din teoria keynesistă au dat roade circa un sfert de secol iar apoi au complicat lucrurile facilitând apariţia slumpflaţiei. Experimentele socialiste prin care s-a înlocuit sistemul economic – cu rezultate pe linia sporirii aparatului industrial de producţie, a ridicării gradului de pregătire a forţei de muncă, a creşterii avuţiei şi a soluţionării unor probleme sociale – au fost însoţite, îndeosebi din anii ’60, de accentuarea decalajului în cauză. Atât încercările de remediere, a sistemului, cât şi cele de înlocuire a lui au adus modificări importante în mecanismele pieţei. Oare schimbările respective să stea la baza accentuării decalajului, fiind nevoie să se dea altă direcţie perfecţionării mecanismelor economice şi îndeosebi celor ale pieţei? Sau sistemul trebuie înlocuit cu un altul, vag intuit (ca cel informatic sau tehnotronic) sau insuficient conturat în plan teoretic şi practic? Problema rămâne deschisă pentru ştiinţă şi pentru practică. Oamenii nu mai vor să fie mici piese în angrenajul mecanismelor de sporire a avuţiei. Ei vor ca dezvoltarea, care nu poate avea loc în afara ocupării forţei de muncă, să le fie subordonată lor şi nu ei să-i fie subordonaţi acesteia. Deocamdată economia, în toate ţările lumii, nu se comportă cum vor oamenii. A nu vedea acest lucru înseamnă a escamota dificultăţile unei epoci marcată de cerinţa obiectivă a trecerii spre o nouă civilizaţie, în care schimbarea sistemelor economice vizează numai o parte a cerinţelor ei.

160

10.1.3 Teoria generală şi ciclurile economice În teoria generală a lui Keynes sistemul economic se sprijină pe: • elemente considerate de obicei ca date; • variabile independente ale sistemului; • variabile dependente. Elementele considerate ca date sunt: calificarea şi cantitatea mâinii de lucru disponibile; calitatea şi cantitatea echipamentului disponibil; tehnica şi tehnologia existentă; gradul de concurenţă; gusturile şi obiceiurile consumatorilor; dezutilitatea (chinul, neplăcerea) muncii de diferite intensităţi şi activităţi de conducere şi organizare; structura socială cuprinzând forţele – altele decât variabilele independente şi dependente – care determină repartizarea venitului naţional. Considerarea acestor elemente ca date (în ciuda rezervelor făcute de Keynes) a alimentat părerea că teoria generală amintită are un caracter static, lucru numai în parte valabil. J.A.Schumpeter consideră că aparatul analitic al teoriei generale a lui Keynes “este esenţialmente static” şi cu toate acestea, paradoxal, părţi importante ale operei sale “sunt consacrate unor consideraţii dinamice. Dar acestea vin să se integreze într-un cadru care se vrea a fi static. Această teorie statică nu constituie statica condiţiilor normale ale perioadei lunci, ci teoria echilibrului perioadei scurte”. Convieţuirea, în mod contradictoriu, a viziunilor statică li dinamică în aceeaşi teorie este consecinţa modului contradictoriu al desfăşurării vieţii economice. Şi totuşi, după acelaşi exeget, “miezul propriuzis al sistemului keynesian rămâne esenţialmente static”. Ambiguitatea determinării elementelor sistemului keynesian a lăsat câmp deschis aprecierii a ceea ce ţine de dinamismul economic şi adaptarea teoriei la cerinţele cunoaşterii creşterii economice postbelice. Realizările economistului englez, R.F.Harrod şi ale celui american, E.Domar, pe această linie au căpătat recunoaştere generală. Variabilele independente ale sistemului economic, în optica keynesiană, sunt: • cei trei factori psihologici fundamentali, şi anume înclinaţia psihologică spre consum, atitudinea psihologică faţă de lichiditate şi anticiparea psihologică privind venitul viitor de pe urma bunurilor capitale; • unitatea de salariu, aşa cum este determinată prin înţelegerile încheiate între patroni şi salariaţi; • cantitatea banilor, aşa cum este determinată prin acţiunea băncii centrale. Acestea sunt socotite ca variabile care determină venitul naţional şi volumul ocupării. Ca variabile dependente se menţionează: volumul ocupării mâinii de lucru şi venitul naţional, exprimate în unităţi de salariu (w). Concentrarea studiului asupra elementelor date ale sistemului, a variabilelor independente şi dependente, este legată de necesitatea aprofundării 161

cunoaşterii mecanismelor economiei de piaţă din perspectiva nevoii de corijare a funcţionării lor cu ajutorul pârghiilor de care dispune societatea prin stat. Dezvoltarea economică în ţările bogate, şi nu numai în ele, sunt ciclică prin natura factorilor propulsori şi a celor care frânează, şi cunoaşterea resorturilor ei oferă posbilităţi de restrângere a amplitudinii oscilaţiilor ciclice. O încercare a lui Keynes de redefinire a esenţei teoriei sale generale după explicitarea elementelor ei componente, o orientează spre înţelegerea ciclurilor. În acest caz el nu mai ia ca punct de plecare consumul neproductiv şi legea care-l guvernează, ci investiţiile şi imboldurile măririi volumului lor. Şi din noua definirea a esenţei teoriei generale rezultă (pentru că reproduce o stare de fapt) că sistemul economiei de piaţă este expus la mari fluctuaţii ale producţiei şi ale ocupării fără a fi supus fatalmente unei instabilităţi violente să cedeze înainte de a ajunge la extrem şi să evolueze în cele din urmă în direcţia opusă, apreciază Keynes, a servit drept bază teoriei ciclurilor economice cu faze care se succed cu regularitate”. Stările de stabilitate ale dezvoltării economiei alternează cu cele ale instabilităţii, ca urmare a modificării condiţiilor primelor de acţiune legilor psihologice fundamentale. Prima condiţie a stabilităţii prevede că o modificare moderată a volumului investiţiilor (multiplicatorul în jur de 1 şi relativ constant) nu va atrage după sine o modificare de amploare nedefinită a cererii bunurilor de consum şi ea este încălcată. Aceasta întrucât atunci când creşte venitul real, se măreşte surplusul peste nivelul de viaţă statornicit. Deci, dacă gradul de ocupare creşte, şi odată cu el venitul, are loc o sporire a consumului curent, dar cu mai puţin decât întregul spor al venitului real, iar atunci când ocuparea scade se reduce şi consumul, dar cu mai puţin decât întregul minus al venitului real. Şi din acest joc se creează o zonă unde domneşte de fapt instabilitatea. A doua condiţie presupune că o modificare moderată a venitului scontat de pe urma bunurilor capitale sau a ratei dobânzii nu va atrage după sine o modificare de amploare nedefinită a volumului investiţiilor. Şi totuşi acest lucru se întâmplă ca urmare a costului crescând al obţinerii unei producţii mult sporite cu echipamentul existent. Atunci când se porneşte de la o situaţie în care există un surplus foarte mare de resurse destinate producţiei de bunuri capitale, este posibil un grad ridicat de instabilitate în limitele unei anumite zone. A treia condiţia a stabilităţii este ca muncitorii să nu caute să obţină salarii băneşti mai mari atunci când creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, şi totuşi acest lucru are loc – motiv de instabilitate. A patra condiţie se referă la alternarea perioadelor de recesiune cu cele de redresare şi ea se bazează pe supoziţia că bunurile capitale au vârste diferite, se uzează cu timpul iar perioadele de amortizare şi înlocuire nu corespund. Acest fapt influenţează cererea de bunuri investiţionale, oscilaţiile ei se abat de la cele ale eficienţei marginale a capitalului. “Din această cauză, menţionează Keynes, chiar şi redresările şi recesiunile de proporţiile celor ce pot avea loc în cadrul limitelor fixate prin celelalte condiţii ale stabilităţii enumerate de noi, vor determina probabil 162

o mişcare în sens opus, până când aceleaşi forţe ca mai înainte inversează din nou direcţia. Astfel, cele patru condiţii ale noastre, luate împreună, sunt suficiente pentru a explica trăsăturile caracteristice ale realităţii care ne înconjoară, şi anume, că evitând în ambele direcţii extremele cele mai grave ale fluctuaţiei ocupării şi ale preţurilor, oscilăm în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai ridicat decât nivelul minim al ocupării sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”. Factorul esenţial, determinant fiind considerat fluctuaţia eficienţei marginale a capitalului, se înţelege că măsurile luate de stat în economie converg în direcţia creării condiţiilor care să reducă amplitudinea fluctuaţiei respective. Liberalismul clasic, funcţionarea automată, necontrolată şi neridijată a mecanismelor economiei de piaţă se dovedeşte incapabilă să stăpânească mersul ciclic al economiei. Convingerea lui Keynes era că “în condiţii de laissez-faire, evitarea unor ample fluctuaţii ale gradului de ocupare poate de aceea să se dovedească imposibilă fără o modificare adâncă a psihologiei pieţei investiţiilor în legătură cu care nu există nici un motiv să se creadă că va avea loc. Eu trag de aici concluzia că grija de a reglementa volumul curent al investiţiilor nu poate fi lăsată fără pericol în mâini private”. Ca soluţie, el preconiza o socializare destul de cuprinzătoare a investiţiilor care s-ar dovedi “singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de ocuparea deplină, deşi aceasta nu trebuie să excludă tot felul de compromisuri şi aranjamente pe baza cărora autorităţile publice vor colabora cu iniţiativa privată”. Aceasta întrucât soluţia deşi indică “importanţa vitală a instaurării unui anumit control central în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama iniţiativei private, vaste domenii de activitate rămân neatinse. Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei dobânzii, şi în parte, eventual, pe alte căi”. Măsurile luate de statele occidentale, în spiritul cerinţelor doctrinei keynesiste, n-au rămas fără efecte prevalent pozitive timp de peste un sfert de veac. Precumpănirea implicaţiilor negative ale politicilor economice keynesiste, începând cu anii ’70, a incitat criticile împotriva doctrinei care, între timp, devenise neokeynesistă, ca urmare a contribuţiilor aduse de mai mulţi economişti. Am insistat mai mult asupra redării teoriei keynesiste originare fiindcă aşa este firesc dar şi pentru că, în controversele actuale în jurul ei uneori i se motivează eşecurile prin abaterea continuatorilor de la adevăratul conţinut şi spirit, cel din lucrările mentorului.

163

10.2 Neokeynesismul şi variantele sale principale Orice teorie generală originară comportă îmbunătăţiri, mai mult sau mai puţin substanţiale, cu trecerea vremii, indiferent de orizontul de timp pe care se axează. Adăugirile sunt legate de nevoia îndepărtării neajunsurilor, a adaptării la cunoaşterea noilor procese şi fenomene apărute în societate şi economie, ca şi de cea a susţinerii prioritare a intereselor naţionale şi / sau ale anumitor grupuri speciale. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu teoria generală keynesistă care, prin îmbunătăţirile postbelice aduce, a devenit neokeynesistă. Înainte, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial succesul keynesismului, sprijinit de realizările politicilor economice inspirate de el, făcea dificilă observarea carenţelor doctrinei legate de fundamentele statice, prin excelenţă, ale analizei şi de orizontul scurt de timp, de axarea pe soluţii privind moderarea crizelor şi şomajului fără luarea în considerare a cerinţelor creşterii economice, de suprasolicitarea factorilor macro şi lăsarea pe plan secundar a celor microeconomici, inclusiv a mecanismelor pieţei, de subaprecierea rolului interdependenţelor economice crescânde la scara lumii. Economişti de seamă ca R.F.Harrod, E.Domar, J.Monnai, P.A.Samuelson, S.Tsuru, G.Myrdal, J.Robinson, P.Sraffa şi alţii, observândule, au căutat să le îndepărteze. Dintre contribuţiile aduse de neokeynesisşti ne vom opri asupra câtorva cum sunt: teoria dinamicii economice, teoria sintezei neoclasice şi teoria producerii de mărfuri prin intermediul mărfurilor.

10.2.1 Teoria dinamicii economice Întemeietorii ştiinţei despre economie, numiţi adesea clasici, ca economişti ai producţiei prin excelenţă au simţit nevoia cunoaşterii acesteia în stare statică, în sensul consumării a tot ceea ce se produce într-o perioadă dată fără să se acumuleze, şi în stare dinamică, atunci când prin acumulare se relua activitatea economică pe o scară mai mare. Economiştii neoclasici – preocupaţi îndeosebi de piaţă şi schimb, de echilibrul general între ofertă şi cerere – au neglijat analiza stării dinamice a economiei, cu toate că ea a fost sesizată, după Marx care a tratat-o şi de J.B.Clark, primul economist care-şi împarte tratatul de economie în două secţiuni: statică şi dinamică. Ca urmare, teoria dinamicii a avut de suferit, ea regăsindu-se destul de slab şi în teoria generală rezultată din revoluţia keynesiană. Afirmarea cu vigoare a creşterii economice, după cel de-al doilea război mondial, în toată lumea a pus cu insistenţă problema reabilitării şi dezvoltării analizei dinamicii economice. R.F.Harrod, colaborator şi continuator al lui Keynes, a înţeles, mai devreme decât alţii, nevoia reorientării prioritare a ştiinţei economice de la analiza statică spre cea dinamică, fără ca prima să fie abandonată ci completată cu noi realizări ca cele ale lui C.Pigou şi J.Hicks. 164

O condiţie a progresului ştiinţei este analiza paralelă aprofundată, cantitativ şi calitativ, a dinamicii şi staticii economice eliminând confuziile create prin extinderea necritică a unor categorii şi legi ale fizicii, biologiei, mecanicii, anatomiei etc. asupra economiei. Dacă în fizică starea statică înseamnă repaus, în economie înseamnă mişcare în acelaşi cerc. Cum precizează Harrod, “echilibrul static nu înseamnă deloc stare de repaus, ci din contră, stare în care producţia are loc neîntrerupt, din zi în zi şi din an în an, dar nu sporeşte şi nu se micşorează. Repausul înseamnă că mărimea diferiţilor indicatori rămâne constantă şi producţia în totalitatea ei îşi continuă mişcarea în cerc”6). Identificarea staticii cu reproducţia simplă a creat punţi de legătură între reproducţie şi creşterea economică zero, s-a deschis calea spre analogii între reproducţia lărgită şi creşterea economică cu semn pozitiv. Dinamica economică este definită ca mişcare a economiei “în care nivelul producţiei date se schimbă; asemănător cu conceptul de viteză din fizică, vom avea atunci în economie o măsură permanentă a schimbării (creştere sau micşorare) a producţiei anuale date, accelerarea (sau încetinirea) va însemna în acest caz modificarea măsurii însăşi a schimbării”. În analiza economică statică sunt luate ca date unele condiţii de bază, cum sunt numărul şi calitatea populaţiei, pământul, înclinaţiile, preferinţele, gusturile populaţiei etc. cu ajutorul lor pot fi determinate unele necunoscute cum sunt: producţia anuală de mărfuri şi servicii, preţul factorilor care au concurat la producerea lor, preţurile mărfurilor şi serviciilor etc. În cazul analizei dinamice sunt considerate schimbătoare şi condiţiile de bază, căutându-se căile şi modalităţile asigurării unei creşteri stabile. În căutările respective nu trebuie neglijată analiza marginalistă, axată pe principiul utilităţii marginale a producţiei (adică să produci până când şi ultima unitate de produs se va căuta şi îţi va aduce profitul scontat) şi pe cel al productivităţii marginale a factorilor de producţie rezultată din combinarea cât mai raţională a acestora ca să se obţină randamentul optim urmărit. Principiile marginalismului sunt condiţionate de caracterul limitat al resurselor, de prezenţa anumitor restricţii, pe de o parte, şi de creşterea nevoilor de satisfăcut, pe de altă parte, realităţi care obligă la folosirea cât mai raţională şi eficientă a factorilor de producţie. De reţinut modul diferit în care privesc principiile marginalismului, pe de o parte, subiecţii economici şi economiştii neoclasici (care socotesc că trebuie făcute investiţii şi cheltuieli într-o anumită direcţie atâta timp cât acestea aduc profitul dorit) şi pe de altă parte, oamenii de stat, promotorii politicilor economice şi economiştii keynesisşti. Aceştia din urmă pun accent pe dimensiunile macro ale economiei, pe starea ei reală şi posibilă. Dacă anumite investiţii şi cheltuieli de capital pot aduce profiturile scontate investitorilor, în unele condiţii ele pot dăuna economiei ţării, societăţii. Din contradicţia menţionată rezultă nevoia de conciliere a intereselor agenţilor economici, luaţi în parte, cu cele ale economiei societăţii. Căutările pe linia menţionată l-au condus pe Harrod la un model de creştere economică cu trei feluri de rate: reală, rezultată din datele statistice la sfârşitul perioadei; naturală, rezultată din folosirea integrală a resurselor şi posibilităţilor de 165

care dispune societatea; garantată, care ar asigura investitorilor profitul scontat. Ideal ar fi ca rata reală să rezulte din folosirea completă (cu marja de nefolosire admisibilă) a capacităţilor de producţie şi forţei de muncă, şi astfel să coincidă cu rata naturală, iar interesele investitorilor să fie satisfăcute. Deci cele trei rate să fie aproximativ egale. În realitate ele se abat de la linia menţionată în direcţii şi măsuri diferite. Pe ideea acestor oscilaţii s-a construit teoria ciclurilor industriale. În vederea realizării politicii anticiclice, Harrod sugerează măsuri de reducere a amplitudinii oscilaţiilor cum ar fi: lucrări publice, operaţiuni cu rata dobânzii; crearea de fonduri tampon de mărfuri (la scară naţională şi chiar mondială, prin care să se absoarbă mărfuri în perioada recesiunii şi să se arunce pe piaţă din ele în perioada de avânt); şi bugetele pe zece ani, în care excedentele mari din anii de prosperitate să acopere deficitele din anii stagnării şi crizelor, perioadă în care se finanţează şi crearea fondului tampon de mărfuri. Despre rolul reglator al fondului tampon de mărfuri, Harrod scria: “Pe pieţele de mărfuri oscilaţiile vremelnice se reglează cu ajutorul creării rezervelor de mărfuri sau al debarasării de ele”. Crearea şi folosirea fondului tampon de mărfuri implică riscuri mari legate de finanţarea lui, degradarea mărfurilor şi demodarea lor cu trecerea timpului. Politicile anticiclice erau de neconceput fără un rol sporit al statului. Printre altele, Harrod vedea o posibilitate de apropiere a creşterii garantate de cea naturală printr-o sporire a sectorului public de aşa natură, încât să se creeze un echilibru între el şi sectorul privat. Tot el însă a sesizat că depăşirea unei limite raţionale a etatizării vieţii economice are efecte dezastruoase asupra democraţiei. “Până acum, aprecia el, a existat tendinţa de a concentra în mâinile statului acea muncă imensă de luare a deciziilor celor mai importante referitoare la viaţa economică a ţării. În epoca viitoare, va fi ea solicitată sau nu, un asemenea sistem va trebui schimbat, întrucât devine clară incompatibilitatea lui cu controlul democratic”. Avertismentul dat în 1947 de autor asupra efectelor nefaste ale etatismului exagerat, indiferent de orânduirea socială, s-ar fi cuvenit să fie luat în considerare. Apusul capitalist l-a trecut cu vederea, iar răsăritul socialist l-a respins ca “manevră” a duşmanului de clasă. Nevoia de activizare a acumulărilor de capital în perioada refacerii postbelice şi de orientare a lor din sfera speculaţiilor în domenii creatoare de noi locuri de muncă şi-a spus cuvântul asupra aprecierii date de Harrod rolului dobânzii scăzute ca “fapt revoluţionar” de prefacere a societăţii (idei asemănătoare emisese cu un secol înaintea lui economistul francez, P.J.Proudhon) ca să se poată prelungi existenţa şi activitatea întreprinderilor particulare. Ca şi Keynes, chiar mai mult decât el, Harrod a supraestimat rolul dobânzii în reglarea funcţionării mecanismului economic. Dovezi grăitoare sunt şi următoarele consideraţii finale din ultima lecţie ţinută în faţa studenţilor universităţii din Londra în februarie 1947 pe tema dinamicii economice: “Dacă diagnosticul keynesian este adevărat în general, atunci o reducere a ratei dobânzii trebuie să atragă după sine o nouă prelungire a existenţei întreprinderilor particulare. În realitate ea va fi singura condiţie cu ajutorul căreia activitatea economică particulară îşi poate prelungi existenţa întrucât, în ultimă instanţă, opinia publică, desigur chiar şi opinia publică 166

americană, nu va mai suporta multă vreme un sistem care dă naştere şomajului de masă”. Dobânda scăzută n-ar fi adus deţinătorilor de capital câştigul necesar, i-ar fi determinat să caute noi ocazii de investire creând, în acest fel, noi locuri de muncă şi după opinia autorului, ar fi contribuit la lecuirea sistemului de un mare neajuns al său. Mai mult decât atât, ideea dobânzii scăzute putea fi preluată de adepţii concepţiei socialiste ca mijloc de rezolvare a uneia din cele mai acute probleme, şomajul, putând să renunţe la “totalitarismul sâcâitor”. Plasarea problemei în contextul SUA l-a condus pe autor la următoarea apreciere a perspectivei: “Anume acolo problema esenţială a imensului şomaj în sistemul economic al liberei iniţiative se pune într-o formă ameninţătoare în viitor apropiat. Atunci când ei (americanii) vor reuşi să creeze sistemul economic fără dobândă, noi ne vom alătura acestui sistem, dacă până atunci nu vom fi implicaţi prea profund în sistemul colectivismului. Şi atunci noi, iar cu noi şi alte naţiuni, vom respira din nou aerul libertăţii”. Viitorul, privit cu ochii minţii de atunci, s-a arătat a fi astăzi cu totul altul. Problema şomajului a crescut în dimensiuni, s-a generalizat la scara lumii, a îmbrăcat forme cu mult diversificate şi a luat aspecte calitativ noi. Orientarea hotărâtă spre piaţă a economiilor de comandă repune într-un cadru nou problema creditelor cu dobândă redusă pentru stimularea iniţiativei particulare şi a iniţiativei întreprinderilor de stat care se dovedeşte, şi se speră, să poată avea mai multă autonomie. În tranziţia spre economia de piaţă (alegerea timpului acesteia este o problemă de opţiune a fiecărei ţări) este necesar creditul acordat de stat cu dobândă redusă. Dar nu este cazul să fie supraestimat rolul său; trebuie să se evite folosirea lui ca mijloc de îmbogăţire a unor particulari pe seama avuţiei ţării. Până acum practica şi teoria au arătat că economia de piaţă, libera iniţiativă generează şomajul, iar grija şi costurile soluţionării acestuia sunt trecute asupra statului, care trebuie să aibă un sector al său, public, din economie ca mijloc de soluţionare a unor probleme macroeconomico-sociale. De unde şi evoluţiile contemporane spre un caracter mixt-particular şi public – al economiilor, la început în ţări occidentale dezvoltate, mai apoi în lumea a treia, iar mai recent în ţările cu economii de comandă ale sistemului socialist.

10.2.2 Neokeynesismul sintezei neoclasice Accentuarea postbelică a caracterului mixt al economiilor occidentale (combinaţie a sectorului particular cu cel public) a fost un factor important care a stimulat eforturile de ducere pe mai departe a teoriei keynesiste macroeconomice, prin combinarea ei cu elemente ale microeconomiei neoclasice. Din efortul teoretic respectiv datorat, în bună măsură, economistului american P.A.Samuelson a rezultat o sinteză numită, poate impropriu, neoclasică. În plan teoretic ea reflectă modul în care se îmbină în mecanismul economic pârghiile bazate pe libera iniţiativă, cu cele ale sectorului public, cum pot 167

fi şi cum sunt folosite instrumentele de politică economico-socială de care dispune statul, în diverse scopuri. Acest fapt este principala cauză a audienţei foarte largi a tratatului lui Samuelson, Economics, cunoscut în toată lumea, tradus într-un mare număr de limbi de circulaţie mondială sau numai naţională şi după care învaţă o parte considerabilă a studenţimii. În 1989 a apărut cea de-a treisprezecea ediţie la care autorul, laureat din 1970 al Premiului Nobel pentru economie, şi-a asociat pe economistul american, W.P.Nordhaus. Economics-ul este noua denumire anglo-saxonă a Economiei politice clasice şi neoclasice, modernizată în condiţiile contemporane şi completată cu noi idei izvorâte din realitatea nevoii de dirijarea a economiei de piaţă şi de corectare a modului de funcţionare a mecanismelor ei, întregite cu noi mecanisme induse. Acestea sunt constituite în sistemul general economico-social şi dau societăţii oficiale, statului posibilitatea controlului şi orientării dezvoltării economice, reducerii caracterului ei stihinic şi menţinerii, în limitele suportabilului, a unor aspecte negative ce dau conţinut instabilităţii şi fluctuaţiilor ciclice ale dezvoltării. Formele acute de instabilitate din anii ’30 ale economiei de piaţă au provocat reacţii critice dintre cele mai dure faţă de economia politică clasică şi cea neoclasică, axate pe ideea capacităţii mecanismelor pieţei, ale cererii şi ofertei de a soluţiona automat toate problemele asigurând eficienţa şi echitatea creşterii economice. Conţinutul şi sensul criticilor sunt astfel sintetizate de Samuelson: “De ce să ne vorbiţi de raritate? Sau de eficacitate? Sau de creştere? Sau de echitate? Aruncaţi, deci la rebut legile voastre ale ofertei şi cererii, teoriile voastre savante cu privire la formarea preţurilor şi piaţă. Distrugeţi culegerile voastre de precepte tradiţionale. Noi am intrat într-o eră nouă în care toate adevărurile de ieri au devenit erorile de astăzi; în care încercările de economisire ruinează investiţiile; în care un uragan sau un război sunt binefaceri ale cerului, în măsura în care asemenea dezastre creează locuri de muncă şi umplu pântecele şomerilor”7). Tendinţei de negare totală a cuceririlor economiei politice clasice şi neoclasice i s-a opus cea a desprinderii, cu discernământ critic, a cuceririlor care, trecute prin filtrul cerinţelor noilor genuri ale economiei de piaţă, să fie combinate cu idei şi teorii noi, izvorâte din nevoia de a se crea un cadru adecvat funcţionării acestora. Economia de piaţă a secolului XX se deosebea substanţial de cea a secolului XIX-lea, spre sfârşitul căruia s-a afirmat neoclasicismul şi cu atât mai mult de cea a secolelor XVII-XVIX, primele două treimi, epoca dezvoltării clasicismului. Dar tot economie de piaţă era şi unele adevăruri teoretice despre ea rămâneau în picioare. Deci principiile economiei politice clasice şi neoclasice nu trebuiau respinse ad ovo, ci supuse examenului critic riguros, ca orice moştenire din domeniul ştiinţei. Guvernele şi băncile centrale ale noilor economii de piaţă, mixte, au făcut dovada că dispun de mijloace de luptă împotriva depresiunilor, a fluctuaţiilor ciclice şi a şomajului. Aceşti doi aliaţi, statele şi băncile centrale, dispun de pârghii ale politicilor bugetare (cheltuieli publice şi impozite) şi de politică monetară (operaţiuni pe piaţa publică, manevrarea ratei scontului sau dobânzii, manipularea 168

procentelor de acoperire obligatorie a monedei) pentru a influenţa volumul ocupării mâinii de lucru şi a venitului naţional. Era lui laissez-faire a trecut şi economiile de piaţă ale secolului nostru nu-şi pot rezolva automat problemele, dar ele şi-au creat noi mecanisme susţinătoare, pe care keynesismul şi neokeynesismul sintezei neoclasice le surprind, lăsând deschisă calea noilor căutări privitoare la ocuparea forţei de muncă, problemă centrală a funcţionării economiilor de piaţă actuale. Nu întâmplător formularea sintezei neoclasice pleacă de la legea folosirii mâinii de lucru, promulgată în SUA în 1946, şi prin care se recunoaşte că guvernele au răspunderea menţinerii ocupării la un nivel ridicat şi a atenuării fluctuaţiilor ciclice. Masele muncitoare, din economiile moderne ale liberei iniţiative controlate, cer ca guvernele să pună în practică politici economice care să vizeze: menţinerea la un nivel ridicat a ocupării; o creştere economică viguroasă şi preţuri stabile. Sinteza neoclasică, continuare pe o nouă treaptă a keynesismului, se situează între optimismul exagerat al clasicilor şi neoclasicilor cu privire la economia de piaţă, şi pesimismul alimentat de depresiunile acute cunoscute de aceasta în epoca contemporană. Prin ea se susţine, că, prim măsuri monetare şi bugetare adecvate, se poate crea un mediu economic favorabil economiei de piaţă în care se verifică unele adevăruri clasice şi neoclasice. În asemenea condiţii, “sistemul nostru mixt de iniţiativă reglementată, aprecia P.A.Samuelson, este în măsură să evite excesele boomurilor febrile şi depresiuni morbide şi se poate sconta cu încredere pe o creştere sănătoasă şi continuă”. Pentru aceasta este necesar, după părerea autorilor sintezei neoclasice, să se îmbine în teorie virtuţile macro şi microanalizei, iar în practică – virtuţile pieţei concurenţiale cu cele ale măsurilor raţionale de dirijare sau planificare orientativă a dezvoltării socialeconomice. Un rol important în sinteza neoclasică revine folosirii pârghiilor fiscale şi a celor monetare. Este deci, necesar să ne oprim pe scurt asupra politicilor monetare, fiscale şi a unei sinteze a acestora, devenită foarte necesară sub presiunea inflaţiei, crizelor, şomajului, creşterii enorme a deficitelor bugetare şi ale împrumuturilor publice în numeroase ţări ale lumii. Prin sinteza neoclasică se susţine că măsurile de ordin monetar, luate de banca centrală, şi cele de ordin bugetar, ale guvernului, pot trasa cadrul politicilor de stabilizare relativă a dezvoltării economico-sociale. Politicile respective trebuie să fie coordonate în vederea atingerii obiectivelor unei economii în progres care să beneficieze de stabilitatea rezonabilă a preţurilor şi care să exploateze capacitatea sa de producţie. Trebuie urmărită cu atenţie aplicarea politicilor stabilizatoare şi influenţa lor asupra cererii globale (C + I + Pu) din ecuaţia keynesiană a raportului dintre ofertă, Y şi cerere C + I, la care s-au adăugat Pu, adică cheltuielile publice) sau asupra componentelor ei. Sporirea masei monetare M de către băncile centrale şi comerciale tinde să mărească cererea, mai ales prin impulsionarea investiţiilor. Aceasta întrucât sporirea lui N face să crească oferta de bani şi să se reducă rata dobânzii, fiindcă se diminuează preferinţa pentru lichiditate, situaţie propice pentru luarea de credite de 169

către investitori şi întreprinzători. Lanţul legăturilor şi intercondiţionărilor poate fi astfel redat: masa monetară sporită facă să se comprime rata dobânzii, iar aceasta influenţează investiţiile în direcţia sporirii lor, fapt care duce la creşterea produsului naţional net. Dar sporirea peste măsură a masei monetare poate constitui un factor de alimentare a inflaţiei. În cazul respectiv se impun măsuri de diminuare a masei monetare în circulaţie, cu consecinţele de rigoare; creşterea ratei dobânzii, comprimarea investiţiilor şi diminuarea sporului de produs naţional net. Schema de mai sus redă tendinţele generale, iar modul concret de realizare poate fi afectat de numeroase situaţii particulare, până aproape de infirmare. În starea de depresiune a economiei unei ţări sunt întreprinzători şi investitori care nu se mai angajează la noi investiţii, chiar dacă li se oferă credite cu dobândă foarte mică. Aceasta întrucât, în contextul dat, eficienţa marginală a noii investiţii de capital ar fi descurajant de slabă. Cererea solvabilă la nivelul ţării este influenţată, în sensul creşterii sau scăderii şi de cheltuielile naţionale. Influenţa este exercitată prin politicile bugetare, sporind sau reducând veniturile şi cheltuielile bugetare, în aceleaşi direcţii şi proporţii asemănătoare sau diferite. Deci guvernele îşi pot aranja politicile bugetare în funcţie de stările de fapt existente şi de ţelurile urmărite. Ele pot să-şi sporească propriile cheltuieli, să angajeze noi lucrări publice, amenajări teritoriale, îmbunătăţiri aduse calităţii mediului înconjurător şi prezervării resurselor, subvenţionării învăţământului şi cercetării ştiinţifice, sporirii cursei înarmărilor etc. O limită, dovedită fragilă şi penetrabilă, în calea creşterii cheltuielilor publice o constituie nivelul veniturilor bugetare, a căror sporire poate restrânge sfera de activitate a liberei iniţiative. Limita menţionată este depăşită prin recurgerea la deficite bugetare şi prin împrumuturi publice, care şi ele nu pot spori la infinit, mai ales atunci când au atins niveluri îngrijorător de ridicate. Sporirea cheltuielilor publice, Pu din ecuaţia menţionată, influenţează, întro anumită măsură şi în condiţii date, creşterea venitului naţional, implicit şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. Lucrurile se complică din momentul în care sporirea lor este însoţită de reducerea impozitelor, ca principală sursă de alimentare a veniturilor bugetului, dar şi atunci când se accentuează şomajul tehnologic în condiţiile extinderii automatizării. În acest caz autorii şi promotorii sintezei neoclasice au propus aplicarea unei combinaţii a măsurilor monetare şi bugetare. Nu se poate spune că politicile monetare şi bugetare, promovate în economiile mixte pentru crearea unui cadru mai propice desfăşurării economiei de piaţă, au rămas fără efecte. Ele însă, nu au putut soluţiona marea problemă a ocupării mâinii de lucru, care este “una din chestiunile sociale centrale ale capitalismului modern: cum se poate ca milioane de oameni să fie neocupaţi când atât de multă treabă este de făcut? Ce defecţiuni ale unor economii mixte moderne sileşte atât de mulţi oameni, care vor să lucreze, să rămână fără lucru? Aceste probleme, şi legătura lor cu inflaţia, privesc pe muncitori, oamenii politici şi economişti mai mult decât oricare altă problemă economică. Şomajul este o problemă centrală în societăţile moderne. Atunci când şomajul este ridicat, 170

resursele sunt irosite şi veniturile oamenilor sunt reduce”8). Acestea sunt aprecieri recente ale autorilor sintezei neoclasice asupra stării actuale a folosirii mâinii de lucru în economiile mixte, după ani îndelungaţi de căutări şi aplicări de soluţii unei probleme centrale a societăţilor moderne. Se prea poate ca experienţele şi cerinţele mai recente din întreaga lume să-i oblige pe slujitorii ştiinţei economice de pretutindeni să caute noi căi şi să deschidă noi orizonturi cunoaşterii şi rezolvării problemei folosirii mâinii de lucru, într-o epocă a mersului spre o nouă civilizaţie în toate domeniile, radical diferită de tot ce a fost din antichitate şi până acum pe planeta noastră.

10.2.3 Noua stângă de la Cambridge Ideea keynesistă de reformare a economiei de piaţă a cunoscut dezvoltări prin optica diverselor sisteme de interese, inclusiv ale stângii burgheze şi ale muncitorimii laburiste, social-democrate şi socialiste. Chiar la Cambridge, sediul iniţierii doctrinei keynesiste, s-a creat o şcoală de stânga, printre promotorii ei înscriindu-se Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nocholas kaldor, Tibor Balogh, etc. Ideea călăuzitoare este cea de conciliere, prin măsuri practice, a intereselor muncii cu cele ale capitalului, iar în plan teoretic, de îmbinare a unor realizări teoretice din doctrina lui J.M.Keynes cu altele din doctrina lui D.Ricardo şi/sau K.Marx. Întrebarea care se pune este: orientarea menţionată, mult criticată şi din dreapta şi din stânga, deschide noi orizonturi cunoaşterii economiilor unei perioade de tranziţie spre o nouă civilizaţie? Abordarea din această perspectivă a creaţiei teoretice a promotorilor ne poate apropia de un răspuns cât mai întemeiat. Din motive de spaţiu, ne vom limita la o scurtă analiză a postulatelor uneia din lucrările lui P.Sraffa, de circulaţie mondială, dar mai puţin cunoscută, citită şi citată la noi. Este vorba de lucrarea Producţia de mărfuri prin intermediul mărfurilor. Preludiu la o critică a teoriei economice, elaborată îndelung, începând cu anul 1925 până în 1955, pregătită încă patru ani pentru tipar şi prefaţată pentru apariţie în 1959. Lucrarea este o replică, demnă de luat în consideraţie, dată revoluţiei marginaliste care a înlăturat din tradiţia clasică teoria valorii creată de muncă şi a plusvalorii (ambele cu importantă încărcătură ideologică) înlocuindu-le cu teoria utilităţii marginale şi a productivităţii marginale a factorilor de producţie instrumente utile practicii cotidiene ale economiei de piaţă. P.Sraffa a iniţiat acţiunea de readucere în circuitul contemporan de idei a creaţiei marilor clasici, A.Smith şi D.Ricardo aşa cum a fost ea în realitate, într-un context în care criticiştii o repudiau iar neoclasicii neglijeau o parte esenţială a ei. El, în colaborare cu M.Dobb, arepublicat între anii 1953 şi 1955 lucrările şi corespondenţa lui D.Ricardo9). Acţiunea a căpătat adepţi, iar unii autori au apreciat-o ca pe un mijloc de depăşire a crizei în care se află, de mai multă vreme, ştiinţa economică. Spre deosebire de economiştii neoclasici, cunoscuţi promotori ai marginalismului – care pun accent pe variabilitatea scării producţiei şi a proporţiei factorilor folosiţi, în analiza eficienţei, profitabilităţii şi a repartiţiei venitului – 171

Sraffa îşi propune să studieze “proprietăţile unui sistem economic care nu depinde nici de modificările în scara producţiei, nici de variaţiile în proporţia factorilor folosiţi. Acest punct de vedere, care este cel al vechilor economişti clasici de la Adam Smith la Ricardo, a fost dat la fund şi uitat cu începere de la afirmarea analizei marginale”10). Prin teoria utilităţii marginale, marginaliştii orientează atenţia asupra punctului până la care folosirea unui surplus de factori de producţie, pentru a spori oferta, este o acţiune avantajoasă sau nu, face să crească (sau să scadă) profitul scontat. La fel şi cu scara producţiei: unde se află punctul lărgirii (sau îngustării) scării producţiei de la care curba profitabilităţii începe să scadă, fără să se dea importanţă modului de creare a substanţei sociale a valorii mărfurilor şi serviciilor. Conform teoriei productivităţii marginale a factorilor, repartiţia venitului se face între ei (capital, muncă, natură, întreprinzător) în funcţie de productivitatea ultimului element din fiecare factori de producţie; o asemenea repartiţie este socotită ca cea mai echitabilă. Dezacordul neokeynesiştilor de stânga cu asemenea teorii porneşte de la neputinţa acesteia de a explica o seamă de realităţi din economiile de piaţă occidentale, ca cele ale marilor discrepanţe de avere şi putere, ale pauperizării unei părţi a populaţiei, ale existenţei subdezvoltării umane în mijlocul superbogăţiei etc. Revenirea lor la ipotezele, punctele de plecare şi la teoriile clasice despre valoare şi plusvaloare este legată, în mare măsură, de nevoia cunoaşterii şi explicării unor asemenea realităţi. Într-o economie de piaţă totul se vinde şi se cumpără, este marfă; fie că este vorba de bunuri de consum utile traiului normal al oamenilor (numite fundamentale, spre deosebire de cele care aduc profit dar de care oamenii s-ar putea dispensa, ca armele sofisticate de exemplu, numite nefundamentale, convenţional caracterizate ce “de lux”), fie pe bunuri de investiţii sau forţa de muncă. Deci, mărfurile se produc prin intermediul mărfurilor în ramuri diferite şi într-o societate foarte simplă unde se produce pentru subzistenţă, fără a urmări sporirea avuţiei, mărfurile se schimbă unele pe altele iar nevoile fundamentale sunt satisfăcute, într-o asemenea societate lucrurile sunt simple. Ele se complică atunci când producţia se realizează cu un surplus, de împărţit între participanţii la crearea lui, fapt ce implică măsuri şi corelări ale eforturilor depuse de fiecare pentru a vedea ce i se cuvine şi a compara cu ceea ce îi revine practic prin distribuire. După Sraffa “dacă economia produce mai mult decât minimul necesar înlocuirii a ceea ce s-a consumat în producţie şi există un surplus care se distribuie, sistemul intră în contradicţie cu sine însuşi”. Aceasta întrucât unul din efectele existenţei surplusului sunt produsele “de lux” care nu servesc nici la satisfacerea nevoilor fundamentale de consum şi nici ca mijloace de producţie. “Înainte, după Sraffa, fiecare marfă era încadrată în acelaşi timp printre produse şi printre mijloacele de producţie; prin urmare, fiecare intră direct sau indirect în producţie tuturor celorlalte mărfuri şi fiecare are un rol în determinarea preţurilor. Dar acum există loc pentru o nouă clasă de produse, produsele de “lux” care nu sunt folosite nici ca instrumente de producţie, nici ca mijloace de subzistenţă, în producerea altora”. 172

Existenţa şi extinderea produselor “de lux” deformează imaginea asupra ţelurilor producţiei, a creării valorii şi a formării preţurilor, a distribuirii şi utilizării veniturilor, alimentează dezechilibre în economie şi societate, stimulează contradicţii. Cheia înţelegerii conradicţiei sistemului cu sine însuşi se cere căutată în modul creării, repartizării circulaţiei şi al consumului surplusului. Într-o economie liberă de piaţă contradicţia menţionată este alimentată de însuşi mecanismul pieţei. Cum arătase şi D.Ricardo, fiecare factor de producţie – capital, muncă, natură – şi forţele sociale care se află în spatele lor caută, împinse de nevoi, să-şi apropie cât mai mult din surplus. Ricardo demonstrase la vremea sa că renta va fi mărită necontenit de proprietarii funciari prin scumpirea produselor agricole în virtutea caracterului limitat al pământului de cultivat, cu efect restrictiv asupra ofertei, pe de o parte, şi de creştere a cererii pe baza sporului natural al populaţiei, pe de alta. Creşterea preţurilor produselor de consum alimentar îi determină pe muncitori să ceară sporirea salariilor, fapt ce reduce profiturile capitalurilor până la limita descurajării investitorilor. Aici îşi are originea pasimismul lui asupra perspectivelor economiei de piaţă, dacă se continuă menţinerea monopolului particular asupra pământului. El a propus trecerea fondului funciar în proprietatea naţiunii care să-l arendeze, după un sistem bine chibzuit, celor care-l lucrează. Ideea clasicilor, mai ales în formă elaborată de Ricardo, despre raporturile contradictorii între salariu şi profit, este reluată în noile condiţii şi dezvoltată în legătură cu influenţa lor asupra preţurilor şi a dezvoltării diferitelor ramuri şi sectoare ale economiei. În noile condiţii ale economiei de piaţă dirijată în care – după al doilea război mondial inflaţia s-a generalizat şi permanentizat – reprezentanţii muncii îi acuză pe deţinătorii de capital de incitarea inflaţiei ca urmare a goanei după cât mai mult profit, iar cei ai capitalului îi acuză pe muncitori de agravarea fenomenului menţionat ca urmare a deselor şi substanţialelor revendicări salariale, s-au cerut noi şi profunde explicaţii pentru raporturile între salarii, profituri şi inflaţie. Inovaţiile lui Sraffa sunt legate de modul în care analizează raporturile între muncă, respectiv forţa de muncă şi mijloacele de producţie, ambele luate în calitatea lor de mărfuri. De aici el deduce măsura influenţelor exercitate de dinamica ratelor salariului şi profitului asupra variaţiilor preţurilor. Ca situaţii limită se iau rata maximă a salariului – caz în care “valorile relative ale mărfurilor sunt proporţionale cu costurile lor în muncă, adică cu cantitatea de muncă ce a servit direct sau indirect pentru a le produce” şi rata maximă a profitului, “rata profitului care ar exista dacă totalitatea venitului naţional ar fi constituită din profituri”. Cazurile posibile şi reale se situează într-o gamă largă între 0 şi 1 salariu pe de o parte, 0 şi 1 profit, pe de alta 1 reprezentând cazul în care întreaga valoare nou creată ar fi numai salariu, or numai profit. Influenţa oscilaţiilor ratei creşterii salariilor sau a profiturilor asupra dinamicii preţurilor, inclusiv a inflaţiei, este pusă în legătură cu raporturile în care se găseşte forţa de muncă în consumarea ei prin muncă faţă de mijloacele de producţie. 173

Analizele efectuate conduc la constatarea că, datorită creşterii raportului menţionat în favoarea mijloacelor de producţie, orice procent de creştere a ratei profitului dă un impuls mai puternic creşterii preţurilor decât cel dat de procentul similar al creşterii salariilor. În economiile de piaţă contemporane un rol important, după Sraffa, îl au “raporturile dintre muncă şi mijloacele de producţie”, în condiţiile în care cei ce depun munca sunt organizaţi pentru apărarea intereselor lor, inclusiv pentru apropierea unei părţi din surplus, iar deţinătorii mijloacelor de producţie sunt şi ei organizaţi ca să-şi apere interesele şi să ia o parte cât mai substanţială din surplus. Statul, angajat în viaţa economică şi socială, se cuvine să intervină prin diverse politici (inclusiv ale veniturilor, taxelor, impozitelor, indexării, ajutoarelor de şomaj etc) prin care să contribuie la realizarea unei drepte repartiţii a surplusului de valoare. Spre deosebire de Smith, ricardo şi Marx, care considerau că distribuirea plusvalorii avea loc în condiţiile pieţei libere concurenţiale numai între clasele deţinătoare de capital şi proprietăţi funciare, în teoria lui Sraffa la împărţirea acesteia mai iau parte salariaţii şi statul.

10.3 “Contrarevoluţia keynesiană” Locul şi rolul keynesismului în ştiinţa economică actuală Doctrina keynesistă s-a răspândit cu iuţeală, a căpătat numeroşi adepţi în rândul teoreticienilor şi oamenilor practicii economice, a fost socotită o mare cucerire şi s-a menţinut la loc de frunte până în anii ’70, când împotriva ei s-a declanşat o adevărată contrarevoluţie. Adepţii ai neoclasicismului, mai ales sub forma neoliberală şi monetaristă, nu s-au oprit la contestarea valorii ştiinţifice, ci au dus critica mai departe prezentând-o ca o creaţie mistificatoare, înşelătoare. Keynesismul, socotit tămăduitor până la criza din 1974-1975, a început să fie prezentat de promotorii contrarevoluţiei ca un leac care vindecă boala dar ăl poate nimici pe bolnav. Accentul mare pus la sprijinirea cererii ca o condiţie a funcţionării mecanismului economic, a fost transformat de adversarii neoclasici, în plină ascensiune, în cap de acuzare pentru incitarea inflaţiei cu două cifre, devenită pericol principal pentru mersul societăţii. O restudiere a teoriei keynesiene în noile condiţii, ale îngrădiriipieţei şi ale incitării inflaţiei, l-a condus pe A.Leijonhuvfud la aprecierea acesteia ca pe "un caz particular al teoriei echilibrului neoclasic. La un nivel foarte abstract, scria el, (dispare) distincţia fundamentală între echilibrul general (neoclasic) şi modelele keynesiene se sprijină pe fantoma variabilelor cantitative în ajustările între ofertă şi cerere”11). În aceeaşi perioadă R.W.Clower consideră modelul keynesian “ca un caz particular al dezechilibrului general”12). Lui Keynes i se răspunde cu acelaşi procedeu prin care el a căutat să diminueze importanţa clasicismului şi neoclasicismului, considerându-le drept teorii ale unor cazuri şi situaţii speciale. Susţinătorii lui Keynes contraatacă contrarevoluţia motivând că doctrina maestrului a fost, cu timpul deformată de ingerinţe neoclasice, care i-au deturnat sensul, făcând-o ineficientă şi chiar contraeficientă13). 174

Universitarii de la Harvard au sărbătorit în septembrie 1986, 350 de ani de la înfiinţarea acesteia. Simpozionul organizat de economişti a avut ca temă Economia politică keynesiană şi Harvardul. S-a remarcat că dacă în 1950 se putea vorbi de o “ilustră absenţă a keynesismului la Harvard”, în mai puţin de un deceniu s-a format aici o importantă şcoală cu concursul unor profesori de frunte ca A.Hansen (supranumit şi Keynesul american), S.Harris (autorul lucrării “Revoluţia keynesiană”), R.Musgrave, L.Metzler, E.Domar, J.Tobin, H.Wallich, R.Bichop, S.Alexander etc. Şcoala de la Harvard, cum va aprecia P.A.Samuelson “a fost cea căreia i-a revenit meritul de a fi făcut din maroceconomie (iniţiată de Keynes) o ştiinţă în plină dezvoltare”14). Dar, cum viaţa economică nu stă pe loc, fiecare generaţie trebuie să-şi redefinească conceptele. Profesorul M.Feldstein, produs la Harvardului în curs de “keynesificare” la sfârşitul deceniului cinci şi începutul celui de-al şaselea, a parcurs ascensiunea şi decăderea keynesismului, cu spirit şi discernământ critic el aprecia, la simpozionul din 1986, că perioada anilor ’60 a fost cea mai favorabilă keynesismului, dar tot ea i-a pregătit şi decăderea. Doctrina lui era construită pe piesa de bază a insuficienţei cererii solvabile, a cărei impulsionare îngrădea posibilităţile de sporire a ofertei. De aceea, prin politicile economice keynesiste nu se putea împinge economia înainte “cum nu poţi împinge o sfoară”, dar poţi să tragi de ea (depinde ce?) cu efort şi oboseală. Aplicarea remediilor keynesiste în SUA în perioada administraţiei Kennedy – Johnson a condus la reducerea şomajului cu preţul incitării inflaţiei. Autorul consideră că efectele respective derivă din “viziunea incorectă a keynesismului asupra şomajului şi teama nejustificată de acumulări. Pentru a reduce şomajul, keynesisştii au recomandat sporirea cererii prin intermediul creşterii cheltuielilor guvernamentale. Din păcate, opinia keynesistă că şomajul este determinat de lipsa de cerere, a condus către o politică, care a suprastimulat cererea şi a incitat inflaţia la sfârşitul anilor ’60 şi în anii ‘70”15). O asemenea constatare a impulsionat reacţiile negative faţă de keynesism şi a deschis calea reafirmării neoclasicismului, de economişti de prestigiu ca F.Hayek, J.Rueff, M.Friedman, de o seamă de “noi economişti”. Prin “Supply Side Economics” (Teoria economiei susţinătoare a ofertei) s-a cerut, şi motivat teoretic, de plasarea accentului spre stimularea ofertei prin susţinerea iniţiativei private, retragerea statului din economie şi revigorarea instrumentelor pieţei. Cel mai înşelător aspect al doctrinei keynesiste, după opinia unuia dintre foştii ei susţinători, este lipsa de consideraţie pentru acumularea de capital, accentul pe efectul şi câştigul imediat, fără a ţine seama de ce se va întâmpla întrun orizont de timp mai larg. În acest sens Keynes a căutat să dea prestigiu “intelectual ideii după care o ţară se poate dezvolta mai mult dacă economiseşte mai puţin”. Funcţia progresistă a acumulării la el se transformă într-un neajuns al economiei izvorât dintr-un “viciu” al oamenilor, cel al economisirii. Economişti ai ţărilor subdezvoltate, din acest motiv major, au devenit circumspecţi faţă de keynesism, l-au ocolit”16). Ţările lor aveau şi au nevoie de importante acumulări, ca o condiţie indispensabilă a impulsionării creşterii economice. 175

Dacă se acumulează puţin, e drept, nu sporesc considerabil capacităţile de producţie şi odată cu ele, “pericolul” supraaglomerării pieţelor cu mărfuri, servicii, capitaluri care ar putea accentua decalajul între ofertă şi cerere în viitor este mic. Aceasta-i o latură a problemei. Cealaltă este legată de sporirea comenzilor pentru bunuri investiţionale, crearea de locuri de muncă suplimentare, sporirea venitului naţional, din care să se poată alimenta bugetul cu venituri mai substanţiale, ca suport şi pentru cheltuieli sociale sporite. Altfel, generaţiilor viitoare nu le lăsăm o ţară bogată, în plus grevată de mari datorii, rezultate din împrumuturi şi deficitare bugetare solicitate de sprijinirea cererii cu orice chip. Argumentul keynesist că noi, ca naţiune, ne plătim datoria nouă înşine s-a dovedit fals. “Din cauza deficitelor bugetare din trecut, susţine M.Geldstein, acum avem un stoc mai mic de capital, o productivitate a muncii mai mică şi venituri reale mai mici. Noi şi copiii noştri vom plăti adevăratele costuri ale deficitelor din trecut. Doar plata dobânzii la datoria naţională reprezintă acum 40% din toate impozitele asupra veniturilor personale. Fără această datorie moştenită, impozitele ar fi cu 40% mai mici azi şi stimulentele pentru compensarea taxelor ar fi mult mai eficace”. Aplicarea keynesismului a lăsat guvernelor greaua moştenire a inflaţiei, deficitelor bugetare şi datoriei publice care afectează orice politică de redresare şi avânt. Mai mult, ele au stimulat crearea unui aparat greoi, supradiemnsionat şi costisitor, structuri rigide impuse de guverne, considerate de G.Shultz ca fiind principalele obstacole ale creşterii economice. Trecutul keynesist, apreciat prin prisma rezultatelor politicilor economice şi privind spre viitor, a dat naştere la consideraţii de genul celor care urmează: “Atâta timp cât vor fi noi probleme de rezolvat în funcţionarea viitoare a economiei, cred, scria Feldstein, că funcţionarea economiei de piaţă la nivelul discutat (macroeconomic n.n.) este destul de bine înţeles de economiştii de profesie. Vechile adevăruri după care creşterea economică depinde de acumularea de capital, de calitatea şi eforturile forţei de muncă, de întreprinzători şi de tehnologii au fost înţelese de marii economişti ai secolului al XIX-lea. Viitorul economiei şi al ştiinţei economice ne apare mai luminos întrucât economiştii profesionişti revin la aceste adevăruri”. O societate de consum raţional sporit trebuie să fie mai întâi o societate de acumulare şi producţie ca să poată oferi cele necesare cererii pentru consum neproductiv şi productiv. Sunt şi economişti care învinuiesc keynesismul de complicitate cu comunismul şi socialismul fiindcă susţine unele măsuri cu caracter social, manifestă grijă pentru ocuparea forţei de muncă, îngrădeşte iniţiativa privată ş.a. În vara anului 1962 – cum relatează Benjamin M.Friedman în comunicarea de la Simpozionul mai sus menţionat din 1986 – a apărut o carte intitulată: “Keynes at Harvard. A Veritas Foundation Staff Study”. Destinaţia ei era “educarea funcţionarilor, lucrătorilor, studenţilor şi absolvenţilor colegiilor şi universităţilor americane, cu privire la comunism, la conspiraţia internaţională a socialismului şi la metodele acestuia de infiltrare în SUA”. “Legătura” între keynesismul originar şi socialism constă în teama lui Keynes că dacă guvernele economiilor de piaţă nu vor manifesta interes şi iniţiativă pentru remedierea neajunsurilor acestora, mersul 176

înspre “socialismul de stat” va fi iminent. Din rezumarea de către B.M.Friedman a ideilor-forţă ale keynesismului de la Harvard din anii ‘60-’70 nu rezultă nici o “încurcătură” comunistă sau socialistă a acestuia. În schimb rezultă că, la Harvard şi în alte universităţi, profesorii s-au detaşat de keynesism şi s-au orientat spre studiul problemelor practice majore ca cele ale inflaţiei, ale formării capitalului în contextul asigurării echilibrului. În a doua jumătate a anilor ’80 “economiştii au mutat accentul pe formele evidente ale mişcărilor care au loc în economie”17), iar apropierea de formele noi de manifestare ale vieţii economice n-au rămas fără roade. Şi totuşi keynesismul, cum se exprima un exeget în toiul polemicilor, “are ceva important în el”. Tocmai de aceea el nu poate să dispară fără urme, inclusiv pozitive, de pe scena preocupărilor ştiinţifice. Împingerea lui pe plan secundar se datorează, în parte, cuprinderii parţiale a marilor procese şi tendinţe din economiile lumii contemporane, unor erori teoretice şi politicilor economice care au vizat atenuarea formelor de manifestare ale instabilităţii fără a viza cauzele profunde ale ei. Eforturile mişcării de elaborare a unei doctrine postkeynesiste urmăresc reabilitarea a ceea ce a fost şi este valoros în keynesism şi care îi pot face pe economişti mai pricepuţi. Căci studierea Teoriei generale, cum menţiona J.Schumpeter, nu te face neapărat keynesist, dar “ea face din noi economişti mai buni. Ca şi în cazul lui Marx, este posibil să-l admiri pe Keynes, cu toate că viziunea sa socială este greşită şi că fiecare din propoziţiunile sale este înşelătoare. Oricare va fi destinul doctrinei, memoria omului va continua să trăiască: ea va supravieţui în acelaşi timp keynesismului şi reacţiei pe care el a provocat-o18). Cele spuse de Schumpeter în anii ’40 sunt duse mai departe de economiştii angajaţi în constituirea unei doctrine postkeynesiste, de respiraţie mai largă, şi care susţin că unele realizări importante ale maestrului au şanse de supravieţuire. Principala contribuţie a lui Keynes – de unii admisă iar de alţii pusă la îndoială şi chiar contestată – este sintetizată în “revoluţia macroeconomică” menită să dea o nouă orientare înţelegerii economiei şi sprijinirii mersului ei de către ştiinţă. În anii ’50, de glorie a keynesismului, se publică o lucrare despre revoluţia keynesiană19) care a declanşat controverse pe tema existenţei sau nu a unei asemenea revoluţii. Şi astăzi se mai dispută tema respectivă, iar aprecierile nu sunt lipsite de legături cu poziţiile, crezurile şi aspiraţiile curentelor de gândire economică din care autorii fac parte. Marxiştii, cum remarcă economistul canadian, Roger Dehem, apreciază keynesismul ca pe un sistem teoretic “care a permis capitalismului să-şi prelungească existenţa precară”20). Cei care i-au acordat încredere şi s-au inspirat din el recunosc revoluţia keynesiană întrucât a “arătat cum să fie gestionat capitalismul în avantajul tuturor” (şi astfel) “a jucat un rol binefăcător pentru omenire”. Din contră, în ochii celor care n-au pierdut încrederea în virtuţile economiei liberale, adică a neoclasicilor, keynesismul ar fi o înşelătorie, şi nicidecum o revoluţie în ştiinţă, un fenomen regretabil, făcut vinovat de accentuarea stărilor negative din economiile de piaţă dirijate. După ei “inflaţia preţurilor, creşterea datoriei publice, atitudinea speculativă a agenţilor economici 177

deveniţi suspicioşi faţă de comportamentul statului, au făcut ca principiile altădată salutare în contextul keynesian, să fie astăzi periculoase. În loc să grăbească revenirea la echilibru, ele riscă să provoace o accentuare a dereglărilor”. Keynesismul însuşi – prin concepţie, metodă şi funcţii – oferă numeroase ocazii de critică. Dar aceasta nu justifică tendinţa unora de a-l “arunca la lada cu vechituri”. În favoarea existenţei unei revoluţii keynesiene se pronunţă şi Marc Blaug, unul dintre specialiştii importanţi în istoria gândirii economice. După el “a existat realmente o revoluţie keynesiană” a cărei contribuţie principală la cunoaşterea economiei moderne “nu se limitează la înlocuirea preocupărilor tradiţionale cu privire la firme şi la menajuri cu cele referitoare la mărimi agregate (macroeconomice n.n.). Ea aduce o formulare a teoriei în termeni de model ale cărui variabile şi relaţii-cheie sunt explicitate într-un asemenea mod, încât ele pot să facă obiectul verificărilor şi măsurărilor cantitative”21). Iar cu aceasta s-au oferit fundamente teoretice econometriei, empirică la începuturile ei. La finele celui de-al doilea război mondial, măsurarea dimensiunilor şi intensităţii fenomenelor şi proceselor economice devenise principalul domeniu în ascensiune al ştiinţei economice, iar modelele macroeconomice keynesiste şi neokeynesiste figurau, cu deplin drept, în lucrările econometricienilor care, de altfel, au şi luat cele mai multe din premiile Nobel pentru economie. "Cel mai mare omagiu care poate fi adus unui economist, după Blaug, este de a recunoşte că ştiinţa economică este de neimaginat fără el. Nu este oare evident că un astfel de caz este al lui Keynes?” Există, în apreciere, un sâmbure de adevăr. În ce mă priveşte, socotesc că Keynes a schimbat o paradigmă de gradul doi a ştiinţei economice şi de aceea a afectuat o revoluţie parţială în domeniul dat. Noua mare paradigmă, de gradul întâi, a ştiinţei economice se aşteaptă a fi descoperită iar marea revoluţie în ştiinţa economică se cere a fi înfăptuită.

178

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1. Dehem R.

Historie de la pensée économique. Dès mercantilistes à Keynes, Quebec, les Presses de l’Université Laval, Dunod, 1984, p.417

2. Keynes J.M.

Essais de persuasion, Paris, 1933.

3.Schumpeter J.A

Histoire de l’analyse économique, t.III, Paris, Gallimard, 1983, p.566

4. Keynes J.M.

Urmările economice ale păcii, Viaţa Românească, Bucureşti, 1920, p.8, 20

5. Keynes J.M.

Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p.41-47

6. Harrod R.F.

Towards a Dynamic Economics. Some Present Development of Economic Theory and Their Application to Policy, London, 1956, p.66, 41, 42

7. Samuelson P.A.

L’Économique, septiéme edition, tome I, Paris, Librairie Armond Colin, 1968, p.18, 382-383, 427

8. Samuelson P.A. Nordhaus W.P.

Economics, thirteenth edition, McGraw-Hill Book Company, New-York, 1989, p.283-284

9. * * *

The Works and Correspondence of David Ricardo, Edited by Piero Sraffa and Maurice Dobb, vol.I-X, Cambridge, 19531955

10. Sraffa P.

Production de marchandises par des marchandises. Prelude à une critique de la théorie économique, Paris, Dunod 1977, p.V, 7, 9, 15, 22

11. Leijonhufvud A.

On Keynesian Economics and the Economics of Keynes, London, Oxford, University Press, 1966, p.51

12. Clower R.W.

The Keynesian Counter-Revolution: A Teoretical Appraisal, în The Theory of Interest Rates, edited by F.A.Hahn and F.Brechling, Mac-Millan, 1965

179

13.Barrère . A. et alţii

Controverses sur le système keynesian, Paris, Economica, 1976

14. Samuelson P.A.

In the Beginning, în “Challenge” July-August, 1988, p.33

15. Feldstein M.

Counter Revolution in Progress, în “Challenge” July-August /1988, p.42-45

16. NicolaeVăleanu I.

Subdezvoltarea economică în lumea actuală, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, Vezi tratarea acestei probleme, p.78-83

17. Friedman B.M.

Evolution Prevails, în “Challenge” July-August, 1988, p.50

18. Schumpeter J.A.

Opere citate, p.589

19. Klein L.R.

The Keynesian Revolution, London, 1956

20. Dehem R.

Opere citate, p.418

21 Blaug M.

Opere citate, p.773

180

Obiectivele temei: cunoaşterea teoriilor, curentelor şi şcolilor de gândiriilor economică cele mai semnificative din perioada amintită; evidenţierea contribuţiilor unor mari autori (mulţi dintre ei laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie ) la dezvoltarea ştiinţei economice; descifrarea sensului extinderii domeniului de cercetare al ştiinţei economice; rolul teoriei economice în fundamentarea politicilor economice

11.1 Şcoala austriacă Şcoala austriacă are ca punct de pornire momentul publicării de către Carl Menger a "Principiilor economiei". Programul economic de cercetare schiţat în această lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul căruia îşi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie. Astfel, prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arătat că toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi măsurată cantitativ, ci numai relativ, adică preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academică şi moartea prematură a lui Bohm-Bawerk au provocat o scădere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economică păreau a fi absorbite în curentul central de gândire. A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare faţă de celelalte şcoli de gândire economică. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasiană) şi propun o nouă teorie a ciclului de afaceri (opusă şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politică deplorabilă îi va obliga pe toţi cei menţionaţi să emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectuală austriacă părea pierdută. 181

A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o nouă generaţie de economişti, care să ducă mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauză că austriecii s-au constituit ca singura şcoală care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt. Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistă sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistă şi critica socialismului sub toate formele sale. Individualismul metodologic Principiul individualismului metodologic se află la baza programului austriac. El statuează că analiza economică trebuie condusă în aşa fel încât toate concluziile să poată fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altă parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economică reprezintă astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintă nu numai pilonul de bază al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei aconomice focalizată pe individ. În această ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretării economice este arbitrară, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea. Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetuează, reprezintă doar punctul de pornire în analiza economică şi nu punctul final. În viziunea austriacă analiza economică trebuie să tindă spre identificarea relaţilor de la cauză la efect, să producă o analiză genetic-cauzală (opusă analizei operaţionale, cultivată de economiştii contemporani). Analiza cauzală are ca o primă şi foarte importantă consecinţă introducerea timpului în economie ca o variabilă şi nu ca o constantă. Acţiunea umană are loc în timp, iar timpul devine rar şi capătă valenţele unui factor de producţie. Deosebit de importantă este şi precizarea potrivit căreia noţiunea de timp capătă proprietăţile sale temporale cunoscute numai dacă presupunem că timpul se scurge într-o singură direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă afirmăm că procesele economice sunt ireversibile. Într-o concluzie mai largă, individualismul metodologic asociază două lucruri importante: primul, oamenii acţionează, adică sunt dotaţi cu voinţă şi judecată proprie; de aici rezultă eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţă, adică pot să-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economică trebuie să ţină cont de dinamismul structurii pe care o studiază. Existenţa calculului în socialism Mises a fost primul care a arătat că în socialism este imposibil calculul economic. Atacul său pornea de la faptul că, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie să efectueze calcule economice. Or, acest lucru era imposibil 182

din cauză că neexistând proprietate privată, nu exista piaţă, iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia să efectueze calcule, dar fără să aibă numerele pe care să le introducă în aceste calcule! Concluzia lui era clară: calculul în socialism este imposibil. Acest raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însă dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din păcate, triumful doctrinei lor. Încercările de a respinge argumentele lui Mises nu au făcut decât să confirme degringolada teoretică a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semănat niciodată cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat să furnizeze un model de sistem socialist care să evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricatură a sistemului capitalist. Lange a încercat să facă din socialism un sistem care să imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fără a recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmă. Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de planificare. Hayek a fost cel care a mers pe idea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţă şi la perfecţionarea conceptului de de coordonare a planurilor individuale. Teoria ciclului de afaceri Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contribuţii austriece la ştiinţa economică. La origine, ea reprezintă împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetară a economistului suedez Knut Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în Teoria banilor şi a creditului. Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat această teorie. Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţială a ciclului se află o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestă în general printr-o creştere a preţurilor şi o scădere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Această extindere a creditului poate fi provocată atât de intervenţia Bancii Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determină o îmbunătăţire iniţială a condiţiilor de afaceri. Investitorii se găsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care să le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident că o rată a dobânzii mai mică sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul că creditul suplimentar ajunge întâi la producători/investitori, aceştia pot să liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativă a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativă a preţurilor se referă la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum). Pe măsură ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde să scadă. Dacă extinderea creditului nu se accelerează, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din urmă preţurile bunurilor de consum, determinând scăderea drastică profitabilităţii. Criza se declanşează atunci când, la preţurile existente, producătorii nu pot să-şi vândă mărfurile. Pentru a le vinde ei trebuie să scadă preţurile, însă cu preţul unor pierderi mari. Dacă în acest moment oferta de monedă se măreşte din nou, producătorii primesc un răgaz, dar finalul este 183

inevitabil. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie să se ajusteze în aşa fel încât profitabilitetea generală să ajungă la nivelul iniţial, determinat de rata naturală a dobânzii. A fost o vreme când teoria austriacă a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost "eliminată" de competiţia cu teoria keynesistă. Lipsa de rezistenţă a fost dată de faptul că teoria austriacă nu propune un remediu la criză; cel mai bun tratament al crizei, spun austriecii, este prevenirea ei. În concluzie teoria liberală a austriecilor era în completă contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la modă în epocă.

Ludwig von Mises Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg, în Galiţia, provincie a Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident, Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet, încet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă citind „Principiile economiei” de Carl Menger. Aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906, lucrează pe lângă judecători şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai important post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena. Din această poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război mondial. La biroul său de la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie, cu care avea să devină celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S.U.A. Deşi nu aducea vreo recunoaştere oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena, seminarul a atras rapid cele mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Printre participanţii la seminar s-au numărat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern, F.Machlup, R.Strigl. Apropierea războiului şi ascensiunea diferitelor forme ale socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de profesor de Relaţii Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Izbucnirea războiului îl forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S.U.A. În luna august a anului 1940 ajunge la New York. Pentru o vreme trăieşte din economii. Apoi publică diverse articole în ziarele din New York pe tot parcursul războiului. Astfel ajunge să-l cunoască pe Henry Hazlitt, mare jurnalist şi economist american, primul dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii teoriilor keynesiste. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o îmbunătăţire a situaţiei 184

sale personale. Prin William Volker Fund, primeşte un post de visiting professor la universitatea din New York, unde, în 1949, reîncepe atât de celebrele seminarii de economie. Anul 1949 coincide în mod fericit cu publicarea operei sale capitale Human Action. Mises a continuat să profeseze până în 1969, fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A. Până la retragerea sa din mediul universitar,va rămâne un scriitor prolific pe diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind printre cele mai importante.

Friederich August von Hayek Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes în răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu „dinamica” austriacă. Sa născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe frontul italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea din Viena, unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. În 1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele reprezentate erau numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia, istoria artei, muzică, psihanaliza, fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat în 1922. După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii, beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J.Schumpeter. Aici el începe o nouă teză de doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina niciodată. Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. Se întoarce la Viena în 1924 şi publică primele articole. În această perioadă, începe cercetările asupra teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută, totodată, să obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură, dar pornind de la analiza faptelor concrete. În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să fondeze Institutul austriac de cercetări economice, care are ca program de cercetare fluctuaţiile şi crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut până în 1931. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M. 185

Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle", unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor. În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în stilul său bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea. În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a ţine o conferenţă despre rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul unui grup de economişti liberali de la London School of Economics, pe când Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek rămâne la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie dobândită în 1938 şi la care nu a renunţat niciodată. În atmosfera londoneză continuă seria marilor controverse, de astă dată împotrive lui O.Lange. În cartea sa "Economia dirijată în regimul colectivist" formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea "socialismului de piaţă". O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular epistemologia. Într-un text publicat în 1937 "Economics and Knowledge" el prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii, distanţându-se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista Economica o serie de articole despre "Contrarevoluţia în ştiinţa", despre "scientism", adică despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. Hayek critică "raţionalismul constructivist" sau "naiv" care pretindea înţelegerea totală a societăţii, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului.Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, în seria "economiei pure" şi anume "The Pure Theory of Capital". Cu cartea sa din 1944, "The Road To Serfdom" (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani. În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti – la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini liberale şi mijloacele de a o păstra. Între cei invitaţi se aflau: M.Allais, M. Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M. Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii. Acest grup decide să-şi continue existenţa ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele societaţii de la Mont-Pelerin, pe care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de membrii din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse ţări. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek, în urma primirii de către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a participat. În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în S.U.A., unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă postul de profesor de ştiinţe sociale şi morale la universitatea din Chicago. La Chicago intră în contact cu cei care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra 186

cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil, adunând la seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi. Tot în această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: "J. S. Mill and Harriet Taylor"(1951), "The Counter-Revolution of Science"(1952), "The Political Ideal of the Rule and Low" (1955), "The Constitution of Liberty"(1960). Această ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură continuarea la "Drumul către servitute", fiind considerată de analiştii istoriei gândirii economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek. În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din Frieburg, Germania îi oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe prietenul său Walter Eucken, fondatorul şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi au creat baza teoretică a "miracolului economic german". La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg. În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei "Drept, legislaţie, libertate". Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii". De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv 1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al lui Hayek. În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel, Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee, pentru că această distincţie conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă", adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele economiei".

187

În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1980, organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti. Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism". În această carte el reia ideile sale obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei eronate după care omul se modelează. Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. von Hayek, dă dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea economice. Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile acestei şcoli, le va amplifica şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea extrema, deşi perfectă logic şi matematic, dar neoperaţională în economia reală. Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi, de procese şi instituţii. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. Piaţa nu este numai ceea ce în mod obişnuit cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire intelectuală comună. De alfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt parte integrantă a discursului său de economist. El nu a abandonat niciodată ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa economică? După opinia lui Hayek, opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia economică îşi asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale ştiintei economice.

11.2 Monetarismul Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în macroeconomie. De alfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele mai semnificative: 1. piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică; 2. componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor; 3. statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii. Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt 188

între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjucturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice, înlocuind keynesismul dominant până atunci. Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă. Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul monetarist: 1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor; 2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare; 3. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice. Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe. Pentru a înţelege mai bine această diversitate, este importantă precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase. Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, el are o serie de ramuri, care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii. Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M.Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului, ele se regăsesc în opera lui Friedman, simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare, precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare". În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii: => critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă; 189

=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjucturale de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.

Milton Friedman Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive Economics"(reprodus în antologia lui D. Hausman "Filosofia ştiinţei economice"), dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity Theory. A Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive Function). Tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, publică o istorie monetară a Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits", publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat după 1970 celui de la Bretton Woods. Militant al capitalismului şi al pieţei, el nu separă teoria economică de apărarea sistemului economic şi social. Asfel, în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradusă şi în româneşte) critică statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte). Dintre principiile friedmaniene reţinem: Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie. Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei. Venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real 190

evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman: • să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular. • să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul. Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi: ƒ moneda este un bun de consum; ƒ cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman) ƒ relaţia stabilă pentru cererea de monedă. În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei) Politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă. Eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie cu analiza lui Philips, M. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M. Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că agenţii economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a subocupării, pentru că salariaţii constată 191

creşterea preţurilor anticipând astfel creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de muncă a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflationiste, iar pe termen lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea preţurilor. Rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale caror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale. Respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor. Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului. Monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul standard, J. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi, în fond, singura garanţie a legaturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi monetarişti, metaliştii susţin reglarea economiei prin piaţă, respingând totodată politicile de stabilizare bugetară. Monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H. Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă, acordând un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte, ca şi Keynes, influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Drept urmare, autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare, ci este este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor, pentru a avea o creştere sănătoasă, politica monetară trebuie combinată cu limitarea deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală. K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou, şi anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. Ei susţin că există trei forme de active: moneda, titlurile(creditul) şi capitalul real. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să 192

menţină un raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi depozite pe de altă parte. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează că este controlată şi cea de-a doua. Monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală, care refuză rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care leagă investiţiile, creditul şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare. Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea nu se pot menţine decât dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. După opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu care se confruntă economia. Monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics, care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi din 1972, R. Lucas jr., care presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare, au fost puse în cauză anticipările adaptive. În replică, autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.

193

11.3 Teoria capitalului uman Teoria capitalului uman iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago, toţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie conţine, atât un filon teoreticslogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat prioritar problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice. Th. W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's View"(1959), "Education and Economic Growth"(1961) şi "Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman. Evident, concluziile sale unesc cele două arii de interes: • el insistă pe cele două elemente care ghidează dezvoltarea agriculturii: prima, supraevaluarea terenurilor agricole a căror importanţă economică se află în descreştere şi a doua, subevaluarea capitalului uman; • pune în cauză teoriile dezvoltării care insistau pe reformele agrare, supralicitând totodată "revoluţia verde". Ca şi alţi autori, el observă că sloganul anilor '60 "mai mult verde decât roşu", se înscrie mai mult în radicalismul tematic, decât practic. Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman între care le reţinem pe cele mai semnificative: 1. punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman; 2. analiza dezvoltării sub două aspecte: pe de-o parte, susţine că dezechilibrele fac parte din procesul de creştere economică şi sunt repere ale corecţiilor ulterioare şipe de altă parte, susţine creşterea diviziunii muncii şi a specializării în dezvoltare economică(pe linia cercetărilor deschise de A. Smith) 3. rolul guvernului este abordat în maniera pieţei politice: în ţările dezvoltate, de exemplu, lobby-ul fermierilor provoacă o tendinţă de supraevaluare a produselor agricole, prin urmare o supraproducţie; în mod similar industriaşii dominanţi în lumea a treia induc o insuficientă remunerare a agricultorilor şi deci, o supraproducţie în ţările sărace. Guvernele sunt parte a acestui joc. Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă. 194

G. Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care îndeosebi prin educaţie şi formare, practică o investiţie în capital uman. Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale care determină comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.). În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc. G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă, comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte), ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor. G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului uman. În primul rând, este definit capitalul uman, drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri. Investiţia în capital uman este determinată de o serie de motivaţii: ¾ determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman; ¾ remunerarea depinde de sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate de comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel spus, fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional. Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker, conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale 195

între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită. În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşază rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului, care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit un consumatorproducător. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilitaţi variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi de preţurile relative. Logic, schimbarea preferinţelor şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită de meloman. G. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor 196

sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj. O altă contribuţie a sa se referă la optimul cheltuielilor publice în domeniul securităţii sociale abordat în termeni normativi. G. J. Stigler, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1982, pentru studiile sale în domeniul economiei industiale, are contribuţii în aplicarea la teoria economică a sociologiei gusturilor, contribuind astfel la dezvoltare, din această perspectivă, a teoriei consumatorului. În acest context, trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile sale constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante a căutării de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Stigler arată că există diferite preţuri de echilibru compatibile cu eficacitatea economică, iar această situaţie rezultă din faptul că achiziţionarea informaţiei şi costurile tranzacţionale nu sunt nule. Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler este preocupat să caute cea mai bună calitate şi importanţă a reputaţiei mărcii, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului de căutare a consumatorului, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un precursor al economiei informaţiei. Stigler s-a remarcat şi ca un critic vehement al 197

intervenţiei statului în economie, dezvoltând concepte teoretice care pun în evidenţă ineficienţa reglementărilor. G. Stigler are şi alte contribuţii importante în domenii precum economia industrială (avansează principiul supravieţuitorului), programarea lineară, oligopolul, dar şi istoria gândirii economice, îndeosebi în direcţia descoperirii modului cum apar ideile economice printre specialişti (apreciind originalitatea şi capacitatea lor de a face să pătrundă în public noile idei şi concepte).

11.4 Teoria economiei ofertei Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al optulea se explică, în parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii. Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot Occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale teoriei ofertei. Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru puncte: 1. piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către activităţi care corespund alocării optimale; 2. firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se comportă în permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile relative le determină alegerile lor economice, iar printr-un astfel de comportament optimal este atins: 3. controlul impozitelor şi cheltuielilor publice(în fond, punerea în cauză a statului-providenţă). După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor, între timp liber şi muncă. Această situaţie coduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor şi investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal. 4. politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după cum în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci. A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei, revendică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt marcate de ruptura cu keynesismul. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor productivă. În acest context, cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un declanşator. Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a impozitelor, prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. Supply-siders propun o politică economică simplă care combină reducerea impozitelor cu 198

limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării sistematice a deficitului bugetar, contestând totodată eficacitatea multiplicatorului keynesian. G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamând reîntoarcerea la capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. În aceeaşi ordine de idei, G. Gilder subliniază nocivitatea ideilor redistributive, acuzându-i de mercantilism pe economiştii care focalizează discuţiile economice numai asupra redistribuirii şi inegalitaţii. Gilder respinge ideile redistributive folosind două argumente: • -în primul rând, nu-i un joc de sumă nulă, adică ceea ce câştigă unii, pierd alţii (aşa cum îl socotesc adepţii redistribuirii), ci un joc cu sumă pozitivă; capitalismul crează un surplus net din cooperarea tuturor şi în consecinţă din acest joc câştigă toată lumea. • -în al doilea rând, politicile redistributive de după 1964, au creat efecte perverse care se întorc împotriva celor care trebuiau protejaţi. Cu alte cuvinte, sărăcia, dacă există, a fost creată de statul providenţă care pretindea că o reduce. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor săraci, pentru că ea crează comportamentul şi mentalitatea de asistat, accentuând idea după care într-o economie, oferta contează, cererea nefiind nimic altceva decât o contrapartidă la prima. Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de popularizarea modelului californian din Silicon Valley, care exprimă inovare, ocupare şi profituri. Într-o analiză simplă, el respinge ideile lui J. K. Galbraith despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunându-le micilor întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. În aceeaşi serie el consideră că J.K.Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii capitalismului. Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei ofertei, între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile, producţia de bogăţie şi munca. În consecinţă, spune el, politica economică astfel constituită va conduce la creşterea veniturilor şi bunăstării. A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneşte de la următorul raţionament: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în mod necesar o creştere a încasărilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică preţurile relative ale factorilor muncă şi capital, perturbând ritmul lor în activitatea economică şi penalizând oferta. Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia, economiştii contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru a-şi demonstra teoria, foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. Modelul rezultat, cunoscut sub numele de "curba lui Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală (r) şi încasările statului din impozite (I). 199

Încasările statului (I) I*

M

IA = IB

0 Presiunea fiscală (r)

A r1

50%

B r2

100%

Figura 11.1

Din analiza acestei curbe rezultă că, dacă rata de impozitare este de 0%, atunci încasările fiscale sunt evident nule; dar sunt nule şi dacă rata de impozitare este de 100%, pentru că în acest caz, agenţii economici vor renunţa la munca oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscatoare. Deci, conchide Laffer, se verifică sloganul după care, "impozitul mare, omoară impozitul". Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil în acceptarea muncii, ea simbolizând că individul lucrează mai mult pentru stat decât pentru sine. Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim) interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim (I*), dar permite şi delimitarea unei părţi a "valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a "valorilor excesive", care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de impozitare sunt intensificate sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului. Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor, accelerând reducerile producţiei prevăzute a se realiza. Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi încasări fiscale (A şi B), dar punctul A este preferabil punctului B, deci el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai slabă, uşurând povara fiscală. A. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra ofertei de muncă. După opinia lui, individul arbitrează în permanenţă între muncă şi loisir, iar pentru alegerea sa el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele 200

două bunuri. O creştere a impozitelor, spune Laffer, semnifică pentru salariat o reducere a venitului său disponibil, deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se reduce. În acest caz, contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Altfel spus, operează efectul de substituţie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. În acest context, efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc, trebuie să muncească mai mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului, dar şi cu scopul de a plăti creşterea de impozite, fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care şi le doreşte. Laffer deduce că, la nivel microeconomic acţionează numai efectul de substituţie, în timp ce efectul de venit se anulează. Astfel, dacă presiunea fiscală scade, agenţii economici vor creşte oferta de muncă, iar dacă presiunea fiscală creşte, oferta de muncă se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber, pentru că o reducere a impozitelor, induce o creştere a ofertei de muncă. Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate, consum şi investiţii. El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de puternic influenţată de presiunea fiscală. Totodată, ratele de impozitare ridicate cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile între consumul imediat şi economii. Cu cât impozitul este mai ridicat, cu atât mai slabe sunt fluxurile viitoare aduse de economii. Rezultă că, familiile vor fi incitate să consume mai mult şi să economisească mai puţin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea beneficiului unei renunţări la consum, creşte preferinţa pentru prezent. Toate acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri, creşterea ratelor dobânzii frânarea investiţiilor. În concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive. Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a suscitat opinii şi critici diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată: susţinerea unei teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la macroeconomie.

201

11.5 Noua şcoală clasică Noua şcoală clasică şi-a facut simţită prezenţa îndeosebi după 1980, când R. Lucas jr., (laureat al Premiului Nobel în 1995) şi Th. Sargent într-o serie de studii au iniţiat "teoria anticipărilor raţionale". Ideea integrării în calculul economic a anticipărilor agenţilor nu este nouă. Pe linie keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptările întreprinzătorilor şi consumatorilor. De altfel, tradiţia keynesiană presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu alte cuvinte, salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii nominale. Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a se adapta la politica economică, au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul "să învăţăm din greşelile trecutului" nu oferă nici un mijloc de a exprima anticipări asupra unui viitor care va fi substanţial diferit de trecut. Anticipările raţionale susţin că agenţii economici sunt capabili să prevadă viitorul de o asemenea manieră încât să evite neplăcerile. Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate. In extremis, această poziţie face din fiecare cetăţean un vizionar extra-lucid, un cunoscător foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice care au importanţă în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert, fără capacitate de reacţie pentru că el nu are anticiparea anticipărilor. Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacităţii politicii economice de a lupta împotriva şomajului. Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Prescott, N. Wallace, au fost antikeynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauză orice variantă keynesistă a fost percepută drept o contrarevoluţie. Atitudinea lor este susţinută de scopurile tematice declarate şi anume o analiză fondată pe anticipări raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea cercetărilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al căror grad de pertinenţă ţine mai mult de capacitatea lor de previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în realitate. Prin extensie, teoria anticipărilor raţionale apare astfel fondată mai mult pe pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informaţiilor şi al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentară la un cost oarecare, numit cost de adaptare. Teoria anticipărilor raţionale are la bază o serie de ipoteze: ™ salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţă, ele adaptându-se perfect unui model de echilibru al oricărei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna egală cu cererea; ™ pieţele se comportă ca şi când agenţii economici utilizează cel mai bine toate informaţiile de care pot să dispună, atunci când iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun că indivizii şi 202

întreprinderile au o cunoaştere intuitivă, nu numai în felul cum suportă consecinţele evenimentelor economice apărute în sectorul lor sau pe propria piaţă, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale; ™ fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultă din erorile pe termen scurt ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În măsura în care ei utilizează mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu înseamnă că şi ştiu ce se va petrece în realitate. În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea că nu există şocuri sau perturbări majore, economia va fi eficientă. Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalităţii agenţilor se integrează într-o schemă de ansamblu care demonstrează inutilitatea teoriilor keynesiste. La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcările din comerţul internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. După cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupării pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât producţia totală şi volumul şomajului să rămână aproape constant. În echilibru, rata naturală a şomajului rezultă din adaptarea fricţională şi structurală intervenită la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantă, fluctuaţiile cererii globale apăreau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, în cursul cărora producţia şi şomajul se îndepărtau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauză a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie, potrivit opiniilor susţinătorilor anticipărilor raţionale, politica intermitentă şi imprevizibilă a statului, în special variaţiile masei monetare. Dacă, de exemplu, FED reduce masa monetară, cantitatea de monedă în raport cu volumul bunurilor produse este mai mică. Moneda devine astfel rară, ratele de schimb între monedă şi bunuri se modifică, iar nivelul preţurilor scade. O întreprindere constată că preţul pe care l-a obţinut la produsul său a scăzut, fără a realiza unde se plasează faţă de nivelul general al preţurilor. După o schimbare generală a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuă să-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Însă, fiecare întreprindere începe prin a se gândi că preţul produsului său a scăzut şi în consecinţă va reduce producţia. O creştere a masei monetare declanşează un proces invers: întreprinderile cred că preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia. Impactul schimbărilor politicilor economice asupra producţiei reale rămâne de altfel limitat pentru că indivizii nu întârzie să realizeze că nivelul preţurilor s-a schimbat. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel, teoreticienii anticipărilor raţionale subliniază că nu trebuie să se considere masa monetară izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice. Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipărilor raţionale operează cu ideea potrivit căreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. Curba ofertei 203

agregate este considerată verticală, astfel încât producţia nu poate devia de la Yn, adică de la nivelul natural al ofertei pentru economie. În acest cadru se degajă ideea fundamentală a teoriei anticipărilor raţionale: politicile guvernamentale menite să schimbe nivelul cererii agregate sunt fără efect. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piaţa muncii la o rată naturală a şomajului şi, în consecinţă, se poate considera Yn ca o rată naturală a ofertei sau a venitului pentru economie. În ipoteza că guvernul are posibilitatea să acţioneze de-o asemenea manieră încât, într-un prim timp, oferta să crească (de exemplu, prin acţiuni care să-i permită creşterea venitului nominal şi a cererii de monedă agregată) atunci ratele salariului nominal vor creşte, şi dacă salariaţii consideră aceste creşteri ca un echivalent al creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar. Dar, dacă producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescătoare, preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci când salariaţii realizează acest lucru, şomajul va reveni la poziţia iniţială şi producţia în punctul Yn. În acest punct, rata salariilor nominale şi preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersectează curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial. Concluzia este clară: orice politică economică aşezată pe o regulă stabilă nu are nici o şansă de a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume că toate regulile politicii economice de adaptare sistematică drept răspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului, decât că sectorul privat va fi avertizat. Această teoremă a ineficienţei politicii economice a făcut să tresară lumea economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive până la cele mai vehemente. Astfel, teoria anticipărilor raţionale a fost pusă în cauză sub aspect conceptual şi al construcţiei teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre teoria anticipărilor raţionale şi concurenţa liberă, în mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mărimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabilă revenirea la normal, după perioade mediocre, pentru că este scumpă, costisitoare. Critica este susţinută de relevarea unor situaţii din perioade obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi producţia trec prin faze succesive de creştere şi scădere sensibile de la o perioadă la alta, dar niciodată nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticipărilor raţionale, numai pe motiv că adaptarea producţiei şi ocupării se face cu costuri mari nu reprezintă nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema. O altă direcţie critică vine să conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantităţilor de muncă sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe concurenţiale. Opinia criticii contestă că alegerea ar putea fi blocată de insuficienţa locurilor de muncă sau de clientelă. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupării, dar numai de modeste 204

fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate fluctuaţia critică a preţurilor este foarte greu de prevăzut. Adică reacţiile ofertei şi elasticitaţii trebuie să fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacă se ia în calcul preţul adaptării, cu atât mai mult problema se agravează, pentru că variaţiile salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupării. A treia direcţie critică contestă raţionalitatea comportamentului în condiţiile ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele criticii speculează cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar practic nu există nici o analiză a originii lor sau a modului de eliminare. După opinia criticii teoria trebuie să explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu. Cea mai puternică atitudine critică este legată de îndrăzneala autorilor de a critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. În plus, ideea potrivit căreia sectorul privat îşi modifică comportamentul în funcţie de politica monetară şi bugetară, ar trebui reţinută pentru construcţia noilor politici economice hotărâte în lupta cu inflaţia. Apărătorii anticipărilor raţionale conchid că teoriile lor nu fac decât să prelungească, în situaţia de incertitudine, ipoteza obişnuită după care oamenii acţionează potrivit propriului interes. Cunoaşterea intuitivă pe care acesta o are despre felul cum funcţionează economia şi că îi interesează agregate economice şi parametri ca masa monetară şi deficitul bugetar, că se servesc de aceste informaţii şi că ştiu cum fluctuaţiile variabile le afectează propriile decizii. Anticipările raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Toată politica economică va fi clar anticipată în consecinţele sale. Toată politica economică sistematică se vede anulată în efectele sale. Singura soluţie constă în aceea ca statul să ia decizii inopinate care să surprindă agenţii economici. Vechea politică a reglării conjuncturale, practicată în anii '60-'70 şi fondată pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid. Teoria anticipărilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care există de fapt în jurul întregii politici economice, iar comportamentul raţional al agenţilor economici creşte incertitudinea, nesiguranţa politicii economice. Modele cu anticipări raţionale confruntă, pe de o parte autoritatea publică, cu un comportament fix, care determină oferta exogenă de monedă şi, pe de altă parte, agenţii economici care anticipează efectele unei variaţii ale acestei oferte. Inegalitatea situaţiei se datorează şi faptului că agenţii economici nu pot fi surprinşi de activităţile statului, pentru că statul nu deţine în nici un fel o poziţie de superioritate faţă de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar dacă considerăm că statul dispune, spre deosebire de agenţii economici, de informaţie suplimentară (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica economică devine eficace şi poate să folosească instrumentele 205

monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca statul să aibă informaţii complete despre agenţii economici. Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul relativ al informaţiei autorităţii publice şi al agenţilor economici.

11.6 Public choice „Public choice” este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent economic care fixează regulile jocului şi este, în acelaşi timp, şi arbitru şi jucător. În jurul public choice gravitează atât economişti cât şi politologi, în cea mai mare parte provenind de la universitatea Rochester (N. Y.) şi de la Virginia Polytechnic Institute. Cei mai cunoscuţi autori sunt J. Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1986) şi G. Tullock. Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe sunt prost luate în calculul pieţei. Public choice nu neagă că bunurile indivizibile necesită tarifare specială, dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai eficient dacă produce în locul pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra schimburilor ameliorează situaţia. Altfel spus, a admite că piaţa este imperfectă, nu implică în mod necesar o intervenţie crescândă a statului. În aceeaşi linie, Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului). Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului deciziilor indivizilor şi deciziilor colective, pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a statului, pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune ambiguă cum este bunăstarea socială. Teoria „public choice” are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când acţionează pe piaţa politică. Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze: ¾ indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi; ¾ deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare; ¾ indivizii se comportă pe piaţă, în relaţiile politice guvernamentale, în relaţiile de grup non-guvernamentale, precum şi în alte situaţii în mod asemănător.

206

În acest cadru, J. Buchanan recunoaşte că individul care participă la alegeri colective este presupus că ştie că alegerile sale au incidenţă asupra altor indivizi nu aplică metoda clasică (după care alegerea este analizată ca o alegere sub constrângeri, reflectând raţionalitatea decidentului care ţine cont de interesul său şi de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi). Funcţionarul, omul politic sau birocratul, nu sunt agenţi economici deasupra altora, ci indivizi care au propriile repere şi care caută să-şi maximizeze utilitatea în termeni de putere, de câştiguri monetare, de număr de birouri din subordine etc. Această raţionalitate fundamentală explică de ce fiecare consumator de bunuri colective pasează costul utilizării lor asupra altora (problema pasagerului clandestin), precum şi faptul că comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate (indivizii sunt perfecţi iar instituţiile sunt rele?). Tentaţia de a adopta un comportament de pasager clandestin (free rider), tentaţia cuiva de a se bucura de un bun gratuit ale căror costuri financiare sunt plătite de alţii pune în evidenţă problemele pe care le ridică relevarea preferinţelor în absenţa unui sistem de preţuri, care asigură excluziunea non-plătitorului. Buchanan respinge ideile lui Wicksell după care alegerea unei politici economice sau a unei producţii publice respectă regula unanimităţii, iar pentru punerea în practică a procesului deciziei colective este necesară o soluţie mai precisă decât direcţiea furnizată de Wiksell. Astfel, în 1962 într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, "The Calculus of Consent" (tradusă şi în româneşte) Buchanan şi Tullock au dezvoltat teza după care procedura majoritară nu este perfectă. Mai târziu, J. Buchanan în "The Limits of Liberty" (tradusă şi în româneşte) arată că sistemul majoritar de vot nu permite în mod necesar adoptarea măsurilor care să corespundă condiţiilor eficacităţii sociale. Fenomenul pieţei politice (logrolling) conduce la adoptarea de reguli sau cheltuieli ale căror costuri sociale sunt mai mari decât câştigurile sau pierderile realizate, "zvonerii" accentuâmd această tendinţă. Pe de altă parte, costul măsurilor propuse este dispersat asupra unui număr mare de persoane, în timp ce câştigul se concentrează la un număr mic. Grupurile de presiune acţionează în aşa fel încât efectele pozitive să fie foarte vizibile, iar cele negative să fie greu perceptibile, deschizând drumul pentru creşterea fără nici o limită a cheltuielilor statului. Buchanan optează pentru o democraţie temperată, instituţii stabile şi cu o oarecare autonomie faţă de presiunea grupurilor de presiune. În concluzie, analiza democraţiei este sinonimă cu analiza sistemului de vot. G. Tullock a dezvoltat în principal două teme: teoria alegătorului median şi analiza economică a birocraţiei. G. Tullock elaborează un model aşezat pe premisa conform căreia alegătorul median este cel care influenţează rezultatul. Utilizând o serie de ipoteze simplificatoare, Tullock demonstrează că preferinţele alegătorului median coincid cu punctul unde nemulţumirea este cea mai mică. Autorul utilizează acest model pentru analiza partidelor politice al căror obiectiv este realegerea şi care, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să-şi elaboreze programe bine definite. Teoria îi dă prilejul să arate că într-un sistem politic cu două partide tendinţa guvernării este spre centru, în timp ce un sistem cu trei partide cere mai 207

multă abilitate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi se face pe ascuns. Poziţia partidelor în acest caz se îndepărtează mult una de alta. Continuând raţionamentul, este lesne de presupus ce se întâmplă atunci când numărul partidelor scapă de sub control. Dar evident, teoria nu ia în calcul ce se întâmplă în momentul în care un partid are diverse curente interne, ceea ce măreşte numărul 'jucătorilor'. Analiza economică a birocraţiei reprezintă o altă tematică de interes abordată de Tullock şi A. Downs. Birocraţia este plasată în situaţia unui producător care trebuie să-şi maximizeze producţia în constrângerile date de mijloacele sale limitate. Teoria se bazează pe câteva ipoteze: 9 birocraţii (şi toţi ceilalţi agenţi sociali) caută să-şi atingă obiectivele printrun comportament raţional, adică ei acţionează în modul cel mai eficient posibil, în limita posibilităţilor şi ţinând cont de costul informaţiei. Birocraţii nu caută nimic altceva decât să maximizeze utilitatea. Aceasta înseamnă că ori de câte ori costul necesar pentru a atinge un scop dat creşte, în termeni de timp, efort, bani, birocraţii caută să atingă cel mai mic obiectiv şi invers, dacă scad costurile, ei caută să atingă obiectivul cel mai mare. 9 birocraţii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere, venit, prestigiu, securitate, comoditate, loialitate (pentru o idee, pentru o instituţie, pentru o ţară), mândrie pentru lucrul bine făcut şi dorinţa de a servi interesul public. 9 funcţiile sociale în fiecare organizaţie sunt puternic influenţate de structura şi comportamentul intern, după cum comportamentul intern influenţează structura. A. Downs defineşte un ansamblu de concepte pentru studiul comportamentului economic, social şi politic al birocratului printre care şi comoditatea şi interesul public. • -comoditatea reflectă ideea după care rutina şi obişnuinţa sunt surse de confort pentru orice om. În acest sens, schimbările sunt acceptate numai dacă aduc avantaje mai mari decât efortul care ar trebui depus pentru a depăşi comportamentele anterioare. Comoditatea semnifică faptul că o societate tinde să opună rezistenţă la schimbările de comportament care implică o supracreştere a eforturilor personale şi pe care le acceptă să-i bulverseze practicile stabilite dacă aceasta-i permite să-şi diminueze eforturile pentru a-şi îndeplini sarcinile;

208

•

-interesul public nu are o accepţie obiectivă, ci numai puncte de vedere individuale, iar aceste opinii nu au nici o raţiune de a converge spontan. Ca urmare, interesul personal domină în evaluarea interesului public. Interesul personal este definit drept ceea ce crede fiecare că trebuie să facă birocratul pentru a-şi îmbogaţii funcţia socială. Birocratul are deci tendinţa de a-şi maximiza preferinţele, dar aşa cum subliniază Tullock, dacă birocraţia evaluează corect cererea pentru un serviciu, guvernul are unele dificultăţi în determinarea costului lui. Pentru guvern, birocraţia este singura sursă de informaţii, ea poate să declare nu numai că nu se pot face economii, ci să şi crească costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse). Birocraţii rezistă la diminuarea registrului propriu graţie informaţiilor ample pe care le au asupra serviciilor lor. Tendinţa birocraţiei este clară: creşterea bugetelor lor fără vreo legătură reală cu funcţia socială fixată birourilor. Teoria despre birocraţie are în centrul ei ideea găsirii unei soluţii pentru derapajul excesiv al finanţelor publice. În acest sens, Tullock propune, pentru creşterea competitivităţii serviciilor guvernamentale, eliminarea oricărui contract de exclusivitate şi introducerea competiţiei în interiorul oricărui serviciu.

209

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1.

Becker, G.

Capitalul uman, Bucureşti, Editura All, 1997.

2.

Becker, G. Buchanan, J.

Comportamentul uman – Bucureşti, Editura All, 1994.

3.

Tullock, G.

Calculul consensului, Bucureşti, Editura Expert, 1995.

4.

Fridman, M.

5.

Fridman, M.

Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995 . Inflation et systemes monetaires, Calman - Levuy, 1976.

6.

Hayek, F.

Constituţia libertăţii, Iaşi, Institutul European, 1998.

7.

Hazlitt, H.

Lecţia de economie, Bucureşti, Editura Amerocart, 1994.

8.

Kirzner, I.

Perspectiva economică, Bucureşti, Editura All, 1996.

9.

Mises, L.

Human Action, Contemporary Books, Chicago, 1966.

10.

Mises, L.

Capitalismul şi duşmanii săi, Bucureşti, Editura Nemira, 1998.

11.

Stigler, G.

The economics Microeconomics, Publishing, 1986

12.

Beaud, M. Dostaler,G.

Gândirea economică de după Keynes, Eurosong& Book, Bucureşti 2000

13.

Snowdon, B. A modern guide to macroeconomics, Edward Elgar, 1994 Vane, H. Wynarczyk, P.

o

abordare

of information, Times Mirror/

economică,

în Readings in Mosby College

210

Teoriile moderne despre comerţul internaţional şi politicile economice externe ale statelor naţionale au cunoscut o dezvoltare şi o diversificare crescânde de la mijlocul secolului al XIX-lea şi până în prezent9,16). Acest fapt se explică atât datorită creşterii continue a volumului comerţului exterior, îndeosebi al ţărilor puternic industrializate, şi complicării lui (ca structură, curente de schimb şi rezultate, inclusiv accentuarea ciclicităţii acestui domeniu şi amplificarea fenomenelor de criză), cât şi în legătură cu numeroasele schimbări care au avut loc în diferite doctrine, ideologii, culturi şi la confluenţa dintre acestea şi civilizaţia modernă, bazată pe maşinism, automatizare şi informatică. Problema pieţelor şi cu precădere, a pieţelor externe a devenit, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi pe tot parcursul secolului al XX-lea, o problemă tot mai presantă, în primul rând pentru ţările puternic industrializate, cu un potenţial crescând de producţie. Dificultăţile cu care se confruntau operatorii de pe piaţa mondială şi statele naţionale în probleme de comerţ exterior şi de politici comerciale i-au obligat pe specialişti să abordeze această problematică din perspective noi şi cu un instrumentar analitic mult mai sofisticat decât pe timpul lui A.Smith şi D.Ricardo16). Diversitatea de situaţii şi interese ale operatorilor economici şi ale ţărilor lumii pe terenul comerţului internaţional explică diversificarea teoriilor despre aceste procese, iar progresele realizate în alte domenii ale cunoaşterii (filozofie, sociologie, psihologie, biologie, matematică etc.), precum şi marile controverse din domeniul metodologiei (epistemologiei) contribuie de asemenea, la explicarea şi înţelegerea mai uşoară a controverselor teoretice şi practice din domeniul economiei, în general, al relaţiilor economice internaţionale, în special. Disputele metodologice10 din ultimul secol şi jumătate şi-au pus din plin amprenta asupra întregii ştiinţe economice, inclusiv secţiunea consacrată relaţiilor economice internaţionale. Avem în vedere, în mod deosebit, patru momente esenţiale din istoria recentă a epistemologiei şi anume: a) cearta pentru metodă dintre Şcoala psihologică (K.Mayer) şi Şcoala istorică germană (G.Schmoller) la sfârşitul secolului trecut (18831884); b) contestarea ipotezei pieţei cu concurenţă perfectă de către gânditorii eterodocşi din perioada interbelică (P.Sraffa, J.Robinson, Ed.Chamberlin, J.M.Keynes etc); 211

c) disputele din perioada interbelică privind metoda validării teoriilor economice ştiinţifice, respectiv dintre “infiormaţionism” (K.Popper) şi “verificaţionism”, iar mai recent, după cel de al doilea război mondial; d) disputele dintre “individualismul metodologic” (L.vonMises, F.A.Hayek, L.Robins, M.Friedman etc) şi “holism”* (antropolgie economică, structuralism, analiza sistemelor, rolul instituţiilor etc), care are puternice afinităţi cu istorismul materialismul dialectic şi istoric (marxismul) şi instituţionalismul nordamerican de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Literatura economică referitoare la comerţul internaţional este imensă şi deci imposibil de cuprins într-un material restrâns ca cel de faţă. Scopul lecţiei prezente este mult mai modest, şi anume, să desprindă din acest material tendinţele majore şi să insiste asupra câtorva teorii şi gânditori care să permită înţelegerea acestor tendinţe, surprinderea punctelor de legătură şi a diferenţelor specifice ale teoriilor mai recente despre comerţul internaţional, comparativ cu teoria modernă a avantajelor relative din acest domeniu, şi mai ales să dezvăluie perspectivele şi sarcinile de viitor ale ştiinţei economice în acest domeniu. Procedând astfel, ne alăturăm acelor specialişti care recunoscând dificultăţile cu care se confruntă gândirea economică din zilele noastre (criza ei), militează pentru “un nou spirit ştiinţific”, admit “pluralismul gândirii economice”, vorbesc despre “complementaritatea” ţărilor cu baze ideologice diferite, promovează, în egală măsură, vigoarea ştiinţifică şi toleranţa în controversele teoretice şi doctrinare3,4). Lucrările publicate în ultimul secol şi jumătate cu privire la teoriile despre comerţul internaţional abordează două mari grupe de probleme: a) analiza pozitivă a unor stări de lucrări, mecanisme, tendinţe şi rezultate înregistrate în acest domeniu; b) latura normativă a comerţului internaţional sau politicile economice practicate de diferite firme şi state, respectiv de organismele internaţionale şi rezultatele acestor măsuri5). Menţionăm câteva din problemele cele mai des dezbătute cu privire la comerţul internaţional: cauzele comerţului internaţional, criteriile specializării diferitelor ţări în producţie şi în comerţul exterior, respectiv bazele diviziunii internaţionale a muncii, mecanismul de desfăşurare a comerţului internaţional şi pârghiile folosite în acest proces (cerere, ofertă, bani, preţuri, raport de schimb, curs de schimb, balanţă comercială, balanţă de plăţi externe etc.), rezultatele imediate şi pe termen lung ale comerţului internaţional pentru diferite categorii de parteneri, modul cum se repartizează avantajele sau dezavantajele din acest domeniu între partenerii implicaţi, dinamica şi orientarea geografică ale comerţului internaţional, influenţa lui asupra economiilor naţionale şi asupra economiei mondiale, diferite tipuri de politici comerciale externe şi consecinţele lor, rolul întreprinderilor multi- şi transnaţionale în acest domeniu, rolul organizaţiilor regionale şi internaţionale etc. *

de la termenul anglezesc “whole” care înseamnă întreg, total.

212

În galaxia teoriilor liberale neoclasice despre comerţul exterior (internaţional) există multe stele strălucitoare, mai ales prin eleganţa formei în care au fost prezentate cu ajutorul instrumentarului analitic matematic. Principala componentă a acestei “familii de teorii” o constituie modelul Heckscher-OhlinSamuelson* şi cele două teorii grefate pe acesta şi anume: teoria proporţiei factorilor de producţie şi teoria egalizării preţurilor factorilor de producţie, respectiv a veniturilor pe care le obţin proprietarii acestor factori, ca urmare a desfăşurării precum şi extinderii comerţului internaţional (cap.III şi IV din lecţie)15, 46, 47, 48, 49) . Crearea acestui model abstract de comerţ internaţional şi influenţa lui prelungită în mediul academic din ţările occidentale puternic industrializate până în momentul de faţă pot fi înţelese mai uşor dacă pornim de la schimbările de anvergură care au avut loc în gândirea economică din aceste ţări (“revoluţia marginalistă”) în ultima treime a secolului al XIX-lea (cap.I şi II din lecţie), precum şi de la criticile care i-au fost aduce, respectiv criza pe care a parcurs-o în a doua jumătate a secolului nostru, însoţită de multiple încercări de redresare a statului său iniţial prin dinamizarea şi modernizarea ei (cap. IV, V şi VI din lecţia de faţă).

12.1 Revoluţia marginalistă şi teoria pură a comerţului internaţional - teorie de sorginte liberală După aproape două secole (XVII-XIX) de ascensiune a curentului liberal clasic din gândirea economică modernă (W.Petty, Fr.Quesnay, A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Mathus, J.B.Say, J.St.Mill etc), este adevărat, nu fără unele critici (socialismul utopic, romantismul economic, naţionalismul economic, marxismul etc.), acesta este confruntat cu probleme social-economice noi (dezechilibre, crize, inegalităţi economice, riscuri crescânde etc) şi cu unele pericole neprevăzute (concluzii antiliberale formulate pe baza unor teorii economice liberale, ca de exemplu teoria obiectivă a valorii). Preocupaţi de consolidarea liberalismului, promotorii neoclasici ai acestuia (K.Menger, W.St.Jevons, L.Walas) au operat schimbări de substanţă în gândirea economică: şi-au focalizat atenţia pe problemele desfacerii (vânzării) bunurilor economice şi au investigat amănuntul comportamentul consumatorului individual, explorând psihologia acestuia pe baza utilitarismului, respectiv a hedonismului (maximizarea plăcerii izvorâtă din consum şi minimizarea costurilor ei). Convinşi fiind că opţiunile individului consumator depind numai de interesul privat al acestuia (cum îşi poate satisface cât mai multe plăceri cu venitul limitat de care dispune, cu resursele rare pe care le poate procura); liberalii *

în continuare, prescurtat: H-O-S.

213

neoclasici sau marginalişti au extins logica opţiunilor individuale la scară naţională şi mondială. Cu alte cuvinte ei au extrapolat principiile sau regulile microanalizei la scară macroeconomică şi la scară mondoeconomică. În plus, preocupaţi de relaţia nevoi umane – resurse rare, deci de utilitatea bunurilor economice, ei au pierdut din vedere, cu timpul, specificul banilor în comparaţie cu alte bunuri economice, considerând că banii ar fi fost un simplu intermediar tehnic “un văl” în schimburile de pe piaţă, deci ignorând multiplele funcţii pe care le îndeplinesc aceştia în economia modernă de piaţă. Dar, se ştie că economia de piaţă, este o economia monetară, cu riscuri şi complicaţii pe care economia de consum (economia materială) şi schimbul direct dintre diferite bunuri (trocul) nu le-au cunoscut. Simplificarea realităţii din economia modernă de piaţă, făcută de liberalii neoclasici (absolutizarea microanalizei economice, ignorarea dimensiunii istorice a proceselor economice şi subaprecierea rolului real al banilor) i-a condus pe aceştia spre divizarea ştiinţei economice în două secţiuni autonome: economia pură şi economia monetară sau bănească, considerând că prima era primordială pentru cunoaştere. În viziunea acestor autori, cele două subdiviziuni ale ştiinţei economice puteau fi examinate în mod separat, ca şi cum regulile după care erau folosite resursele materiale rare şi resursele financiare (băneşti) ar fi fost total diferite. În felul acesta s-a ajuns, treptat, la situaţia în care anumiţi specialişti studiau separat fluxurile bunurilor economice în formă materială sau fizică (economia pură), evidenţiind gradul de raţionalitate sau eficienţă al folosirii resurselor rare în satisfacerea nevoilor oamenilor, iar alţi specialişti se ocupau cu studiul fluxurilor monetare şi financiare (bani şi capital bănesc), considerând că această tratare separată nu dăuna cu nimic bunei cunoaşteri a mecanismului real de funcţionare a economiei moderne de piaţă. Unul dintre cele mai cunoscute exemple de tratare a problemelor de comerţ internaţional din perspectiva psihologiei consumatorului preocupat să maximizeze utilitatea bunurilor consumate şi deci, de economie pură, îl constituie lucrările economistului britanic Alfred Marshall (1842-1924), îndeosebi lucrările intitulate “Teoria pură a comerţului internaţional” (1879) şi “Bani, credit şi comerţ” (1923). Separarea făcută de unii gânditori între cele două atitudini, îndeosebi legate între ele, ale proceselor economice din lumea contemporană (cea fizică şi cea valorică sau bănească) a favorizat tendinţa de tehnicizare a gândirii economice, de identificare a ştiinţei economice fie cu psihologia, fie cu ştiinţele tehnice şi matematice. Prin analogie cu denumirea unor ştiinţei ale naturii, anumiţi specialişti au propus pentru ştiinţa economică denumirea de “Economics”, respectiv pentru domeniul relaţiilor economice internaţionale “International Economics”. Pericolul care decurge din aceste denumiri şi din viziunea pe care o implică ele constă în faptul că diminuează, dacă nu chiar ignoră, latura socială, dimensiunea istorică şi importanţa structurilor din economia contemporană, fiind greu de înţeles atât cauzele disfuncţionalităţilor din aceste economii, cât mai ales rezultatele şi 214

finalitatea reală ale măsurilor de politică economică adoptate de operatori particulari şi de puterea publică din diferite ţări. În felul acesta, progresele reale pe care le-au realizat o serie de gânditori liberali neoclasici în analiza comerţului internaţional au fost umbrite de această despărţire artificială a ştiinţei economice în “economia pură” şi “economie monetară”.

12.2 Metamorfozele teoriei avantajului relativ în comerţul internaţional de la J.St.Mill la A.Marshall Cei doi gânditori britanici de orientare liberală, J.St.Mill (ultimul mare clasic) şi A.Marshall (cel mai de seamă neoclasic de la începutul secolului al XXlea) au preţuit opera economică a lui D.Ricardo şi au preluat de la acesta principiul avantajului relativ în comerţul internaţional, susţinând politica economică a liberului schimb. În acelaşi timp, amândoi aduc o serie de noutăţi în gândirea economică, deschizând noi orizonturi în analiza comerţului internaţional, nu fără unele inconsecvenţe şi dileme pe care nu le pot depăşi. J.St.Mill (1806-1873) şi-a expus ideile îndeosebi în lucrările “Riscuri asupra unor chestiuni de economie politică nerezolvate” (1844) şi “Pincipii de economie politică cu unele din aplicaţiile lor la economia socială” (1848). El a fost cel mai de seamă economist liberal (clasic) care a trăit după Ricardo şi a avut meritul de a sintetiza în lucrările sale cele mai de seamă realizări ale gândirii liberale clasice. Trăind în condiţii istorice în multe privinţe diferite de cele ale lui Ricardo (amploarea mişcărilor sociale, inclusiv muncitoreşti, din 1848 şi apoi 1871, şi amplificarea criticilor împotriva liberalismului din multiple direcţii – socialismul utopic, romantismul economic, naţionalismul protecţionist, marxismul şi chiar unii intelectuali din generaţiile mai tinere de liberali, viitorii “neoclasici”), J.St.Mill aduce în discuţie noi probleme economice. Printre cele mai importante notăm: teoria valorilor internaţionale, avantajele directe şi indirecte din comerţul internaţional pentru toţi partenerii şi problema împărţirii acestor avantaje, respectiv aşa numitul “paradoxul lui J.St.Mill”28 vol II). Deşi este intitulată în mod pretenţios, teoria valorilor internaţionale a lui J.St.Mill reprezintă o îndepărtare de teoria ricardiană a valorii bazată pe munca totală cheltuită pentru producerea mărfurilor respective şi se reduce la ideea că mărfurile pe care le importă o ţară din altă ţară sunt plătite cu mărfurile exportate de ea în ţara parteneră. Mai simplu şi mai exact, aceasta ar trebui numită Teoria cererii reciproce de mărfuri. La aceasta se adaugă oscilaţiile şi inconsecvenţele lui J.St.Mill în ceea ce priveşte explicarea preţurilor pe piaţa internă (alternativ prin costuri în muncă şi prin suma veniturilor) şi pe piaţa mondială (prin legea empirică a cererii şi a ofertei). 215

J.St.Mill are în vedere două feluri de avantaje legate de comerţul exterior: directe (produse mai bune şi mai ieftine) şi indirect (promovarea progresului tehnic şi a culturii în ţările partenere). În ce priveşte repartiţia avantajelor din comerţul internaţional, J.St.Mill susţine, ca şi Ricardo, că toţi partenerii câştigă (câştigul e reciproc), dar adaugă că ponderea câştigului diferă de la un partener la altul, în raport invers proporţional cu mărimea cererii, ajungând la “paradoxul” care îi poartă numele, potrivit căruia, ţările mici care au o cerere mai mică pe piaţa mondială au de câştigat mai mult decât ţările mari şi puternic dezvoltate, a căror cerere este mai mare. A.Marshall (1842-1924) abordează mult mai amplu problemele comerţului internaţional în două lucrări şi anume: “Teoria pură a comerţului exterior” (1879) şi “Bani, credit şi comerţ” (1923). El continuă tranziţia începută de J.St.Mill în direcţia îndepărtării de teoria obiectivă a valorii, aşezând explicarea schimburilor de pe piaţa mondială pe temelia teoriei subiective a preţurilor (teoria utilităţii marginale), tratând separat aspectul fizic al acestora de aspectul lor monetar şi deci consacrând noţiunea de “teorie economică pură”. Pentru a explica raporturile de schimb (“terms of trade”) dintre ţările partenere, A.Marshall combină teoria cererii şi a ofertei cu teoria utilităţii marginale şi face o delimitare în sensul că pentru tranzacţiile de pe piaţa internă sunt hotărâtoare costurile absolute, iar pe piaţa mondială sunt hotărâtoare costurile relative ale bunurilor economice schimbate. Conştient de dificultăţile care pot decurge din exclusivismul psihologic al teoriei utilităţii marginale, A.Marshall face un anumit compromis între această teorie şi teoria obiectivă a preţurilor şi valorii, considerând că, pe termen scurt, preţurile bunurilor economice depind în principal de utilitatea acestora, respectiv de cererea de mărfuri, pe câtă vreme pe termen lung el depinde, cu precădere, de costurile lor, respectiv de oferta de mărfuri posibilă pe baza producţiei. El rezolvă deci pretinsul antagonism inconciliabil dintre producţie şi consum, dintre ofertă şi cerere, dintre aprecierile subiective şi condiţiile obiective, recurgând la celebra metaforă a foarfecelui cu două lame, în sensul că o explicaţie realistă a preţurilor nu poate ignora nici oferta, nici cererea, chiar dacă, privite din perspective diferite, fiecare dintre acestea se poate manifesta ca primordială în anumite împrejurări şi din anumite puncte de vedere. Reluând “paradoxul lui J.St.Mill”, A.Marshall susţine că raportul de schimb dintre ţările partenere este invers proporţional cu clasicitatea cererii unei ţări pentru mărfurile din import: cu cât este mai clasică cererea de bunuri din import, cu atât mai nefavorabil va fi raportul de schimb al ţării respective şi invers. În viziunea lui A.Marshall, avantajul din comerţul exterior al unei ţări constă în diferenţa de cost între bunurile exportate şi cele importate. Pentru a evidenţia mărimea acestui avantaj în formă fizică sau naturală, A.Marshall foloseşte un instrumentar penalitic mai complicat decât predecesorii săi. Pe de o parte, el introduce noţiunile de “baloturi reprezentative de mărfuri”, ca unitate de măsură invariabilă sau mai puţin variabilă decât celelalte mărfuri, şi “baremul raporturilor de schimb”, un fel de tabel al importurilor în care se schimbă diferite 216

mărfuri între ţările partenere. Pe de altă parte, el dublează expunerea literară a raţionamentelor despre schimburile de pe piaţa mondială (“teoria pură”), cu formalizarea lor matematică şi reprezentarea lor grafică, preluând “curbele de indiferenţă” de la F.J.Edgeworth (1945-1926) şi V.Pareto (1848-1923). În ciuda unor ambiguităţi, progresul realizat de A.Marshall în teoria economică, în general, în analiza comerţului internaţional, în special, este vizibil şi indiscutabil. Cu toate acestea, aportul lui A.Marshall continuă să fie controversat: unii autori, îndeosebi G.Marcy, consideră că acest aport ar fi deosebit, în timp ce alţii, de pildă Y.A.Schumpeter, consideră că, de fapt, A.Marshall nu a făcut altceva decât “să şlefuiască teoria lui J.St.Mill”51)p.609. Oricum, investigaţiile şi publicistica lui A.Marshall au netezit terenul pentru generaţiile de gânditori neoclasici din perioada interbelică (mai ales Q.F.Heckscher, B.Ohlin, G.Haberler, J.Hicks) şi din perioada postbelică (mai ales P.A.Samuelson şi W.F.Stolper) care vor elabora cea mai cunoscută construcţie teoretică din secolul XX pentru explicarea comerţului internaţional din perspectiva liberalismului contemporan şi anume modelul H.O.S.

12.3 Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson al comerţului internaţional şi teoria proporţiei factorilor de producţie Transformată într-o adevărată “ortodoxie”*, gândirea economică liberală neoclasică din perioada interbelică se preocupă de rafinarea instrumentarului analitic cu care operează şi de eleganţa mijloacelor ei de expresie. Aceasta îi permite, pe de o parte, să facă progrese însemnate în privinţa formalizării matematice a demersului său teoretic, dar, pe de altă parte, o îndepărtează de aspectele social-politice ale acestei problematici şi o determină să acorde prioritate aspectelor tehnice (tehnico-economice) ale relaţiilor economice internaţionale.

12.3.1 Geneză Noul model de abordare a comerţului internaţional este rezultatul unui demers teoretic îndelungat, de aproape o jumătate de secol (1919-1960), la care au contribuit, cu precădere, Şcoala suedeză de economie şi câţiva reprezentanţi de marcă ai Şcolii neoclasice nordamericane. Denumirea modelului derivă de la numele economiştilor suedezi E.F.Heckscher (1879-1952), şi B.Ohlin (1899-1979), precum şi a economistului mordamerican P.A.Samuelson (n.1915). Idei de bază ale *

acceptată aproape în mod unanim de gânditorii din mediul academic (sau de majoritatea lor covârşitoare) şi de factorii de decizie din domeniul politic (de la cuvintele greceşti “doxa” – opinie, părere – şi “orto” – drept, adevărat).

217

noului model de gândire se găsesc în lucrarea lui B.Ohlin, “Comerţ interregional şi comerţ internaţional”(1933). Într-o formă condensată, pentru uzul studenţilor, ele au fost expuse în manualul universitar internaţional publicat de P.A.Samuelson, sub titlul “Economics”(1948), iar în ediţiile mai scurte, publicat de autor în colaborare cu W.A.Nordhaus (1989). Din seria foarte numeroasă de autori care au contribuit la pregătirea, aprofundarea, nuanţarea şi dezvoltarea modelului H-O-S al comerţului internaţional amintim pe: G.Haberler, J.Viner, J.E.Meade, F.W.Taussig, A.Aftalion, K.Lancaster, W.F.Stolper, R.W.Jones, H.G.Johnson, F.Machlup, M.C.Hemp, R.A.Mundell, R.J.Hicks, Q.F.Hamod, G.Myrdal, W.Leontief, etc. Istologia întocmită de J.Bhagwati sub titlul “Comerţ internaţional” (1969), grupează principalele studii care explică istoricul şi geneza modelului H-O-S şi face trimitere la studiile mai ample despre această temă, semnate de G.Haberler, W.M.Cordon, J.Bhagwati, J.S. Chipman. Dacă la acestea adăugăm şi studiile publicate în limba franceză (semnate de M.Byé, G.D. de Berins, H.Denis, G.Marcy, J.Willer etc), avem o imagine aproximativă cu privire la bogăţia izvoarelor şi componentelor, precum şi a evoluţiei în timp a modelului H-O-S al comerţului internaţional. În ţara noastră pot fi consultate în acest sens lucrările semnate de M.Manoilescu, C.Murgescu, A.Iancu, N.Sută, S.Sută-Selejan, G.V.Stoenescu etc. Ca principală megatendinţă din gândirea economică modernă şi contemporană, liberalismul s-a bazat întotdeauna pe câteva elemente cheie, printre care: apărarea proprietăţii private, profitul ca mobil şi stimulent al activităţilor lucrative, hedonismul (avantaje cât mai mari cu costuri cât mai mici), ideea autoreglării spontane a economiei de piaţă pe baza semnalelor date de oscilaţia preţurilor, precum şi neintervenţia statului în tranzacţiile încheiate de particulari57)p.50,112. Pe aceste caracteristici paradigmatice, sintetizate în principiul metodologic al individualismului metodologic, astfel istorismului, s-au grefat unele particularităţi ale diferitelor generaţii de liberali (clasici, neoclasici, neoliberali, “clasici” contemporani) care au imprimat noi trăsături caracteristice ideilor promovate de aceste generaţii succesive de gânditori. În această traiectorie sinuoasă se încadrează şi modelul H-O-S, ca cea mai pertinentă creaţie a liberalismului de la mijlocul secolului al XX-lea în probleme de comerţ internaţional.

12.3.2 Premise Pentru a uşura sarcina didactică a explicării şi înţelegerii modelului H-O-S şi a teoriilor aferente, se pun, pentru început, trei întrebări: a) Ce a preluat acest model din gândirea liberală anterioară (îndeosebi din teoria ricardiană a avantajului relativ în comerţul internaţional)? b) Ce a respins din liberalismul tradiţional şi, mai ales, 218

c) Ce elemente noi aduce acest model în cercetarea şi explicarea diviziunii internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional? Autorii modelului H-O-S au preluat de la A.Smith şi D.Ricardo (prin intermediul lui J.St.Mill şi A.Marshall) cel puţin trei idei de bază şi anume: concepţia despre autoreglarea spontană a economiei de piaţă pe baza oscilaţiei preţurilor şi avantajele diviziunii muncii (inclusiv ale celei internaţionale), noţiunile de cost comparativ, avantaj relativ şi avantaj reciproc în comerţul internaţional, precum şi politica economică a liberului schimb (neamestecul statului în tranzacţiile dintre operatorii economici particulari). Totodată, ei au respins categoric teoria obiectivă a valorii şi preţurilor, bazată pe timpul de muncă cheltuit pentru producerea bunurilor (şi, implicit, teoria antagonismului dintre veniturile diferitelor categorii de operatori economici ca şi costul practic al acestora “preocupările lui J.St.Mill de corectare a inegalităţilor dintre venituri prin imixtiunea statului în economie”). Totodată, ei au semnalat caracterul nerealist al ipotezei “imobilităţii internaţionale a factorilor de producţie”, invocată de D.Ricardo, bazându-se pe faptul, confirmat de statisticile din secolul nostru, că atât capitalurile, cât şi mâna de lucru circulau în mod frecvent între ţări. Specificul modelului H-O-S despre comerţul internaţional derivă, în special, din noutăţile pe care le aduc autorii lui în metodologia, teoria şi politica economică referitoare la comerţul internaţional57)p.199-200 şi 55) vol II, p.706. Respingând teoria valorii bazată pe muncă, specifică clasicismului (liberal şi marxist), autorii neoclasici au construit modelul H-O-S pe temelia teoriei subiective a preţurilor, având ca punct de plecare aprecierile subiective ale consumatorului privind utilitatea sau satisfacţia pe care l-o procură consumul unei cantităţi determinate dintr-un bun economic la un moment dat. Aderând la teoria subiectivă a preţurilor (teoria utilităţii marginale), dar preocupaţi, în special, de teoria economiei pură, aceşti autori s-au interesat nu atât de conţinutul şi mărimea absolută ale preţurilor, ci de raporturile dintre ele, pentru a afla în ce proporţie sau raport se schimbau bunurile produse în diverse ţări pe piaţa mondială (“terms of trade”) şi cu ce rezultate pentru partenerii implicaţi în tranzacţiile respective (avantaje relative sau dezavantaje). În aceste condiţii suportul modelului H-O-S a fost teoria interdependenţei preţurilor tuturor bunurilor comercializate pe piaţa mondială (bunuri finale şi bunuri intermediare), aşa cum a fost ea prezentată în lucrările economistului suedez G.Cassel (19181924). Pentru a exprima cât mai clar şi mai convingător analiza cantitativă a raporturilor în care se schimbau bunurile economice pe piaţa mondială, precum şi relaţia dintre costuri şi preţuri, respectiv eficienţa operaţiunilor de comerţ exterior şi internaţional, autorii modelului H-O-S au recurs la cele mai moderne mijloace de expresie realizate de matematică, respectiv de economiştii matematicieni, în deceniile anterioare. Printre aceste mijloace enumerăm: curbele de indiferenţă ale consumatorilor folosite de F.Y.Edgeworth, V.Pareto şi A.Marshall, cutia lui Edgeworth pentru determinarea curbei contractelor dintre partenerii de pe piaţa 219

mondială, curba şi blocul posibilităţilor de producţie, curba şi blocul posibilităţilor de consum etc. J.Bhagwati precizează că se poate vorbi despre o amplă formalizare matematică şi grafică a modelului H-O-S abia după al doilea război mondial, prin anii ’50, prin contribuţia unor autori ca P.A.Samuelson, J.Meade, M.Kemp, R.W.Jones, J.Bhagwati, H.G.Johnson, W.M.Corden, B.Belassa, J.Vanck etc.5) p.9. Înţelegerea formei sofisticate (formalizate) a teoriei liberale neoclasice despre comerţul internaţional presupune însă un spaţiu mai mare, precum şi cunoştinţe economie şi matematice aprofundate. Din această cauză, majoritatea manualelor contemporane încep cu expunerea literară a modelului H-O-S şi adaugă, în final sau într-o anexă (pe care cititorul obişnuit o poate ocoli), exprimarea grafică a acestuia. Aşa procedează şi P.A.Samuelson în ediţia din 1970 a manualului său (partea a 5-a, cap.34 p.645, respectiv p.658-667) şi în cea din 1989 (partea a 7-a, cap.38 p.897, respectiv p.905-910). În spaţiul extrem de limitat de care dispunem noi aici ne vom limita la prezentarea literară a modelului H-O-S şi a teoriilor care decurg din aceasta (pentru detalii vezi).

12.3.3 Conţinut Modelul H-O-S a încercat să răspundă la multe întrebări privind comerţul internaţional, dar, dintre acestea, cinci sunt deosebit de importante 56) p.280 şi anume: a) cauza principală a comerţului dintre ţări, respectiv criteriul specializăriilor în producţie şi în comerţul exterior şi, implicit, cauzele diviziunii internaţionale a muncii; b) mecanismul schimburilor de bunuri pe piaţa mondială, inclusiv formarea preţurilor pe această piaţă; c) rezultatele imediate ale schimburilor internaţionale sau avantajele reciproce ale partenerilor; d) rezultatele comerţului internaţional pe termen lung sau ce influenţă exercită aceasta asupra proceselor de creştere economică şi de dezvoltare social-economică şi ecologică; e) politica economică externă (în special, politica comercială) optimă a ţărilor lumii în secolul XX. a) Promotorii modelului H-O-S acceptă şi susţin, în continuare, ideile lui A.Smith şi D.Ricardo despre avantajele diviziunii internaţionale a muncii şi despre capacitatea economiei moderne de piaţă de a se autoregla în mod spontan, prin oscilaţia preţurilor, fără intervenţia statului. Ca şi predecesorii lor clasici, meoclasicii susţin că avantajul relativ al fiecărei ţări este criteriul cel mai eficient de specializare în producţia şi în comerţul internaţional, indiferent de statutul ţării respective, (mare, mică, bogată, săracă, industrială, agrară, etc.). După aprecierea lor, acest principiu este universal valabil, 220

şi pentru ţările care au avantaj absolut în producţia anumitor bunuri (A.Smith) şi pentru ţările care au dezavantaj absolut în producerea tuturor. Deosebirea dintre neoclasici şi Ricardo constă în modul în care explică fiecare dintre ei avantajul relativ, iar noutatea adusă de neoclasici s-a fixat în teoria proporţiei factorilor de producţie. Potrivit acestei teorii, o ţară are avantaj relativ în producţia şi exportul anumitor bunuri economice, pe care le obţine consumând într-o proporţie cât mai mare factorul sau factorii de producţie abundenţ(i) şi deci ieftin(i) şi consumând puţin sau, dacă este posibil, deloc din factorul sau factorii de producţie rar(i) şi deci scump(i). În cunoscuta sa lucrare, “Comerţul interregional şi comerţul internaţional” (1933), B.Ohlin dă un exemplu în acest sens. El scrie că “Australia are mai mult teren agricol, dar mai puţină muncă, mai puţin capital şi mai puţine mine decât Marea Britanie, în consecinţă, Australia este mai bine adaptată pentru producerea bunurilor care cer o mare cantitate de teren agricol, pe câtă vreme Marea Britanie are avantaj în producerea bunurilor care cer o cantitate considerabilă din aceşti factori (de producţie ). Dacă ambele ţări şi-ar produce singure totalul bunurilor de consum necesare, atunci produsele agricole ar fi foarte ieftine în Australia, dar articolele prelucrate ar fi relativ scumpe, în timp ce în Marea Britanie situaţia ar fi inversă, unde datorită producţiei limitate a pământului, fiecare acru ar trebui să fie cultivat în mod intensiv, cu multă muncă şi mult capital, pentru a produce cantitatea necesară de hrană”. Pentru că are în vedere şi costul transporturilor internaţionale, B.Ohlin leagă analiza diviziunii internaţionale a muncii de problema localizării raţionale sau a amplasării geografice eficiente a producţiei, urmărind să evite costurile inutile. Astfel, B.Ohlin conchide că “fiecare regiune este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii relativ abundenţi acolo; pe de altă parte, ea este mai puţin potrivită să producă bunuri care cer o propoziţie mai mare din factorii existenţi în cantităţi mai mici în cuprinsul ei sau din factori de care aceasta nu dispune deloc”35) p.12. Prin urmare, cheia explicării diviziunii internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional o constituie, în viziunea lui B.Ohlin, marile deosebiri care există între ţări în ce priveşte înzestrarea sau dotarea lor cu factori de producţie. În lucrările de specialitate mai recente, această deosebire este denumită raritatea (abundenţa) relativă a factorilor de producţie sau intensitatea factorială. Aceasta poate fi exprimată fie în formă naturală (raportul dintre capital şi muncă), fie în formă monetară (raportul dintre profit şi salarii) din ramurile şi ţările comparate30), p.68 . b) Abordând problema mecanismului de desfăşurare a comerţului internaţional, A.Ricardo a introdus o premisă discutabilă (“imobilitatea internaţională a factorilor de producţie”) şi a formulat o concluzie plauzibilă, la prima vedere, dar nedemonstrată în aplicaţia ei şi anume ideea că “un alt principiu” guvernează schimburile de pe piaţa mondială (“avantajul relativ”) în comparaţie cu piaţa naţională (“timpul necesar de muncă pentru producerea bunurilor”). Din păcate, Ricardo nu a explicat cum se face trecerea de la un principiu la celălalt în 221

măsura în care un producător poate vinde bunuri şi pe piaţa internă (naţională) şi pe piaţa externă (mondială). Neoclasicii simplifică problemele, respingând în mod expres premisa invocată de Ricardo ca fiind nerealistă, şi ocolind concluzia lui, deci neacceptând-o prin abandon. După părerea lor, mecanismul de desfăşurare a comerţului este acelaşi, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea mondială. Aceasta înseamnă că, indiferent la ce nivel au loc schimburile de bunuri (piaţa internă sau cea mondială), preţurile se formează după acelaşi mecanism, în funcţie de aprecierea subiectivă a consumatorilor şi de volumul bunurilor comercializate, deci în raport direct proporţional cu cererea şi invers proporţional cu oferta de bunuri pe piaţă. În esenţă, modelul de desfăşurare a comerţului internaţional şi de formare a preţurilor este, după părerea neoclasicilor, cel care decurge din teoria echilibrului economic general formulată de L.Walras, A.Marshall etc. Până aici nu este deci nimic nou faţă de cunoştinţele de teorie economică din anul I de studii universitare. Noutatea apare atunci când neoclasicii examinează consecinţele comerţului internaţional asupra repartiţiei veniturilor operatorilor economici din ţările partenere, exprimate de teoria egalizării preţurilor factorilor de producţie şi a veniturilor pe care le obţin proprietarii acestor factori. Raţionamentul care conduce la această concluzie porneşte de la ideea neoclasică privind relaţia direct proporţională dintre raritate şi preţuri: bunurile mai rare sunt scumpe, iar bunurile mai abundente sunt ieftine. Comerţul internaţional duce la creşterea cererii de bunuri obţinute cu ajutorul factorilor abundenţi (şi ieftini) şi la scăderea cererii de factori rari (şi scumpi), ceea ce în timp, duce la ieftinirea factorilor care au fost scumpi iniţial şi la scumpirea factorilor care au fost ieftini iniţial rezultatul acestor procese este tendinţa de apropiere a nivelului preţurilor factorilor de producţie sau de analizare a preţurilor acestor factori de producţie. “Este uşor să dăm exemple pentru această tendinţă de egalizare a preţurilor datorată comerţului – scria B.Ohlin în 1933. Pădurile sunt ieftine în nordul Scandinaviei şi ca urmare, produsele din lemn sunt exportate. Dar, dacă nu ar exista exportul unor astfel de produse, pădurile Scandinaviei ar fi, cu siguranţă, încă şi mai ieftine. Ele nu ar resimţi, aşa cum se întâmplă acum, influenţa cererii din alte părţi ale lumii. Pe de altă parte, în Statele Unite (ale Americii -), pădurile sunt foarte scumpe, dar ar fi şi mai scumpe, dacă produsele din lemn nu ar putea fi importate din Canada şi Scandinavia”. Concluzia lui B.Ohlin este că “Această tendinţă spre egalizare, nu numai a preţurilor mărfurilor, ci şi a preţurilor factorilor de producţie este urmarea firească a faptului că comerţul (evident, internaţional-) permite activităţii de prelucrare (industrială) să se adapteze pe plan local procesului de extindere geografică a factorilor de producţie”35)p.37. Această influenţă indirectă a comerţului internaţional asupra preţurilor factorilor de producţie, ca urmare a modificării cererii de bunuri finale, este accentuată de influenţa directă a acestuia asupra preţurilor factorilor de producţie, atunci când şi ele devin obiect nemijlocit al tranzacţiilor de pe piaţa mondială. 222

“Comerţul - continuă Ohlim – tinde să modifice inegalitatea originară (iniţială) a preţurilor şi să determine o formare mai uniformă a acestora”35) p.38. În privinţa gradului de egalizare a preţurilor prin intermediul comerţului internaţional, părerile sunt împărţite chiar şi în rândul promotorilor acestui model de gândire: B.Ohlin susţine că nu poate avea loc “o deplină egalizare”, printre altele şi datorită caracterului complex al cererii (“joint demand”), pe câtă vreme P.A.Samuelson are în vedere posibilitatea unei depline egalizări a preţurilor factorilor de producţie (“paradoxul lui P.A.Samuelson”). În măsura în care, preţul factorilor de producţie (munca, capitalul, pământul) constituie venituri (salariul, profitul, renta şi dobânda funciară) pentru proprietarii lor (proprietarul capitalului, respectiv managerul firmei, muncitorul, proprietarul pământului şi bancherul), autorii modelului H-O-S susţin că analizarea preţurilor bunurilor finale şi a preţurilor factorilor de producţie determină, implicit, tendinţa de egalizare a veniturilor în ţările partenere. Într-o lucrare scrisă după cel de al doilea război mondial (1955 “Politica comerţului exterior”), B.Ohlin se referă, din nou, la acest proces de egalizare, scriind: “Se poate spune, într-o anumită măsură, că mobilitatea factorilor de producţie şi aceea a bunurilor acţionează în acelaşi fel asupra preţurilor. Prima permite factorilor să treacă, într-adevăr, dintr-un loc în care sunt abundent, şi economici (ieftini) în alt loc unde ei costă mai scump. Cea de a doua permite instalarea producţiei în locuri convenabile, cu alte cuvinte, provoacă o cerere pentru diferiţi factori acolo unde ei există în cantitate destul de mare. În ambele cazuri, costul lor – renta funciară, dobânda la capital şi nivelul salariilor – manifestă o tendinţă de nivelare (egalizare). Are loc, evident, şi o egalizare a preţurilor mărfurilor: în mod direct, pe calea comerţului internaţional, pentru bunurile (finale) care fac obiectul lui, şi indirect, prin faptul că aptitudinile diferitelor ţări devenind mai egale, costul de producţie al bunurilor produse de aceste ţări este, ca urmare, mai puţin diferit. În ambele cazuri se manifestă tendinţa spre o mai mare omogenitate în formarea preţurilor”36) p.37. c) Rezultatele imediate ale comerţului internaţional sunt benefice pentru toţi partenerii, fără excepţie, în viziunea promotorilor modelului H-O-S, deci avantajul relativ este, totodată, un avantaj reciproc. În esenţă, acest avantaj reciproc îmbracă multe forme concrete, începând cu mai buna folosire a factorilor de producţie disponibile, ceea ce înseamnă reducerea preţurilor, sporirea veniturilor, creşterea avuţiei naţionale şi a venitului naţional, şi sfârşind cu “surplusul sau renta consumatorului” (48, p.456-458, 969). Rezumând discuţiile din literatura economică neoclasică despre urmările sau rezultatele comerţului internaţional, P.A.Samuelson scria în 1989 că “atunci când începe comerţul între ţări şi când fiecare ţară îşi concentrează producţia în ramurile în care are avantaj comparativ, atunci toată lumea o duce mai bine (are de câştigat). Muncitorii din fiecare regiune pot să obţină o cantitate mai mare de bunuri de consum pentru acelaşi volum de muncă atunci când lumea se specializează în ramurile care au avantaj comparativ şi dă produsele proprii în schimbul unor bunuri în producţia cărora are dezavantaj relativ. Când se deschid 223

graniţele pentru comerţul internaţional, atunci creşte venitul naţional al fiecărei ţări şi al tuturor ţărilor coschimbiste” (48, p.904). Problema este, în realitate, mult mai complexă şi această concluzie a fost criticată din multe direcţii, inclusiv de către economistul român neoliberal din perioada interbelică Mihail Manoilescu (1891-1950), la care ne vom referi în continuare. Dacă un student ar raporta concluzia optimistă a lui P.A.Samuelson la realitatea dură şi dramatică din România după 1989, cu greu ar putea adera la aceată concluzie. Şi exemplul nu este singular, ci priveşte cam două treimi din ţările globului pământesc, adică lumea a treia sau ţările în curs de dezvoltare, care pierd foarte mult de pe urma schimburilor inegale sau neechivalente. d) Rezultatele comerţului internaţional pe termen lung sunt, în viziunea neoclasicilor, favorabile tuturor ţărilor lumii, în ciuda faptului că ei recunosc existenţa unor mari deosebiri între ţări. Un număr limitat de ţări puternic dezvoltate au cunoscut un proces continuu de creştere economică (sporirea venitului naţional pe locuitor) şi o dezvoltare complexă (infrastructură, potenţial de producţie, nivel de viaţă al populaţiei) îndeosebi pe baza acumulării de capital şi a progresului tehnic, procese interdependente cu comerţul exterior şi în ciuda ciclicităţii acestor procese, respectiv a crizelor economice (conjuncturile decenale, seculare, naţionale, regionale, globale). Investigaţiile privind multiplicatorul comerţului exterior (F.Machlup) au urmărit să evidenţieze măsura în care comerţul exterior declanşează un proces de sporire a venitului naţional, asemănător investiţiilor suplimentare de capital. Majoritatea ţărilor lumii se găsesc într-o situaţie precară (subdezvoltare), nu cunosc procesul de creştere economică, după părerea neoclasicilor, îndeosebi datorită unor cauza interne (“cercul vicios al subdezvoltării” datorat fie creşterii populaţie într-un ritm mai rapid decât al venitului naţional, fie insuficienţei de capital, datorată absenţei sau slabei economisiri din venitul realizat). Liberalii neoclasici apreciază că, “deschiderea spre exterior“a economiei acestor ţări, respectiv deplina liberalizare a comerţului lor exterior le-ar putea “antrena” în mod spontan, pe calea creşterii economice şi a dezvoltării, ar permite “propagarea” creşterii economice de la ţările dezvoltate spre cele subdezvoltate (P.A.Samuelson, J.W.Rostow, R.Nurkse etc). Ei dau ca exemple în acest sens cazul “micilor ţigani” din Asia (Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong, Thailanda etc, în general noile ţări industrializate, neţinând seama însă de faptul că, pe lângă deschiderea acestora faţă de exterior, alţi doi factori au permis avansul lor economic şi anume importurile avantajoase obţinute din partea statelor occidentale puterni industrializate şi implicarea masivă a statelor respective în procesul de industrializare a acestora. În consecinţă, deplina înţelegere a rezultatelor comerţului internaţional modern şi comtemporan pe termen lung impune o dezvoltare mai amplă, care depăşeşte cadrul lecţiei de faţă, presupunând, pe lângă criticile aduse neoclasicismului de gânditorii eterodocşi şi contestatari (cap.VI din lecţia de faţă) şi luarea în considerare a controverselor privind creşterea economică, 224

subdezvoltarea şi strategiile naţionale şi internaţionale ale dezvoltării (cap.X, XI, XIII şi XIV). e) Politica economică externă (comercială) optimă este, după părerea liberalilor neoclasici, politica liberului schimb, respingând, în principiu, măsurile protecţioniste, atât taxele vamale, cât şi contingentările cantitative (cotele), precum şi restricţiile calitative. În consecinţă, modelul H-O-S al comerţului internaţional şi cele două teorii aferente (proporţia factorilor şi egalizarea preţurilor şi a veniturilor) au fost şi sunt invocate în continuare în literatura de specialitate şi în documentele Ligii Naţiunilor din perioada interbelică ale ONU, GATT şi OMC din perioada postbelică, în sprijinul programului de liberalizare a comerţului mondial. În consecinţă, manualul “Economics” publicat de P.A.Samuelson şi W.A.Nordhans în 1989 consideră că teoria comerţului internaţional se sprijină pe două descoperiri majore. Prima se referă la faptul că “Atunci când se deschid graniţele pentru comerţul internaţional, creşte venitul naţional al fiecărei ţări şi a tuturor împreună”. Cea de a doua idee susţine că “Un tarif sau o cotă greşit concepute, departe de a-i ajuta pe consumatorii din ţara respectivă, va reduce, în schimb, veniturile lor reale, făcând importurle mai costisitoare şi întreaga lume mai puţin productivă. Ţările pierd de pe urma protecţionismului deoarece un comerţ internaţional mai redus înlătură eficienţa proprie specializării şi diviziunii muncii” (48, p.904). În lucrările de specialitate, problema politicii comerciale externe a fost mai nuanţat pusă şi a cunoscut o anumită evoluţie în timp. Dacă în perioada interbelică, liberalii lulţineau deplina liberalizare a comerţului internaţional pentru raţiuni de eficienţă economică, ulterior, în perioada postbelică, ei admit că protecţionismul se justifică în anumite limite, fie în legătură cu unele obiective extraeconomice (de exemplu asigurarea momentului pentru apărarea integrităţii ţărilor respective), fie pentru a susţine începutul industrializării unor ţări în curs de dezvoltare. În consecinţă, au fost publicate numeroase lucrări care cercetau nivelul optim al taxelor vamale, începând cu lucrarea lui J.Viner (1892-1970) intitulată “Studii în teoria comerţului internaţional” (1937) şi continuând cu lucrări semnate de Stolper, P.A.Samuelson, L.A. Metzler, K.Lancaster, R.Liscy, H.G.Johnson, R.Lipscy, J.Bhagwatis, W.M.Corden, W.P.Travis, etc. Aceste lucrări au examinat influenţa taxelor vamale asupra veniturilor, optimizarea taxelor vamale, măsura în care taxele vamale stimulează sau frânează fluxurile comerciale, folosirea taxelor vamale ca o soluţie suboptimă (“the second resti) mai ales în contextul uniunilor vamale, respectiv al integrării economice regionale din perioada postbelică etc. Pentru detalii se poate recurge la lucrările specializate de comerţ internaţional şi politici vamale (55, p.94-150; 44, 45. P.1-38).

225

12.3.4 Destin istoric În ciuda ipotezelor restrictive pe care s-a bazat (ipoteza concurenţei pure şi perfecte, teoria echilibrului economic general etc), modelul H-O-S şi cele două teorii asociate au dominat literatura academică de orientare liberală (neoclasicii) pe tot parcursul secolului al XX-lea. Iniţial, promotorii acestora au considerat că principiul avantajului relativ în comerţul internaţional este unul dintre puţinele principii inatacabile ale ştiinţei economice (P.A.Samuelson). Treptat însă, confruntaţi cu o dublă sfidare, pe de o parte, înmulţirea criticilor adresate acestui principiu şi teoriilor bazate pe el din partea economiştilor eterodocşi, iar pe de altă parte, cu probleme din domeniul comerţului internaţional pe care modelul sau teorema H-O-S nu le puteau explica în mod satisfăcător, susţinătorii lui au fost nevoiţi să admită că acesta are anumite limite. “Defectul ei major (al teoriei avantajului relativ) consta – scria P.A.Samuelson şi W.A.Hordhans, în 1989 – în premisele ei clasice, întrucât ea presupune un cadru economic care funcţionează fără dificultăţi, cu preţuri şi salarii care se adaptează în mod rapid, precum şi fără şomaj involuntar”(48. P.910). Dar, cum aceste presupuse premise ideale nu se întâlnesc în viaţa reală, cei doi autori menţionaţi recunosc faptul că audienţa acestei teorii scade considerabil în perioadele descendente ale ciclurilor economice. “Avantajul comparativ a dobândit prestigiu în anii 1950 şi 1960, când economiile au prosperat şi când barierele comerciale mai scăzute au favorizat integrarea economică în lumea naţiunilor industriale. Dar – continuă cei doi autori -, teoria a fost din nou umbrită în anii 1980, când economia ţărilor îndatorate a fost paralizată de un curs de schimb foarte ridicat al dolarului şi de protecţionism, iar economia Statelor Unite de deficite comerciale crescânde şi de stagnarea industriei”(48. p.910). Cei doi autori conchid că “Aceste etape ale istoriei (economici moderne de piaţă) constituie o dovadă pertinentă a faptului că teoria clasică a avantajului relativ îşi justifică relevanţa socială numai atunci când cursurile de schimb, preţurile şi salariile au niveluri corespunzătoare şi când politicile macroeconomice înlătură ciclurile de afaceri grave sau bulversările comerciale de pe scena economică”(48.p.910).

226

12.4 Paradoxul lui W.Leontief (n. 1906) şi alte încercări de testare practică a modelului H-O-S al comerţului internaţional În primele decenii din perioada postbelică (1918-1962) are loc consacrarea internaţională a modelului H-O-S al comerţului internaţional prin formalizarea lui matematică sofisticată, dar în acelaşi timp şi începutul unor demersuri analitice şi statistice menite să testeze cu ajutorul datelor faptice validitate modelului si a teoriilor aferente. Începutul îl face W.Leontief (1952-1953) care conduce un amplu program de cercetare a structurii economiei SUA în deceniul al şaselea al secolului XX, ajungând la ceea ce va fi numit de contemporanii lui “paradoxul lui Leontief”, urmat curând de B.C.Minhas (1962) care, pornind de la funcţia de producţie cu elasticitate constantă (CES), semnalează posibilitatea inversării intensităţii factorilor de producţie în practică, ceea ce pune sub semnul întrebării valabilitatea criteriului de specializare a ţărilor în comerţul internaţional cuprins în modelul HO-S şi teoriile legate de el(5, p.93-167).

12.4.1

Paradoxul lui Leontief

Paradoxul lui Leontief constituie “o piatră de hotar” în demersul teoretic menit să analizeze modelul neoclasic al comerţului internaţional din perioada postbelică. Din punct de vedere metodologic, el atrage atenţia asupra faptului că acest domeniu trebuie studiat nu numai sub aspect cantitativ (proporţia factorilor folosiţi în producerea mărfurilor pentru export), ci şi din punct de vedere calitativ (structura diferitelor economii naţionale şi interdependenţa dintre ramurile fiecărei economii naţionale şi dintre aceste economii). Pe baza datelor statistice disponibile, W.Leontief ajunge la alte concluzii teoretice decât adepţii modelului H-O-S în ce priveşte intensitatea relativă a factorilor utilizaţi pentru producerea mărfurilor exportate de SUA. Adepţii modelului H-O-S susţineau că SUA exporta mărfuri produse prin folosirea intensivă a factorului capital, iar W.Leontief susţine că, de fapt, SUA exportau mărfuri care au fost obţinute prin folosirea intensivă a factorului muncă, ţinând seama nu numai de numărul muncitorilor, ci mai ales de calitatea muncii lor, productivitatea lor mult mai ridicată decât în alte ţări (de 3 ori faţă de Europa), corelată, evident, cu nivelul ridicat de înzestrare tehnică a acestora (ponderea capitalului pe lucrător) (20, p.). Impactul ştiinţific al acestui “paradox”* în raport cu conţinutul modelului H-O-S, care de cele mai multe ori nu au fost favorabile acesteia. Pe de altă parte, el a temperat optimismul fără acoperire al teoriei liberale a avantajului relativ în *

paradox: opinie deferită de părerile curente (de la cuvintele greceşti “doxa” părere şi “para” înpotrivă).

227

comerţul internaţional, respingând pretenţia excesivă de rigoare (“principiu inatacabil”) a promotorilor ei şi semnalând mulţimea restricţiilor care o condiţionau, limitându-i astfel valabilitatea. Pe această bază, W.Leontief apreciază că “Teoria costurilor comparate – ca multe teorii economice – predomină în paginile manualelor, fără însă a sta de fapt la baza practicii analizei economice empirice” (20, p.91).

12.4.2 Criza teoriei liberale neoclasice (“ortodoxe”) Criza teoriei liberale neoclasice (“ortodoxe”) despre comerţul internaţional în perioada postbelică. Pe măsura înmulţirii testărilor practice ale modelului şi teoriei H-O-S despre comerţul internaţional creşte dezamăgirea faţă de relevanţa lor pentru explicarea problemelor tot mai complexe cu care se confruntau toate ţările lumii în domeniul comerţului internaţional. Se înmulţesc şi criticile pe care le formulează la adresa lor gânditorii de alte orientări: marxişti, radicali, keynesişti, intelectuali din lumea a treia etc. Pe fondul accentuării incertitudinilor şi instabilităţii economice, ca şi a temerilor sociale şi politico-ideologice din perioada postbelică (inflaţie, şomaj, stagflatic, crize mondiale, războiul rece etc) se poate constata, la graniţa dintre anii ’60 şi ’70, o accentuată scădere de credibilitate a teoriei liberale neoclasice despre comerţul internaţional. La un moment dat, aceasta va îmbrăca forma unei adevărate crize a teoriei menţionate, vizibila relativ uşor în cadrul lucrărilor celui de al III-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale a Economiştilor, care a avut loc în anul 1968 la Montreal în Canada (59, A/E), prefigurând ceea ce Jan Robinson (1903-1983) a numit cea de a doua criză a ştiinţei economice din secolul XX din anii ’70 (după prima criză care a avut loc în anii ’30). O expresie a acestei crize o constituie părerile diametral opuse exprimate în volumul care reuneşte dezbaterile de la congresul menţionat intitulat “Viitorul relaţiilor economice internaţionale” (1971), cu privire la conţinutul şi destinul istoric al teoriei liberale clasice şi neoclasice despre comerţul internaţional. P.A.Samuelson susţine, în “Introducere” la acest volum, referindu-se la teoria avantajelor relative, că “această teorie este de necombătut”, deşi, cu aproape douăzeci de ani mai târziu (1989) şi el va recunoaşte unele limite ale acestuia(2, p. şi 48, p.) . Economiştii din ţările în curs de dezvoltare care au participat la acest congres, ca de exemplu, mexicanul V.L.Urquidi sau nigerianul H.M.A.Onitiri, resping total teoria liberală clasică şi neoclasică pentru că o consideră nepotrivită pentru situaţia din ţările lor(2,p.9). Şi mai tranşantă este poziţia economistului francez R.Mossé, care prefaţează volumul menţionat, şi care ajunge la concluzia simptomatică pentru destinul acestei teorii şi anume că “s-ar putea ca teoria comerţului internaţional 228

care a fost atât de glorioasă în secolul al XIX-lea şi care rămâne, chiar şi astăzi – scria el în 1971 -, fascinantă, să fie total perimată”(2, p.9).

12.5 Preocupări de modernizare şi dinamizare a teoriei liberale neoclasice despre comerţul internaţional în perioada postbelică Promotorii modelului H-O-S nu au fost indiferenţi faţă de criticile aduse acestuia. Ei au încercat să ţină seama cel puţin de o parte a acestor critici, mai ales caracterul imperfect al mecanismului pieţei, respectiv prezenţa unor factori perturbatori ai acestuia (prezenţa marilor corporaţii – oligopoluri şi monopoluri), rolul progresului tehnic, al factorului timp etc. Pe această bază ei au recunoscut că este necesară modernizarea teoriei liberale neoclasice despre comerţul internaţional, apropierea ei mai puternică de realitatea economică actuală, şi că “piesa de rezistenţă” a acestui demers teoretic cu importante implicaţii practice este dinamizarea avantajului relativ, explorând, cu precădere, valenţele progresului tehnic şi ale “capitalului uman”. Un exemplu tipic în această privinţă îl constituie economistul nordamerican H.G.Johnson (1923) care şi-a expus ideile în lucrarea “Costul comparativ şi teoria politicii economice pentru o economie mondială în dezvoltare” (1968). H.G.Johnson susţine, în continuare, importanţa avantajului relativ pentru adoptarea deciziilor privind comerţul exterior şi internaţional, dar consideră că acesta poate fi modificat mereu şi sporit, diversificat în legătură cu investiţiile marilor corporaţii în ţară şi străinătate, bazate pe promovarea progresului tehnic şi folosirea “exodului creierelor”, precum şi prin promovarea şi diversificarea consumului de masă cu ajutorul tehnicilor publicitare folosite de marile corporaţii. H.G.Johnson recunoaşte că modelul H-O-S are un caracter static şi deci că este puţin potrivit pentru o economie în plină expansiune bazată pe revoluţie tehnico-ştiinţifică şi informaţională, dar susţine că acesta poate fi uşor adaptat, respectiv “dinamizat”, în funcţie de noua situaţie din economia mondială. El susţine că “atât capacitatea de a produce bunuri superioare, cât şi deţinerea unei tehnologii superioare de producţie constituie izvoare ale unui avantaj comparativ adiţional sau alternativ faţă de avantajul relativ bazat pe abundenţa relativă a factorilor (de producţie)” Ca răspuns la “paradoxul lui Leontief” şi pe o linie asemănătoare cu cea normată de H.G.Johnson, numeroşi economişti liberali neoclasici au formulat noi teorii despre comerţul internaţional, având însă ca “nucleu dur” tot principiul avantajului relativ şi drept corolar practic tot politica economică externă a liberului schimb. Acestea pot fi grupate în două categorii mai importante şi anume: a) teorii ale neofactorilor şi b) teorii ale neotehnologiilor . 229

a) Adepţii teoriilor proporţiei neofactorilor examinează rolul învăţământului şi urmările deosebirilor existente în nivelul de calificare al diferitelor segmente ale factorului muncă asupra operaţiunilor de comerţ exterior. Ei au scos în evidenţă faptul că firmele care au folosit o pondere mai mare de personal cu calificare superioară, care au cheltuit deci mai mult în această privinţă, au avut performanţe superioare în comerţul exterior comparativ cu celelalte firme. Păstrând logica şi raţionamentul teoriei proporţiei factorilor, grefată pe modelul H-O-S, aceşti autori recurg la un număr mai mare de factori de producţie, pe lângă cei doi iniţiali (capitalul fizic şi munca), vorbesc în mod distinct despre munca fizică necalificată şi munca superior calificată (considerată “neofactor”), susţin că poate avea loc substituirea între capitalul fizic şi munca necalificată, dar nu şi între cele două feluri de muncă şi încearcă să măsoare eficienţa comerţului exterior în funcţie de cheltuielile făcute cu calificarea superioară a mâinii de lucru, denumite (cheltuieli şi mâna de lucru cu calificare superioară) cu termenul de “capital uman”, considerat ca un nou factor de producţie. Pe această idee de bază au fost grefate: teoria capitalului uman (îndeosebi P.B.Henen şi G.C.Herfbau) şi teoria calificării mâinii de lucru (îndeosebi A.B.Keesing). b) Teoriile neotehnologiilor au adus în atenţia specialiştilor posibilităţilor de modernizare a modelului H-O-S al comerţului internaţional în funcţie de factorul cel mai nobil al creşterii economice şi anume progresul tehnic şi tehnologic, strâns legat de revoluţia ştiinţifică şi tehnică din perioada postbelică. Teoria decalajului tehnologic, formulată de M.V.Posner în 1961 ajunge la concluzia că în ţările în care se fac cheltuieli mai mari de cercetare şi dezvoltare (R and D.)* este mai pronunţat procesul de inovare permiţându-le să deţină o poziţie privilegiată (de monopol) pe piaţa mondială, să fie mai competitive şi deci să se distanţeze (“decalaj”) de concurenţele lor, comerţul lor exterior având deci o eficienţă sporită. Teoria ciclului de viaţă al produselor a fost formulată de R.Vernon în 1966, pornind de la legătura care există între cheltuielile făcute de firmă pentru cercetare şi dezvoltare pe termen lung şi posibilităţile ei de câştig în funcţie de fazele sau treptele pe care le poate parcurge un produs din momentul lansării lui pe piaţă, până în momentul abandonării producţiei (pe seama concurenţilor care l-au preluat şi pot să-l producă mai ieftin) şi înlocuirea cu un produs nou (inovarea, lansarea, maturizarea, standardizarea) şi în funcţie de reacţiile care le au faţă de acest produs concurenţii potenţiali sau reali. Potrivit acestei teorii, avantajul relativ nu este static, decât odată pentru totdeauna, ci se poate mări şi diversifica în funcţie de capacitatea de inovaţie a firmei respective, de abilitatea ei de a veni pe piaţă cu produse noi, înainte de a se fi epuizat câştigurile pe care le obţine ea din poziţia de monopol (deţinere exclusivă) a produsului anterior lansat pe piaţă. Este vorba, deci, de dinamizarea avantajului relativ, folosind ca pârghii accelerarea inovaţiilor şi explorarea unor “externalităţi” (câştiguri pentru care nu s-au făcut cheltuieli), de pe piaţa mondială. *

Research and Development în limba engleză.

230

Tot pe această linie mai pot fi menţionate: teoria disponibilităţii produselor pentru export (1956, J.E.Kravis), teoria cererii reprezentative de produse prelucrate (1961, Staffan Burenstam – Linder), teoria comerţului intraindustrial sau intraramuri (1975, H.G.Grubel şi P.J.Lloyd), teoria optimului de gradul II sau “second best” (1956-1957, R.G.Sipsay şi K.Lancaster) etc. Trecând în revistă procesul de elaborare a modelului H-O-S şi de modernizare a acestuia după cel de al doilea război mondial, R.Sandretto semnalează două rezultate neaşteptate: pe de o parte inutilitatea criticii modelului în varianta lui iniţială din perioada interbelică, deoarece înşişi susţinătorii lui contemporani au rezolvat unele dintre problemele încriminate (de exemplu, luarea în considerare a caracterului imperfect al cunoscutei (prezenţa oligopolurilor şi a monopolurilor), iar pe de altă parte, faptul că prin preocuparea de generalizare a modelului s-a ajuns la negarea lui, la autodistrugerea lui (renunţarea la dogma liberului schimb şi acceptarea protecţionismului într-o măsură sau alta), respectiv la impas. Ieşirea din impas, depăşirea capcanei în care s-au împotmolit teoriile liberale neoclasice despre comerţul internaţional construite pe temelia modelului H-O-S modernizat presupune o nouă abordare a problematicii din ce în ce mai complexe a schimburilor economice dintre ţările lumii în prezent, respectiv renoirea teoriei despre comerţul internaţional şi politicile economice externe ale ţărilor lumii. Acest imens domeniu teoretic novator presupune însă şi luarea în considerare a opeiniilor formulate de gânditorii din alte cuvinte de gândire economică (dirijism, marxism, radicalism etc), inclusiv de gânditori eterodocsi*. Este vorba de personalităţi marcante ale gândirii economice din secolul nostru ca: Joan Robinson, Fr.Perroux, G.Myrdal, R.Prebisch, J.K.Galbraith etc, influenţaţi de mari personalităţi din perioada interbelică, printre care J.M.Keynes, iar unii dintre ei şi de economistul neoliberal român Mihail Manoilescu.

12.6 Opinii eterodoxe despre comerţul internaţional Gândirea economică eterodoxă sau neconvenţională are un trecut îndelungat, de la J.Cl.S. de Sismondi (1819) şi J.Hobson (1902), la J.M.Keynes (1936) şi gânditorii postkeynesişti şi radicali din perioada postbelică (J.Robinson, Fr.Perroux, G.Myrdal) şi performanţe remarcabile, decurgând din faptul că a abordat probleme economice dificile şi care le-a ocolit sau ignorat gândirea neoclasică (sărăcia, subdezvoltarea, inegalităţile, contradicţiile, dezechilibrele, nedreptăţile etc.) şi nu s-a sfiit să critice gândirea convenţională sau “ortodoxă” pentru greşeli, lacune şi nereuşite în acest domeniu. Adoptând o poziţie raţională faţă de cele două megatendinţe (liberalismul clasic şi neoclasic, precum şi socialismul, respectiv marxismul) din gândirea * cu opinii mai mult sau mai puţin diferite de gândire liberală neoclasică sau convenţională (de la cuvintele greceşti “doxa” (opinie, părere) şi “hetero” (diferit).

231

economică, care se excludeau reciproc din orice cooperare pe terenul ştiinţei, pe baza unui nefericit “complex de superioritate” artificial întreţinut, gândirea economică ortodoxă a tras numeroase semnale de alarmă în ce priveşte gravitatea unor probleme neabordate sau greşit abordate de cele două “ortodoxii” rivale, subliniind importanţa toleranţei şi a dialogului în ştiinţa economică şi combătând multe prejudecăţi existente în acest domeniu. În perioada interbelică, economiştii eterodocşi au semnalat o serie de fisuri metodologice şi teoretice ale neoclasicismului, lacune grave şi erori ale gândirii economice “ortodoxe” sau cunvenţionale. P.Sraffa, J.Robinson, M.Kalesky, J.M.Keynes etc, semnalează o mulţime de rigidităţi care fac imposibilă existenţa concordanţei “pure şi perfecte” în realitate şi care impun implicarea statului în economie, pentru a sprijini acţiuni operatorilor particulari sau pentru a corecta unele deficienţe ale mecanismului pieţei. Sunt simptomatice, în acest sens, două luări de poziţie critice la adresa teoriei liberale clasice şi neoclasice despre comerţul internaţional în perioada interbelică. În primul rând, este vorba despre contestarea pretenţiei de universalitate a teoriei liberale menţionate de către economistul român neoliberal Mihail Manoilescu (1929, 1931, 1937, 1938), care a invocat ca principal argument “constanta” care îi poartă numele (discrepanţa de productivitate a muncii dintre ramuri economice şi ţări şi accentuare a ei în timp) şi a dovedit statistic faptul că liberul schimb nu este general valabil. Totodată el a sugerat concentrarea activităţii economice în orice ţară în ramurile cu o productivitate a muncii superioară mediei naţionale şi a demonstrat raţionalitatea industrializării ţărilor agrare (descentralizarea industriei la scară mondială) şi producerea unui protecţionism raţional (selectiv şi manierat din punct de vedere economic), respectiv a îmbinării liberului schimb cu protecţionismul pentru a permite şi dezvoltarea economică a ţărilor mici şi mijlocii cu profil preponderent agrar sau extractiv. În al doilea rând, este vorba de îndoielile întemeiate ale lui J.M.Keynes (1936) cu privire la rezultatele reale ale politicii externe a liberului schimb. “Comerţul internaţional este astăzi – scria J.M.Keynes în 1936 – un mijloc desperat de a menţine ocuparea mâinii de lucru în propria ţară prin forţarea vânzărilor pe pieţele externe şi restrângerea cumpărăturilor, ceea ce, dacă are succes, nu va face decât să deplaseze problema şomajului spre vecinul care a fost înfrânt în luptă”. Această gravă nepotrivire dintre speranţele exagerate ale liberalilor neoclasici în funcţionarea spontană a pieţei şi pierderile pe care le înregistrau unele ţări în comerţul exterior l-a determinat şi J.M.Keynes să vorbească despre “inconsistenţa bazelor teoretice ale doctrinei lissez-faire”. În perioada postbelică, economiştii eterodocşi au atras atenţia asupra multor lacune şi explicaţii puţin plauzibile date de gândirea neoclasică unor probleme acute din această perioadă cum ar fi sărăcia, subdezvoltarea, ciclicitatea, crizele economice, inclusiv problema relaţiilor economice internaţionale şi a comerţului mondial. J.K.Galbraith evidenţiază rolul deosebit al marilor comparaţii, Fr.Pessonx semnalează fenomene de dominaţie, R.Prebisch dezvăluie structura 232

antagonistă a economiei mondiale (“central” şi “periferia lui”), A.Emmanuel încearcă să explice “schimbul inegal” de pe piaţa mondială, iar J.Robinson şi G.Myrdal scot la iveală multiple insuficienţe ale toeriei convenţionale neoclasice despre comerţul internaţional. Astfel, în 1981 Joan Robinson constată că “Învăţământul occidental pretinde că este ştiinţific şi obiectiv, deoarece rupe aspectul economic al vieţii omeneşti de ce cadrul ei politic şi social; aceasta deformează problemele discutate, în loc să le lămurească. Cea mai extravagantă pretenţie a ortodoxiei occidentale constă – în viziunea economistei britanice – în aceea că jocul liber al forţelor cererii şi ofertei ar tinde, în condiţiile cunoscute, să stabilească un model echilibrat al preţurilor mărfurilor. Jocul liber al forţelor pieţei, departe de a tinde spre echilibru, dă naştere unei continue instabilităţi pe termen lung, ca şi unor schimbări neprevăzute în raporturile de schimb (“terms of trade” în original) din timp în timp. Cu alt prilej, aceeaşi autoare observase că “Nu există un domeniu al ştiinţei economice în care să se constate un decalaj mai mare între doctrina ortodoxă (teoria liberală neoclasică) şi problemele reale decât domeniul teoriei despre comerţul internaţional”. Referindu-se la “puterea explicativă” a teoriei liberale a comerţului internaţional, economistul nordamerican W.Leontief aprecia în 1977 că “Teoria costurilor comparative este capabilă să explice volumul şi structura fluxurilor observabile de export – import numai în măsura în care pot fi luate în considerare şi se întâmplă să aibă importanţă hotărâtoare în desfăşurarea lor costurile transportului, taxele vamale sau orice alte costuri diferenţiale dintre ţările care fac comerţ. În cazul în care nu există astfel de costuri diferenţiale de transport sau dacă ele nu pot fi calculate, înseamnă că volumul şi structura fluxurilor de bunuri şi servicii rămân total nedeterminate în cadrul unei astfel de teorii”. Mai drastic şi deci mai aproape de aprecierea formulată de Joan Robinson, economistul suedez Gunnar Myrdal scria în 1970 despre modelul H-O-S şi teoriile aferente: "Contrar acestei teorii, comerţul internaţional şi fluxurile de capital vor tinde, în general, să dea naştere la inegalitate şi vor acţiona în acest fel, cu atât mai puternic, cu cât vor fi mai puternice inegalităţile existente. Forţele nesupravegheate ale pieţei nu vor acţiona în direcţia atingerii vreunui echilibru ce ar putea să determine o tendinţă spre egalizare a veniturilor. Printr-o înlănţuire de cauze cu efectele cumulate, o ţară cu o productivitate şi venituri superioare va tinde să-şi îmbunătăţească situaţia, în timp ce o ţară cu un nivel inferior va tinde să fie menţinută la acest nivel sau chiar să-l înrăutăţească în continuare atât timp cât lucrurile sunt lăsate pe seama liberei acţiuni a forţelor pieţei”. Rezultă, fără posibilitate de îndoială, că gândirea economică ortodoxă are contribuţii critice şi constructive demne de luat în seamă, nu numai pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme dificile şi complexe ale comerţului internaţional, ci şi pentru progresul general al ştiinţei economice, pentru sporirea substanţială a autorităţii practice a acesteia.

233

12.7 Noi sfidări pentru ştiinţa economică actuală şi doctrinele economice contemporane referitoare la comerţul internaţional în contextul integrării regionale şi a globalizării economiei contemporane Accentuarea interdependenţei dintre economiile naţionale după cel de al doilea război mondial şi înmulţirea dificultăţilor cu care se confruntă economia mondială şi implicit, economiile naţionale (creşterea incertitudinii, adâncirea decalajelor dintre ţări, înmulţirea şi agravarea crizelor globale etc) în această perioadă au ridicat noi probleme pentru specialiştii din domeniul comerţului internaţional. R.A.Johns semnala încă în 1985 că “Datorită transformărilor istorice structurale din economia mondială, descrise înainte, a apărut un vizibil decalaj de credibilitate între teorie (autorul citat se referă la teoria liberală clasică şi neoclasică a comerţului internaţional) şi practică, încât aceasta a dus la unii (gânditori) la sentimentul că teoriile generale din trecut constituie cea mai directă formă de ficţiune în ştiinţele sociale”. Cam în aceeaşi perioadă de final a secolului al XX-lea ţinând seama şi de schimbarea de mentalitate în rândul economiştilor contemporani, economistul britanic postkeynesist Jan Stecdman scria în 1979 că “Se poate spera în mod îndreptăţit că o îmbinare atentă de teorii care să dea o imagine mai amănunţită despre relaţiile referitoare la formarea preţurilor şi repartiţia veniturilor în cadrul unei analiza îndreptate spre predenţie, cu teorii întemeiate pe consideraţiunile keynesiste despre cererea efectivă, ar putea să ofere o înţelegere mai folositoare şi mai cuprinzătoare asupra comerţului internaţional şi a investiţiilor (externe) decât a fost oferit până acum în cadrul modelului Heckscher-Ohlin-Samuelson, dar această înţelegere rămâne să fie realizată de aici înainte”. Prin urmare, la graniţa dintre mileniile II şi III după Christos, specialiştii în comerţul internaţional nu mai pot recepta ca suficient de relevante explicaţiile generalizatoare bazate numai pe avantajul absolut (A.Smith, secolul XVIII), numai pe avantajul relativ (A.Ricardo, secolul XIX), numai pe înzestrarea cu factori naturali de producţie (modelul H-O-S, secolul XX), etc, ci sunt nevoiţi să caute explicaţii mai plauzibile pentru problemele tot mai complexe care decurg din amplificarea comerţului internaţional în condiţiile adâncirii decalajelor dintre ţări şi a creşterii exorbitante a datoriei externe a majorităţii ţărilor în dezavoltare faţă de centrele financiare hiperdezvoltate de pe planetă. O anumită încercare de sinteză între opinii anterior divergente încearcă economiştii francezi B.Lassudine-Duchane şi J.L.Mucchielli (1987, 1991). Ei pleacă de la ideea că la baza comerţului internaţional stau numeroase cauze. Dacă bunurile care se schimbă pe piaţa mondială ar fi identice, atunci – susţin cei doi autori – comerţul internaţional nu ar avea rost. În opinia acestora, la baza comerţului internaţional stă “cererea de diferenţă”, fie că este vorba de schimbul de produse de bază (materii prime) pe produse prelucrate (manufacturate), fie că 234

este vorba de schimbul intraramuri, respectiv de produse similare (industriale), dar nu identice (sortimente diferite). În acest ultim caz, ei vorbesc de diferenţiere verticală (de exemplu, poşete din piele naturală şi poşete din piele sintetică) şi de diferenţiere orizontală (poşete din piele naturală, dar de culori diferite). Luând în considerare cele mai recente contribuţii la aprofundarea teoriei comerţului internaţional, economistul francez Alain Samuelson ajunge, recent (1991), la concluzia că “Diferenţele şi asemănările sunt doi factori fundamentali ai expansiunii comerţului internaţional. Ei se combină în grade diferite după produsele şi economiile luate în considerare. Diferenţele de costuri comparative şi în dotarea cu factori de producţie rămân repere fundamentale pentru schimburile dintre economii cu un nivel de dezvoltare inegal şi pentru produsele primare. Dar, comerţul contemporan este tot mai puţin ricardian în măsura în care el este guvernat de gradul de disponibilitate şi de cererea de diferenţă, adică de factori care se raportează numai în mod secundar la costuri şi în principal la elemente calitative. Comerţul nu mai este, de asemenea, decât foarte parţial neoclasic, adică un comerţ de concurenţă pură, în măsura în care el este dominat de politicile statelor şi de strategiile firmelor transnaţionale (sublinierile lui A.S.). Cele mai consistente schimbări care se impun în prezent şi în viitorul previzibil în teoria comerţului internaţional şi în politicile economice comerciale sunt legate de trei componente majore ale lumii contemporane şi anume: fenomenele de integrare economică zonale sau regionale (uniuni vamale, pieţe comune, sesiuni economice etc), expansiunea spectaculoasă a firmelor multi şi transnaţionale, precum şi agravarea decalajelor economice şi a subdezvoltării, pe fondul creşterii rapide a populaţiei globului pământesc şi a continuării poluării lui, precum şi în condiţiile accentuării fenomenelor de dezvordine mondială. În momentul de faţă, reconstrucţia teoriei despre comerţul internaţional este, nu numai posibilă, dar şi imperios necesară, chiar urgentă. Ea este posibilă, pe de o parte, datorită imensului volum de cercetări derulate în ultimele două secole şi jumătate, care constituie o promisă utilă pentru noi generalizări teoretice, iar pe de altă parte, datorită schimbării de mentalitate a specialiştilor, dispuşi într-o măsură crescândă să abandoneze exclusivismul doctrinar care i-a caracterizat în trecut, şi să admită toleranţa în gândire, dublată de rigoarea ştiinţifică, precum şi dialogul, eventual controversele constructive cu adversarii lor. Ea este necesară, în principal, datorită schimbărilor structurale intervenite în economia mondială (înmulţirea zonelor integrate, sporirea puterii economice a firmelor transnaţionale, modificarea centrelor de putere etc), dar şi datorită restricţiilor care decurg din caracterul limitat al resurselor şi a presiunilor socialpolitice care se fac pentru apărarea drepturilor omului, în contextul sporirii rapide a populaţiei globului pământesc, însoţită de îmbătrânirea ei în anumite zone geografice, ca şi de combinarea poluării mediului natural). Ţinând seama de gravitatea sfidărilor cu care se confruntă umanitatea în prezent, este necesară o gândire novatoare şi constructură care să asigure instaurarea unei noi ordini internaţionale, compatibilă cu dezvoltarea tuturor 235

popoarelor lumii şi supravieţuirea umanităţii în pace şi stabilitate durabile, precum şi afirmarea identităţii naţionale a tuturor popoarelor. În acest context nou şi dramatic, nu mai pot fi abordate şi rezolvate în mod corespunzător problemele comerţului internaţional, dacă ele sunt rupte de celelalte laturi ale economiei (producţia, repartiţia şi consumul de bunuri şi servicii) şi de celelalte laturi ale societăţii (politica, morala, cultura şi nivelul de trai), iar acestea împreună legate la problemele demografice şi de mediu. Vechea schemă (şcolărească şi simplificatoare) a “mâinii invizibile”, despre care vorbea A.Smith în secolul al XVIII-lea, nu mai poate asigura înţelegerea corectă a schimburilor comerciale dintre ţări în condiţiile în care, aşa cum semnalează G.Abraham-Frois, au intervenit modificări substanţiale în relaţiile: firme-piaţă, pieţe naţionale-piaţa mondială, în sensul că, în anumite limite, “organizaţie” sau “firma” pot să eludeze anumite reguli ale pieţei care se impuneau în mod spontan, impersonal. “În ceea ce priveşte modul cum funcţionează, piaţa şi organizaţia au, evident, o trăsătură comună – arată G.Abraham-Frois; în ambele cazuri este vorba despre un mod de alocare a resurselor şi de coordonare a activităţilor economice pe calea unei combinaţii de decizii individuale. Dar – continuă autorul citat – opoziţia, evidentă şi clară, este bazată pe perechea preţuri – reguli. În cazul “pieţei”, alocarea resurselor şi coordonarea activităţilor se realizează cu ajutorul preţului, rolul regulilor (deşi nu este exclus) fiind secundar, în timp ce în cazul “organizaţiei” (firmei) este esenţial rolul regulilor (stabilite în mod personal, deci voluntar), iar cel a preţurilor, prezente şi aici, nu este exclus, ci secundar. Sarcinile noi şi presante ale ştiinţei economice în domeniul schimburilor economice dintre popoarele şi ţările lumii şi implicit a “dezvoltării durabile” a acestora, într-o lume capabilă să asigure pacea mondială şi drepturile fundamentale ale oricărei fiinţe umane, fără discriminare, sunt, după cum se poate observa cu uşurinţă, copleşitoare. Aceste probleme vor putea fi mai uşor rezolvate dacă cei chemaşi să facă faţă acestei complicate probleme au cunoştinţe adecvate privind istoricul acestei problematici şi al confruntărilor care au avut loc de-a lungul timpului pe această temă. Este neîndoielnic că dacă se doreşte nu numai supravieţuirea societăţii, ci şi continuarea progresului general al umanităţii, respectiv dezvoltarea durabilă, bazată pe gospodărirea raţională a resurselor şi a mediului natural, cei care vor lua decizii în viitor vor trebui să ţină seama de avertismente, apeluri şi sugestii făcute de gânditori ca F.Perroux (“pentru o nouă dezvoltare”), J.K.Galbraith (“pentru o societate perfectă”), de nevoi de atenuare şi apoi lichidare a marilor decalaje tehnologice, economice şi sociale, a dezordinii din economia mondială (Th.de Monthrial, G.Corm, A.King, B.Schneider etc). În acest spirit umanist, ecologic şi economic, colectivul coordonat de L.R.Brown de la World Watch Institute (SUA) arată că “Este acum evident că prăpastia tot mai adâncă dintre bogaţi şi săraci nu poate fi menţinută într-o lume în care resursele sunt comune. S-ar putea ca edificarea unui viitor durabil să nu fie 236

posibilă fără un efort comun al celor înstăriţi de a soluţiona problema sărăciei şi a celor defavorizaţi”(8, p.39). Este vorba deci de schimbări substanţiale în organizarea economiei. “Tendinţele din ultimii ani sugerează – arată acelaşi autor – că avem nevoie de o nouă busolă morală, care să ne ghideze în secolul al XXI-lea, o busolă bazată pe principiile satisfacerii nevoilor umane în mod durabil. O astfel de etică a durabilităţii ar trebui să aibă ca piatră de temelie conceptul respectului faţă de generaţiile viitoare”(8, p.39). În legătură cu modul în care vor avea loc aceste schimbări şi actorii principali, aceeaşi lucrare consideră că “este, poate, mai relevantă o viziune holistică potrivit căreia tranziţia către curabilitate va fi sistemică – fiind promovată, deopotrivă, de sectorul privat, guverne, grupuri nonprofit şi consumatori”(8, p.39). Un rol sporit în această tranziţie îl are cunoştinţele informaţiile sistematice despre trecut şi prezent şi capacitatea actorilor acestui proces de a le folosi în mod rapid. “Aceasta sugerează – spun autorii volumului recent coordonat de Lester R.Brown – că sfidarea fundamentală legată de edificarea unei societăţi durabile este de tip educaţional. Ceea ce gândeşte şi simt oamenii despre lume afectează ceea ce întreprind ca votanţi, în ca votanţi, în calitate de consumatori şi deţinători de resurse, precum şi ca oficiali, diplomaţi şi angajaţi guvernamentali”(8, p.243). Multiple sfidări cu care se confruntă umanitatea la graniţa dintre mileniile II şi III, inclusiv cele referitoare la schimbul de bunuri şi servicii pe piaţa mondială, ne sugerează, evident, faptul că soluţiile care se impun nu sunt nici uşoare, nici de moment. “Înscrierea pe calea durabilităţii va fi un proces îndelungat şi complex. Guvernele trebuie să joace un rol important, acţionând în interiorul frontierelor şi conclucrând de-a curmezişul lor. Firmele vor trebui să preia multe dintre riscuri, să genereze multe inovaţii şi să creieze noi locuri de muncă. Totodată, acestea vor fi împinse înainte de către societatea civilă, în multiplele ei forme, bazată pe cetăţeni instruiţi. Ca orice revoluţie economică – arată grupul de autori coordonat de L.R.Brown – aceasta (noua revoluţie eco-industrială) va implica sforţări şi chiar unele sacrificii. Pentru a fi puse în valoare noile industrii şi, astfel, noile locuri de muncă, oportunităţi de investiţii şi produse -, la altele se va renunţa. De fapt, profitul îl va constitui aerul sănătos, apa potabilă sigură, securitatea alimentară şi protejarea diversităţii speciilor de pe planetă – pe scurt, o planetă pe care vom fi mândrii să o lăsăm copiilor noştri. Alegerea ne aparţine”(8, p.246).

237

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1. G.AbrahamFrois

Economia politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998

2. X X X

L’avenir des relations économiques internationales, présenté par P.A.Samuelson, édition préfacée par R.Mossé, Paris, Calmann-Lévy, 1971

3. M.Baslé, F.Benhamou, B.Chavance, A.Gélédan, J.Léohal, A.Lipietz

Histoire des pensées économiques. Les fondateurs, 2-e édition, Editions Sirey, Paris, 1993

4. M.Baslé, C.Baulant, F.Benhamou, J.J.Boillot, C.ChalayeFenet, B.Chavance, A.Gélédan

Histoire des pensées économiques. contemporaines, Editions Sirey, Paris, 1998

5. Bhagwati J.

International Trade. Selected Readings, Penguin Books, Ltd, Harmondsworth, Middlesex, England, 1969

6. Blaug M.

La Méthodologie économique, Economica, Paris, 1982

7. Blaug M.

Teoria economică în retrospectivă, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992

8. Brown L.R., (coord)

Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 1999, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999

9. Byé, M., Destanne de Bernis G.

Relations économiques internationales, I Echanges internationaux, Trécis Dalloz, Paris, 1977

10. Corm G.

Les

Noua dezordine economică mondială. La izvoarele insucceselor dezvoltării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996 238

11. Emmanuel A.

L′Echange inégal. Essai sur les antagonismes dans les rapports économiques internationaux, Fr. Maspero, Paris, 1972.

12. Galbraith J.K.

Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982

13. Galbraith J.K.

Societatea perfectă. Laordinea zilei: binele omului, Eurosong and Book, Bucureşti, 1997

14. Hobsbawn E.

Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti, 1995

15. Iancu A.

Schimburile economice internaţionale, Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

16. Johns R.A

International Trade Theories and the Evolving International Economiy, Frances Pintner Problester, London, 1985

17. Johnson H.G.

Comparative Cost and Commercial Policy Theoriy for a Developing World Economy, Almquist and Wicksell, Stockholm, 1968

18. Keynes J.M.

Teoria generală a mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

19. King, A., Schneider B.

Prima revoluţie globală. O strategie pentru supravieţuirea lumii. Un raport al Consiliului “Clubului de la Roma”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993

20. Leontief W.

Analiza input-output, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1971

21. Leontief W.

Essays in Economic Theoryes. Facto and Policies, vol.2, M.E.Sharpe, Inc., White Plains, New-Jork, 1977

22. Leontief W.

Analiza input-output, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

23. Lassudrie Duchâne B., Mucchielli J.L

Fondements de l’echange international (recueil d’articles), Economia, Paris, 1991

Editura

239

24. Maliţa M.

Zece mii de culturi. O singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Editura Nemira, Bucureşti, 1998

25. Manoilescu M.

Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

26. Manoilescu M.

Încercări în filozofia ştiinţelor economice, Bucureşti, 1938

27. Marshall A.

Money, Credit and Commerce, London, 1923

28. Mill J.St.

Principes d’économie politique avec quelques-unes de leurs applications à l’économie sociale, vol I şi II, Paris, 1873

29. Th.de Montbrial

Le désordre économique mondial, Paris, CalmannLéry, 1974

30. Mucchielli J.L

Principes d’économie Economica, Paris, 1989

31. Murgescu C.

Mersul ideilor economice la Enciclopedică, Bucureşti, 1986

32. Murgescu C. (coord)

Criza economică mondială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

33. Myrdal G.

The challenge of world poverty. A world antipoverty program in outline. Summary and continuation of Asian Doama, New-York, Vintage Books, A division of Random House, 1970

34. Nechita V. (coord)

Mihail Manoilescu – creator de teorie economică, Editura Cugetarea, Iaşi, 1993

35. Ohlin B.

Interregional and International Trade, Cambridge, Harvard University Press, 1935

36. Ohlin B.

La politique du commerce extérieur, Dunod, Paris, 1955

internationale, români,

ERESA, Editura

240

37. Perroux F.

Pour une philosophie du nouveau développement, Aubier, Les Presses de l’UNESCO, Paris, 1981

38. Popper K.

Logica cercetării ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

39. Prebisch R.

The Economic Development of Latin America and Its Principal Problems, ECLA, United Nations, NewYork, 1950

40. Prebisch R.

Tourards a New Trade Policy for Development, U.N.New-York, 1969

41. Prebisch R.

Capitalismo periférico. Crisis y transformacion, Mexiso City, Fondo di cultura economica, 1981

42. Robinson J.

Contributions to modern economic, Academic Press, New-York, 1978

43. Robinson J.

Aspects of Development and Underdevelopment, Cambridge University Press, 1979

44. Ryan O.

Teorii şi modele privind relaţiile economice internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1994

45. Ryan O.

Teoria vamală. Aplicaţii şi studii de caz, Editura ASE, Bucureşti, 1999

46. Samuelson A.

Economie internationale contemporaine, Aspectes, réeles et monétaire, Presses Universitaires de Grenoble, 1991

47. Samuelson P.A.

Economics, Mc.Graw-Hill Book Company, ediţia a 8a, New-York, 1970

48. Samuelson P.A., Nordhaus W.D.

Economics, ediţia a 13-a, Mc.Graw-Hill Book Company, New-York, 1989

49. Sandretto R.

Le commerce international, Armand Colin, Cursus, Paris, 1993 241

50. Schneider B.

Scandalul şi ruşinea, Clubul de la Roma, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

51. Schumpeter Y.A.

History of Economic Analiysis, G.Allen and Unwin, Ltd., London, 1967

52. Steedman J.

Fundamental Issues in Trade Theory, The Mac Millan Press, Ltd., London, 1979

53. Stoenescu G.V.

Teorii actuale cu privire la relaţiile economice internaţionale, teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 1987

54. Sută N.

Economia comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

55. Sută N. (coord)

Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol.I şi II, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1999

56. Sută-Selejan S.

Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană, Editura ALL, Bucureşti, 1992 şi 1994

57. Sută-Selejan S.

Doctrine economice. O privire panoramică, Editura Eficient, Bucureşti, 1996

58. S.Sută-Selejan, N.Sută

Concepţia lui Mihail Manoilescu despre comerţul internaţional capitalist, Lito.ASE, Bucureşti, 1972

59. Sută N. , Sută-Selejan S.

Relaţiile economice internaţionale în dezbaterile celui de al III-lea congres al Asociaţiei Internaţionale a Ştiinţelor Economice, Montreal, 1968, Lito.ASE, Bucureşti, 1973

60. Sută N. , Sută-Selejan S.

Istoria comerţului mondial şi a politicii comerciale, Editura ALL, Bucureşti, 1997

61. Sută N.C. (coord), Drăgan G., Mureşan M., Sută-Selejn S.

Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale româneşti, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 1998

242

Subdezvoltării i-a fost consacrat un enorm volum de studii, articole şi programe, inclusiv sub tutela O.N.U. Cui se datorează acest lucru? Atenţia specială acordată problemelor subdezvoltării de către comunitatea internaţională se explică prin multe raţiuni, dintre care, în primul rând, prin faptul că aproape trei sferturi din populaţia lumii trăieşte în aceste ţări, în al doilea rând prin consecinţele enorme şi multiple ale subdezvoltării, în condiţiile creşterii interdependenţelor economice mondiale şi, în al treilea rând pentru că, în anii din urmă, a fost învins conflictul dintre Est şi Vest, dar a rămas, şi s-a adăugat, cel dintre Nord şi Sud, adică dintre ţările bogate, industrializate, şi cele sărace, agrare.

13.1 Esenţa şi structura subdezvoltării în doctrinele economice Conceptual, sunt folosiţi mai mulţi termeni pentru ţările subdezvoltate: ţări sărace, ţări rămase în urmă, ţări în curs de dezvoltare, ţări agrare, ţări neindustrializate, “lumea a treia” etc. (cu privire la folosirea termenului de “lumea a treia” credem că, după ce a fost expirată contradicţia Est-Vest, aceasta nu se mai justifică).

13.1.1 Esenţa subdezvoltării În fond, economiştii ortodocşi, de formaţie neoclasică şi neoliberală (W.W.Rostow, P.A.Samuelson, G.M.Meir, Rudleff Marell ş.a.) dau termenului de subdezvoltare o încărcătură de “nedezvoltare” sau de “întârziere temporară în dezvoltare”, fie din cauza insuficienţei resurselor naturale, fie din cauza creşterii demografice accelerate. De altfel, această viziune a fost creată mai întâi de W.W.Rostow, în 1953, în “Stadiile creşterii economice. Un manifest necomunist”, în care subdezvoltarea era sinonimă cu “întârzierea” decolării prin cele cinci stadii – starea tradiţională, starea de tranziţie spre decolare, starea decolajului (demarajului), starea maturizării şi starea marelui consum de masă, în principiu cu rămânerea într-unul din primele două stadii. Samuelson arată că termenul de “ţară în curs de dezvoltare” este preferabil pentru a nu ofensa popoarele acestui grup de ţări şi înseamnă, practic, un venit real 243

per capital de sub 300$, opus, de pildă, Canadei, SUA, Marii Britanii şi Europei Occidentale. “Optimist privind lucrurile – spune el – o naţiune subdezvoltată este una considerată ca fiind capabilă de o sporire substanţială a venitului ei” dând, astfel, subdezvoltării semnificaţia unei etape pe calea progresului. Gândirea marxistă şi radicală dă termenului de subdezvoltare un sens de asimetrie în raport cu acela al ţărilor dezvoltate, un conţinut calitativ total diferit, pe care, în mare măsură, acesta se sprijină, un conţinut de structură care priveşte dezintegrarea unor ţări odinioară integrate, sub influenţa relaţiilor externe în ţările dezvoltate. Raul Prebisch, de exemplu, scria în 1950 că subdezvoltarea este, de fapt, o “economie periferică”, “dezarticulată”, unilateral orientată, corespunzător intereselor “centrului economiei mondiale” pentru materii prime şi energie. Subdezvoltarea este privită de o categorie de economişti prin prisma “dezintegrării” (Prebish), a “inegalităţii dezvoltării” (Sweezy şi Baran) a urmărilor capitalismului (Theodor Dos Santos) etc. Economiştii eterodocşi din ţările dezvoltate (François Perroux, Joan Robinson, Gunnar Myrdal ş.a.) arată că subdezvoltarea este o stare paralelă a unor sectoare sau economii de tipuri diferite, prin dependenţa financiară de ţările dezvoltate, prin multiplicarea “cercurilor vicioase” ale subdezvoltării. Ives Lacoste scria că subdezvoltarea este definită ca “un ansamblu de fenomene complexe şi interdependente care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie şi mizerie, prin stagnare, prin întârziere relativă faţă de alte ţări, prin potenţialul de producţie care nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependenţă economică, culturală şi tehnologică. Subdezvoltarea este, aşadar, o stare specifică, cu un rol, de asemenea, specific, în economia mondială contemporană, prin care statele respective se deosebesc net de alte grupe de state, în special de grupa celor dezvoltate din punct de vedere economic. Deşi există, cum se vede, aprecieri diferite, grupa ţărilor subdezvoltate se delimitează de cele dezvoltate pe baza criteriului economic (venit mic pe locuitor, predominanţa agriculturii tradiţionale, industrie şi infrastructură înapoiate, predominarea tehnicilor depăşite moral, grad scăzut de valorificare a resurselor, investiţii scăzute şi ineficiente, ritm foarte redus de creştere a producţiei pe locuitor, nesatisfacerea nevoilor elementare ale populaţiei (nealimentaţie, subalimentaţie, boli, etc.). La lucrarea “Les Critères du sous – développement”, G.Cozès şi J.Domingo atrag atenţia asupra relativităţii termenilor folosiţi în legătură cu subdezvoltarea: subdezvoltare propriuzisă, puţină dezvoltare, mai puţină dezvoltare, în curs de dezvoltare, sub sau ne – industrializare, rămânere în urmă, tradiţionalism, dominare, dependenţă, sărăcie etc. Pentru a ilustra complexitatea acestei noţiuni ei propun următorii indicatori care să constituie criteriile subdezvoltării: de ordin demografic (natalitate, fecunditate, mortalitate infantilă, durata medie de viaţă, tinereţea sau bătrâneţea populaţiei); de consum (alimentar, nealimentar, consum de energie mecanică, oţel, ciment); de producţie şi organizare economică (ponderea sectorului primar, secundar, terţiar şi cuaternar, juxtapunerea termenilor şi structurilor economice, nivelul redus al productivităţii, tehnicile arhaice, randamentele scăzute, exporturile 244

preponderente de materii prime, slăbiciunea acumulării de capital şi investiţii etc.); de ordin sociologic (veniturile mici şi nivelul de viaţă, arhaismul structurilor sociale, absenţa clasei medii, amploarea şomajului, folosirea muncii copiilor, prezenţa femeii în societate, proporţia analfabetismului, defectuozitatea sistemului sanitar etc.). De aceea, Marcel Rudleff crede că subdezvoltarea se distinge prin condiţii mizere de trai ale populaţiei (25% din aceasta suferă de foame endemică, 50% nu dispun de caloriile necesare vieţii active, natalitate ridicată); economie săracă (ţări preponderent agricole, dotate cu mijloace învechite, slab industrializate, venituri mici pe locuitor); arhaismul structurilor sociale şi economice (predominanţa economiei de subzistenţă, izolarea economiei rurale, conservatorismul notabilităţilor, uzura ridicată a capitalului fix). Din cauza marei deosebiri dintre ţările subdezvoltate nu se poate crea, totuşi, o imagine robot a stării de subdezvoltare, aceasta cunoscând o imensă varietate de condiţii şi factori care influenţează situaţia acestui grup de ţări. Totuşi, J.M.Albertini a întocmit următorul model al subdezvoltării, ţinând seama de modul de dezarticulaţie al ţărilor lumii:

Dezarticularea economică a ţărilor subdezvoltate

Figura 13.1

245

13.1.2 Structura subdezvoltării În toate scrierile economice (ortodoxe şi eterodoxe), se remarcă următoarele caracteristici comune ale stării de subdezvoltare: a) deformarea structurală a economiilor naţionale ale ţărilor subdezvoltate se exprimă într-o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele primar, secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industria prelucrătoare şi agricultură. Cum arată profesorul Dumitru Pugna, ţările subdezvoltate practică agricultura într-o asemenea măsură încât aceasta deţine un loc de 5 ori mai mare decât al ţărilor dezvoltate cu crearea PIB, deşi sunt importatoare de cereale şi produse agricole. Din cauza nivelului scăzut al producţiei, ceea ce determină pe mulţi locuitori ai acestor ţări să-şi asigure traiul din ocupaţii pasagere, ponderea serviciilor în structura PIB este aproape egală cu aceea a ţărilor dezvoltate. Gradul redus de diversificare a ramurilor generează rigiditate, capacitate redusă de adaptare la cerinţele economiei moderne. b) nivelul scăzut al veniturilor este în dezacord cu satisfacerea necesităţilor elementare ale populaţiei. Acesta este urmarea gradului redus de dezvoltare a producţiei, comparativ cu acela al ţărilor dezvoltate şi cu posibilităţile ştiinţei contemporane şi se referă la capacitatea restrânsă de prelucrare eficientă a resurselor naturale şi de ocupare a forţei de muncă, un pluralism tehnologic care cuprinde o multitudine de tipuri de tehnici şi tehnologii, de la cele arhaice la cele avansate, la insuficienţa infrastructurii sub forma reţelelor de drumuri, căi aeriene, mijloace de aprovizionare cu apă şi energie a populaţiei, o logistică înapoiată a învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii, cercetării ştiinţifice etc. c) decalajele privind starea populaţiei sunt imense. Astfel, creşterea demografică a ţărilor subdezvoltate este excesiv de mare. În ultimii 50 de ani aceasta a cunoscut o adevărată explozie, ritmul mediu al creşterii populaţiei fiind de 2,5% faţă de 1% în ţările dezvoltate. Ponderea populaţiei ocupate în agricutură, în totalul populaţiei active, variază între 65%-83% comparativ cu 5-22% în ţările dezvoltate. În aceste ţări rata aflabetizării coboară la 17% în Mali, 13% în Burkino Faso şi 12% în Somalia. Totodată, spre exemplu în 1985 veniturl-mediu pe locuitor, aferent populaţiei ce corespunde la 82% din totalul mondial, se află întrun decalaj de 1;16 faţă de ţările dezvoltate; d) capacitatea ştiinţifică şi tehnologică indică un grad şi mai pronunţat al rămânerii în urmă a acestor ţări: 10% din numărul savanţilor şi cercetărilor, 5% din parcul mondial de aparatură electronică pentru prelucrarea datelor, 3% din totalul mondial de brevete şi invenţii şi 1% din producţia de circuite imprimate revin la 82% din populaţia mondială ţărilor subdezvoltate. e) coexistenţa mai multor tipuri de economie îmbrăţişează atât sectorul natural, cât şi economia de piaţă mixtă (mica producţie de mărfuri) şi economia de piaţă intensivă (în sectoarele moderne). Dezvoltarea economică are un pronunţat caracter extensiv şi de dependenţă de “factorul extern”, de participare la sensibilitate deosebită faţă de evoluţia economică mondială de efectul destabilizator al oscilaţiilor ciclice ale diviziunii mondiale a muncii. 246

Ea înregistrează o dependenţă faţă de ţările dezvoltate a amplificat problema datoriei externe a ţărilor nedezvoltate. În 1988, Mexicul avea, o datorie externă de 106,2 miliarde dolari, iar Brazilia 120,1 miliarde. Utilizarea acestor credite, cu predilecţie pentru consumul imediat, ca şi practicarea unor dobânzi ridicate, transformă creditul internaţional într-o frână a dezvoltării. f) existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri eterogene se găsesc într-o permanentă ajustare, consolidare şi tranziţie. Aceste sisteme economice pluraliste constau în economia naturală, de schimb şi de comandă, care se împletesc cu existenţa a numeroase forme şi tipuri de proprietate. În ţările cele mai subdezvoltate predomină gospodăria patriarhală, obştească, în care organizarea de tip liberal şi feudal se îmbină cu economia naturală şi de subzistenţă. În altele, rolul statului în economie a făcut să apară sistemul economiei mixte. Profesorul J.K.Galbraith distinge trei variante majore în economia subdezvoltată: varianta I, caracterizată prin lipsa unei baze culturale minime (Africa subsahariană); varianta II, dominată de structuri sociale retrograde şi sclerozate (America Latină, Iran, Irak, Siria) şi varianta III, care particularizează o dispoziţie accentuată a factorilor de producţie, de exemplu, între numărul foarte mare al populaţiei şi suprafaţa de pământ cu totul insuficientă (India, Indonezia, Pakistan). Iar P.A.Samuelson descrie astfel decalajele între ţările subdezvoltate şi cele dezvoltate: “Pentru a evidenţia contrastele dintre economiile avansate şi cele subdezvoltate, să ne imaginăm cazul unui tânăr de 21 de ani dintr-una din ţările subdezvoltate, fie aceasta Haiti, India sau Nigeria. El este sărac. Chiar calculând, în mare, cantitatea de bunuri pe care le produce şi le consumă, venitul lui anual atinge abia 100 dolari faţă de cei 3500 la cât ajunge semenul lui din America de Nord. Fiecăruia din semenii lui, care ştie să citească, îi corespund trei care, ca şi el, sunt analfabeţi. Speranţa lui de viaţă atinge numai două treimi din cea a omului de condiţie medie dintr-o ţară dezvoltată, deja unul sau doi din fraţii lui au murit de foame înainte a atinge vârsta maturităţii. Mulţi dintre concetăţenii lui lucrează în ferme agricole; puţin dintre ei pot fi luaţi din producţia bunurilor alimentare pentru a lucra în uzine sau servicii. El lucrează numai pentru a şaizecea parte din forţa motrice de care dispune, în medie, omologul său din America de Nord”. J.M.Albertini arată că, mai puţin de 30% din populaţia lumii, care locuieşte în ţările dezvoltate, deţine peste 80% din bogăţia mondială, în frunte cu ţările Americii de Nord, a cărei pondere în populaţia lumii este de 6%, dar deţine 25% din bogăţiile planetei. În lucrarea sa, “Mecanisme ale subdezvoltării şi ţările dezvoltate” (1981), el scria că, totuţi, lumea care formează ţările în curs de dezvoltare “nu constituie însă o unitate nici economică, nici politică, nici socială, ci ceva în care decalajele se adâncesc necontenit”. Lumea subdezvoltată poate prezenta unele trăsături generale ca: dominaţia externă asupra finanţelor, economiei şi tehnicii, vulnerabilitatea ei în comerţul internaţional, povara crescândă a datoriei externe, destructurarea ramurilor economice şi dezarticularea agriculturii, ca urmare a dependenţei de ţările din Nord, şi inflaţia.

247

13.2 Teorii despre geneza subdezvoltării Prea multe teorii privind cauzele apariţiei fenomenului subdezvoltării face greoaie parcurgerea şi, mai ales, clasificarea acestora. În orice caz, dacă ne orientăm după criteriul Nord-Sud (în sens economic), vom face o primă clasificare a acestora: teorii ale gândirilor din Nord despre geneza subdezvoltării (împărţite în şcoli şi curente); b) teorii ale Sudului sau teorii contestatare.

13.2.1. Teorii ale gândirii neoclasice din ţările dezvoltate privind originea subdezvoltării În rândul acestora, să grupăm teoriile de orientare neoclasică şi neoliberală, altfel spus teoriile neocolonialiste. Dintre autorii lor, pot fi citaţi: R.Nurkse, E.Gannagé, W.W.Rostow, J.R.Hicks, W.Galenson, P.Rosenstein-Rodan, H.Leibenstein, J.Forrester, D&D Meadows ş.a. Ei susţin că apariţia subdezvoltării este generată de unele blocaje datorate dotării insuficiente cu factori de producţie a acestor ţări. Astfel, J.R.Hicks crede că fenomenul subdezvoltării este dictat de insuficienţa resurselor naturale, E.Gannagé – de creşterea mai rapidă a populaţiei, R.Nurkse – de absenţa capitalului. În lucrarea “Problema formării capitalului în ţările subdezvoltate”, Ragnar Nukse consideră că principala cauză a subdezvoltării o constituie lipsa de capital, atât ca cerere, cât şi ca ofertă în aceste ţări. Elaborând “teoria cercurilor vicioase ale subdezvoltării”, el afirmă că, pe de o parte, lipsa de capitaluri determină investiţii mici, acestea au un grad scăzut de ocupare a forţei de muncă şi, respectiv, cererea de capitaluri este redusă, iar, pe de altă parte, insuficienţa capitalurilor determină venituri reale mici ale populaţiei, acestea – o piaţă restrânsă, - investiţii foarte mici, investiţii reduse, forţă de muncă neocupată, iar aceasta – venituri foarte mici şi, deci, ofertă de capital mică. În aceste condiţii, de unde dezvoltare, de unde capital? Nurkse se erijează în apărătorul neocolonialismului şi afirmă că ţările subdezvoltate îşi pot procura, totuşi, capitalul necesar apelând la capitalul străin. Dar ce capital străin vine în ţară fără să fie impulsionat de câştigarea unei rate a profitului cel puţin egală cu cea din ţara de origine? Şi în ce ramuri este investit? În aproape aceiaşi termeni înţelege să rezolve problema cauzelor subdezvoltării şi E.Gannagé (Liban), care în “Economia subdezvoltării” remarcă patru feluri de cercuri vicioase: cel malthusian sau demografic; cel al insuficienţei capitalului; cel al repartiţiei inechitabile a venitului naţional; cel al comerţului internaţional, în care ţările subdezvoltate îşi deteriorează raporturile de schimb pe piaţa mondială. El ia în considerare, deci, pe lângă cauzele interne şi pe cele externe, fiind un autor care împinge lucrurile până spre fenomenul demografic, extraeconomic, exogen. H.Leibenstein, W.Galenson, P.Rosenstein Rodan, J.Devaux şi, mai ales, René Gendarme apreciază şi ei că teza doctrinei keynesiste a declinului ocaziilor 248

pentru investiţii este convertibilă, în cazul ţărilor subdezvoltate, în care nevoia de investiţii merge înaintea posibilităţilor de investire pentru că acumulările sunt prea mici faţă de cerinţele mari de investire. René Gendarme demonstrează, în lucrarea “Sărăcia naţiunilor”, că, întrucât elaborarea unei teorii realiste a subdezvoltării comportă un model general, “acest model nu se poate inspira din schema keynesistă care se înscrie într-un cadru temporal diferit, pune în funcţiune concepte şi presupune ipoteze inutilizabile în mediul subdezvoltat. Fundamentele logice ale teoriei creşterii în ţările subdezvoltate au fost puse de Resenstein-Rodan care a considerat că pentru a încuraja investiţiile în aceste ţări, e nevoie ca mai multe firme, autohtone şi străine, să facă investiţii deodată, creându-se reciproc piaţă în virtutea “legii Say” după care orice marfă produsă îşi creează automat şi piaţă, iar lărgirea pieţei ar fi în directă legătură cu producerea mărfurilor. E adevărat, însă, că această soluţie poate fi mai operaţională, dar complexul economiei naţionale are nevoie de orientarea investiţiilor într-o anumită direcţie pentru a-şi asigura echilibrul economic. De aceea, în opoziţie cu teoria conservatoare neoclasică a creşterii balansate a lui B.Ohlin, P.A.Samuelson, R.Solow şi P.Streeten, s-a afirmat cea a creşterii dezechilibrate, a cărei origine se regăseşte în lucrarea lui Mihail Manoilescu din 1929. “Théorie du protectionisme et de l’échange international”, susţinută în diverse variante de Hirschmann, Kinderlberger, Singer, Prebisch ş.a. S-a conturat apoi şcoala care pune accent pe investiţii care absorb cât mai multă forţă de muncă (investment labor – intensive), din abundenţă în ţările subdezvoltate, şi şcoala care foloseşte tehnica înaintată (investment capital – intensive). Absolutizarea unei orientări sau alteia, în urma cărora investiţiile s-ar împărţi în investiţii de muncă intensivă pentru capitalul autohton şi cele de capital intensiv pentru capitalul străin, nu poate fi de bun augur pentru ţările subdezvoltate care au nevoie de diversificarea economiei. Teoria şi modelul lui Harvey Leibenstein şi G.Galenson consideră că economiile subdezvoltate sunt sisteme semistabile, iar economiile avansate – sisteme în stare de dezechilibru, dinamice, şi că trecerea de la prima stare la cea de a doua ar necesita un “efort minim critic pentru a depăşi echilibrul semistabil şi a trece la dezechilibru”. Efortul minim critic ar fi necesar pentru“1) a surmonta dezacordurile interne de seamă datorate indivizibilităţii factorilor de producţie; 2) a surmonta dezacordurile externe datorate interdependenţelor exterioare şi a permite să se realizeze creşterea echilibrată; 3) a surmonta obstacolele care tind să reducă venitul suscitat de stimulenţii creşterii; 4) a da naştere unei astfel de stări a sistemului încât factorii care stimulează creşterea să poată continua să se manifeste. Ca factori ai efortului minim critic pentru a stimula creşterea sunt consideraţi întreprinzătorii şi activităţilor lor: investiţiile, inovaţiile, calificarea personalului, economiile. Dar creşterea economică, încadrându-se în dezvoltare, cere schimburi structurale importante fără de care eforturile pe linia stimulării creşterii nu pot fi încununate de succes. Pentru explicarea subdezvoltării se încearcă acreditarea ideii unei întârzieri istorice obiective, datorate unor evoluţii stabile parcursă în diferite timpuri de 249

diferite ţări. Istoricul nord-american W.W.Rostow, de pildă, consideră că în dezvoltarea sa orice ţară parcurge cinci stadii de creştere: 1) societatea tradiţională; 2) stadiul pregătirii demarajului; 3) demarajul, când societatea are posibilitatea de a face investiţii de peste 10% din venitul său naţional; 4) maturitatea, când societatea foloseşte toate resursele tehnologiei moderne; 5) marele consum de masă de bunuri durabile. Fiecare stadiu s-ar deosebi de cel anterior prin folosirea unei mai mari părţi din venitul naţional pentru investiţii. Făcând cu totul abstracţie de relaţiile sociale specifice acestor stadii, de rolul factorilor externi asupra dezvoltării fiecărei ţări. Rostow lasă să difuzeze ideea că fiecare popor se află în acel stadiu care îi corespunde lui însuşi. Faptul că unele din ele continuă să se afle în primele stadii de dezvoltare, în care ar prevala ştiinţa şi tehnologia prenewtoniană, se explică, pur şi simplu, prin ignoranţă. Există o vastă literatură occidentală care explică acele “take-off”-uri, acele decalaje faţă de ţările dezvoltate prin calitatea nesatisfăcătoare a forţei de muncă. Astfel, J.Viner arată că, alături de calitatea necorespunzătoare a populaţiei care este cauza slabei productivităţi a muncii, absenţa sau insuficienţa antreprenorilor managerilor, tehnicienilor sau inginerilor explică starea de subdezvoltare. De acord cu părerea lui, H.Myni foloseşte noţiunea de “backward people” (populaţie înapoiată) pentru a defini popoarele “care se dovedesc lipsite de succes în dezvoltarea problemei dominării de către om a mediului material înconjurător”. În aceste pseudo-explicaţii, efectele sunt transformate în cauze, rezolvându-se astfel originile subdezvoltării. În realitate, calităţile fizice şi intelectuale ale forţei de muncă, ca şi structura profesională, nu sunt decât funcţii ale dezvoltării economice şi sociale, condiţionate de posibilităţile de nutriţie, învăţamânt, educaţie etc. Insuficienţele existente pe acest plan nu sunt cauze, ci efecte ale stadiului subdezvoltării care trebuie explicate. P.A.Samuelson explică originea subdezvoltării astfel: la un moment dat, “un surplus peste subzistenţă a devenit posibil. Şi, de obicei, bogăţia este atât de inegal distribuită, încât între moşierii aristocraţi şi masele populaţiei, cei bogaţi au posibilitatea să se abţină de la consum şi să-şi orienteze economiile spre formarea unui capital”. Aici, teoria abstinenţei, a cărei falsitate este cunoscută, ne este prezentată drept o revelaţie capabilă să lumineze originile sumbre ale dezvoltării unor popoare şi subdezvoltării altora. În sfârşit, între teoriile care mistifică originea subdezvoltării sunt cele care atribuie acest fenomen insuficienţei resurselor naturale. Corespunzător noţiunii de “backward people” a fost creată şi cea de “underdevelopment resurces”. H.Wright, care este unul din autorii acestei teorii, defineşte “resursele subdezvoltate” drept o insuficientă utilizare a resurselor potenţiale sau o alocare neoptimă a resurselor existente între diferitele alternative de utilizare, ceea ce semnifică “deviere de la optimul productiv”. În realitate, Africa, Asia şi America Latină sunt departe de a fi lipsite de resurse naturale. Subdezvoltarea nu este o stare naturală, firească, o etapă 250

prin care au trecut cândva şi actualele ţări avansate. Iată de ce Jack Woddis scrie, referindu-se la ţările Africii, că “timp de peste patru secole, popoarele africane au avut parte de sclavie, de bici şi de robie, pământul şi celelalte resurse le-au fost jefuite, fondurile lor au fost dispersate, teritoriile împărţite, iar grupările etnice împrăştiate arbitrar şi fără scrupule. Limbile africane au fost ignorate de autorităţile coloniale, iar limbile ocupatorilor au devenit limbi oficiale (engleza, franceza, protugheza, spaniola, germana sau italiana). Cultura popoarelor africane, bogată în tradiţii şi aducând contribuţii proprii, distincte, la cultura comună a lumii, a fost dată la o parte, tratată cu dispreţ. Întreaga conştiinţă a fost serios infectată cu eroi albi şi mişei negri”. Aşadar, explicaţiile genezei subdezvoltării provin din rândul gânditorilor antiliberali, în timp ce majoritatea teoreticienilor provine din literatura contestatară.

13.2.2 Teorii ale gânditorilor contestatari din ţările dezvoltate despre cauza subdezvoltării Teoria contestatară aparţine lui François Perroux, Gunnar Myrdal, Joan Robinson, Jacques Austruy, Jean Freyssi, J.M.Albertini ş.a., care recunosc inegalitatea externă a ţărilor subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate, dar contestă această stare. Astfel, în lucrarea “Economia tinerelor naţiuni”, Perroux combate teoria echilibrării spontane a economiilor prin mecanismul pieţei şi arată că, în realitate, se desfăşoară competiţia în cadrul căreia învingătorul este “mai bine dotat”, iar cel învins se caracterizează prin caracterul dominat al economiei, exprimat prin balanţa deficitară de plăţi externe, în principal a comerţului internaţional pe care o au toate ţările subdezvoltate. În al doilea rând, economia ţărilor subdezvoltate este, după părerea lui Fr.Perroux, nearticulată, în sensul că fluxurile economice şi de informaţii şi preţurile nu sunt omogene datorită dinamismului acestora, a existenţei unor “insule” mai dezvoltate într-un ocean înapoiat. Cunoscutul gânditor suedez, Gunnar Myrdal, explică şi el în lucrările “Drama Asiei” (1968) şi “Sfidarea sărăciei mondiale” (1970), provenienţa subdezvoltării. Folosindu-se de conceptele de “cauzalitate circulară” şi de “proces cumulativ”, el consideră că nivelul dezvoltării depinde de: producţie, condiţiile producţiei, nivelul de viaţă, atitudinea faţă de muncă, investiţiile şi politica guvernamentală, care pot genera, în condiţiile interdependenţei lor, efecte cumulative, fie în sensul menţinerii activităţii economice la nivelul de stagnare sau chiar de scădere, în care caz ne întâlnim cu “cercul vicios al subdezvoltării”, fie în acela al antrenării lor reciproce, în care avem de-a face cu dezvoltarea. Condiţiile interne ale ţărilor subdezvoltate sunt hotărâtoare, după care, în al doilea rând, contează atitudinea ţărilor dezvoltate faţă de cele nedezvoltate şi rolul comerţului internaţional. “Forţele necontrolate ale pieţei – scria Myrdal – nu vor acţiona în direcţia vreunui echilibru care ar putea să alimenteze o tendinţă spre egalizare a veniturilor. Datorită cauzalităţii circulare cu efect cumulativ, o ţară superioară în productivitate şi venituri tinde să devină şi mai bine situată în aceste privinţe, în 251

timp ce ţara cu un nivel scăzut va tinde să se menţină la acest nivel sau chiar să-l înrăutăţească atâta vreme cât desfăşurarea liberă a forţelor pieţei este lăsată să acţioneze. După cum se vede, Myrdal subliniază ideea că, în realitate, comerţul internaţional şi mişcarea capitalului tinde să genereze inegalitate, care se accentuează pe măsură ce acestea au de-a face cu ţări subdezvoltate. În lucrările “Scandalul dezvoltării” şi “Prinţul şi patronul” (1972), Jacques Austruy afirmă că ţările industrializate au înfăptuit la timpul respectiv, o triplă transformare: a mentalităţii, a infrastructurii, a intereselor materiale pentru a se adapta la noua logică a societăţii industriale. Acestea au fost însoţite de transformarea puterii, care a fost decisivă: “Puterea trebuie să se sprijine pe oraşe pentru a face industrializarea”, dar trebuie să ţină seama că “mai întâi, trebuie să existe un surplus agricol suficient pentru a permite existenţa unor oraşe importante şi, apoi, trebuie să existe în oraşe activitate productivă care să genereze polarizarea economiei între oraşe şi sate. Experienţa Angliei dovedeşte aceasta, în timp ce colbertismul francez din sec.XVII, n-a putut amorsa industria pentru că a omis dezvoltarea mai întâi a satului, pe această bază, s-a putut genera “trinitatea complementară” – prinţul, perceptorul, soldatul. Această trecere explică – spune Austruy – transformarea puterii şi reuşita alegerii noii logici de dominaţie, căci ea comportă “două consecinţe care explică superioritatea: a) permite cea mai mare eficienţă concretă şi b) priveşte majoritatea”. Doctrina productivistă are meritul de a privi majoritatea celor guvernaţi, inclusiv a muncitorilor, căci “schimbările de putere s-au produs totdeauna – spune el – printr-un apel la majorităţi pentru a le arăta că erau nefericite”. Ea trebuie să fie insuflată şi în ţările subdezvoltate de astăzi. “Ceea ce n-a fost destul subliniat până acum este că logica dezvoltării de începutul său nu este aceea a creşterii consumului, ci a creşterii voinţei de putere, ce-şi găseşte un câmp nou şi nesfârşit în care să se desfăşoare sub toate formele”. De aici tragem concluzia că dezvoltarea este un mijloc şi nu un scop de a creşte producţia, de a spori presiunea asupra mediului social printr-o administraţie mai amplă, de a cântări potenţialul militar şi posibilităţile distructive etc. problema este dacă ţările subdezvoltate se mai pot gândi astăzi la putere, când ea a fost cucerită, în numele lor, de puteri străine. Ideea dominaţiei, ca şi cea a dohotomiei între “spaţiul geografic” şi “spaţiul economic” este încriminată şi de Milton Santos (Canada), în studiul “Subdezvoltarea şi polii creşterii economice şi sociale” (1974), în care scoate în evidenţă că “raporturile, totuşi atât de evidente, dintre structura monopolistă a producţiei şi fenomenele pe care macrocefalia le opune periferiile sărace sau rurale, le-ar găsi într-o interpretare mai bună într-o optică multidimensională a unui spaţiu concret multidimensional, dar mai banal, care este acela al firmelor, instituţiilor şi tuturor oamenilor, ca şi acela al realizării de ordin economic, politic şi social”. Guy Caire critică şi el poziţia lui Rostow în problema cauzei subdezvoltării, arătând că “există o necunoaştere completă a specificităţii fenomenului subdezvoltării, care nu e o fază a procesului dezvoltării, ci o deformare provocată de reacţiile particulare survenite între ţările dominante şi ţările dependente din vremea revoluţiei industriale” şi că “actualul proces de 252

industrializare al periferiei lumii capitaliste (proces bazat pe substituirea importurilor în serviciul minorităţilor privilegiate sau pe exploatarea forţei de muncă ieftine în industria de export) este structural diferită de procesul industrializării centrelor dominante ale economiei mondiale de azi, survenit în ultimele două treimi ale acestui secol, care a servit ca bază pentru stabilirea structurii modelului citat". Industrializarea sistemului capitalist – se spune – s-a bazat în mod esenţial pe difuzarea succeselor progresului tehnic, adică pe crearea pieţelor de masă, pe creşterea salariului real, ceea ce a permis şi declanşat necesitatea unei permanente introduceri de produse noi şi a deschis drumul economiei de scară, de serie mare. Or, cazul Braziliei, Mexicului şi Indiei, modelul de industrializare diferă de cel al centrului, fiindcă creşterea economică nu este însoţită şi de accesul maselor la fructele creşterii, au acces la acesta 5% din populaţie. În al doilea rând, în ţările subdezvoltate, creşterea demografică împiedică creşterea salariului real, a productivităţii muncii şi, în al treilea rând, în lumea subdezvoltată sărăcia persistă atâta timp va fi rezolvată problema agrară, cât timp agricultura va fi extensivă şi, în al patrulea rând, nu trebuie pierdut din vedere însuşi stilul de viaţă al populaţiei subdezvoltate, care arată că “dezvoltarea economică practicată în aceste ţări, calea de acces la formele de viaţă ale creşterii economice din ţările dezvoltate este, pur şi simplu, un mit”. În al cincilea rând, a purcede astăzi la dezvoltarea lumii întregi, este dacă nu imposibil, cel puţin extrem de dificil, pentru că decizia de a se industrializa trece prin rezistenţa atotoputernicelor întreprinderi multinaţionale, iar preţurile produselor – industriale şi agricole – sunt stabilite pe piaţa mondială de coloşii dezvoltaţi. În “Mecanismele subdezvoltării” (1966) şi “Mecanismele subdezvoltării şi ale dezvoltării” (1981), J.M.Albertini scoate în evidenţă că lumea subdezvoltată reprezintă 70% din populaţia mondială, dar deţine numai 20% din PIB mondial, locul primordial în scară inversă revenind Americii de Nord, care cu 6% din populaţia lumii deţine peste 25% din PIB. Cele mai slab dezvoltate ţări ale lumii au cca.21% din populaţie şi un venit naţional mai mic decât 200$ pe locuitor, în timp ce ţările petroliere, cu numai 13 milioane de oameni au un venit mai mare decât SUA, dar sunt tot subdezvoltate. Particularităţile naţionale ale tuturor acestor ţări subdezvoltate face ca “ceea ce numim “ţări în curs de dezvoltare”, “lumea a treia” sau “Sudul” – ne informază Albertini – nu formează o unitate nici economică, nici politică, nici socială, pentru că între ele diferenţele se accentuează” atât în domeniul economic, cât şi cel al densităţii populaţiei, resurselor naturale, politicile şi metodelor de creştere, zonelor geografice etc. În pofida acestor deosebiri care omogenizează ţările subdezvoltate, cum ar fi: destructurarea economică, absenţa unor ramuri ale economiei naţionale, orientarea spre exterior a industriei, dezarticularea agriculturii şi a economiei urbane ca urmare a dezvoltării de tip colonial, a inflaţiei, dependenţa economică, financiară şi tehno-ştiinţifică faţă de metropole, vulnerabilitatea în comerţul exterior, povara datoriei externe etc. De aceea, spune Albertini, în zilele noastre, problema subdezvoltării va dobândi o nouă semnificaţie: nu mai este vorba de “a ajuta” creşterea economică; este vorba 253

de a reorganiza aceasta la scară mondială. Problema esenţială a dezvoltării ţărilor subdezvoltate rămâne, însă, a fi venitul naţional. Dar cum acesta se transferă spre ţările dezvoltate, pe calea comerţului internaţional, pune grave probleme primei categorii de ţări. Economistul mondial francez Arghir Emmanuel a scos în evidenţă acest lucru în “Schimbul inegal. Eseu asupra antagonismelor din relaţiile economice internaţionale”, în care arată că nivelul foarte scăzut al salariilor din ţările subdezvoltate asigură întreprinderilor multinaţionale care activează pe teritoriile acestora să obţină profituri mari, şi pe care le transferă în ţările de origine, micşorând astfel acumulările de capital în ţările subdezvoltate. În Nordul industrializat există însă şi concepţii marxiste pertinente despre originea subdezvoltării. Între gânditorii marxişti care au emis puncte de vedere demne de luat în considerare sunt între alţii, Paul Bran, Paul Sweezy, Ch.Bettelheim. Ch.Palloix, Ph.Herzog, Theodor dos Santos, care subliniază că subdezvoltarea este o componentă a unui anumit tip de diviziune internaţională a muncii şi de specializare care presupune o accentuată stare de dezvoltare inegală. Aşadar, chiar şi în ţările dezvoltate apare o literatură bogată despre lumea subdezvoltată în contradicţie cu opţiunile neocolonialiste.

13.2.3 Teorii economice din ţările subdezvoltării Economiştii care provin din ţările subdezvoltate, şi îndeosebi din lumea latină, opun o viguroasă opinie în chestiunea originii subdezvoltării inegalităţilor lumii contemporane, contradicţiilor şi blocajelor. Practic, teoriile CEPAL, dar şi ale Indiei şi Chinei sunt foarte apropiate de cele marxiste cu privire la geneza subdezvoltării, atât în forma “economiei periferice”, cât şi sub cea a “dependenţei”. În prima categorie de teorii, amintim în principal pe economiştii grupaţi în şcoala latino-americană a Comisiei ONU pentru America Latină (CEPAL), Raul Prebisch, H.Flores de la Pena, F.H.Cordoso, Octavio Rodriguez, Celso Furtado, H.G.Singer, Gonzales Arroyo, Arturo Pinto, Jorje Maiore, Calil Padis, Helio Jaquaribe, René Baez, Ruy Mauro Marini, Jacques Chonchol ş.a., pentru India – Jawaharlal Nehru, P.Ch.Mahalanobid, pentru China – Qian Junrui, Xing Anhuang, Xia Zhenxig şi pentru România – Manoilescu. Teoria “economiei periferice” este o contribuţie însemnată a gândirii economice latino-americane, a elucidării genezei subdezvoltării, a studierii structurilor şi mecanismelor acestui fenomen. Această teorie a fost considerată drept cea mai progresistă concepţie care a stat la baza strategiilor de dezvoltare, în cea mai mare parte, a ţărilor latino-americane, încă din primul deceniu al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Conform acesteia, până în sec. XVIII-XIX, nici o ţară nu era mai înaintea altora; stratificarea lor în ţări dezvoltate şi ţări subdezvoltate s-a făcut după aceea.

254

Care a fost cauza? Începe era revoluţiilor industriale, care dintr-un motiv sau altul s-au produs mai întâi în ţările din Nord-Estul Europei. Celelalte au rămas încet-încet în urma acestei zone şi astfel, s-a format un “centru” şi o “periferie”. Susţinătorii teoriei “economice periferice” văd subdezvoltarea în produsul istoric al formării “centrelor”, în colonialism şi neocolonialism. “Periferiei” îi revenea rolul de a furniza materii prime, energie şi produse agroalimentare “centrul”, primind în schimbul acestora produse manufacturate. În timp ce “centru” îşi dezvolta industria şi introducea progresul tehnic în toate ramurile, în “periferie” se dezvolta doar industria extractivă şi exportul în măsura impusă de interesele “centrului”, folosind în celelalte ramuri tehnologia veche. În consecinţă, răspândirea inegală a progresului tehnic a avut un rol hotărâtor în împărţirea lumii în cei doi poli – “centru” şi “periferie”. Pătrunderea mai accelerată a progresului tehnic în “centru” decât în “periferie”, concentrarea lui în ţările industrializate au fost, după părerea lui Raul Prebisch, factori hotărâtori în perpetuarea şi adâncirea decalajelor dintre cele două categorii de ţări. Concentrarea roadelor progresului tehnic la “centru” permite ca venitul real pe cap de locuitor, obţinut în urma creşterii productivităţii muncii, să crească mult mai rapid decât la “periferie”. Autorul acestei teorii, în lucrările “Dezvoltarea economică a Americii Latine şi problemele sale principale” (1950), “Spre o nouă politică comercială pentru dezvoltare” (1964), “Capitalismul periferic. Crize şi transformare” (1981), Raul Prebisch arată că, în timp ce concentrarea progresului tehnic şi a beneficiilor sale, permite “centrelor” atingerea unor niveluri ridicate de dezvoltare, acelaşi fenomen, duce la perpetuarea înapoierii structurale a “periferiilor”, iar înapoierea structurală permite concentrarea dezvoltării la “centru”. Pe baza abordării istorice a subdezvoltării, a analizei economice a ţărilor latino-americane, el a dezvăluit netemeinicia teoriei clasice a “diviziunii muncii” sau a “costurilor comparative”. Raul Prebisch consideră că problemele Americii Latine derivă din caracterul periferie al economiei sale şi determinarea seculară a condiţiilor de comerţ exterior cu ţările industrializate. Deteriorarea raporturilor de schimb nu este numai mecanismul care favorizează “centrul”, ci acela care favorizează transferul de venituri din “periferie” spre “centru”, una din cauzele principale ale subdezvoltării. “Veniturile – spune Prebisch – cresc în “centru” cu o viteză mai mare decât la “periferie”, deoarece creşterea productivităţii la producţia industrială nu se transformă în preţuri, datorită faptului că oligarhiile îşi apără rata lor de profit, iar sindicatele presează în vederea menţinerii nivelului salariilor. Astfel, în schimbul internaţional există tendinţa scăderii relative a preţurilor primare”. Este, desigur, greşit să se considere că inechităţile din comerţul internaţional izvorăsc din acţiunea factorilor instituţionali – lupta sindicală, efectele monopolurilor etc. dar în problema studierii “structurii productive” a economiilor latino-americane este plauzibil caracterul “deformat” al acestora fiindcă “dezarticulată” desemnează faptul că structura de producţie a “periferiei” indică ramurile de care are nevoie “centrul” – extracţia şi exportul de materii prime şi 255

produse agroalimentare, caracteristic monoproducţiei şi monoculturilor. Referitor la exportul ţărilor latino-americane, Celso Furtado, un alt mare economist al CEPAL, scria: “Exportând aceleaşi materii prime şi importând produse manufacturate din afara regiunii, între ţările latino-americane nu s-au format legături economice. Cu toate eforturile făcute în America Latină, în prezent, pentru dezvoltarea cooperării şi pentru integrare economică, legăturile economice dintre ţările subcontinentului sunt restrânse faţă de legăturile lor economice cu ţările capitaliste dezvoltate şi, în primul rând, cu SUA. Evoluţia relaţiilor economice internaţionale – continuă el – nu a însemnat crescândul schimb care să favorizeze dezvoltarea tuturor ţărilor ei, în primul rând, crearea de poli care deţineau controlul fluxurilor financiare, care orientau transformările internaţionale de capital, finanţare, stocurile strategice de produse exportabile, interveneau în favoarea preţurilor”. Economia “periferiei” joacă rolul de zonă complementară, faţă de cea a “centrului” şi, de aceea, nu şi-a dezvoltat industria, agricultura şi comerţul în propriile interese. Este evidentă lipsa articulaţiilor dintre ramuri şi subramuri, dezvoltarea unilaterală a economiei adâncind dependenţa faţă de ţările industrializate, faţă de metropolă. Astfel, cum arată profesorul Constantin Mecu, “dislocând parţial structurile care l-au precedat, capialismul a conservat, totodată, latifundiile şi proprietăţile restrânse existente în agricultură. Din acest impact a rezultat o structură hibridă, mozaicată, denumită de unii economişti latino-americani structură pluriparticulară”. Celso Furtado, pune în evidenţă faptul că pătrunderea capitalismului strâns nu a avut loc, de fapt, în economia ţărilor “periferice”, ci prin intermediul lui, monopolurile şi-au asigurat pătrunderea chiar şi în structura puterii, ajungând uneori să prevaleze şi să-şi însuşească o mare parte din beneficiile societăţii. Iar Raul Prebisch, puternic marcat de influenţa “centrelor”, prin “tehnica, formele de consum şi existenţa instituţiile lor, idei şi ideologii”, afirmă că “sistemul capitalist imitativ se manifestă mai ales, în păturile superioare ale structurii sociale care formează societatea privilegiată de consum”. După părerea lui, exagerata imitare a formelor de consum a “centrului”, atragerea veniturilor în favoarea lor intră în dezacord cu acumularea de capital, atât de indispensabilă pentru sporirea productivităţii muncii şi pentru absorbirea şomajului. Abordarea istorică a subdezvoltării pe baza “centrului” şi a “periferiei”, a economiei dezarticulate duce la concluzia că la originea subdezvoltării se află un proces de incompativilitate, de grefă forţată şi de suprapunere a unor sisteme diferite. După părerea indianului Jawaharlal Nehru, opoziţia dintre “naţionalismul progresist şi internaţional retrograd” al ţărilor capitaliste puternic dezvoltate, îl face, totuşi, să nu înţeleagă ce s-a petrecut cu India care, la data sosirii Angliei ca metropolă avea “mai mulţi ştiutori de carte decât Anglia şi celelalte ţări europene” şi totuşi, această ţară n-a putut beneficia de bogăţia sa, “capitalul fiind necontenit pompat din India”. Când au venit englezii în India, au găsit metode de producţie şi 256

de organizare a producţiei şi comerţului pe acelaşi plan cu cele care fuseseră adoptate în orice altă ţară din lume. “Aventurierii străini – spune el – au fost atraşi în India de calitatea superioară a produselor, care aveau multă căutare în Europa. Producţia în India era atât de eficientă şi de bine organizată, iar măiestria meşteşugurilor şi a meseriilor indiene erau atât de mult apreciate, încât ei au putut face faţă concurenţei chiar unei tehnici de producţie mai perfecţionată, cum ar fi cea engleză”. De aceea – scria J.Nehru – “mi se părea monstruos ca o ţară atât de mare cum e India, cu bogatul şi vechiul ei trecut, să fie legată prin lanţuri de o insulă îndepărtată, care îi impunea voinţa sa. Şi mai monstruos era faptul că această uniune forţată dusese la o mizerie şi la o degradare fără margini”. Seamănă deosebit de mult punctul de vedere al sud-americanilor cu ceea ce spune Nehru. Bunăoară, aprecierea potrivit căreia “atrage atenţia faptul semnificativ că regiunile Indiei care s-au aflat cel mai îndelungat timp sub stăpânirea englezilor sunt, în prezent, cele mai sărace” este aidoma celor despre “centru” şi “periferie”. O dovadă în plus o constituie şi faptul că – după cum ni se relatează – “din momentul în care în India a apărut necesitatea unei industrii moderne – şi eu cred că această necesitate s-a ivit cu cel puţin 100 de ani în urmă – englezii au căutat să ne convingă că India este o ţară eminamente agrară şi că este în interesul ei să-şi concentreze toate eforturile asupra agriculturii. Dezvoltarea industrială a ţării ar putea să strice echilibrul şi să aibă o înrăurire nefastă asupra ramurilor sale principale – agricultura”. La rândul său, P.C.Mahalanobis se situează printre gânditorii indiei contemporani cei mai lucizi şi mai profunzi. Spre deosebire de Ghandi şi Nehru, bunăoară, concepţia sa privind subdezvoltarea economică are un contur precis şi o încărcătură economică şi ştiinţifică preponderentă, faţă de cea politică şi pasională care se remarcă la aceştia. În lucrările lui de maturitate ca: “Problemele economice ale dezvoltării Indiei şi altor ţări subdezvoltate”, “Să construim o nouă epocă”, “Despre planificare”, ş.a., este formulată ideea justă că “subdezvoltarea este produsul unei evoluţii istorice, specifice unor anumite ţări şi popoare, caracterizată prin blocarea mecanismelor proprii acestora, prin dominaţai externă şi internă de factură colonialistă”. Mahalanobis desprinde şi cauzele subdezvoltării, care rezidă în “dominaţia brutală a unor forţe exterioare, imperialiste şi colonialiste asupra economiei indiene”. Opoziţia sa deschisă faţă de teoria economică clasică în problemele subdezvoltării este exprimată în cuvintele: “Nu se poate să nu menţionăm că teoriile economice clasice şi keynesiste create în ţările foarte dezvoltate este posibil să fie potrivite pentru acestea, dar ele sunt puţin utile în legătură cu problemele dezvoltării economice indiene, deoarece ele nu au ajutat dezvoltarea Indiei şi altor ţări slab dezvoltate ci, dimpotrivă, au îngreunat-o”. Şi în China există asemenea păreri. După opinia lui Qian Junrui – fost director al Institutului de Economie şi de Politică Mondială a Academiei Chineze – “statele subdezvoltate sunt state tinere, cu structuri economice iraţionale, independente politic, dar dependente de capitalul şi tehnologia străină”. Teoria economiei dezarticulate a fost îmbogăţită de românul Mihail Manoilescu, care în 1929, în lucrarea "Théorie du protectionisme et de l’echange international” a dat lovituri de graţie teoriei ricardiene moderne, a lui Heckscher şi 257

Ohlin privind costurile comparative şi avantajele relative. Această teorie ia ca punct de plecare structurile economiilor naţionale, care trebuie realizate în mod raţional pe baza unor politici economice active, în funcţie de cerinţele complexelor economiilor naţionale, care să asigure independenţa dezvoltării şi ridicarea productivităţii muncii naţionale, pe principiul cărora se bazează schimburile economiei internaţionale echilibrate. De altminteri, Raul Prebisch a fost precedat de Mihail Manoilescu în ideile cu privire la “productivitatea aferentă” a ţărilor subdezvoltate, aşa cum îl găseşte profesorul american Joseph Love. Manoilescu a scris că, pentru a fi scoase ţările agrere din postura de obiect al asupririi de către cele dezvoltate, este necesar să se industrializeze, dar nu oricum, ci în funcţie de cerinţele restructurării, să acorde prioritate ramurilor şi subramurilor în ordinea contribuţiei la sporirea productivităţii muncii naţionale. Potrivit concepţiei sale, toate ţările au şi dreptul, dar şi datoria de a se industrializa. Folosindu-se de coeficientul de eficacitate – ca produs pătratic al coeficientului muncii şi al capitalului – el stabileşte că “pentru ţările agricole şi înapoiate, există un mare avantaj relativ care le determină să treacă de la ocupaţiile agricole la ocupaţiile industriale” şi că “o ţară are nevoie de industrie, nu numai ca mijloc de satisfacere directă a nevoilor sale, ci şi ca mecanism care creează putere de cumpărare pe care poate s-o valorifice faţă de alte naţiuni”. El a demonstrat că industrializarea tuturor lumii nu restrânge, ci amplifică comerţul internaţional, posibilităţile de desfacere a produselor deja industrializate. De aceea, Raul Prebisch şi Mihail Manoilescu au susţinut un alt gen de diviziune internaţională a muncii, care să se bazeze pe difuzarea industriilor în toate ţările globului în aşa fel încât să dispară împărţirea în “centru” şi “periferie”, să seapropie nivelurile naţionale ale productivităţii muncii, să se reducă decalajele economice şi gradul de civilizaţie. A doua grupă de teorii despre subdezvoltare aparţinând tot “sudiştilor” Fernando Heinrich Cardoso, Augusto Salazar Bondi, Virgilio Roel, Ruy Mauro Marini ş.a. Este cea a “dependenţei”, teorie care îşi aduce o însemnată contribuţie la descifrarea mecanismelor economice şi politico-culturale a ţărilor subdezvoltate folosite în relaţiile internaţionale, la identificarea factorilor ce perpetuează această stare, cu decalajele aferente şi consecinţele lor, precum şi a căilor viabile şi realiste pentru lichidarea subdezvoltării. Ei pledează pentru o analiză exclusiv contemporană a subdezvoltării, şi nu doar la trecutul colonial. Ca şi adepţii teoriei “economiei dezarticulate”, a “centrului” şi “periferie”, ei pornesc de la analiza istorică a fenomenului subdezvoltării, ceea ce le facilitează înţelegerea dependenţei actuale a statelor faţă de statele industrializate, dezvoltate. Este subliniată în această teorie în primul rând, exploatarea colonială şi asuprirea străină, care a prezidat cursul ulterior al statelor subdezvoltate în plan economic, politic, social şi cultural. Dacă colonialismul ar fi însemnat doar stabilirea dominaţiei politice, cum susţin unii economişti şi oameni politici occidentali, nu s-ar putea explica de ce, după cucerirea independenţei politice, aceste state n-au reuşit să lichideze şi starea de dependenţă economică, după aproape 200 de ani. Noile state de pe continentul latino-american n-au reuşit să-şi transforme şi economia, viaţa socială şi culturală pe măsura independenţei politice. 258

Dovadă că aceste ţări s-au articulat cu metropola, cu cerinţele acesteia şi vor produce şi exporta bunurile primare în schimbul produselor manufacturate – ale zilei de ieri – la preţuri considerabile. Cu alte cuvinte, începând din sec. XVIIIXIX, “se configurează dependenţa – subliniază Ruy Mauro Martini – înţeleasă ca o relaţie de subdezvoltare între naţiuni formal independente, în cadrul căreia relaţiile de producţie ale naţiunilor subordonate sunt modificate sau recreate pentru a asigura reproducţia lărgită a dependenţei”. Istoria subdezvoltării, în concepţia autorilor teoriei “dependenţei”, este de fapt istoria dezvoltării metropolelor, pentru că subdezvoltarea a constituit şi încă mai constituie baza dezvoltării metropolelor. Pe lângă factorii externi, care au determinat apariţia şi perpetuarea dominaţiei Sudului, un loc important revine alianţei păturii conducătoare locale cu interesele străine.

13.3 Teorii ale strategiilor de eradicare a subdezvoltării Este paradoxal că despre strategiile eradicării stării de subdezvoltare se pronunţă nu numai cei din Sud, dar şi cei din Nord. Care este explicaţia? Dincolo de efectul propagandistic urmărit, trebuie să vedem şi realitatea, în sensul că economiştii (şi oamenii politici) din ţările dezvoltate “admit” trecerea ţărilor din stadii inferioare de dezvoltare la cele medii de dezvoltare, nu numai pentru a “scăpa” de cotizaţia celor 1,5% din produsul lor naţional brut, şi şi pentru că, în definitiv, pe baza unor calcule precise circuitul economic sporeşte considerabil când în joc nu este o relaţie între bogat şi sărac, ci între bogat şi subdezvoltat. În “Geografia subdezvoltării”, R.Lacoste scrie că subdezvoltarea este “o intruziune a sistemului capitalist în sânul societăţilor anchilozate, al structurilor sociale mai puţin evoluate, în profitul unei minorităţi străine sau autohtone, dotate cu exorbitante puteri politice, economice şi sociale”. Lucrarea lui J.Freyssinet, “Conceptul de subdezvoltare” menţionează că subdezvoltarea este “produsul unei evoluţii originale, produsul relaţiilor economice internaţionale impuse de ţările capitaliste dezvoltate după revoluţia lor industrială, restului lumii subdezvoltate"” iar Samir Amin scria că în "“cumularea la scară mondială", că ea însemnă “un capitalism periferic, cu mecanisme de trecere blocate, care are trei trăsături: predominanţa capitalismului camprador agrar şi comercial, constituirea unei lumpen burghezii locale, dependentă de capitalul străin dominant şi tendinţa dezvoltării monetare”. Din punctul de vedere al principiilor metodei de analiză a subdezvoltării, Theodor dos Santos arăta în “Criza teoriei subdezvoltării şi problema dependenţei Americii latine, în primul rând, că “dezvoltarea semnifică un progres către anumite obiective bine definite, care corespund condiţiilor specifice şi care se pot găsi şi în cea mai mare parte a societăţilor avansate ale lumii moderne”, că modelul poate fi definit într-o manieră diferită (societate industrială, societate a consumului de 259

masă, socialism etc.), că în al doilea rând, ţările subdezvoltate vor progresa spre acele modele din care vor elimina anumite obstacole – sociale, politice, culturale, instituţionale. Aceste obstacole sunt reprezentate, de regulă, prin “societatea tradiţională”, în al treilea rând că “anumite procese economice, politice şi psihologice pot fi izolate pentru a permite mobilizarea cea mai raţională a resurselor naturale şi pentru a putea fi conceptualizate pentru planificarea economică” şi, în al patrulea rând, se adaugă “nevoia de coordonare a forţelor sociale şi politice pentru a ajuta la dezvoltare, la constituirea bazei ideologice, care organizează voinţa diferitelor naţiuni asupra sarcinilor dezvoltării”. Genetic, etapele ideologiei despre dezvoltarea economică sunt trei şi anume: ideologia negării, ideologia exaltării, ideologia asumării. Curentul exaltării este eterogen din punct de vedere al originei sociale şi al consecinţelor; el este o fază care se deschide atunci când un număr de economişti rupe dogmele şi redescoperă puterea ideilor despre dezvoltare, când la cei trei factori de producţie – capital, muncă, pământ – este adăugată şi ideologia dezvoltării, sub forma energiei umane, naţionalismului şi umanismului. Ideologia asumată trece de această stare, constituind utilizarea faptică a factorilor interni – economici, politici, militari, ideologici şi externi – integraţionişti. Asumarea dezvoltării este, de fapt, problema înlăturării obstacolelor interne şi externe: greutăţile în acumularea de capital, nefolosirea resurselor primare, naturale şi de muncă, nedezvoltarea agriculturii prin patronajul rămăşiţelor feudale, înrăutăţirea raporturilor de schimb, insuficientul efort depus de ţările în curs de dezvoltare pentru creşterea investiţiilor pe baza propriilor resurse, birocraţia etc. Efortul principal este industrializarea. Prebisch propune ca procesul de dezvoltare să se desfăşoare în două etape: prima fiind făcută pe baza investiţiilor de capital străin şi a doua pe baza maturizării sociale şi economice, îndeosebi pe aceea a creşterii productivităţii muncii, să se treacă de la finanţarea externă la cea internă, pe baza acumulărilor interne. În acelaşi timp, aşa cum rezultă din concepţia lui Furtado, ţările rămase în urmă trebuie să înlăture cât mai rapid aşa-numitul “dualism” din economie, caracterizat prin coexistenţa unor sectoare dotate cu tehnică şi tehnologie modernă şi a altora – pe baza tehnologiei tradiţionale. După părerea lui, modernizarea sectoarelor tradiţionale trebuie să înceapă mai întâi cu agricultura; după aceea trebuie pus accentul pe folosirea forţei de muncă eliberate, creşterea rolului statului naţional în direcţionarea spre industrializarea economiei. Modificarea radicală a structurii economice prin industrializare este prezentată de economiştii latino-americani, de pildă, ca principala cale de valorificare a potenţialului economic, de realizare a unei structuri avansate, moderne, concomitent cu crearea unui număr cât mai mare de locuri de muncă, utilizarea cât mai deplină a potenţialului uman. Dar direcţiile, căile şi mijloacele pentru dezvoltarea ţărilor rămase în urmă prezintă o mare varietate. Elaborarea strategiilor cere adoptarea unor măsuri de politică economică care reprezintă un atribut al independenţei şi suveranităţii naţionale. 260

Cum am spus, dezvoltarea este – teoretic – dorită de toată lumea. De aceea, comunitatea internaţională a sprijinit elaborarea strategiilor dezvoltării “lumii a treia”, dintre care se detaşează următoarele trei tipuri sau modele: tipul sau modelul dezvoltării spre interior; modelul dezvoltării înspre exterior; modelul dezvoltării endogene. Tipul strategiei dezvoltării înspre interior pune creşterea economică, sporirea venitului naţional şi în special industrializarea în centrul procesului de dezvoltare, substituind importurile cu produse autohtone şi promovând exportul cu toate activităţile statale – puterile vamale, fiscale, monetare şi comerciale, în timp ce strategia “dezvoltării spre exterior” urmăreşte accelerarea dezvoltării pe baza participării mai intense a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe mijloace de plată şi în transformarea acestora în factori de producţie pentru atingerea obiectivelor dezvoltării economice. Această strategie a fost aplicată de către ţările latinoamericane, în cadrul “Alianţei pentru progres”, dar şi de câteva ţări din Sud-Estul Asiei – Filipine, Singapore etc., urmărind de la început să asigure condiţii economice şi sociale foarte atrăgătoare pentru capitalul străin. Strategia sau modelul dezvoltării endogene constă în considerarea ca un proces foarte complex a dezvoltării, care integrează toate ramurile producţiei sociale, îndeosebi industria şi agricultura într-un optim economic, social, politic, cultural şi educaţional. Aceste programe au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării este înainte de toate o problemă a ţărilor respective, că efortul propriu al fiecărui popor nu poate fi înlocuit cu nici un ajutor din afară. Direcţiile principale de acţiune sunt: ¾ dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole; ¾ industrializarea bazată pe subramuri care pot valorifica eficient resursele naturale şi de muncă proprii; ¾ progresul tehnico-ştiinţific al investiţiilor şi inovaţiilor; ¾ formarea de cadre calificate şi înalt specializate naţionale, în concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţe de perspectivă ale ştiinţei şi tehnicii, în care scop va fi redus sau limitat fenomenul de brain-drain (exodul creierelor); ¾ formarea capitalului şi realizarea de investiţii considerate pentru primele direcţii principale. După părerea lui A.Schirschmann, folosirea cât mai eficientă a acumulării în ţările subdezvoltate ar impune o strategie a investiţiilor pe baza “creşterii polarizate” sau “dezechilibrate” a economiei, considerând că este necesară o concentrare a investiţiilor în câteva domenii numite “poli de creştere” care antrenează şi celelalte sectoare ale economiei. Fiind o problemă, în primul rând a popoarelor în cauză, nu trebuie omise condiţiile interdependenţelor economice, fără de care nu poate fi abordat efortul propriu, problema finanţării dezvoltării. Aceasta presupune, pe de o parte, ajutorul internaţional pentru dezvoltare, şi pe de alta, acordarea de împrumuturi din partea, 261

în special, a Băncii Mondiale. În acest context, este necesară promovarea unor măsuri de sprijinire a exporturilor ţărilor subdezvoltate, de realizare a unui raport de schimb echitabil în relaţiile cu ţările dezvoltate. Acordarea de asistenţă tehnică şi financiară reprezintă o formă importantă de sprijin în acţiunea de înlăturare a subdezvoltării. Iată de ce strategia internaţională a dezvoltării afirmă că responsabilitatea primordială pentru dezvoltarea ţărilor subdezvoltate le revine lor. Totuşi, este indispensabil ca comunitatea internaţională să ia măsuri eficiente pentru a crea un climat pe deplin propice eforturilor depuse de ţările subdezvoltate pe plan naţional şi colectiv, pentru realizarea obiectivelor lor de dezvoltare. Dar, din păcate, rezultatele primilor ani scurşi de la adoptarea ultimei strategii sunt departe de a îndreptăţi aprecieri optimiste, căci factorii perturbatori ai economiei i-au accentuat tendinţele de împărţire şi reîmpărţire a lumii în sfere de influenţe. Încercările de reluare a dialogului Nord-Sud au eşuat. De aceea, se poate vorbi de cel puţin două categorii în strategii: convenţionale (ortodoxe) şi neconvenţionale (eterodoxe). În prima, este expus punctul de vedere al Nordului, în care Milton Fiedman afirmă că “locomotiva capitalistă” ar antrena după sine, în mod spontan, pe baza regulilor cererii – ofertei, tot restul ţărilor în direcţia dezvoltării, în timp ce secunda are în vedere un ansamblu coerent de schimburi structurale cu caracter radical pe plan intern şi internaţional În orice caz, din osmoza celor două categorii de strategii a dezvoltării a rezultat “o nouă dezvoltare”. Acest termen a fost folosit îndeosebi de Fr.Perroux într-o lucrare comandată de UNESCO, “Pentru o filozofie a noii dezvoltări, în care dezvoltarea independentă şi coerentă este centrată pe om şi nevoile sale primare, pe relaţia dintre independenţă şi cooperare, pe agricultură şi industrie. Termenul de “nou mod de dezvoltare” este înţeles de autorul citat în sensul “eliberării unui popor în raport cu străinătatea, urmărită în strânsă legătură cu dezvoltarea materială şi intelectuală a membrilor săi. O naţiune este un popor care avansează. Este o formă primordială de dinamizare a societăţii în însăşi fiinţa şi existenţa ei. De aceea, una din condiţiile dezvoltării o constituie căutarea de metode raţionale de combinare a producţiilor existente, de formare a unor sisteme suficient de elastice de producţie. Acestea sunt, pe scurt, doctrinele economice ale subdezvoltării, la care şiau adus contribuţia numeroşi gânditori, între care marxiştii nu au fost amintiţi decât sporadic.

262

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26.

The Stages of Economic Growth, A Non.Comunist Manifest, Cambridge, Samuelson P.A. Economics, VIII McGrow-Hill Caompany Book, 1970, p.759 Geography du sous.développement, P.U.F., Paris, Pacoste I. 1976, p.118 Les Critères du sous développement, Bréal, 1975, Cazès M., Domingo J. p.18-20 Caractéristiques actuels de l’économie sousRudleff M. développée, Editions Cryos, Paris, 1969, p.11 Mécanisme du sous-développement et développement, Albertini J.M. Les éditions ouvrières, Paris, 1981, p.40-43 Timpul lumii, Editura Meridiane, 1989, p.81-82 Braudel F. Galbraith J.K. Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, 1986, p.312-314 Samuelson P.A. Opere citate p.742 Opere citate p.11 Albertini J.M. La théorie de la maturité économique ou de la Devaux J. stagnation séculaire aux Etats Units, P.U.F., 1958, p.37 La pauvreté des nations, Paris, Cuyau, 1963, p.123 Gedanue R. Leibenstein H. , Investment Criteria Productivity and Economic Developement, nr.8, 1955, p.343-370 Galenson G. Economic Badkwordness and Economic Growth, New York, 1957, p.106 Opere citate Rostow W.W. The Economics of Underdevelopement, Oxford Viner J. University, 1958 Economic Development Theory, New York, 1957, Mynt H. p.293 Samuelson P.A. Opere citate p.747 Calea Africii, Editura Politică, 1965, p.149-150 Woodis J. The Challenge of World Poverty, A World AntiMyrdal G. Poverty Praogram in Outline, New York, 1970, p.279 Le prince et le patron, Paris, Cuyes, 1973, p.53 Austruy J. Idem, p.54 Idem, p.55 Sous-développement et les pols de la croissance Santos M. économique et sociale, in “Revue Thiers Monde”, nr.58, 1974, p.272-273 Les idéologies du développement et développement de Caire Cr. l’idéologie, “Revue Thiers Monde”, nr.57, p.74, p.60 Idem 263 Rostow W.W.

Opere citate p.11 La dinamica del capitalism periferico y su transformation, “Canereio Lkterion”, Mexic, nr.8, 1980

27. 28.

Albertini J.M. Prebisch R.

29. 30.

Idem Furtado C.

31.

Mecu C.

32. 33. 34.

Prebisch R. Idem p.816 Nehru J.

35. 36. 37. 38. 39.

Idem p.310 Idem p.45 Idem p.324 Idem p.330 A Study of Nehon, New Delhi, 1959, p.311 Mahalanobis P.Ch. P.Ch.Mahalano Talks on Planning, New Delhi, 1961, p.34 bis Industrialization of underdeveloped countries a Mahalanobis meance to peace, “Bulletin of the Atomic Scientis”, P.Ch. nr.15, 1959 “Beijing Levue”, nr.40, 1987 XXX R.Prebisch y los origines de la doctrina del Love J. intercambion desigreal, “Revista Mexicana de Sociologia”, nr.1, 1980, p.405 Manoilescu M. Théorie du protéctionisme et de l’échange international, Paris, Giard, 1929, p.65 Idem p.91 Dialectica de la dependencia, Mexic, 1974, p.18 Mauro Marini R. L’Accumulation à l’échelle mondiale, Antrophos, Amin S. 1970, p.23 Th.dos Savetos The Crisis of Development Theory and the Problem of Dependence in Latin America, Siglo, 1969, vol.I, p.354-355 XXX Stratégie internationale du développement pour la traisecua décénnie des nations pour le développement, A/RES/35/36, 20 janvier, 1981, p.4 Pour une filosophie du nouveau développement, Les Perroux Fr. Presses de l’UNESCO, Paris, 1981, p.177

40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50.

La economia latino-americana de la conquista, Cerica hosta la revolution cubana, Mexic, 1974, p.184 Structuri economice în America Latină, Editura Politică, 1974, p.198 Opere citate, p.814 The Discovery of India, Indian Council for Cultural Relations, 1976, p.49

264

Cheia dinamicii economice o constituie existenţa unui capital care să permită acumularea şi creşterea producţiei, progresul tehnic şi revoluţiile tehnice reprezentând mijlocul prin care se realizează viziunea dinamică a economiei. În anii de după al doilea război mondial, această viziune s-a răspândit în aproape toate ţările lumii, din convingerea că creşterea – fie controlată, fie necontrolată, tradiţională – stă la baza progresului în toate domeniile. Creşterea economiei necontrolată sau tradiţională era un proces de sporire a produsului naţional brut, cu mijloace sau factori de producţie tradiţionali, care aveau ca trăsături: absenţa grijii faţă de natură şi resursele ei neregenerabile, considerarea eficienţei economice fără a ţine seama şi de cheltuieli pentru calitatea mediului; risipa de cheltuieli privind elementele naturale ale produsului naţional sau mondial; folosirea unui progres tehnico-ştiinţific corespunzător celor de mai sus; mari discrepanţe de avere şi putere la scară zonală, naţională şi mondială; crizele economice şi şomajul aveau caracter ciclic; creşterea se realiza pe seama tipului extensiv de reproducţie etc. Aşadar, creşterea economică înseamnă sporirea produsului intern brut sau a venitului naţional per capital (pe cap de locuitor). Creşterea economică a fost însoţită, pe de altă parte începând cu a doua jumătate a secolului XX, şi de crize, sărăcie şi subdezvoltare. De aceea această problemă a început să preocupe gândirea economică contemporană.

14.1 Dinamica mondo-economică în doctrinele contemporane Prin creşterea economică sau dinamica economică se înţelege un ansamblu de teorii şi de modele menite să evidenţieze raportul dintre o unitate din sporul de produs naţional brut (sau de venit naţional) din perioada curentă (∆Y) şi volumul corespunzător de produs naţional brut (sau de venit naţional) din perioada de bază (Y). prin teoriile şi modelele creşterii economice se urmăreşte conjugarea unor factori ai creşterii în diverse modele care, prin acţiunea lor, adesea cu concursul larg al statului, se asigură o creştere cât de cât stabilă a produsului naţional brut. Sunt constituite, astfel, diferite modele ale creşterii economice care se bazează pe diferite elemente ale societăţii, fie de natură economică, fie de natură socială, politică sau psihologică. Cel mai frecvent sunt luaţi drept factori ai creşterii economice: acumularea de capital şi populaţia ocupată, incluse în model sub forma 265

sumei acumulate S sau a ratei acumulării s = S/y; investiţii, progresul tehnic şi eficienţa utilizării lor incluse în model sub forma coeficientului capitalului (K/Y). rezultanta este rata creşterii. Pe linia cercetării de specialitate în acest domeniu, economiştii contemporani au contribuţii de seamă, ca: R.Harrod, N.Kaldor, S.Tsuru, O.Uzawa, M.Bronfenbrenner, Kossay, Pasiinetti, Solow, Duesenberry ş.a. Spre deosebire de modelul economic al lui Keynes, neokeynesiştii depăşesc, pur şi simplu, problema prevenirii crizelor şi şomajului, modelele lor fiind dinamice, în sensul că, de pildă, Harrod consideră că S = GC, adică rata economiilor să fie egală cu rata creşterii produsului naţional brut (G) înmulţită cu coeficientul capitalului (C). Dacă pe Quesnay şi Keynes îi preocupă macroenaliza statică, pe Smith şi Ricardo îi interesa dinamica, dar microeconomică. În perioada ultimilor 50 de ani, asistăm la macroanalizele dinamice, în aproape toată literatura economică mondială. Cel de-al V-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale a Economiştilor (Tokio, 1977) a avut ca obiect “Creşterea economică şi resursele ei”. Cu toate că în literatura economică termenul de “creştere economică” este folosit în sens larg, ca sporire a produsului şi venitului naţional, în formă absolută şi pe locuitor, inclusiv modificările de structură, în sens restrâns, ca sporire a venitului naţional pe locuitor, sau în sensuri ca acelea date de termenii de “dezvoltare economico – socială”, “progres istoric”, sau “progres economico – social”, “creşterea economică” dezvăluie cu precădere conţinutul cantitativ şi relaţiile funcţionale între variabilele implicate în acest proces, a factorilor de care depinde mărimea produsului sau venitului naţional (capital, muncă, pământ, informaţie, inovaţie, organizare, conducere, coordonare, progresul tehnic). Asupra acestuia şi-au spus părerea nu numai economiţtii Quesnay, Smith, Ricardo şi Say, dar şi economiştii rom’ni ca: I.N.Gngelescu (“Avuţia naţională a României”, 1915), A.D.Xenopol (“La richesse de la Roumanie”, 1916), V.N.Madgearu (“Evoluţia economiei rom’neşti după războiul mondial”, 1940), N.Georgescu-Roegen (“Avuţia naţională” în Enciclopedia României, 1943), L.Turdeanu (“Avuţia naţională a României”, 1947), Aurel Iancu (“Creşterea economică şi mediul înconjurător”, 1979), N.N.Constantinescu (“Economia protecţiei mediului natural”, 1976), Maria D.Popescu (“Un posibil răspuns la problemele dezvoltării”, 1985), ş.a. Astfel, pe lângă măsurarea şi evidenţierea rezultatelor microeconomice obţinute de diferiţi agenţi economici care îşi desfăşoară activitatea la nivelul unităţilor economice, devine imperioasă necesitatea de apreciere şi activitatea agenţilor economici agregaţi, aspect sub care rezultatele activităţii economice apar sub forma celor mezo- (ramuri şi zone administrativ – teritoriale) şi macroeconomice (teritoriul naţional). Punctul de plecare în determinarea mărimii indicatorilor macroeconomici îl constituie rezultatele microeconomice, care se integrează şi suferă impactul efectelor de antrenare. Indicatorii mondoeconomici constituie ieşirile (output) din activităţile agenţilor economici agregaţi, societatea recunoscând utilitatea acestora de a exprima multitudinea nevoilor sociale şi de a-i măsura în instituţii specializate. Pentru agenţii macroeconomici, constituie punctul de plecare pentru luarea 266

deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii cererii şi ofertei de bunuri economice. De asemenea, ei sunt utili pentru comparaţii internaţionale privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea bunurilor, produse în diverse ţări şi se stabileşte locul fiecăreia în ierarhia economiei mondiale. Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se fundamentează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect, se disting două sisteme metodologic, pe baza cărora se calculează şi se măsoară rezultatele macroeconomice – sistemul conturilor naţionale. Sistemul conturilor naţionale se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, potrivit căreia participanţii la multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse. Keynes a fost primul economist care a propus un mondomodel bazat pe realităţile economice interbelice, el asociind conceptele cu existensiune specific macroeconomică, instrumentele adecvate de măsurare şi corelare. În perioada de după al doilea război mondial se realizează, în plan teoretic, sinteza propriu-zisă dintre abordarea macroeconomică şi abordarea dinamică, întruchipată, la început, de neokeynesişti. Se conturează, astfel teoria creşterii economice, ca o componentă a ştiinţei economice contemporane, aflată în contact direct cu o serie de discipline conexe şi cu unele domenii pragmatice, de aplicare programată şi instituţionalizată a creşterii economice. Dintre economiştii occidentali care au abordat problematica mondodinamicii cităm pe: A.S.Lewis, R.Harrod, E.Domar, P.Solow, François Perroux, G.Abraham-Frois, S.Kuznets, H.W.Arndt, W.W.Rostow, P.A.Samuelson, Raul Prebisch, Celso Furtado, P.C.Mahalanobis ş.a. Unii separă trecutul de creşterea economică de cel de expansiune economică. De pildă, Fr.Perroux consideră că prin creşterea economică se înţelege “sporirea dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unor perioade de timp, inclusiv a amortismentului”. Dacă – continuă el – sporul cantitativ se obţine pe termen scurt, aceasta constituie o expansiune; dacă se obţine pe termen lung, atunci constituie o creştere economică. Joseph Schumpeter a fost un proeminent gânditor care s-a ridicat în primul rând, împotriva ideii de statut staţionar, argumentând că “orice tendinţă este repetată de travaliul fantezist şi nefantezist al întreprinzătorilor care să facă lucruri diferite şi mai bine. În viziunea lui Schumpeter, “dacă vrei să înţelegi ce este “capitalismul” trebuie să priveşti înapoi cu 100 sau 150 de ani pentru a vedea procesul schimbărilor tehnologice. Inventatorul inventează. Inovatorul priveşte la profitul invenţiei sale. De aceea, figura centrală a procesului de creştere economică este la el inovatorul sau întreprinzătorul vizionar. Creşterea tradiţională necontrolată, a fost supusă celor mai diverse critici, printre care: că ar fi mai mult micro decât macroeconomică; că ar fi mai mult naţională decât internaţională; că nu ţine seama de restricţiile protejării resurselor; că nu ar ţinea seama de restricţiile protejării resurselor că nu ar fi însoţită de decalaje de nivel şi de structuri; că ar provoca o creştere necontrolată a populaţiei; că nu ar ţine seama de poluarea naturii etc. 267

Ţinând seama de aceste critici, economiştii au început, din anii ’70, să înlocuiască modelele micro sau macroeconomice cu modelele globale, mondiale, care aplicate, ar duce la o creştere controlată şi armonioasă între om şi natură, între economiile naţionale şi între creşterea economică şi maximizarea gradului de civilizaţie a lumii. Aceasta a avut caracterul unei crize a gândirii economice pentru aceea că criticii teoriei şi modelelor creşterii economice tradiţionale scoteau în evidenţă fenomenele de dezechilibru, de inegalitate socială şi naţională, de poluare a naturii, de resurse etc., procedând la abordarea creşterii economiei ţinându-se seama şi de schimbările sociale, de orizontul de timp (pe mai multe decenii sau secole) şi de probleme care depăşesc limitele unor graniţe naţionale. A început, aşadar, să fie investigată creşterea economică globală, mondială în lucrări ale O.N.U. şi organizaţiilor sale specializate (UNCTAD, ONUDI, UNESCO, FAO etc.) ale unor fundaţii ştiinţifice naţionale (Dag Hammarkgõld, în Suedia şi Bariloche, în Argentina) şi internaţionale (IFDA – fundaţia internaţională pentru alternativele dezvoltării, Clubul de la Roma, Clubul de la Paris etc.). Astfel, acestor probleme i-au fost consacrate conferinţele internaţionale ale ONU privind mediul naţional (1972), populaţia (1974), aşezările umane (1976), resursele renegociabile de energie (1981), modelele globale de creştere economică şi dezvoltare de sub egida unor organizaţii naţionale (Radovan Richta, “Civilizaţia la răscruce”, 1969; Jacques Fourastié, “Marea speranţă a secolului XX”, 1963; J.Forrestrer şi D&D Meadows, “Limitele creşterii”, 1972; M.Mesarovic şi E.Pestel, “Omenirea la răspântie”, 1974; Amilcar O.Herrera, “Catastrofă sau o nouă societate?”, 1976; Jan Tinbergen, “Restructurarea ordinii internaţionale”, 1976; D.Gabor, U.Colombo, A.King, R.Galli, “Să ieşim din epoca risipei”, 1978; H.Linnemann, MOIRA, 1977, Barry Commoner, “Cercul care se închide”, 1973, J.J.Sérvan – Schreiber, “Sfidarea mondială”, 1980; Fr.Perroux, “Pentru o nouă filosofie a dezvoltării”, 1981; A.Toffler, “Şocul viitorului”, 1970, N.Georgescu – Roegen, “Legea entropiei şi procesul economice”, 1971, Willy Bradt, “Nord-Sud. Un program de supravieţuire”, 1982; James Botkin, Mahdi Elmandira, Mircea Maliţa, “Orizontul fără limite al învăţării; 1981, Rodolfo Stavenhagen, “Între subdezvoltare şi revoluţie”, 1981; Alvin Toffler, “Al treiea val”, 1981; “Hrană pentru şase miliarde”, 1983; Bertrand Schneider, “Revoluţia desculţilor”, 1985; Abous Salan, “Ştiinţa, bun al întregii omeniri”, 1983; John Naisbitt, “Megatendinţe”, 1984 etc. Lucrări privind aspecte globale ale creşterii economice s-au mai publicat şi după aceea, între care prezintă un interes “Raportul global 2000. Intrând în secolul XXI” elaborat de J.O.Barney la solicitarea preşedintelui SUA, în 1980, în 1980, raportul OCDE “Cu faşa la viitor”, în care autorii repun în discuţie problemele populaţiei, resurselor mediului, ritmului creşterii economice, comerţului internaţional.

268

14.2 Teoria zegismului Clubul de la Roma a fost creat în 1968 de un grup format din 70 persoane din 25 ţări, la iniţiativa economistului italian dr.Aurelio Peccei, care a încredinţat profesorului american Jay Forrester formularea tendinţelor creşterii economice la scară mondială, pentru şapte decenii viitoare. Primul raport către acest club a fost coordonat de Donella şi Dennis Meadows, Jorgen Randers şi W.Behrens de la Massachussets Institut of Technology. Acest proiect urmărea “să examineze complexul de probleme care îngrijorează pe oamenii de pretutindeni; sărăcia în mijlocul belşugului, degradarea mediului înconjurător, pierderea încrederii în instituţii, extinderea necontrolată a robotizării, nesiguranţa ocupării unui loc de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiţionale, inflaţia şi alte crize monetare şi economice”. În modelul cercetat pe baza modernă a calculatoarelor, autorii au analizat evoluţia, din 1950 până în 2030, a indicatorilor: populaţia, producţia industrială, producţia agricolă, poluarea resurselor naturale. Creşterea economică experimentală implică elemente ce se modifică în timp, greu de înţeles pentru unii care nu cunosc că în structura oricărui sistem, în numeroasele relaţii circulare, interdependente, uneori distanţele în timp dintre componentele acestuia, este adesea tot atât de importantă pentru determinarea comportării sistemului ca şi componentele însele. Astfel de situaţii sunt, de pildă: creşterea populaţiei constituie cauza industrializării sau industrializarea este cauza creşterii populaţiei? Care este răspunzătoare pentru creşterea poluării? O producţie mai mare de alimente va duce la creşterea populaţiei şi la hrană insuficientă pentru locuitori? Dacă oricare din aceste elemente va creşte mai repede sau mai încet, ce se va întâmpla cu ritmurile de creştere ale celorlalte? Aceste lucruri rezultă din “Dinamica industrială” a lui J.Forrester, care arăta că orice mărime care creşte exponenţial este legată, într-un mod oarecare de o buclă pozitivă de conexiune, sau de “cerc vicios” cum ar fi, de exemplu, spirala creşterii preţurilor şi salariilor. Într-o buclă pozitivă de conexiune inversă, un lanţ de relaţii cauză – efect se include în el însăşi în aşa fel încât, se subliniază în primul raport către Clubul de la Roma, creşterea oricărui element în circuit declanşează o secvenţă de modificări care are drept rezultat o creştere şi mai mare a elementului iniţial modificat. Bucla pozitivă de conexiune inversă, dată ca exemplu, este cea care redă creşterea exponenţială a banilor, în funcţie de rata dobânzii. Aşa stau lucrurile şi cu buclele de conexiune inversă ale populaţiei şi industrializării. “Numeroasele interconexiuni – spune el în lucrarea citată – între aceste două bucle de conexiune inversă acţionează în sensul cuplării sau al decuplării ritmurilor de creştere a populaţiei şi ale industriei. Buclele de conexiune inversă ale populaţiei, capitalului, serviciilor şi resurselor sunt prezentate în fig. 14.1 şi 14.2. 269

Populaţie

(+) Nr. naşteri pe an Fertilitate

(-) Nr. decese pe an Mortalitate Planificare familială Asistenţa socială

Producţia industrială pe locuitor Servicii pe locuitor Capital de servicii Resurse neregenerabile

Producţia industrială Capital industrial

Eficienţa capitalului (+) Investiţii Rata investiţiilor

(-) Depreciere Durata medie de viaţă a capitalului

Figura 14.1

270

Puse faţă în faţă, populaţia şi producţia industrială pe locuitor arată astfel: Nr.naşteri pe an Fertilitatea

Nr.decese pe an (+)

Populaţia

(-)

Mortalitatea Servicii pe locuitor Educaţia şi planificarea familială

Asistenţa socială Producţia industrială pe locuitor Producţia industrială

Populaţia

(+) Nr. naşteri pe an

Fertilitatea Rezerve care nu se reînoiesc

(-) Eficacitate capitalului

Figura 14.2

Se poate observa că buclele de conexiune inversă ale populaţiei sunt fertilitatea (+) şi mortalitatea (-) şi ale capitalului industrial, rata investiţiilor (+) şi durata medie de viaţă a capitalului. Din aceasta rezultă că informaţiile disponibile ale modelului “sunt suficiente pentru a constitui moduri de comportament valabile pentru sistemul mondial”, întrucât “structura buclei de conexiune inversă a modelului este un determinant mult mai important al comportamentului general decât numerele exacte folosite pentru a cuantifica buclele de conexiune inversă. Modificările numerice vor putea influenţa perioada unei oscilaţii sau ritmul de creştere sau momentul unei căderi, dar nu vor afecta faptul că modul de bază este oscilaţia, creşterea sau scăderea. Din faptul că populaţia a crescut de la 1,6 miliarde în 1900 la 3,5 miliarde în 1970, că rata creşterii populaţiei creşte, trebuie dedus că aceasta va pune sistemul mondial în mişcare, în timp ce creşterea acumulării de capital industrial cunoaşte limite. “Investiţiile – se relevă în lucrare – nu pot să ţină pasul cu 271

deprecierea capitalului şi baza industrială se prăbuşeşte, antrenând cu sine sistemele de servicii care au devenit dependente de producţia industrială (de pildă: pesticidele, îngrăşămintele, laboratoare din spitale, calculatoare electronice şi mai cu seamă energia necesară mecanizării)”. Considerând “pământul ca un tot” autorii susţin că sistemul mondial global al creşterii economice, în condiţiile resurselor “nelimitate” se reprezintă astfel:

Populaţia Producţia ind./loc Producţia agr./loc Poluarea Resurse 1900

1975

2000

2300

Figura 14.3 Din acest grafic rezultă că pentru omenirea luată în ansamblu, fără diferenţieri, s-au înregistrat creşteri mai mult decât exponenţiale, populaţia şi producţia industrială şi, în acelaşi timp, a scăzut foarte mult curba resurselor. Care este concluzia autorilor? Natura exponenţială a creşterii pune în evidenţă, în primul rând, că “modul fundamental de comportare a sistemului mondial este creşterea exponenţială a populaţiei şi capitalului, urmate de prăbuşire”. Sicco Mansholt declară că “am făcut un calcul foarte simplu: “dacă am vrea ca întreaga populaţie a globului să se bucure de un nivel de viaţă comparabil cu acela pe care-l avem în Occident, dat fiind venitul mondial global, ştiţi la ce cifră ar trebui să se reducă ea? La un miliard de indivizi”. Această creştere exponenţială, în al doilea rând, reduce resursele naturale şi, împreună cu sporirea poluării, determină aplatizarea curbei creşterii producţiei agricole şi industriale. În al treilea rând, după părerea autorilor lucrării “limitele creşterii”, “în modelul mondial nu există o variantă unică numită tehnologie. Nu am găsit că ar fi posibil să se pună alături şi să se generalizeze indicaţiile dinamice ale dezvoltării tehnologice, deoarece tehnologii diferite provin din – şi influenţează – sectoare foarte diferite ale modelului”. În al patrulea rând, sistemul lumii actuale “demonstrează că procesul de creştere economică lărgeşte inexplicabil decalajul absolut dintre naţiunile bogate şi 272

naţiunile sărace ale lumii”, contradicţia dintre Nord şi Sud se accentuează, cu toate implicaţiile pe care le conţine. “În lipsa unui efort mondial – se spune în raport – decalajele şi inegalităţile de pe acum explozive, cor continua să crească. Rezultatul nu poate fi decât dezastrul, cu cât ne apropiem mai mult de limitele materiale ale planetei, cu atât mai greu va fi de rezolvat problema”, dacă la “familia de înlocuire”, cu cel mult doi copii. În al cincilea rând, dacă tendinţele actuale de creştere a populaţiei, întreprinderii, poluării, producţiei agroalimentare şi epuizării resurselor continuă neschimbate, limitele creşterii pe planetă vor fi atinse în secolul următor. Dacă omenirea va trece la modificarea negativă a actualelor tendinţe de creştere, va fi posibilă o stabilitate mai îndelungată demoeconomică şi ecologică. Dar acest “echilibru general” sau “creşterea economică zero” (care nu înseamnă stagnare şi reproducţie simplă), ar însemna că rata creşterii populaţiei să fie diminuată prin rata mortalităţii ei, rata noilor investiţii să fie egală cu cea a amortizărilor mai mari. În al şaselea rând, soluţia creşterii demoeconomice stopate pentru a evita persul societăţii spre catastrofă, pune în evidenţă o seamă de neajunsuri, între care, pe plan internaţional, îngheţarea decalajelor dintre Nordul dezvoltat şi Sudul subdezvoltat. În al şaptelea rând, modul de tratare al viitorului speciei umane este, fără îndoială, pesimist. “Concluziile pesimiste ale raportului – recunosc autorii acestei lucrări – au fost şi vor continua să fie, fără îndoială, subiect de dezbateri. După părerea noastră este important să se stabilească adevărata dimensiune a crizei care stă în faţa omenirii şi nivelurile probabile de securitate pe care le poate atinge în următoarele câteva decenii”. În al optulea rând, sistemul zegist (Zero Economic Growth) este nediferenţiat, din care cauză orice concluzie se aplică deopotrivă şi Nordului şi Sudului, cu toate că acestea se deosebesc foarte mult. Problemele grave cu care se confruntă o parte a omenirii – problemele creşterii economice – sunt implicate deopotrivă întregului sistem mondial, astfel încât toată colectivitatea mondială este supusă, fără excepţii. Acest manifest zegist a cucerit, în special, tineretul pentru care a produce înseamnă, pur şi simplu, o viaţă plină de hărţuială, abrutizantă, fără idealuri, viaţa pe care o văd la părinţii lor. “Zegiştii sunt stângiştii care refuză sclavia metroboulot-dodo (metro-slujbă-somn), zegiştii sunt bărboşii care cântă la ghitară şi redescoperă meritele alimentelor naturale, zegiştii sunt apărătorii mediului ambiant, cei care condamnă industria în aceeaşi măsură ca şi poluarea. De aceea, cum spunea Erhard Eppler, ministru pentru cooperarea economică în 1972, “cantitatea ne-a adus eroare. Ne întrebăm dacă este bine ca oamenii să aibă: • autostrăzi tot mai largi pe care să poată trece mai multe automobile; • centrale economice tot mai mari care să corespundă unui tot mai mare consum de energie; • un ambalaj tot mai costisitor pentru nişte bunuri de consum din ce în ce mai îndoielnice; 273

• • •

aeroporturi din ce în ce mai mari pentru avioane din ce în ce mai rapide; un număr din ce în ce mai mare de pesticide care să asigure recolte tot mai bogate; şi, să nu uităm, un număr tot mai mare de oameni pe suprafaţa globului, care devine din ce în ce mai neîndestulătoare.

De aceea, o nouă tentativă a Clubului de la Roma se impunea. Aceasta a apărut, doi ani mai târziu, sub forma lucrării lui Mihailor Mesarovic şi Eduard Pestel, “Mainkind at the Turning Point” (“Omenirea la răspântie”), care a pus în circulaţie o nouă teorie şi un nou model al creşterii economiei globale – creşterea organică.

14.3 Doctrina creşterii economice organice Al doilea raport către Clubul de la Roma a fost scris în 1974. Acesta a apărut ca o reacţie la teoria zegistă, marcând un pas nou şi important spre înţelegerea sistemelor naturale şi umane în cadrul cărora trăim. M.Mesarovic şi E.Pestel, autorii acestei lucrări au stabilit un punct de plecare total diferit în abordarea crizelor fără precedent, “cu care este confruntată omenirea şi care se află la o răspântie a evoluţiei sale istorice”, ajungând la ideea “creşterii organice”. Aceasta poate – spun ei – să transforme lumea într-un sistem armonios de părţi interdependente, fiecare aducându-şi contribuţia specifică în domenii ca economia, resursele sau cultura, conceptul de lume unică este incomparabil cu o abordare într-adevăr globală şi cu diversitatea regională a lumii. De aceea, “lumea poate fi privită numai în raport cu diferenţele de cultură, tradiţie şi dezvoltare economică existentă, cu alte cuvinte ca un sistem de regiuni aflate în relaţii de interacţiune, o viziune omogenă a unui asemenea sistem este înşelătoare”. În consecinţă, în primul rând, au fost identificate zece regiuni, ceea ce este un progres în ştiinţa economică mondială. Dar, de pildă, regiunea a “cincea”, cuprinde ţări făcând parte din fosta URSS, Finlanda, ţările baltice, România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Albania şi o parte din Germania, ţări care au identitatea lor proprie, după cum, regiunea a doua (Europa occidentală) cuprinde fosta Iugoslavie şi Turcia, regiunea a şaptea se referă la toate statele arabe, fără luarea în considerare a faptului că unele au petrol, în timp ce altele nu au, iar regiunea a noua şi a zecea sunt despărţite prin apartenenţa “la lumea socialistă” sau capitalistă (Coreea de Nord, China, Mongolia şi Vietnamul). Iată de ce este necesară o restructurare internă a sistemului, pentru a restabili starea normală a sistemelor regionale. De aceea, chiar autorii sunt de acord că “este necesară o restructurare pe orizontală a sistemului mondial, adică o schimbare în relaţiile dintre ţări şi regiuni”. În al doilea rând, din cauza crizei profunde, s-ar putea produce catastrofe sau prăbuşiri pe plan regional, poate cu mult înainte de mijlocul secolului următor, 274

resimţite pe întreg glob. Astfel, în cele cinci scenarii ale problemei alimentare, singura soluţie posibilă implică, o abordare globală, un ajutor în mijloace de producţie şi în bunuri de consum (cu excepţia alimentelor), o dezvoltare economică echilibrată pentru toate regiunile, o politică demografică eficace şi diversificarea producţiei industriale pe plan mondial, ducând la crearea unui sistem economic cu adevărat global. Dar “analizele cele mai atente – spun autorii raportului – ale unui număr mare de scenarii, bazate pe modelul sistemului mondial elaborat de noi, duc la concluzia inevitabilă că opţiunile de care dispune omenirea pentru a evita dezastrul se împuţinează, iar întârzierile în exercitarea opţiunilor sunt literalmente fatale”. În al treilea rând, Mesarovic şi Pastel arată că o relaţie globală se poate aplica numai printr-o creştere echilibrată, diferenţiată, care este analoagă creşterii organice şi nu celei nediferenţiate sau canceroase. Alternativa la scenariile “de presiune”, de conflict, în care fiecare încearcă să profite de slăbiciunile celeilalte este cooperarea. Pentru a evalua sacrificiile cerute fiecărei părţi de către o acţiune de cooperare, ei au elaborat un scenariu în care preţul petrolului şi consemnul de petrol sunt considerate prevederi la balanţa energetică. Orientul Mijlociu nu recurge la o planificare a producţiei, ci reacţionează la cerere în concordanţă cu nivelul optim al preţurilor, iar lumea dezvoltată nu măreşte preţul mijloacelor de producţie peste limita impusă de forţele economice mondiale. Ca replică, Orientul Mijlociu reinvesteşte toate veniturile excedentare de pe urma petrolului în lumea dezvoltată: acest lucru nu numai că împiedică o nouă scurgere a monedei din lumea dezvoltată, dar crează o adevărată asociere între economiile regiunilor producătoare şi consumatoare de petrol. Analiza scenariului de cooperare duce la concluzii destul de neaşteptate: lumea dezvoltată îşi păstrează nivelul de creştere relativ ridicată ce rezultă din scenariile tip “represalii” (8200 de dolari în anul 2025), pe când Orientul Mijlociu îşi menţine avantajele din scenariile “de presiune” (1800 miliarde de dolari şi acumularea aproape dublă de capital decât în unele scenarii “de conflict” până în anul 2025). “Analiza noastră pe calculator – spun Mesarovic şi Pastel – arată, ca şi înainte, că cooperarea globală oferă pentru toate părţile implicate, condiţii mult mai bune decât conflictul”. Pentru a aprecia în termeni mai realişti efortul necesar de reducere a decalajului, scenariile elaborate (pentru ajutor continuu pe o perioadă de 50 de ani, începând din 1975) scot în evidenţă că decalajul dintre Nord şi Sud se reduce cu cât acordarea de ajutor pe scară mare este făcută din timp. “O asemenea dezvoltare nu se poate realiza – spun autorii – prin transfer tehnologic din regiunile dezvoltate, ci prin elaborarea unei noi tehnologii adecvate procesului de dezvoltare, ţinându-se seama de condiţiile existente astăzi în ţările aflate în curs de dezvoltare. În această situaţie trebuie avută în vedere şi creşterea populaţiei care, în ritmul de până acum, i-a trebuit omenirii 16 secole pentru dezvoltarea populaţiei, adică să ajungă la circa o jumătate de miliard, două secole pentru a adăuga încă o jumătate de miliard, un secol – un miliard o jumătate de secol – două miliarde şi următorii 20 de ani – alte două miliarde de oameni, încât “dacă Calcutta continuă 275

să crească în ritmul actual, 60.000.000 de oameni vor lupta pentru a supravieţui pe malurile fluviului Hooghly la sfârşitul acestui secol"” În acest fel, se va pune în evidenţă următorul grafic: 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 1975

Regiunea lumii dezvoltate Regiunea America latină Regiunea Asia de Sud 1985

1995

2005

2015

2025

Figura 14.4 Pe baza folosirii a peste 100.000 de relaţii (în timp ce modelul Meadows conţine circa 200), stocate în calculator şi a cinci niveluri de comportament ale sistemului mondial – individual, socio-politic, demoeconomic, tehnologic şi ambiental – este analizat procesul de adoptare a sistemului mondial la aprecierea viitorului. Dacă aceste niveluri au o independenţă anume în condiţii normale, care asigură sistemul mondial situaţie normală, când în sistem bântuie criza, sub formă economică, ecologică, sociopolitică, monetar-financiar etc., interdependenţele dintre niveluri şi părţi se accentuează şi sistemul mondial devine “conraintuitiv”. “Comportamentul contraintuitiv este, aşadar – se spune – un semn că sistemul se află restructurarea internă a sistemului, o cale a creşterii organice, o “restructurare pe orizontală” a sistemului mondial, o schimbare în relaţiile dintre ţări şi regiuni, ca şi o restructurare pe verticală a acestuia sub forma modificărilor drastice ale normelor omului pentru a se putea rezolva crizele energetică şi alimentară. Pentru a se asigura trecerea la un proces de creştere organică, sunt necesare schimbări radicale din punct de vedere social, individual, tehnici, şi tehnologic. Din punct de vedere tehnic şi tehnologic, omul trebuie să privească criza energetică ca preludiu al unor probleme sociale profunde, a cărei soluţionare “va cere nu numai schimbări sociale şi instituţionale, ci şi o schimbare în însuşi stilul de viaţă individual şi în relaţia om-natură”. O părere optimistă din punct de vedere tehnologic ar fi că, până la urmă soluţia crizei energetice va fi un “pact faustic” cu energia nucleară. Dar “un subterfugiu tehnologic poate uşor deveni un pact cu diavolul, şi chiar mai rău, căci vom vinde nu numai sugletul nostru pentru a ne satisface necesităţile de confort imediate, dar şi bunăstarea şi eventual însăşi 276

existenţa generaţiilor care încă nu s-au născut”. De aceea, trebuie realizată o conştiinţă mondială, cu ajutorul căreia fiecare individ să-şi înţeleagă rolul ca membru al comunităţii mondiale, trebuie creată o etică în formarea resurselor materiale care să ducă la un mod de viaţă compatibil. Era de lipsuri care se apropie, trebuie să creeze o atitudine faţă de viaţa bazată pe armonie şi nu pe cucerire. Pentru ca specia umană să supravieţuiască, trebuie ca omul să-şi formeze un sentiment de identificare cu generaţiile care vor veni.

14.4 Alte teorii mondoeconomice În literatura economică a lumii şi în special cea futuristă, preocupările pentru soarta omenirii s-au amplificat mult în ultimul timp, ceea ce este un reflex al multiplelor crize. Neîndoielnic, creşterea economică consumă şi resursele naturale neregenerabile, pe lângă muncă, capital şi informaţii. Ideea că şi procesul economic trebuie să fie strâns legat de entropie este un lucru firesc. “Legea entropiei” spune N.Georgescu-Roegen, de asemenea, pune pe primul plan unele aspecte fundamentale şi, totuşi, trecute cu vederea ale celor două probleme care îi preocupă astăzi pe conduşi şi pe conducători şi practic pe orice om de ştiinţă: poluarea şi creşterea continuă a populaţiei”. Concluzia fundamentală a lucrărilor sale este că procesul economic constă în transformarea entropiei joase situate la intrarea lui în entropia înaltă. Simptome alarmante, cum este poluarea mediului, sunt o dovadă a faptului că ne apropiem cu paşi destul de repezi de momente critice, dacă nu chiar de sfârşitul stocului de entropie joasă de care dispunem. “Până în prezent – scrie Georgescu-Roegen – preţul progresului tehnic a constat într-o deplasare de la o sursă mai abundentă de entropie joasă – energia solară – spre una mai puţin abundentă – resursele minerale ale pământului”, avându-se în vedere industrializarea procesului economic. Relaţiile dintre aceste elemente a căror activitate constituie baza funcţionării ecosistemului au fost apoi ilustrate de Maria D.Popescu în felul următor:

277

Sistemul natural (nonfinit) • Sistem geofizic şi biochimic organizat prin legi de armonie evolutivă • Mediu şi suport al vieţii, al omului ca fiinţă socială • Bază de resurse minerale, vegetale, animale • Bază de resurse energetice Deteriorarea echilibrelor şi corelaţiilor unor componente vitale: atmosfera, apa, solul, suprafaţa împădurită

Omul • Fiinţă biopsihosocială care modifică mediul ambiant adaptându-l nevoilor sale Ştiinţă şi tehnică • Extinde aria de cunoaştere a naturii şi societăţii • Contribuie la modificarea mediului natural • Realizează baza tehnică a societăţii

Sistemul social • Relaţiile dintre indivizi şi grupururi sociale la nivel local, naţional, regional şi planetar • Economia mondială – o realitate în accelerare schimbare, zguduită de crize, caracterizată prin relaţii inechitabile, de forţă • Creşterea rolului statelor naţionale în viaţa economică a lumii

Figura 14.5 Socioecosistemul

Pe baza ciclurilor producţie – consum – reciclare – reglare şi menţinere a echilibrului, reglarea se realizează de către elementele minerale şi organice care trec de la un element la altul. Deşi se referă la toate domeniile activităţii economice, procesul circular activ se pretează şi la agricultură unde specializarea a condus la conceperea unor procese de producţie selective, adesea simplificatoare care nu ţin seama de lanţul de procese de producţie selective, adesea simplificatoare care nu ţin seama de lanţul de corelaţii şi interdependenţe specifice circuitului materiei prime şi energiei. În agricultura Canadei şi SUA a început să se treacă de la unele sisteme de creştere industrială automatizată a animalelor mari şi păsărilor la sisteme de dimensiuni mai raţionale, în zona de păşunat montan, la lumina solară, pentru a evita consumul de electricitate şi de materii prime. În ceea ce priveşte culturile begetale se remarcă tendinţa spre limitarea consumurilor de substanţe fertilizante chimice şi adoptarea unor metode de cultură a porumbului în rotaţie cu plante tehnice ca lucerna, trifoiul, mazărea, care acumulează în sol azotul din aer, precum şi o atenţie deosebită acordată utilizării îngrăşămintelor naturale. O unitate viticolă, de pildă, poate să se dezvolte într-un proces circular activ asigurând prelucrarea şi valorificarea tuturor elementelor, astfel coardele ce se tund primăvara pot fi sursă de materie primă pentru plăci aglomerate, celuloză, etc. la prelucrarea strugurilor, în afară de vinuri şi alte băuturi alcoolice se pot obţine cantităţi însemnate de 278

drojdie, îngrăşăminte etc., iar din seminţele de struguri se extrage ulei pentru avioane. Aşadar, pentru rezolvarea contradicţiei dintre om şi natură, care constituie după cum spunea acad. N. N. Constantinescu, “Este necesară protecţia mediului, care presupune: cunoaşterea lui şi a interacţiunilor dintre sistemul social economic şi sistemele naturale; utilizarea raţională a resurselor naturale; prevenirea şi combaterea scrupuloasă a degradării mediului; amortizarea intereselor imediate, de durată şi permanente ale societăţii umane în utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apă, subsol, floră, faună, rezervaţii şi monumente ale naturii, peisaje. De asemenea, “protecţia mediului natural, ca exigenţă internă a reproducţiei lărgite şi creşterii economice, atrage atenţia nu numai asupra cerinţei includerii costurilor respective în valoarea mărfii, ci şi asupra necesităţii determinării volumului total al cheltuielilor făcute în acest scop, ca şi a situării lor în raport cu venitul naţional”. Anii ’70 au fost foarte activi în literatura privind creşterea economică mondială, fie sub egida ONU, fie sub cea a Cluburilor de la Roma, Paris, Stockholm, fie sub fundaţia Bariloche, IFDA (fundaţia internaţională pentru alternativele dezvoltării), fie sub cele mai diverse comisii şi colective interdisciplinare de investigare a problemelor socio-economice ale contemporaneităţii. Pe lângă lucrările menţionate deja, sunt semnificative şi acelea ale lui J.L.Sampedro “Forţele decisive din economia mondială”. “Un alt mod de dezvoltare”, (fundaţia Hammarskjold), “Raport Stafehagen”, “Raportul celui de-al treilea sistem” (IFDA), “Strategia ONU pentru cel de al treilea deceniu al dezvoltării”, socotim necesare câteva consideraţii privind rapoartele pe probleme ale noii ordini internaţionale al lui Jack Behrman (1974) şi al fundaţiei suedeze Dag Hammarskjold (1975), intitulat “What Now?”. Lucrarea lui Behrman, “Spre o nouă ordine internaţională” apărută sub egida Institutului Atlanta pentru Afaceri Internaţionale, subliniază cu constanţă ideea că într-o lume în care mărfurile de bază sunt comercializate internaţional, în care capitalul şi managementul sunt tot mai mobile, politicile industriale ale guvernelor exercită o mai mare influenţă asupra alocării activităţilor decât legea clasică a avantajelor comparative. Behrman pune la un loc fenomene aparent divergente, ca apariţia blocurilor regionale, lupta pentru materii prime, strategiile firmelor multinaţionale, preferinţele speciale şi generalizate, cercetările pentru un sistem monetar internaţional, prin care se recunoaşte că piaţa este doar un mecanism care în condiţiile de monopol şi oligarhie, este foarte deformat. El speră că o reîntoarcere la naţionalism atât a ţărilor subdezvoltate, cât şi a celor dezvoltate, poate fi evitată prin apariţia unei noi ordini de cooperare, în care scopurile, mai mult decât mijloacele, pot fi discutate pe baza unei egalităţi. Astfel, constatarea că economia postbelică a fost construită pe principiul “comportamentului pieţei libere, dreptului proprietăţii private şi domniei legii”, dar regulile neoclasice ale jocului în relaţiile internaţionale nu au fost respectate. “Prin investiţii şi comerţ, ţările cele mai avansate au reuşit să lege ţările mai puţin 279

avansate de economiile dominante cu ajutorul unor căi care n-au reflectat totdeauna o distribuire echitabilă a veniturilor. Autorul subliniază că nici o ţară, în afară de SUA, nu este în stare să preia rolul de lider, iar “fără un lider, contradicţiile sistemului internaţional sunt şi mai pronunţate deoarece nu există nimeni care să absoarbă imperfecţiunile lui şi să plătească costul acestei absorbţii. Schiţează criteriile ordinii economice internaţionale astfel: • ţările în curs de dezvoltare consideră că problema eficienţei nu vizează costurile minime competitive, ci folosirea mai efectivă a resurselor; • pentru ţările în curs de dezvoltare, problema costului minim de producţie nu constă în reducerea lui absolută, ci în distribuirea lui astfel încât costurile fiecărei naţiuni să fie cât mai mici; • se consideră preferabilă obţinerea unei cote cât mai mari de beneficii pentru naţiune decât realizarea unui câştig mai mare pentru economia mondială, în condiţiile unei distribuiri nesigure a veniturilor internaţionale; • numeroase ţări ale lumii nu au respins principiul medieval al “preţului just” în elaborarea unor programe speciale pentru agricultură, etc. “Dacă – spune Behrman – ţările dezvoltate doresc să aibă acces la materiile prime ale ţărilor în curs de dezvoltare vor trebui să accepte participarea tuturor ţările la întregul proces de exploatare, prelucrare şi distribuire astfel încât ţările producătoare să poată beneficia în mod echitabil nu numai de veniturile realizate, dar să şi poată participa la adoptarea deciziilor care afectează industria pe plan mondial”. Celălalt raport, “What Now?”, apărut sub egida fundaţiei suedeze Dag Hammarskjold, în 1975, constată că lumea este cuprinsă de o criză multilaterală, care constă mai întâi în sărăcirea maselor din ţările subdezvoltate, că actuala ordine se destramă, dar transformarea ei într-o nouă ordine mondială cere un effort îndelungat şi dureros. Această ordine implică mai întâi, o sporire a abundenţei bunurilor, dar mai ales dezvoltarea multilaterală a fiinţei omeneşti, a celei din ţările lumii “a treia”. Noua concepţie despre dezvoltare are la bază trei idei principale: a) să fie raportată la satisfacerea nevoilor, începând cu eradicarea sărăciei; b) să fie endogenă, prin forţe proprii; c) să fie în armonie cu mediul ambiant. Raportul combate teoria potrivit căreia subdezvoltarea este o treaptă a creşterii economice, care preconizează că ţările "lumii a treia” trebuie să străbată aceleaşi trepte ca şi modelul capitalismului avansat, pentru a reduce decalajul faţă de acesta. Negocierile “lumii a treia” cu ţările industrializate ar putea aduce rezultate pe termen scurt şi mediu în domeniul: transferului bunurilor proprietate străină sub controlul naţional; modelelor de producţie şi comerţ, îndeosebi pentru materii prime; transferuri de tehnologii, cunoştinţe şi aranjamente de folosirea lor; tranziţiei spre o nouă geografie industrială a lumii; transferurilor financiare, accesului la hrană, etc. 280

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE

1.

Perroux Fr.

2.

Schumpeter J.A.

3.

Idem Douella and Denis Meadows, Jorgen Randers, William Behrens III Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem

4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29.

Idem Idem Idem Idem Mesarovic M. , Pestel E. Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem Idem

Pour une philosophie du nouveau développement, Aubier, Les Presses de l’UNESCO, Paris, p.13 Les grands courants de la pensée economique, Presses Universitaires de Grenoble, 1988, p.213

Limits to Grouth, Universi Book, 1972, p.8 p.29 p.50 p.92 p.93 p.109-110 p.123 p.129 Observateur “Le novel”, nr.396,1972 p.117 p.129 p.175 p.173 “L’Express”, Franţa, 7-23 apr.1972 “Süddentsche Zeitung”, Germania, 20 apr.1972 Omenirea la răspântie, Editura Politiciă, Bucureşti, 1975, p.3 p.63-64 p.62 p.137 p.120 p.74 p.83 p.62 p.138 p.143 281

31.

Georgescu – N. Roegen Idem

32.

Maria D.Popescu

33.

N.N.Constantinescu ,

34.

Jack Behrman

35. 36.

Idem Idem

30.

37.

Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.74 p.340 Un posibil răspuns la dilemele dezvoltării. Procesul extra activ, Editura Politică, Bucureşti, 1985, 128 Economia protecţiei mediului natural, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p.113 Spre o nouă ordine internaţională, The Atlantic Papers, 1974, p.17 p.18 p.52-53 What Now? The 1975 Day Hammarskjold Report prepared on the occasion of the Seventh Session on the U.N.General Assembly, 1975, p.12

282

Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate de împrejurările istorice, interne şi externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activităţile economice. Ca urmare, ea are atât trăsături comune cu cea a altor popoare, cât şi unele particularităţi. Referindu-se la istoria poporului român, A.D. Xenopol sublinia că “nu este popor pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat, atâtea lupte necurmate de susţinut pentru apărarea fiinţei şi traiului”. În aceste împrejurări, obiectul reflecţiilor economice l-au constituit nu numai probleme ale organizarii, funcţionării şi dezvoltării economiei româneşti în diferite etape istorice, ci şi implicaţii pe care le-au avut asupra acestora separarea vremelnică a teritoriilor româneşti prin graniţe politice şi stăpânirile străine relativ îndelungate. De aceea, o particularitate a gândirii economice româneşti o constituie preocuparea pentru unirea românilor în statul naţional unitar, independent şi suveran. I. Ghica arăta că fără unire “geniul nostru naţional nu se poate dezvolta”(1, p. 443) . Iar I. C. Brătianu sublinia că “sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate naţională; că pe cât vom fi trunchiaţi în bucăţi, locul naţiei noastre va fi gol în hotarul cel mare al omenirii şi omenirea va suferi, şi noi vom suferi şi mai tare”(6, p. 64). Unirea la rândul său, scria G. Bariţiu, “insuflă pe întreaga naţie pentru apărarea libertăţii şi a neatârnării”(1, p. 392). În acelaşi timp, idealul unirii şi independenţei naţional-statale este asociat cu cel al dreptăţii sociale, pentru că sublinia S. Bărnuţiu, “libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decât naţională şi că libertatea fără naţionalitate nu se poate înţelege nici la un popor de pe pământ”(1, p. 375). Asocierea celor două idealuri a determinat şi manifestarea unitară a gândirii economice pe întreg teritoriul românesc, cu toată separarea vremelnică a acestuia prin graniţe politice. Teoria economică era privită de economiştii români ca expresie a unor realităţi istoriceşte determinate şi a unor interese economice ori de altă natură, de asemenea, istoriceşte determinate. D.P. Marţian arăta că “punctele de vedere ale maximelor economice sunt multe, şi după diferenţele timpului şi locului “(7, p. 76). Iar P. S. Aurelian îi critica pe acei economişti care “au uitat sau uită mereu că în economia politică trebuie a se deosebi teoria de practică”(12, p. 370). D. P Marţian mai sublinia că “economia politică nu este un teren încheiat, ci o ştiinţă ce creşte în toate dimensiunile, fiindcă trebuinţele poporului, prefăcându-se pe zi ce trece, dau scrutătorului noi implicări şi rezultate”. Ea este deci o ştiinţă deschisă, cu posibilităţi nelimitate de înnoire, dezvoltare. În mod firesc, gândirea economică românească s-a dezvoltat în contact cu cea din alte ţări, exponenţii ei manifestând o largă deschidere, receptivitate faţă de 283

aceasta. Ei au preluat idei şi teorii din curente şi şcoli de gândire economică - ale mercantilismului, liberalismului economic clasic, protecţionismului, socialismului utopic ş.a. din diverse ţări, pe care, de regulă, le-au interpretat în dependenţă de realităţile economiei româneşti şi le-au pus în slujba accelerării progresului acesteia, ceea ce le-a asigurat autenticitate, formularea unor idei şi teorii originale, care reprezintă contribuţii la dezvoltarea ştiinţei economice.

15.1 Idei economice în operele cronicarilor Gândirea economică românească a apărut, ca şi în alte ţări, din timpuri îndepărtate. Dar de izvoare scrise mai importante care permit prezentarea dezvoltării ei istorice, dispunem abia începând cu formarea statelor feudale româneşti. Până la constituirea lor într-un domeniu distinct al ştiinţei, cunoştinţe şi idei economice întâlnim în cronici, scrieri istorice, filosofice, juridice etc., în note de călătorie, acte ale domnitorilor, documente ale mişcărilor pentru înnoiri economico-sociale şi politice. Astfel, în scrierile cronicarilor, alături de ideile privind originea şi comunitatea de viaţă a românilor din cele trei Ţări Române locuite de ei, întâlnim şi consideraţii economice. M. Costin sublinia că numele de român este “dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei”, iar C.Cantacuzino scria că românii din Ţara Românească, Ardeal şi Moldova “toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”(1, p. 45 şi 61). Susţinând rânduielile feudale, cronicarii au criticat abuzuri ale boierilor şi domnitorilor, tendinţa acestora de a se îmbogăţi cu orice preţ şi de a risipi, precum şi starea grea a ţăranilor. M. Costin condamna pe acei care “caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi totuşi se risipeşte”, acea “nesăţioasă hire a domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă”. Iar I. Neculce aprecia că abuzurile şi samavolniciile boierilor şi domnitorilor duc la ruinarea ţării şi la starea deosebit de grea a ţăranilor. Cronicarii au dezvăluit consecinţele cotropirilor străine, distrugerile şi jafurile care le însoţeau pe acestea şi pericolul care-l prezentau pentru desfăşurarea firească a vieţii economico-sociale şi politice a românilor. I. Neculce arăta că tătarii au intrat în ţară “ca lupii într-o turmă de oi… Mâncau tot, şi pâne şi dobitoc, s-au jecmănit tot până la un cap de aţă”. Iar Gr. Ureche, referindu-se la turci şi la împărăţia lor, scria că “supt mâna lor şi supt jugul lor suntem şerbi”(1, p. 41 şi 53).

284

15. 2 Consideraţii economice în opera lui Dimitrie Cantemir Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitor şi cărturar de talie europeană, cu preocupări filosofice, istorice şi literare, a formulat numeroase consideraţii economice, cu deosebire în celebra lucrare Descrierea Moldovei (1716). Astfel, în analiza genezei marii proprietăţi funciare boiereşti şi a relaţiilor de dependenţă a ţăranilor faţă de boieri, el pune un accent deosebit pe “daniile domneşti” şi pe aducerea unor ţărani şerbi din ţările învecinate. În acelaşi timp, el relevă împrejurări care au dus la extinderea marilor proprietăţi funciare boiereşti şi la transformarea ţăranilor liberi în şerbi, când scrie despre “răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămoşească din pricina sărăciei şi care asemenea au fost siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei”. Totodată, deşi susţine rânduielile feudale, D. Cantemir dezvăluie abuzuri ale boierilor şi statului feudal, arătând că “ţăranii sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stapânii lor; nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie puşi la muncă” şi că ţăranul “plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la aceasta nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Ca urmare, conchide el, ţăranii moldoveni “sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume”(3, p. 235). D. Cantemir consideră că dominaţia otomană constituie o mare piedică în calea dezvoltării economice a ţării, a punerii în valoare a resurselor acesteia în folosul locuitorilor săi. Tributul şi alte obligaţii către Poarta Otomană şi diferiţi demnitari ai acesteia, precum şi desele schimbări de domnie, însoţite de creşterea tributului perceput la fiecare schimbare, îi afectează în mod deosebit pe ţărani, întrucât toate obligaţiile acestora “nu sunt hotărâte după puterile supuşilor, ci după măsura lăcomiei turcilor” şi “ambiţia celui ce năzuieşte la domnie”. Iar scurgerea peste hotarele ţării a unor imense sume de bani, pe care “trebuie să-i dea ţara, nu domnul din punga sa”, limitează posibilităţile de acumulări băneşti şi, deci, dezvoltarea activităţilor economice, cu toate că ţara dispune de numeroase bogăţii. D. Cantemir scrie: “Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din belşug roade", iar “munţilor noştri nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor, adică mineralele. Numai din pricina cumpătării domnitorilor şi a lipsei de săpături în munte nu s-au putut face săpături mai înainte. În vremea noastră, lucrul îl împiedică cunoscuta lăcomie a turcilor şi teama ca nu cumva, săpând după bogăţii, să-şi piardă odată cu ţara şi truda şi roadele ei“(3, p. 72-73). Imperativul dobândirii independenţei ţării este însoţit de ideea unirii tuturor românilor de pe teritoriul Daciei, “pe care acum Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Ardealul stau”(6, p. 19). Consideraţiile lui D. Cantemir despre unirea românilor, necesitatea întăririi statului feudal centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară spre a evita luptele pentru domnie, înlăturarea dominaţiei otomane, pentru a opri scurgerea peste hotarele ţării a unor mari avuţii, sub formă bănească în primul rând, dar şi sub alte forme, creşterea bogăţiei ţării, prin dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor, 285

comerţului exterior ş.a., consideraţii care se sprijină pe idei raţionaliste şi umaniste, alcătuiesc o doctrină mercantilistă, care, desigur, faţă de mercantilismul occidental sau din alte părţi ale lumii, are anumite particularităţi legate de problemele economice şi politice ale Ţărilor Române(9, p. 300).

15.3 Idei economice în documente ale mişcărilor pentru înnoiri social-economice şi politice Documentele mişcărilor pentru înnoiri social-economice şi politice conţin numeroase idei economice, sociale şi politice, unele de o profunzime deosebită, care vizează tranziţia în modernitate. Astfel, în Înţelegerea de la Cluj-Mănăştur, incheiată între reprezentanţii nobilimii şi conducătorii răscoalei de la Bobâlna (1437) se arată că ţăranii, acea “ obşte a ungurilor şi românilor ce locuiesc în aceste părţi transilvănene şi pe orice moşii”, s-au răsculat pentru că “episcopul Transilvaniei, nevoind să strângă zeciuielile datorate lui în monedă curentă de dinari cu valoare mică, adunându-se la ei aproape trei ani, de curând a vrut să le stoarcă în monedă mare şi grea”. Totodată, se adaugă că ţăranii s-au răsculat “şi fiindcă au fost înjosiţi în grea robie de către stăpânii lor de pământ, ca şi când ar fi fost robi cumpăraţi…, au fost despuiaţi cu totul de lucrurile lor. Ei sunt lipsiţi de toate drepturile lor de libertate, crunt oprimaţi şi împovăraţi cu greutăţi de neîndurat” şi cer “ să se ia de pe grumazurile lor jugul insuportabil al robiei”(1, p. 1011) . Este formulată astfel cerinţa instituirii unui nou statut social al ţăranilor, întemeiat pe libertate. Iar ideea privind cauza amânării strângerii zeciuieilor premerge cunoscuta lege a financiarului englez Th. Gresham (1519-1579), potrivit căreia “moneda rea o alungă pe cea bună din circulaţie”. Discursul lui Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei de la 1514, este axat pe ideea că robirea unor oameni de către alţii nu este un fenomen natural, ci social şi, de aceea, este necesară desfiinţarea ei. “De vreme ce robia nu vine de la natură, ci din nedreptatea norocului şi din lăcomia omenească, spune Gh. Doja, nu este crimă mai mare decât aceea pe care o fac oamenii, când, folosind cu nedreptate autoritatea lor, aruncă în robie crâncenă şi grea oamenii”. Condamnarea robiei se sprijină şi pe ideea despre producerea şi repartizarea avuţiei. Adresându-se ţăranilor răsculaţi, Gh. Doja arăta că “tot ce rodesc ogoarele cultivate prin truda şi hărnicia voastră, tot ce produc animalele voastre cade pradă nobilimii, vouă vă rămâne mizeria în robie şi toate lipsurile. Şi aceasta e cu atât mai greu de suportat, cu cât cei ce sunt cauza belşugului tocmai aceia îndură cel mai mult lipsurile”. În continuare, pornind de la ideea egalităţii originare a oamenilor, el subliniază că este firesc ca cei asupriţi să ceară “să li se redea libertatea şi drepturile” şi să lupte pentru aceasta: “ Invăţaţi-i pe aceste fiare înfometate să trăiască în egalitate cu ţăranii lor, ca cetăţeni, nu să-i stăpânească în mod nelegiuit, cu dispreţ de nesuportat şi cu violenţă”(1, p. 13-15). Asemenea idei, care vizează trecerea în modernitate, sunt preluate, dezvoltate şi completate cu altele în documente ale mişcărilor sociale ulterioare. 286

Deosebit de concludente în acest sens sunt documentele răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan(1784). În Ultimatum-ul ţăranilor din Zarand, adresat, în numele lui Horea, nobilimii din Hunedoara, sunt formulate cerinţele: “Nobilime să nu mai fie, ci fiecare (nobil), dacă va putea să capete vreo funcţiune împărătească, să trăiască din aceea. Posesorii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobiliare… Căci dânşii (nobilii) încă să plătească impozite întocmai ca poporul contribuabil plebeu… Pământurile nobiliare să se împărţească între poporul plebeu”(1, p. 96-97). Desfiinţarea nobilimii şi împărţirea pământurilor nobiliare la ţărani, obligaţia tuturor membrilor societăţii, inclusiv a foştilor nobili, de a-şi câştiga cele necesare traiului prin muncă proprie şi de a plăti impozite erau cerinţe a căror înfăptuire viza înlăturarea feudalismului şi trecerea la societatea modernă. De aceea, N. Bălcescu avea să scrie că Horea a afirmat cu toată claritatea “drepturile naţiei române şi programul social al revoluţiilor ei viitoare”. În documentele revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu(1821) sunt formulate cerinţe privind eliberarea ţăranilor din robie, instaurarea legalităţii şi a dreptăţii pentru popor, precum şi lupta tuturor românilor pentru a trăi în libertate. În Proclamaţia de la Padeş se subliniază: “ pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să fim robi?”. Şi se lansează chemarea la luptă pentru realizarea idealului revoluţiei – “binele şi folosul a toată ţara”. Cerinţa înlăturării “balaurilor” şi a desfiinţării robiei este însoţită de precizarea că nimeni nu are voie “să se atingă măcar de un grăunte de binele sau de casa vreunui neguţător, orăşan sau ţăran, sau de alt al vreunui locuitor; decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se ia pentru folosul obştesc”(5, I, p. 207-208). Cu alt prilej, T. Vladimirescu menţionează cerinţa uşurării dajdiilor şi a asigurării drepturilor pentru toţi patrioţii, pentru ţărani înainte de toate. În acelaşi timp, el formulează cerinţa unirii tuturor forţelor poporului pentru a dobândi “dreptăţile cele folositoare la toată obştea”. Astfel, condamnândui pe acei boieri pământeni care s-au “unit cu cei după vremi trimişi domni”, adică cu fanarioţii, şi care “nici acum mai sus numiţii nu voiesc a împlini cererea pentru slobozirea dreptăţilor”, T. Vladimirescu subliniază: “ Să ne unim cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fiii ai aceleiaşi maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a drepturilor noastre”(5, II, p. 385). În acelaşi sens se adresa el şi locuitorilor Moldovei, pentru ca “fiind la un gând şi un glas cu Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-ne unii pe alţii(5, II, p. 33). În documentele revoluţiei conduse de T. Vladimirescu se reflectă strânsa legătură a luptei pentru emanciparea socială şi cea naţională. Cerinţele privind abolirea structurilor economice ale feudalismului şi instituirea proprietăţii private libere de servituţile feudale, unirea românilor în statul naţional unitar şi dobândirea independenţei naţionale, afirmate cu deosebită vigoare în deceniile de la mijlocul secolului al XIX-lea, vizau modificarea 287

profundă a economiei, a raporturilor sociale şi a sistemului politic, înscrierea ţării pe calea dezvoltarii moderne.

15.4 Şcoala transilvană de gândire economică Dezvoltarea economiei românilor din Transilvania, unde ei erau populaţie majoritară, alături de care s-au aşezat şi alte populaţii, a fost multă vreme puternic afectată de faptul că Transilvania era inclusă în economia unui stat eterogen, precum şi de sistemul feudal devenit anacronic. Românii transilvăneni au fost nevoiţi să lupte timp îndelungat împotriva asupritorilor străini, care, subliniază A. Roman, “neîncetat au laborat sistematic la distrucţiunea neamului nostru român, prin urmare distrucţiunea teritoriului locuit de români” (1, p. 468). Iar S. Bărnuţiu condamnă societatea feudală şi legislaţia acesteia care conferă stăpânitorilor toate drepturile, iar poporului numai îndatoriri, pe care “l-a legat de glie”, şi “nimiceşte industria şi comerţul, stinge artele şi ştiinţele”(1, p. 373). Aceste împrejurări au determinat constituirea şi afirmarea şcolii transilvane de gândire economică, cu contribuţii ale autorilor memorandumurilor din anii 1791 şi 1804, ale lui Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Ion Roman, Parteniu Cosma, Aurel Cristea, Ioan Creţu ş.a. În cadrul acestei şcoli se întâlnesc deosebiri de opinii, dar coordonatele ei fundamentale sunt înfăptuirea tranziţiei în modernitate şi realizarea dezideratului: “Noi vrem să ne unim cu ţara!”, exprimat la întrunirea din anul 1848 pe Câmpia Blajului. Cerinţele din memorandumul Supplex Libellus Valachorum (1791), potrivit cărora românii să fie recunoscuţi cu statutul de egali cu celelalte naţionalităţi din Transilvania, să fie puşi “în folosinţa comună a drepturilor societăţii civile” şi să li se asigure “accesul la învăţarea artelor si meşteşugurilor”, precum şi cele cuprinse în memorandumul din 1804 despre necesitatea de a desfiinţa iobăgia, de “ a se scutura acest jug”, au fost dezvoltate ulterior şi completate cu altele, care, privite în totalitatea lor, alcătuiesc un sistem de gândire ce defineşte şcoala transilvană de gândire economică, şcoală care a fiinţat între anii 1791-1918. Promotorii acestei şcoli au pornit de la rolul factorului economic în emanciparea oricărui popor şi în accelerarea evoluţiei sale spre modernitate. I. Roman arăta că “nici o ţară nu e în stare a face paşi serioşi spre o civilizaţie, fără a fi pus mai întâi fundamentul la un progres economic”. În acelaşi timp, exponenţii şcolii transilvane considerau că economia modernă este economie naţional-statală. G. Bariţiu sublinia că puterea unui popor, “prezentul şi viitorul său zac în unirea naţională”(1, p. 392). Iar I. Roman arăta că sistemul economic este “piatra fundamentală pe care se aşează şi se zideşte edificiul politic naţional al oricărui popor cu aspiraţiuni de progres în cultură”. Cu ajutorul acestor idei şi pornind, desigur, de la comunitatea vieţii economice a românilor de pe întreg teritoriul pe care ei s-au format ca popor şi naţiune, exponenţii şcolii transilvane au susţinut imperativul constituirii statului naţional unitar român. 288

Din perspectiva evoluţiei în modernitate, ei au investigat toate problemele dezvoltării economiei transilvănene. Întrucât dezvoltarea agriculturii era puternic grevată de raporturile feudale, revoluţionarii de la 1848 subliniau că naţiunea română “cere fără întârziere desfiinţarea iobăgiei, fără nici o despăgubire din partea iobagilor”. După abolirea iobăgiei, atenţia a fost concentrată asupra lichidării rămăşiţelor raporturilor feudale şi a modernizării agriculturii sub aspect tehnic, agrotehnic, economic etc. Atenţia deosebită acordată agriculturii se explică prin înţelegerea locului şi rolului ei în cadrul economiei moderne, dar şi prin aceea că ea era ocupaţia de bază a românilor transilvăneni. Nu erau omise, desigur, celelalte ramuri ale economiei. Astfel, G. Bariţiu sublinia necesitatea luării măsurilor “pentru înflorirea agriculturii, meseriilor şi comerţului”, iar I. Roman menţiona că fără industrie “pe lângă care trebuie să se învârtă toată activitatea economică a unui popor, cum se învârt planetele pe lângă soare, nu este posibil nici un progres”. G. Bariţiu mai sublinia şi oportunitatea dezvoltării transportului fluvial, a construirii de căi ferate în Transilvania, având în vedere şi realizarea joncţiunii lor cu cele din România. Atenţia cuvenită era acordată dezvoltării învăţământului şi ştiinţei, întrucât, arăta S. Bărnuţiu, “industria şi comerţul numai la lumina ştiinţei înfloresc”(1, p. 376). Totodată, era relevată importanţa dezvoltării creditului şi instituţiilor bancare, a cooperaţiei ş.a., ca pârghii ale propăşirii economiei. In vederea susţinerii modernizării economiei, exponenţii şcolii transilvane au utilizat idei ale liberalismului economic şi ale protecţionismului, preluate de la diferite şcoli de gândire economică, având în vedere, desigur, împrejurările din Transilvania. Astfel, ideile despre “slobozenia fiecărei meserii şi îndeletniciri omeneşti” erau utilizate pentru a susţine desfiinţarea iobăgiei şi accesul românilor la toate activităţile economice, libertatea individuală, proprietatea particulară modernă şi libera iniţiativă. Iar idei ale protecţionismului au fost utilizate pentru a apăra economia transilvăneană de concurenţa produselor din provincii mai dezvoltate ale imperiului şi din ţări dezvoltate industrial şi a impulsiona dezvoltarea ei. Liberul schimb promovat de statele industriale, arăta G. Bariţiu, urmăreşte “să spolieze, să ruineze comerţul, industria, agricultura, peste tot prosperitatea altor state”, iar P. Cosma menţiona că “industria în toată lumea s-a întemeiat şi dezvoltat cu privilegii”. Desfiinţarea iobăgiei şi dezvoltarea economiei transilvănene erau privite nu numai ca probleme economico-sociale şi politice, ci şi ca probleme naţionale, lupta de emancipare socială împletindu-se strâns cu cea de eliberare naţională a românilor. De subliniat că, promovând interesele românilor, adesea în cadrul unor ample confruntări teoretice şi doctrinare cu exponenţii celor ce se străduiau să-şi apere poziţiile privilegiate, promotorii şcolii transilvănene n-au manifestat atitudini naţionale cu tendinţe exclusiviste. Dimpotrivă, ei au susţinut cu consecvenţă principiul egalităţii între toţi locuitorii din Transilvania. Astfel, S. Bărnuţiu sublinia că “naţiunea română nu voieşte a domni peste alte naţiuni, nici nu va suferi a fi supusă altora, ci voieşte drept egal pentru toate”. Iar A. Iancu menţiona că principiile egalităţii, libertăţii, frăţietăţii “le pretindem de la oricine, garantate pe temeiul existenţei naţiunilor”(1, p. 343). 289

Şcoala transilvană de gândire economică a contribuit substanţial la pregătirea pe plan teoretic a desăvârşirii formării statului naţional unitar român şi la stimularea iniţiativelor în vederea înscrierii ţării în modernitate.

15.5 Idei, teorii şi doctrine ale problemei agrare În legătură cu problema agrară, îndeosebi cu proprietatea funciară şi raporturile economico-sociale întemeiate pe aceasta, au fost formulate numeroase idei şi teorii, exprimate în cadrul unor ample dispute între susţinătorii marii proprietăţi funciare boiereşti şi ai şerbiei şi promotorii emancipării şi împroprietăririi ţăranilor clăcaşi. Idei economice ale primilor sunt cuprinse în Regulamentele Organice din Ţara Românească şi Moldova, care au stipulat degrevarea unei treimi din proprietatea funciară a boierilor de orice servitute feudală, micşorarea suprafeţelor date în folosinţă clăcaşilor, sporirea obligaţiilor acestora faţă de boieri, prin mărirea nartului, introducerea “învoielilor” între clăcaşi şi boieri pentru pământul suplimentar de care primii ar avea nevoie ş.a. Pentru menţinerea marii proprietăţi funciare a boierilor şi a şerbiei, au pledat reprezentanţii acestora în Comisia proprietăţii (1848), care îşi argumentau poziţia cu ideea potrivit căreia proprietatea funciară a boierilor este legitimă, ea avându-şi originea în recompensele acordate de domnitori strămoşilor lor, pentru fapte de vitejie, precum şi cu ideea că claca nu este o robie, ci “o simplă chirie, adică o indemnizaţie din partea săteanului către proprietar, pe a cărui moşie se află cu locuinţa, pentru foloasele ce a tras din moşie”(4, p.33). Ulterior, sub presiunea evenimentelor , fără a abandona ideea legitimităţii marii proprietăţi funciare a boierilor, exponenţii acestora au acceptat desfiinţarea şerbiei, dar fără împroprietărirea clăcaşilor , care urmau a deveni proprietari prin cumpărarea de pământ de la marii proprietari, prin libera învoire a părţilor, sau din moşiile statului şi ale aşezămintelor publice, aşa cum se preconiza în Proiectul de reformă agrară al Comisiei Centrale de la Focşani (1859), proiect criticat cu tărie de promotorii emancipării şi împroprietăririi clăcaşilor. Astfel, V. Mălinescu, invocând dreptul istoric al clăcaşilor şi experienţele altor ţări, arată că o asemenea reformă ar fi “o mare nedreptăţire” şi că emanciparea cu împroprietărirea prin despăgubire a clăcaşilor este “singurul mijloc de a păstra neatins principiul şi dreptul proprietăţii”(12, p. 148). Emanciparea cu împroprietărire a clăcaşilor a fost amplu argumentată de reprezentanţii lor în Comisia proprietăţii (1848), care au formulat idei economice de mare profunzime: “claca este o robie”; “săracii plugari … au îmbunătăţit moşiile, au hrănit ţara şi proprietarii “; prin braţele lor, “lucrând pământul şi prin rodul ieşit au venit bani în ţară”; “lucrătorii de pământ slobozi vor aduce mai mult rod decât trecuţii ani şi va izvorî belşugul, fiindcă fiecare lucrător de pământ se va sili a munci mai mult, ştiind că lucrează pentru interesul său, iar nu pentru al altuia”; clăcaşii “îşi cer o părticică de pământ, îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor”; “munca este sfântă şi 290

proprietatea este sfântă; însă după ce se va împărţi şi clăcaşului câte o părticică, apoi este sfântă şi proprietatea”(12, p. 415–427). Iar în Propunerea deputaţilor săteni, prezentată în 1857 în Adunarea ad-hoc a Moldovei, se sublinia: “lucrăm din primăvară până în toamnă, lucrăm de cum se ia omătul şi până dă îngheţul tot la boieresc”, iar “ogoarele ne rămân în paragină”; “vrem să răscumpărăm boierescul şi toate acelea cu care suntem împovăraţi către boierii de moşii. Vroim să scăpăm, să ne răscumpărăm de robia în care suntem …, dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre, fără să ne poată nimenea alunga de pe dânsul …, precum şi acela de a se da copiilor noştri pământuri până la acoperirea a două treimi din moşie”(12, p. 431–434). Imperativul emancipării cu împroprietărire a clăcaşilor a fost amplu argumentat de Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Alexandru G. Golescu, Mihail Kogălniceanu ş.a. Nicolae Bălcescu (1819–1852) a formulat o doctrină a problemei agrare, alcătuită din teorii şi soluţia care se impunea şi expusă în mai multe lucrări, între care Chestiunea economică în Principatele Române, publicată în 1850 la Paris. Această lucrare este o variantă a principalei sale lucrări economice Reforma socială la Români (1850). Una dintre teoriile formulate de N. Bălcescu este teoria proprietăţii, potrivit căreia proprietatea este un “fapt social supus la modificări pe măsură ce societatea progresează”; fiind “baza societăţii”, ea generează modul de guvernare şi, ca atare, “a face procesul ocârmuirii însemnează a face procesul proprietăţii; răul în societate, inegalitatea excesivă de bunuri nu vine din principiul proprietăţii, ci din legile rele care o guvernează”(12, p. 100 şi 98). De aceea, el analizează, înainte de toate, marea proprietate funciară şi consecinţele ei: “Instituirea marii proprietăţi, întemeiată, după cum am văzut, de către domni în folosul boierilor, al clerului şi al comunităţilor religioase, a fost fatală egalităţii şi ucigătoare pentru mica proprietate”(12, p. 73). Concluzia formulată este aceea că “nu munca, nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive sunt originea proprietăţilor mari în ţările noastre, sunt titlurile stăpânitorilor de azi ai pământului”(2, p. 253). O altă teorie a lui N. Bălcescu, este teoria despre clacă şi şerbie, prin care explică economic apariţia şi generalizarea şerbiei. Exploatarea prin clacă, arată el, a fost din ce în ce mai mult folosită, s-a generalizat, aducând “rezultate dezastruoase”. Dispunând de pământ şi de puterea politică, marii proprietari funciari au “silit în scurt timp populaţia rurală să subscrie la cele mai împovărătoare condiţii. Muncitorii, chinuiţi de foame, siliţi să accepte orice, sfârşiră repede prin a pierde chiar libertatea individuală şi ajunseseră şerbi ai pământului. Şerbia a fost deci urmarea fatală a sistemului de exploatare prin clacă; servajul apare în istorie în acelaşi timp, sau vine îndată după dânsa”. În comparaţie cu sclavia, servajul este “un progres”, dar un fenomen trecător, un rău care ca “să poată dispărea, el trebuia, prin legea necesară şi logică a progresului, să se generalizeze”(12, p. 73-74). Cu o deosebită atenţie a analizat N. Bălcescu dispoziţiile Regulamentului Organic, apreciat de I. Ionescu de la Brad drept “charta sărăciei poporului, făcută 291

pentru cel mai mare folos al boierilor”, apreciere pe care N. Bălcescu o împărtăşeşte. Aceasta pentru că, arăta el, legiuirea respectivă a micşorat suprafeţele de pământ date în folosinţă clăcaşilor: “întinderea pământului acordat a fost foarte rău şi cu multă zgârcenie calculată; în special fâneţele şi păşunile sunt vădit neîndestulătoare”. Apoi, în legiuirea respectivă s-a stipulat că “pentru orice prisos de pământ, ţăranul are să cadă la învoială cu proprietarul”, iar “cererea şi oferta nefiind echilibrate prin nevoi reciproce, proprietarii rămăseseră singurii arbitrii ai pieţei”(12, p. 87-88). În acelaşi timp, au crescut obligaţiile în muncă ale clăcaşilor, fapt dezvăluit de N. Bălcescu prin analiza nartului: “Regulamentul Organic găsi mijlocul să întreiască numărul de zile de lucru, fixând ce anume lucru trebuie făcut într-o zi”, şi, ca urmare, “ ţăranul n-are timp să se ocupe de pământul său, aşa încât lucrat rău sau rămas aproape nelucrat, nu-i dă decât o recoltă slabă şi neîndestulătoare pentru nevoile sale”(12, p. 90-92). În aceste condiţii, adăuga N. Bălcescu, pentru ţăran, “pământul obţinut devine o iluzie, pentru că n-are timp, nici instrumente de lucru ca să-l cultive”. Ca urmare, este afectată grav şi utilizarea cu eficienţă a resurselor de muncă, întrucât “ ţăranul lucrând silit, lucrează prost şi cheltuim fără folos timpul, puterile şi puţinele braţe de muncă de care dispunem”(12, p. 108) . Analiza clăcii şi şerbiei îl conduce pe N. Bălcescu la formularea teoriei produsului net obţinut din exploatarea moşiei, a creării şi însuşirii acestuia. “În preţuirea făcută de Regulament valorii pământului şi muncii – scria el – s-a uitat a se cuprinde produsul net al exploatării moşiei, produs care rezultă mai puţin din capital şi din cheltuielile de exploatare, de-altminteri foarte mici în părţile noastre, cât din munca ţărănească”. În munca clăcaşilor îşi are izvorul nu numai renta feudală, ci şi profitul arendaşului: “Arenda se determină nu după valoarea reală a moşiei, sau după cheltuielile de exploatare, ci după numărul ţăranilor şi după produsul care depăşeşte munca lor obligatorie. Arendaşii, când plătesc proprietarilor o rentă mai mare decât cea hotărâtă de Regulament, scontează în fapt tocmai pe sporul de lucru”(12, p. 93). Iar renta feudală este explicată în strânsă legătură cu proprietatea asupra pământului şi dependenţa personală a ţăranului faţă de boier, N. Bălcescu subliniind că boierul “nu urăşte revoluţia pentru că a voit să-i ia pământul, ci el o urăşte pentru că a voit să-i ia privilegiul de a trăi în trândăvie, din sudoarea ţăranului”(12, p. 106). Concluzia generală formulată de N. Bălcescu este aceea că Regulamentul Organic nu “a respectat în ţăran măcar personalitatea umană, această primă proprietate, originea şi baza oricărei proprietăţi”(12, p. 99). De aici şi soluţia la problema agrară: “democratizarea pământului prin împroprietărirea ţăranilor”, întrucât numai astfel “putem ajunge să asigurăm libertatea ţăranilor, să întemeiem statornic dreptul de proprietate şi să interesăm poporul la apărarea şi păstrarea sa”. Emanciparea ţăranului “trebuia asigurată prin desfiinţarea clăcii sau a muncii silite” şi dându-i “mijlocul de a cultiva pe cont propriu, făcându-l proprietar pe o bucată de pământ, şi putinţa ca să dobândească cu înlesnire capitalul trebuincios culturii”(12, p. 112 şi 80). Marea proprietate funciară feudală trebuia înlocuită cu cea modernă: 2/3 să fie dată, cu sau fără răscumpărare, în proprietate absolută 292

ţăranilor, iar 1/3 să rămână în proprietate, de asemenea absolută, boierilor. Ca urmare, ţăranii dobândesc un nou statut social, devin liberi de obligaţiile feudale pe care le au în schimbul folosirii pământului şi proprietari asupra pământului pe care ei l-au lucrat în decursul timpului. N. Bălcescu preconiza, deci, statornicirea proprietăţii funciare particulare moderne, a “proprietăţii mari şi mici, care fac posibilă cultura mare şi mică”, iar acestea din urmă sunt considerate de el ca fiind “indispensabile ca să prevină variaţiile nefireşti de preţuri, să echilibreze consumaţia, să preîntâmpine în acelaşi timp monopolul şi foametea”. În aceste condiţii, ţăranul “va lucra bine, serios şi conştiincios, ştiind că rodul muncii sale nu mai aparţine altuia”, iar “marea cultură făcută cu lucrători salariaţi, cu ziua, cu anul sau cu bucata, este mai productivă şi mai economică decât aceea care se face cu muncă obligatorie; căci întrebuinţarea maşinilor şi a ştiinţei agricole economisesc proprietarului mâna de lucru”; folosirea maşinilor şi ştiinţei, a asolamentelor, irigaţiilor şi îngrăşămintelor permite să se obţină “o mai mare cantitate de produse cu un mai mic număr de braţe”. În acelaşi timp, mai arată N. Bălcescu, “organizarea culturii mari şi mici, prin dezvoltarea agriculturii, va da avânt industriei, comerţului şi bogăţiei naţionale; buna stare va dezvolta populaţia”(12, p. 102-112). Convins de necesitatea stringentă a înscrierii ţării noastre pe calea dezvoltării moderne, N. Bălcescu sublinia strânsa legătură dintre transformările ce se cereau a fi înfăptuite în domeniul economic, al proprietăţii, al raporturilor sociale, în viaţa politică, în întreaga societate, pe de o parte, şi realizarea unirii şi independenţei naţionale, pe de altă parte. “Revoluţia viitoare – scria el în 1850 – nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care este peste putinţă a dobândi fără libertate din afară, libertatea de sub domnia străină, ci va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: dreptate, frăţie, unitate”. Numai atunci când naţiunea va fi reîntregită “în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în pace toate reformele politice de care el are nevoie şi să constituieze domnirea democraţiei, domnirea poporului prin popor”. Privite în totalitate, ideile şi teoriile lui N. Bălcescu despre statornicirea unor noi raporturi de proprietate şi de muncă, a unor noi raporturi sociale şi a unui nou sistem politic constituie schiţa unei paradigme a tranziţiei în modernitate.

293

15.6 Idei şi teorii despre dezvoltarea industriilor, comerţului şi transporturilor În sfera economiei, tranziţia în modernitate implică şi dezvoltarea industriilor, comerţului şi transporturilor, constituirea unor structuri industriale şi comerciale moderne, precum şi transformări novatoare în infrastructură. De aceea, dezvoltarea şi modernizarea industrială a reţinut atenţia multor gânditori, care au evidenţiat importanţa şi unele obstacole care stăteau în calea înfăptuirii lor. Atenţia cuvenită era acordată şi dezvoltării comerţului şi transporturilor. Dionsie Fotino (1778-1821) releva, în 1818, discordanţa dintre variatele resurse naturale existente în Ţara Românească şi slaba dezvoltare a exploatării acestora: “În munţii Ţării Româneşti se găsesc tot felul de metale, care se cunosc după semne evidente: aur, argint, fier, aramă, argint viu, chiilimbar galben, pucioasă neagră, sare gemă, păcură şi altele. Mine de metal nu există nici una pentru că locuitorii, de frica stăpânitorilor, nu dau în vileag asemenea bogăţii, ca nu cumva, din pricina aceasta, să fie lipsiţi şi de micile libertăţi ce le-au rămas, iar stăpânitorii, deşi sunt informaţi despre acestea, le neglijează din raţiune politică, nevoind să facă cunoscut vecinilor că în aceste hotare se găsesc metale”. El mai sublinia că înapoierea economică a ţării era urmarea nu numai a dominaţiei străine, ci şi a unui “despotism cronic, care încetul cu încetul seacă toate izvoarele vieţii”, întrucât “guvernarea despotică nu permite supusului să fie instruit, bogat şi înfloritor”(12, p. 3-9). Idei privind importanţa dezvoltării industriilor moderne şi a schimburilor comerciale avantajoase cu străinătatea întâlnim în opera lui Dinicu Golescu (17771830). Acesta aprecia că în ţările europene pe care le vizitase era o mulţime de fabrici cu care “fieştecare stăpânire îşi foloseşte norodul” şi, de aceea, se dau “felurimi de ajutoare acelora ce întemeiază fabrica, iar nu împotrivă, să le ia domnii bani, pentru căci au fabrici”. Relevarea rolului fabricilor în utilizarea mâinii de lucru şi al politicii fiscale în sprijinirea dezvoltării acestora este însoţită de ideea privind avantajele participării cu produse fabricate la schimburile comerciale cu alte ţări şi posibilitatea atragerii de bani în ţară: “Mare pagubă este la o ţară de a-şi scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându-l în alte ţări cu un prost preţ şi apoi să-l cumpere iarăşi cu un preţ de 30 de ori mai mult”. Mare pagubă este pentru patria noastră, adăuga D. Golescu, din care “se exportariceşte moneda, neimportându-se măcar un ban”(12, p. 24). Nicolae Şuţu (1798-1871) formula, în 1838, cerinţa de a încuraja dezvoltarea comerţului, a transporturilor şi a industriilor. Pornind de la considerentul că Moldova “este o ţară esenţialmente agricolă”, că “industria sa manufacturieră este aproape inexistentă”, el arată: “crearea de noi debuşee şi, mai ales, deschiderea de căi de comunicaţie expeditive şi economice, introducerea treptată a artelor industriale, sunt pentru Moldova o necesitate reală şi urgentă şi trebuie încurajate prin toate mijloacele”. Ca urmare, “încetul cu încetul, Moldova va deveni o ţară agricolă şi industrială”(11, p. 55 şi 79). Cu alt prilej, în 1849, N. Şuţu sublinia că “industria manufacturieră, este, dintre toate celelalte ramuri de activitate 294

productivă, aceea care realizează profiturile cele mai repezi şi cele mai considerabile”(11, p. 183). Aceste idei se împletesc însă la el cu o anumită neîncredere în posibilitatea dezvoltării industriei manufacturiere în Moldova, când scria că nu este cazul să se “creeze mari întreprinderi manufacturiere”, ci doar industria ca stimulent al agriculturii, care “îi oferă un debuşeu asigurat”. N. Şuţu a formulat o “concepţie de dezvoltare a industriei ca suport al prosperităţii latifundiilor”(8, I, p. 276278) . El s-a înscris printre întemeietorii teoriei “România - ţară eminamente agricolă”. Teodor Diamant (1810-1841) a formulat o teorie a avantajelor dezvoltării industriilor, a consecinţelor favorabile pe care aceasta le poate avea asupra desfăşurării eficiente a activităţilor comerciale, a folosirii mâinii de lucru şi a stării şi comportamentului oamenilor. Din înmulţirea asociaţiilor agricole-industriale, arată el, “va rezulta un avantaj împătrit: 1. Produsele ţării nu vor mai fi exportate brute în străinătate şi apoi importate manufacturate, ci ele vor fi supuse transformării necesare pentru întrebuinţarea curentă …2. Produsele brute fiind supuse în ţară transformării necesare, publicul va cumpăra mai ieftin produsele manufacturate, pentru că preţul acestora nu va fi încărcat, cum e astăzi, nici de cheltuieli de transport în străinătate, nici de cheltuieli de adus înapoi, nici de o vamă dublă; 3. Având fabrici, cea mai mare parte din aurul şi argintul care intră în portul Galaţi, va rămâne în ţară şi tranzacţiunile comerciale şi altele se vor face cu promptitudine şi uşurinţă; 4. În sfârşit, moralul claselor de jos se va îmbunătăţi prompt şi radical…, fiindcă pricina tuturor viciilor, care este lipsa de lucru, va dispare, prin cariera nouă în lucrările câmpeneşti, manufacturiere şi comerciale, care se va deschide pentru toate activităţile”(12, p.47). Dezvoltarea industriilor este privită astfel ca o coordonată esenţială a modificării profunde a structurilor economiei, a existenţei sociale, a tranziţiei spre civilizaţia modernă. În contextul preocupărilor pentru modernizarea economiei româneşti, N. Bălcescu a formulat opţiunea pentru dezvoltarea ei plurilaterală: “Ţara noastră – scria el – reclamă nenumărate îmbunătăţiri, căci totul este de făcut. Îmbunătăţirea agriculturii, exploatarea minelor care sunt încă neatinse, exploatarea de păduri seculare, care putrezesc fără întrebuinţare, canalizarea de ape, construirea de căi de comunicaţie, existente astăzi numai în proiecte – căile ferate, dezvoltarea comerţului, a fabricilor indispensabile pentru consumul de mase”(12, p. 121). Desigur, “îmbunătăţirile”, în cazul iniţierii lor, aveau să se repercuteze, mai devreme sau mai târziu, în toate domeniile şi planurile vieţii sociale. Ion Ghica (1816-1897) a promovat cerinţa “slobozeniei comerţului”, a libertăţii depline a comerţului interior şi exterior, ceea ce însemna înlăturarea îngrădirilor feudale, întărirea legăturilor comerciale dintre Ţările Române şi angrenarea lor mai puternică în relaţiile comerciale cu străinătatea. Cu deosebită insistenţă argumenta el, în 1844, necesitatea desfiinţării vămilor dintre Principate, a instituirii unui sistem comun de măsuri şi greutăţi şi a aceluiaşi curs monetar, precum şi a creării condiţiilor ca locuitorii “să se folosească în amândouă ţările deopotrivă de drepturile civile şi politice”. El insista asupra extinderii economiei de piaţă, a constituirii pieţei naţionale, înainte de toate, şi asupra democraţiei civice şi 295

politice, pentru pregătirea formării spaţiului politic naţional, prin Unirea Principatelor, care să înmănuncheze activităţile economice într-un spaţiu economic coerent, unificat. Ideile de mai sus au fost dezvoltate şi întregite cu altele în perioadele următoare, când problemele orientării dezvoltării şi ale modernizării economiei româneşti s-au situat în prim-planul preocupărilor economiştilor noştri.

15.7 Idei ale socialismului utopic Idei ale socialismului utopic european au fost receptate şi utilizate pentru a formula soluţii la probleme ale dezvoltării economico-sociale a ţării noastre. Unul dintre promotorii acestor idei a fost T. Diamant, care a propovăduit doctrina societară a lui Ch. Fourier şi a iniţiat aplicarea ei în ţara noastră, prin organizarea, împreună cu boierul Manolache Bălăceanu, a Societăţii agricole-manufacturiere la Scăieni-Prahova (1835). În demersul pentru reorganizarea societăţii, el a pornit de la constatarea luptei dintre bogaţi şi săraci, dintre “cei ce au şi cei ce nu au” şi a formulat soluţia potrivit căreia numai prin sporirea substanţială a producţiei de bunuri materiale este “cu putinţă de a da celor ce n-au, fără a lua de la cei ce au”. T. Diamant considera că “dacă nu este drept ca bogatul să fie deposedat, este tot atât de nedrept ca clasele de jos să rămână în sărăcie. Acestea, continua el, au drept la un minimum decent de existenţă (hrană, locuinţe, îmbrăcăminte şi la o muncă ce să nu fie deloc dăunătoare sănătăţii lor)”. Oricare societate, sublinia T. Diamant, este datoare “să asigure fiecăruia dintre membrii ei cele dintâi trebuinţe ale vieţii”(12, p. 37) . El vedea realizabil acest deziderat prin asociere voluntară, înfiinţarea unor asociaţii agricole-manufacturiere ca “centre pentru diferite lucrări agricole, industriale şi comerciale”. Organizarea, cu concursul claselor avute, a unor asemenea asociaţii , de producţie şi muncă în comun, şi generalizarea lor va duce la îmbunătăţirea situaţiei materiale şi morale a claselor de jos şi la reorganizarea întregii societăţi. Dincolo de utopismul lui T. Diamant, reţin atenţia ideile avansate de el cu privire la necesitatea diversificării şi modernizării activităţilor economice, la utilizarea eficientă a resurselor, la educaţie, inclusiv cea economică ş.a. Astfel, el scria că în asociaţiile agricole-industriale toţi “vor întrebuinţa activitatea şi inteligenţa lor la orice muncă productivă, se vor putea face mari economii de timp, de braţe, de combustibil şi de mii de alte lucruri, moşiile vor fi exploatate şi cultivate după ultimele metode întrebuinţate în Europa înaintată, toţi vor avea să fie educaţi conform cu principiile de ordine, economie, morală şi ale sfintei noastre religii”. Totodată, el menţiona că, cu toată dărnicia pământului, locuitorii ţării sunt săraci pentru că “n-au nici mecanici, nu au cunoscut nici economia politică, nici legile lucrării pământului”. Mai mult, având în vedere importanţa pregătirii generale şi profesionale, sublinia că filosofia, istoria şi artele “combinate (împreunate) însă cu lucrarea pământului şi cu economia…vor produce 296

îmbelşugarea întru norod şi veniturile guvernului nostru se vor împătri, fără împovărarea locuitorilor”(12, p. 45-46). În intenţiile sale de a aplica sistemul societar, T. Diamant avea în vedere Principatele Române, când scria că printr-un asemenea sistem acestea pot deveni “lăcaşul fericirii şi poate şi pilda altor neamuri ce se fălesc cu civilizaţia”. Adept al doctrinei societare a lui Ch. Fourier, T. Diamant a avut în permanenţă în vedere problemele concrete din Ţările Române legate de trecerea de la sistemul feudal la forme de viaţă modernă, dând ideii de dezvoltare şi modernizare un pronunţat sens social.

297

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1.

***

Antologia gândirii românesti. Secolele XV-XIX, Editura Politică, Bucureşti, 1967

2. Bălcescu N.

Opere, vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1953

3. Cantemir D.

Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1956

4.

***

Chestiunea proprietăţii dezbătută de proprietari şi plugari

5.

***

Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. I,II, Editura Academiei, Bucureşti, 1959

6.

***

Gândirea social-politică despre Unire Culegere, Editura Politică, Bucureşti, 1966

(1859).

7. Marţian D.P.

Opere economice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961

8. Murgescu C.

Mersul ideilor economice la români, vol. I,II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, 1990

9. NicolaeVăleanu I.

Tratat de doctrine economice, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1996

10. Sută-Selejan S.

Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană, ediţia a II-a, Editura ALL, Bucureşti, 1994

11. Şuţu N.

Opere economice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957

12.

Texte din literatura economică din România. Secolul XIX, Editura Academiei, Bucureşti, 1960

***

298

Unirea din 1859, desfiinţarea şerbiei prin Legea rurală din 1864 şi alte legi adoptate privind agricultura, cucerirea independenţei de stat în 1877, legislaţia privind protecţia şi încurajarea industriei naţionale, comerţul interior şi exterior, finanţele publice şi politica fiscală, circulaţia bănească, băncile şi creditul, au înrâurit, într-o măsură sau alta, evoluţia ţării noastre în modernitate, au generat o suită de consecinţe care s-au răsfrânt asupra tuturor sferelor vieţii economice, iar într-un plan mai general asupra societăţii în ansamblu. Problemele dezvoltării şi modernizării economiei au constituit obiectul unor ample preocupări, al unor dispute teoretice şi doctrinare adesea extrem de ascuţite, în cadrul cărora s-au conturat principalele curente de gândire economică – liberalist, protecţionist, poporanist şi social-democrat. Ideile, teoriile şi doctrinele acestor curente au exprimat o gamă largă de poziţii, identice sau similare, convergente ori divergente, contradictorii şi chiar antagoniste, legate îndeosebi de interese de grup, categorie sau clasă socială ori de partid politic, dar, cu unele particularităţi sau nuanţe, şi cerinţa generală aflată în consens cu tranziţia ţării noastre în modernitate.

16.1 Idei şi teorii cu privire la constituirea, dezvoltarea şi modernizarea economiei naţional-statale În literatura de specialitate se subliniază adesea că un fenomen care a generat tranziţia în modernitate a fost formarea spaţiului politic naţional transformat în spaţiu economic, constituirea pieţei naţionale având un rol deosebit în acest sens. Formarea spaţiului economic românesc unificat, ale cărui activităţi să se dezvolte coerent, a fost susţinută cu numeroase argumente. Astfel, în presa din anii premergători Unirii din 1859 se arăta: “Unirea dezamorţeşte şi înviază industria, care cuprinde în sine agricultura (lucrarea pământului), negoţul şi meşteşugurile. Dezamorţeşte şi înviază agricultura, pentru că dă un imbold puternic plugarilor spre spor, spre mai bine, făcându-i să se bucure în pace şi fără teamă de rodul muncii lor. Unirea dezamorţeşte şi înviază negoţul şi meşteşugurile, pentru că încurajează întreprinderi mari ce cer timp îndelungat şi statornic…, le deschide căi de comunicare, care sunt adevăratele lor aripi, le întinde, le lărgeşte sfera de vânzare, le deschide noi vine de avuţie, precum minele şi altele, le înlesneşte 299

binefacerile învăţăturii ce li se cuvine a avea”(8, p. 190-191). Iar transilvăneanul A. Roman, referindu-se la Transilvania, Banat şi Bucovina, care erau înglobate în cunoscutul imperiu, menţiona decalajele dintre acestea şi alte zone ale imperiului: “ O parte a imperiului a înflorit, iar cealaltă parte a lui a stagnat”(1, p. 468). Unirea din 1859 era considerată o etapă în formarea statului naţional unitar. Astfel, B. P. Haşdeu argumenta Unirea cea Mare, întrucât “există o singură Românie, cu un picior în Dunăre şi cu altul pe ramificaţiile cele mai îndepărtate ale Carpaţilor”(8, p. 315). A. D. Xenopol sublinia şi el cerinţa realizării “ţintei pe care poporul român, ca oricare popor care se află în starea lui, trebuie să o aibă în viitor: aceea de a-şi întinde hotarele politice până unde se întind acele ale naţionalităţii sale”(1, p. 604). Iar C. Dobrogeanu-Gherea a formulat teoria potrivit căreia “O ţară ca un organism social trebuie să se dezvolte ca un organism întreg în marginile sale etnice. Împărţită în mai multe părţi, cum e Polonia sau cum e în parte România, dezvoltarea sa devine anormală şi nesănătoasă în cel mai înalt grad”(4, p. 59). La rândul lor, socialiştii transilvăneni subliniau, în ziarul “Adevărul” din 24 februarie/9 martie 1918, că numai în Unire “vedem dezvoltarea economică, politică şi culturală a neamului românesc, care de veacuri a trăit sub sclavie şi în asuprire”. Dezvoltarea coerentă şi modernizarea economiei naţional-statale era privită ca temelie a independenţei ţării. D. P. Marţian arăta că, în absenţa unei dezvoltări economice corespunzătoare, “de vom scăpa de dependenţa politică, ni se găteşte alta, economică”(12, p. 71). Iar P. S. Aurelian sublinia că atunci când o ţară este “cotropită economiceşte, subjugarea este atât de înrădăcinată, încât emanciparea devine cvasiimposibilă”(2, p. 70). Dezvoltarea corespunzătoare a economiei presupunea depăşirea stării de economie preponderent agricolă slab dezvoltată, crearea unei structuri pe ramuri caracterizată prin diversificarea şi integrarea acestora, care să asigure eficientizarea activităţilor economice. De aceea, D. P. Marţian formula cerinţa de a spori toate eforturile pentru a impulsiona “câmpul cel vast al economiei naţionale”(12, p. 154). Iar A. D. Xenopol sublinia că “fiecare ţară este datoare a dezvolta în sânul ei toate soiurile de muncă permise de natura ei”(20, p. 189) . Dezvoltarea şi modernizarea economiei naţional-statale trebuie să se sprijine pe strânsa îmbinare a agriculturii şi industriei. D. P. Marţian arăta că cei ce încurajează dezvoltarea industriei “vor binemerita şi de la agricultură”, iar P. S. Aurelian sublinia “solidaritatea între aceste două mari ramuri de producere, solidaritate al cărei rezultat este prosperitatea naţională”. Desigur, deschiderea spre forme de producţie şi viaţă socială moderne presupunea, înainte de toate, modernizarea agriculturii, întrucât locul acesteia era covârşitor sub aspect economic, social şi demografic. Restructurările care au avut loc sub semnul Legii rurale din 1864 trebuiau însoţite de alte măsuri de modernizare a agriculturii sub aspect tehnic, agrotehnic, economic etc. Ideile lui D. P. Marţian , potrivit cărora agricultura “trebuie să fie supusă la o transformare progresivă”, prin reînnoirea instrumentelor, a tehnologiilor etc., împreună cu cele despre necesitatea dezvoltării plurilaterale a agriculturii în care diferitele sectoare ale ei să se integreze într-un proces coerent, despre exploataţia mică şi cea mare, idei prezente şi în operele lui 300

I. Ionescu de la Brad, P. S. Aurelian, A. D. Xenopol, C. Dobrogeanu-Gherea ş.a., alcătuiesc suportul teoretic în susţinerea tranziţiei agriculturii în modernitate, a creării structurilor moderne ale acesteia. În acelaşi timp, pornind şi de la experienţele ţărilor cu economii moderne, economiştii români au subliniat rolul hotărâtor al dezvoltării industriale în constituirea structurii de ramură moderne a economiei noastre. P. S. Aurelian scria că “din toate punctele de vedere, industria contribuie la dezvoltarea celorlalte ramuri de producţie ale unui stat şi mai mult decât oricare alta la prosperitatea economică a naţiunilor”(2, p.119). Iar A. D. Xenopol sublinia că dezvoltarea industriei “ar da avânt şi altor ramuri de ocupaţie care zac în lâncezeală şi care sunt iarăşi esenţiale civilizaţiei: ştiinţa, arta şi literatura”(20, p. 120-121). D.P.Marţian evidenţia rolul industriei în creşterea productivităţii muncii şi a acumulării de capital: “Cantitatea bunurilor se măreşte continuu în proporţie necredibilă pentru cei ce nu cunosc activitatea industriei străine”, întrucât în industrie preponderente sunt munca şi uneltele “pe care omul le poate perfecţiona şi înmulţi după plăcere”, ceea ce asigură creşterea “excedentului fără care nu poate fi înaintare în societate”(12, p. 134) . Iar M. Eminescu scria: “Producţiunea ţărilor industriale nu are virtual nici o margine”, în timp ce cea a “ţării agricole are alte margini determinate; pământul nu se poate înmulţi din cât este; productivitatea lui nu se poate spori în infinit”(5, p. 252). Rolul industriei în dezvoltarea şi modernizarea economiei, a vieţii sociale în ansamblu, a fost surprins şi din unghiul de vedere al folosirii resurselor de muncă, sub aspect cantitativ şi calitativ, precum şi al posibilităţilor de afirmare a personalităţii umane. M. Kogălniceanu arăta: “Numai cu agricultura, braţele, jumătate cel puţin ale anului, rămân neocupate “, iar o “asemenea stare de lucruri este dintre cele mai fatale”(19, p. 325). Iar C. Dobrogeanu-Gherea sublinia că o “înmulţire a populaţiei şi o dezvoltare ulterioară a ţării pe baza producţiei agricole ar fi o avansare iarăşi către înapoiere şi mizerie. În industrie va găsi ţăranul loc pentru plasarea fiilor săi şi tot în industrie va găsi o piaţă de desfacere pentru produsele sale”(4, p. 362). M. Eminescu arăta: “În industriile pe care le transformă progresul se vede, ca o urmare, că munca omenească îşi schimbă succesiv natura; din curat fizică, ea devine din ce în ce mai intelectuală” şi ele “oferă ocazia fiecărui individ de-a se apleca în ramura ce convine aptitudinilor lui, de-a deveni un caracter şi un talent”(5, p. 239). În acelaşi timp, rolul dezvoltării industriale a fost investigat şi din unghiul de vedere al schimburilor comerciale cu ţările dezvoltate industrial, A.D.Xenopol, de exemplu, subliniind că ţările agricole înregistrează mari pierderi în cadrul schimburilor respective, întrucât ele dau “cantităţi enorme de muncă brută pentru o câtime foarte mică de muncă inteligentă”(20, p. 85). Numeroase opinii, cu unele deosebiri şi nuanţe de la un autor la altul, au fost formulate în legătură cu structurile industriale – cu ramurile care să se dezvolte şi cu formele de industrie, opinii care se constituie într-o concepţie privind dezvoltarea în aşa fel a industriilor încât să se îmbine o diversitate de ramuri – de exploatare şi prelucrătoare, şi de forme – industrie mică, mijlocie şi de fabrică, să se asigure, deci, o dezvoltare coerentă a structurilor industriale moderne. 301

În strânsă corelaţie cu dezvoltarea şi modernizarea agriculturii şi industriei erau puse comerţul şi transporturile, sistemul financiar, de credit şi bancar, învăţământul şi ştiinţa. D. P. Maţian releva contribuţia comerţului, curăţat însă de “rânduielile vechi” şi organizat pe baze moderne, în desfăşurarea activităţilor agricole, industriale ş.a. Iar E. Winterhalder sublinia strânsa interdependenţă dintre comerţ şi industrie, acea “solidaritate între ele”, precum şi dintre acestea şi agricultură, solidaritate fără de care nu este posibil progresul nici uneia dintre ele(19, p. 249) . Crearea şi funcţionarea structurilor comerciale moderne trebuie însoţite de un sistem adecvat de căi de comunicaţie. D. P. Marţian arăta că “lipsa mijloacelor de comunicaţie stăvileşte orice îmbunătăţire materială, orice pulsaţiune mai vie a lâncezitului corp social” şi cerea sporirea eforturilor pentru dezvoltarea transporturilor feroviar, fluvial şi maritim, a celui feroviar, înainte de toate, pentru “a uni între ele toate punctele mai însemnate ale României”(12, p. 314). E. Winterhalder menţiona că fără căi de comunicaţie, căi ferate îndeosebi, dar şi drumuri bune, navigaţie fluvială, “nici comerţul, nici industria noastră nu vor putea lua o întindere mare “(19, p. 250). Iar I. Ghica asemăna liniile de transport cu “arterele trupului omenesc” şi insista cu deosebire asupra importanţei căilor ferate, care “sunt menite ca să puie neamul omenesc în contact cu globul, într-un cuvânt a-i da lumea materială”(19, p. 231). În acelaşi timp, D. P. Marţian formula cerinţe privind instituirea unui sistem fiscal care să ofere “condiţiile prosperării agriculturii şi a întregii industrii naţionale”, întemeierea şi dezvoltarea sistemului de credit, a instituţiilor bancare, inclusiv Banca Naţională, pentru a avea o circulaţie bănească sănătoasă, lipsită de speculaţii, reducerea cheltuielilor neproductive din bugetul statului şi sporirea celor destinate dezvoltării economico-sociale ş.a., constituirea, deci, a structurilor financiare, de credit şi bancare moderne. O preocupare susţinută au constituit-o problemele organizării şi dezvoltării pe baze sistematice a învăţământului de toate gradele, pentru “a da tuturor puterilor producătoare scumpele pârghii ale ştiinţei şi ale artelor, care înmulţesc puterile întrun mod nemăsurat”, cum arăta D. P. Marţian. El sublinia că “dintre toate cheltuielile ce face statul, cea mai reproductivă este aceea ce se destină pentru instrucţia publică”(12, p. 186). În mod firesc, era menţionat locul pe care trebuie să-l ocupe “instrucţia şi educaţia economică, căci, aprecia D. P. Marţian, ea este mai mult de cum credem: este garanţia integrităţii naţionale”(12, p. 220). Pentru a-şi îndeplini menirea în dezvoltarea şi modernizarea economiei, a vieţii sociale în ansamblu, învăţământul trebuie conceput în aşa fel încât să asimileze, dar şi să genereze cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. D. P. Marţian arăta că avem nevoie de oameni “instruiţi, capabili de a propaga achiziţiunea popoarelor moderne, a o aplica la trebuinţele locale şi a rezolva altele noi, oameni care învăţând cu seriozitate orice să aibă conştiinţa că trebuie să înveţe neîncetat”(12, p. 256). Cunoaşterea şi aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii timpului şi învăţarea permanentă erau considerate cerinţe dintre cele mai stringente, întrucât, argumenta I. Ghica, “descoperirile în ştiinţe, înaintările în industrie şi introducerea maşinilor în toate lucrările au făcut şi fac munca mai uşoară”, permit sporirea producţiei şi a 302

veniturilor, iar oamenii “pot consacra o parte din timpul lor la plăcerile spirituale şi la înmulţirea cunoştinţelor; atunci ignoranţa care este una din atribuţiunile sărăciei va dispare”(19, p. 236-237). N-au fost omise nici probleme ale structurii teritoriale a economiei, a celei industriale în primul rând, de care s-a ocupat cu deosebire P. S. Aurelian. A fost formulată şi cerinţa accelerării dezvoltării şi modernizării economiei noastre pentru a depăşi într-un timp relativ cât mai scurt decalajul faţă de cele dezvoltate. “Rămaşi îndărăt cum suntem, scria D. P. Marţian, trebuie să suplinim în scurt timp ce au făcut alţii în secole”, trebuie făcut totul pentru “a ne asemăna cu cei înaintaţi fără a pierde individualitatea naţională”(12, p. 74). Relevante sunt şi ideile potrivit cărora dezvoltarea şi modernizarea economiei naţional-statale nu poate fi lăsată la voia întâmplării, ci trebuie orientată în concordanţă cu legile dezvoltării economico-sociale şi interesele generale ale ţării. D. P. Marţian arăta: “Când mişcarea şi întrebuinţarea puterii unui popor se reglează după capriciul şi oarba întâmplare, în loc de precauţiune şi prevedere şi când tradiţiile şi instituţiile lor sunt în contrazicere cu legile naturii care agită societatea, urmarea neapărată este slăbiciunea şi defecte, ce produc sărăcie şi mizerie”(12, p. 301). Un rol aparte în orientarea dezvoltării şi modernizării economiei conferea el statului, întrucât de acesta “depinde raţionala conducere sau barem neîmpiedicata dezvoltare a economiei sociale şi naţionale”(12, p. 155). Dezvoltarea şi modernizarea economiei româneşti au fost privite şi în contextul colaborării cu alte ţări, inclusiv cu capitalul străin, care trebuia atras pentru nevoile producţiei, în condiţii avantajoase pentru ţară şi de prevenire a unor abuzuri posibile din partea lui. D. P. Marţian arăta: “înţelegem trebuinţa de a atrage capitaluri străine, însă nu înţelegem că această trebuinţă este necondiţionată”(12, p. 245) . În acelaşi timp, era subliniat rolul efortului propriu în dezvoltarea şi modernizarea economiei noastre. Astfel, ideea, formulată într-un număr din 1879 al ziarului “Curierul financiar”, potrivit căreia “există o Românie economică, care voieşte a trăi prin ea însăşi, iar nu prin graţia altora”, a fost dezvoltată de Vintilă Brătianu, care, în 1905, sublinia că “prin noi înşine putem să ne dezvoltăm pe toate căile”, ca “Ţara Românească să propăşească prin propriile ei puteri şi astfel ca elementele ei să participe într-o măsură lărgită şi în toate ramurile de activitate ce se deschid”(3, p. 217-219). Desigur, asemenea idei nu echivalau cu autarhia economică. D. P. Marţian arăta “că fiecare popor este producător şi consumator pentru celălalt” şi că “este necontestabil că de când a luat zborul producţiunea prin maşine, invenţiunile, ştiinţele deşteaptă în popoare dorul de siguranţă, crescând schimbul productelor, ideilor şi stimei între popoare”(12, p. 234 şi 459). În abordarea dezvoltării şi modernizării economiei n-au fost omise nici raporturile dintre activităţile economice şi mediul natural. Relevante în acest sens sunt ideile lui D. P. Marţian despre necesitatea “de a cugeta asupra legilor naturii“ şi a acţiona în consecinţă, ale lui A. D. Xenopol, potrivit cărora “se răzbună natura de necunoaşterea sau dispreţuirea veşnicelor sale legi”, ale lui P. S. Aurelian privind caracterul limitat al resurselor naturale şi exigenţele de raţionalitate şi responsabilitate care trebuie să guverneze gestionarea lor, ale lui C. Dobrogeanu303

Gherea despre pericolele grave pe care le prezintă practicarea ”agriculturii prădalnice” şi “devastarea vandalică a pădurilor ţării” ş.a., idei care în zilele noastre polarizează în măsură crescândă preocupările economiştilor, şi nu numai ale lor. În acelaşi timp, dezvoltarea şi modernizarea economiei erau corelate cu înnoirile social-economice şi politice, ale raporturilor de proprietate în primul rând. I. Ionescu de la Brad arăta că prin desfiinţarea şerbiei şi împroprietărirea ţăranilor se va “da proprietăţii o organizaţiune absolută, singura capabilă de a da şi societăţii şi tuturor ramurilor activităţii noastre dezvoltarea şi prosperitatea care sunt dorite de toată lumea”(19, p. 176). Iar D. P. Marţian, care argumenta amplu necesitatea unor prefaceri radicale în economie, “după legile muncii libere şi capitalului liber”, sublinia, în 1864, că “reforma ce va schimba faţa economică a ţării este Legea rurală”(12, p. 235). După abolirea şerbiei şi împroprietărirea ţăranilor, P. S. Aurelian arăta necesitatea reformării învoielilor agricole în avantajul acestora, apreciind că amânarea acesteia “nu poate fi decât vătămătoare atât pentru interesele individuale cât şi pentru interesele generale ale statului”(2, p. 226). C.Dobrogeanu-Gherea demonstra amplu că desfiinţarea neoiobăgiei va permite dezvoltarea şi modernizarea mai rapidă a economiei ţării, a întregii vieţi sociale. El sublinia că “dacă e foarte adevărat că viitorul ţării româneşti e la sat, este însă tot aşa de adevărat că viitorul satului e însuşi la oraş şi în dezvoltarea industrială. Viitorul ţării întregi e în îndrumarea ei, ca stat şi organism social, către o organizare şi o stare asemănătoare cu a statelor occidentale”(4, p. 362). Contribuţiile economiştilor români din perioada 1859-1918 la punerea în atenţie, la sugerarea şi jalonarea, precum şi la elucidarea, fie ea şi parţială, a unor aspecte esenţiale ale constituirii, dezvoltării şi modernizării economiei naţionalstatale alcătuiesc o zestre teoretică şi metodologică valoroasă, care poate constitui nu numai un prilej de meditaţIe, ci şi sursă de inspiraţie în explicarea organizării şi funcţionării economiei, precum şi în soluţionarea unor probleme ale acesteia.

16. 2 Liberalismul în gândirea economică românească Liberalismul economic a avut numeroşi promotori, între care Nicolae Şuţu, Ion Strat, Ion Ghica, Enric Winterhalder ş.a. Aceştia au preluat idei şi teorii din lucrări ale lui A. Smith, J. B. Say, D. Ricardo, Th. R. Malthus, pe care le-au folosit pentru a explica stări de lucruri din economia noastră şi pentru a susţine dezvoltarea şi modernizarea acesteia. Semnificativă în acest sens este precizarea lui N. Şuţu, care, în 1838, menţionând că preia “principii din autorii care reprezintă o autoritate”, sublinia că urmăreşte a “aplica teorii de necontestat la fapte cunoscute şi de a trage din acestea concluzii, capabile să prezinte, din adevăratul lor punct de vedere, nevoile economice ale Moldovei”(18, p. 53).

304

N. Şuţu (1798-1871) a avut o mare contribuţie la răspândirea în ţara noastră a teoriei economice, cu deosebire a celei liberaliste, şi la promovarea statisticii ca instrument de cunoaştere a realităţilor economico-sociale. Statistica, arăta el, este “un instrument, o pregătire pentru toate ştiinţele pe care le aprovizionează cu documente şi cărora le adună materiale”, iar “ştiinţei îi revine sarcina de a trage concluzii din lucrările acesteia”(18, p. 301-302). În spiritul liberalismului economic clasic, N. Şuţu susţinea că între mijloacele cele mai potrivite stării şi resurselor ţării noastre “cel mai sigur este a lăsa să acţioneze natura lucrurilor; totuşi, continua el, după ce ai ajuns să fii pătruns de un sistem, poţi să recurgi întotdeauna la procedee capabile să încurajeze activitatea productivă pe un drum care urmează să-i procure avantajele cele mai mari, să uşureze tendinţa producătorilor care se încumetă pe această cale nouă, să micşoreze obstacolele care ar putea să se opună dezvoltării libere a facultăţilor productive”(18, p. 73-74). Convingerea lui este că “e mult mai bine, aproape întotdeauna, să lăsăm activitatea productivă să se bazeze pe propriile ei forţe, pe energia sa nativă, mulţumindu-ne a-i garanta libertate, ordine şi securitate”(18, p.380). Dezvoltarea industriilor în ţara noastră era promovată de N. Şuţu doar în raport cu cerinţele agriculturii: “Dacă produsele agricole se găsesc din abundenţă, trebuie să le creăm debuşeuri, pentru a crea debuşeuri trebuie să variem activitatea de producţie şi să deschidem căi de comunicaţie, pentru ca activităţile de producţie să fie variate şi să-şi poată servi de debuşeu una alteia e nevoie ca artele industriale să se dezvolte”(18, p.72). Dar, dezvoltarea acestora trebuie înfăptuită fără măsuri de protejare, întrucât “un sistem protecţionist de încurajare, scria el, ar fi o măsură prea funestă pentru interesele ţării şi viitorul industriei sale”(18, p. 261). N. Şuţu menţiona că “drapelul epocii noastre este deprinderea industrială” şi că “industria, preluând sarcina progresului social, a impus legile sale nu numai intereselor particulare, ci înseşi guvernelor; instituţiile, tradiţiile, obiceiurile şi-au schimbat direcţia şi au urmat torentul pentru a nu rămâne în urmă faţă de mersul secolului”(18, p. 367). Deşi surprindea rolul industriei în modernizarea societăţii, atunci când se referea la ţara noastră, el privea dezvoltarea industriei doar din unghiul de vedere al agriculturii bazate pe marea proprietate: “În România, ţară esenţialmente sau mai bine zis exclusiv agricolă, întreaga activitate productivă nu se bazează decât pe marile proprietăţi funciare. De întinderea exploatării lor depinde succesul întreprinderilor industriale, ca şi prosperitatea comerţului. În România, proprietarul reuneşte atribuţiile de agricultor, industriaş şi comerciant”(18, p. 400) . Tot într-o optică restrictivă privind dezvoltarea industrială în ţara noastră, N. Şuţu mai formula ideea că “pentru a activa şi spori producţia” nu este “nevoie de a abate locuitorii unei ţări esenţialmente agricolă de la ocupaţiile pe care li le-a asigurat natura, spre a-i angaja pe un drum care va fi încă multă vreme inaccesibil facultăţilor noastre productive”(18, p.261). Invocând îngustimea pieţei interne, insuficienţa capitalului şi a mâinii de lucru calificate, el considera că România trebuia să rămână pentru multă vreme ţară eminamente sau preponderent agricolă.

305

I. Strat (1836–1879), profesor la prima catedră de Economie politică înfiinţată în ţara noastră, la Iaşi în 1860, recunoştea şi el, în principiu, importanţa dezvoltării industriilor, a manufacturilor. Dar, lega posibilitatea desfăşurării acesteia de numărul şi densitatea populaţiei: “Când încă populaţiunea se va înmulţi repede şi la noi şi va ajunge a fi către pământ tot în proporţiunea în care se află în alte ţări ale Europei, atuncea de la sine agricultura va înceta de a fi ocupaţiunea exclusivă a noastră, pentru simpla raţiune că nu va ajunge pământul şi industria manufacturieră se va întemeia de la sine”. În consens cu această viziune el considera că întemeierea şi dezvoltarea manufacturilor trebuie să se desfăşoare “naturalmente, cu timpul, fără nici o intervenţiune din partea guvernului”(16, p. 215). I. Ghica (1816–1897) a ţinut în ţara noastră, la Academia Mihăileană din Iaşi, primul curs de Economie politică. În lecţia de deschidere, în 1843, el arăta, în spiritul unor idei ale liberalismului economic clasic, că această ştiinţă are două principii: fiecare naţiune să producă obiectele la care are mai multă înlesnire locală şi să le schimbe cu ale celorlalte; a lăsa să treacă slobod o materie de la un loc la altul(7, p. 17). Iar cu privire la activitatea economică din ţara noastră, în 1848, el arăta că “românii din toate părţile suntem un neam agricol, acei ce ar voi să dea altă cârmă industriei noastre (în accepţiunea de activitate economică – n.ns.) ar voi să lupte împotriva naturii”(19, p. 230). Ulterior, subliniind importanţa diversificării activităţilor economice, I. Ghica le avea în vedere şi pe cele industriale: “Dacă voiţi, voi tinerii, să aveţi o patrie română, puneţi-vă pe industrie, deveniţi producători; lucraţi împreună, asociaţi capitalul vostru cu munca, deschideţi prăvălii, înfiinţaţi ateliere, formaţi o casă de credit industrial, la care acei care voiesc să muncească să poată găsi avansuri cu care să-şi poată procura maşinile şi instrumentele de lucru cu un procent drept şi cuviincios pentru întreprinderile cele mari; să căutăm soluţiunea în asociaţiuni, interesând la beneficii atât capitalul cât şi munca “. În acelaşi timp, el arăta că ţara noastră înregistra pierderi în schimburile comerciale cu străinătatea :”Materia născută şi crescută în ţara noastră, se trimite brută şi ni se întoarce peste un an sau doi curăţată sau lucrată, o plătim însutit pe cât am vândut-o, cu importul, exportul şi accizurile, transportul, dusul, adusul, înmagazinările, comisionarii de tot felul şi tot şirul de traficanţi” (19. p. 243-246). Dezvotarea industriilor era considerată de I. Ghica drept necesară şi folositoare, dar trebuie realizată fără măsuri de protejare sau încurajare: “a voi să se înfiinţeze o industrie naţională este o cugetare mare şi folositoare; dar a voi să se înfiinţeze prin protecţionism şi prin subvenţiuni este un rău foarte mare ale cărui consecinţe sunt incalculabile”(7, p. 34). E. Winterhalder (1809-1889), apreciat, în literatura de specialitate, ca economistul de la ziarul “Românul”, considera că pentru oricare naţiune este necesară “coexistenţa agriculturii, a industriei manufacturiale şi a comerţului”, care “sunt mai cu seamă favorizate prin liberalizarea schimbului cu ţările şi naţiunile străine”. De aceea, adăuga: “Nu ne putem dar uni cu părerea unor oameni care pretind că România este un stat exclusiv agricol, că trebuie să perfecţionăm numai agricultura noastră şi să nu ne ocupăm deloc de industria ţării, care nu va putea concura niciodată cu ţările străine industriale”. Şi preciza: “ Nu voim o asemenea 306

industrie, care poate duce o existenţă precară numai prin mijloace artificiale, prin introducerea unei sisteme protecţioniste sau prohibitive, prin taxe daunare, prin poprirea fabricatului străin, prin privilegiuri exclusive. Voim o industrie naţională care să poată sta pe propriile sale picioare, fără a avea trebuinţă de cârje şi credem că există destule asemenea industrii ce n-au trebuinţă de nici un sprijin artificial”. E Winterhalder considera că “sistema numită protecţionistă este vătămătoare şi poate fi înlocuită mai bine printr-o sistemă de încuragiare, care lasă concurenţei mână liberă de a-şi exercita puternica ei stimulaţiune”(19, p. 252-253). Identificând protecţia cu prohibiţia, el consideră totuşi ca fiind necesară sprijinirea, stimularea industriei naţionale în condiţiile liberului schimb cu străinătatea. Teoria România ţară eminamente sau preponderent agricolă a fost susţinută şi de exponenţi ai curentului poporanist de gândire economică.Constantin Stere (1865–1936), în studiul intitulat Social–democratism sau poporanism, publicat în 1907, în revista “Viaţa Românească”, scria: “România nu poate prezenta o piaţă îndestulătoare după tipul european…; limitele pieţei interne sunt determinate de puterea de cumpărare a maselor muncitoare: muncitorime şi ţărănime. Ţăranul, ruinându-se prin concurenţa fabricii, îşi restrânge şi mai mult puterea de cumpărare”. Ca urmare, continua el, “viitorul industriei mari în România atârnă de posibilitatea pentru ea de a avea debuşeuri, de a-şi asigura piaţa externă”. Cum acest lucru este greu de realizat, datorită concurenţei produselor din statele industriale, în România, conchide C. Stere, nu se pot dezvolta “decât agricultura şi, cel mult, cu o politică economică sănătoasă, industria mică de tot felul”. În susţinerea teoriei sus-menţionate, C. Stere invoca deci cu deosebire îngustimea pieţei interne şi dificultăţile întâmpinate în pătrunderea pe cea externă.

16.3 Protecţionismul şi dezvoltarea industrială în gândirea economică românească Protecţionismul şi dezvoltarea industrială au avut numeroşi promotori, între care Dionisie Pop Marţian, Mihail Kogălniceanu, Petru S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol, Mihai Eminescu ş.a., care au susţinut că într-o ţară slab dezvoltată industrial, cum era România atunci, protejarea diferenţiată şi temporară a întemeierii şi dezvoltării industriilor este nu numai necesară, ci şi folositoare, dacă sunt avute în vedere criterii de eficienţă. D. P. Marţian (1829–1865), autorul primei lucrări de economie politică în ţara noastră – Studii sistematice în Economia Politică. Partea primă. Economia Socială (1858) şi iniţiatorul şcolii româneşti a protecţionismului, scria: “Protecţiunea, însă, este o necesitate pentru toate statele unde presează a se îngriji de înflorirea manufacturei şi fabricatelor interne”. Ea este o instituţiune folositoare, întrucât creează ocupaţii noi, dintre care cele mai multe “fără protecţiune nu se puteau dezvolta” şi, în acelaşi timp, temporară, “pentru păzirea intereselor economiei naţionale”(12, p. 96-97). 307

M. Kogălniceanu (1817–1891), referindu-se la libertatea schimburilor comerciale internaţionale, scria: “Da, viitorul este al doctrinei liberilor schimbători”. Dar, continua el, “liberul schimb e o teorie ce o preconizează mai cu deosebire naţiunile acelea care au şi ajuns a fi în capul industriei, care nu mai au concurenţi în această materie şi prin urmare au nevoie de a-şi deschide noi târguri, noi debuşeuri pentru productele fabricilor şi manufacturilor lor”. Şi, pornind de la constatarea : “Experienţa de toate zilele ne dovedeşte că o ţară care este numai agricolă nu poate să prospereze în avuţia sa publică şi privată” sublinia: “Trebuie dar să ne silim din toate puterile şi prin toate mijloacele cele mai nimerite a creea şi a proteja industria în ţară la noi”(19, p. 324-326). P. S. Aurelian (1833–1909) scria că nu cunoaşte nici o ţară “unde industria să se fi fondat şi întemeiat de la sine şi numai prin iniţiativă particulară” şi “unde guvernul să nu fi lucrat în timp de veacuri pentru a introduce şi a perfecţiona industria”. Prin urmare, conchidea el, trebuie adoptat “sistemul care favorizează mai mult industria noastră şi acesta este sistemul protector”(2, p. 120). Acest sistem trebuie să fie diferenţiat, pentru a “încuraja acele industrii care prin importanţa produselor lor au mai multă înrâurire asupra progresului economic al ţării”(2, p. 117). Protejarea industriei naţionale nu însemna izolarea ţării de circuitul economic internaţional. P.S. Aurelian preciza: “Când zic protecţionist, vă rog a nu crede că zic prohibiţionist”, ci “înţeleg numai un sistem vamal în aşa condiţiuni, încât să poată industria – multă, puţină câtă avem – să se dezvolte”(2, p. 258-259). Totodată, menţiona că, la depăşirea perioadei de întemeiere şi întărire a industriei naţionale, “taxele vamale trebuie scăzute până acolo încât să se poată stabili echilibrul între producătorii naţionali şi producătorii străini”, producătorii noştri putând pretinde doar “de a fi puşi în poziţiunea să lupte în condiţiuni de egalitate cu producătorii străini”(2, p. 290-291). A. D. Xenopol (1847–1920), în lucrarea Studii economice (1882), având în vedere experienţa istorică oferită de dezvoltarea economică a diferitelor ţări, scria: “În economia unui stat pot fi aplicate două sisteme la producerea bogăţiilor. Acela în care statul se amestecă puţin şi, pot zice astfel, stă în afara jocului puterilor economice, şi acela în care statul ia asupră-şi conducerea supremă a intereselor economice ale poporului, nu ca producător ci ca îndreptător şi privighetor”. Un sistem sau altul se aplică, într-o ţară sau alta, potrivit împrejurărilor fiecăreia, nivelului dezvoltării economice. “Principiul dintâi, arăta A. D. Xenopol, este pus în aplicare de statele cele mai civilizate, acelea a căror agricultură, industrie, comerţ sunt în cea mai mare înflorire. Acolo, statul, după ce a intervenit la timpul necesar pentru a aduce acele popoare pe calea propăşirii materiale, poate acum, când le-a dat lor în mână dominarea materială a lumii, să steie la o parte simplu spectator al triumfului dobândit de dânsele”. Totodată, el adaugă că principiul “Laissez faire, laissez passer” este propăvăduit cu insistenţă de economişti din ţări dezvoltate economic, omiţându-se că, dintre aceste ţări, “nici una – dar nici una – nu a ajuns la o stare înfloritoare prin aplicarea teoriilor liber-schimbiste”, ci “ţările ce astăzi stau în fruntea civilizaţiei materiale s-au dezvoltat prin un sistem de ingerinţă guvernamentală, adică protecţionistă”. Şi conchidea: “Pentru ca o ţară agricolă deci 308

să poată introduce la dânsa nişte industrii pe care le vede în ţările vecine, va trebui numaidecât să alerge la protecţiunea guvernamentală”(20, p. 95-97). M. Eminescu (1850–1889) a susţinut şi el cu insistenţă protejarea economiei naţionale, cu deosebire a industriei în dezvoltare. El scria: “Producţiunea naţională nu se poate nici menţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”, industria “nu se poate înfiinţa şi nu s-a văzut încă nicăieri înfiinţându-se fără protecţie” şi numai când industria naţională va fi puternică o “putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”(5, p. 195 şi 240-241). În lucrările promotorilor protecţionismului şi dezvoltării industriale în ţara noastră se întâlnesc referiri la lucrările lui Fr. List, H.Ch. Carey ş.a. şi chiar unele similitudini de fond cu idei ale acestora. Preluând idei şi teze din lucrările autorilor menţionaţi, gânditorii noştri au manifestat discernământul cuvenit, dictat de realităţile economiei româneşti, ceea ce le-a oferit posibilităţi de generalizare şi formulare a unor concluzii cu note originale. Doctrina economică a lui P. S. Aurelian. Ideile, teoriile şi soluţiile ori sugestiile de politică economică formulate de P. S. Aurelian alcătuiesc o doctrină a dezvoltării şi modernizării economiei naţional-statale româneşti, expusă în numeroase lucrări, între care Terra nostra (1875), care ocupă un loc de seamă în istoria monografiilor economice din ţara noastră. El sublinia că “este timpul ca dimpreună cu toţii, înlăturând orice neînţelegere, să ne adunăm toate puterile şi să lucrăm pentru a preciza o dată pentru totdeauna sistemul nostru de economie naţională”(2, p. 150). Un asemenea demers presupunea, înainte de toate, cunoaşterea realităţilor economiei, a trecutului şi prezentului acesteia: “Cea dintâi datorie a unui cetăţean este de a-şi cunoaşte ţara. A fi român şi a nu cunoaşte istoria şi geografia României, forţele sale productive, starea sa economică, avuţiile naturale cu care este înzestrată, este a dovedi o indiferenţă pentru cea mai sfântă din datoriile unui cetăţean”. Cunoaşterea temeinică a acestora trebuie să constituie punctul de pornire în formularea direcţiilor de dezvoltare a economiei “potrivit cu geniul naţiunii noastre, cu aspiraţiunile, caracterul, moravurile şi trebuinţele poporului român”(2, p. 147-150) . P. S. Aurelian mai arăta că “în epoca în care trăim nu se poate despărţi interesele naţionale de cele economice. Interesele naţionale trebuie să inspire orice întreprindere ce vom face pe cale economică, pentru că proprietatea unei ţări nu poate fi durabilă decât fiind aşezată pe naţionalitate”(2, p. 116). La fel trebuie să se procedeze şi în politica economică: “Politica noastră, fie internă, fie externă, numai atunci este bună când este naţională; când urmăresc pe toate mijloacele ocrotirea intereselor naţionale”. În acelaşi timp, în elaborarea politicii economice trebuie avute în vedere şi legile economice, deoarece “fenomenele economice sunt supuse, ca toate celelalte, la legi nestrămutate pe care o naţiune nu le poate nesocoti fără a resimţi contralovitura în interesele sale”(2, p. 151). Considerând că economia modernă nu poate fi o economie unilaterală, P. S. Aurelian sublinia: “Amelioraţiunea agriculturei, creaţiunea unei industrii naţionale potrivit cu trebuinţele noastre şi cu împrejurările în care ne aflăm, dezvoltarea comerciului sunt lucrările care de acum înainte trebuie să ne preocupe pe toţi, de la mare până la mic”(2, p. 148). Agricultura, continua el, este şi rămâne un 309

domeniu de bază al economiei noastre, ceea ce nu înseamnă însă să rămânem “o naţiune agricolă”. P. S. Aurelian preciza: “Am zis că pe agricultură trebuie să se întemeieze edificiul nostru economic; cu aceasta nu înţeleg că industria şi comerciul trebuie neîngrijite. Cu altă ocaziune am arătat că înfiinţarea unei industrii naţionale este o trebuinţă de întâia ordine pentru România”, întrucât “lipsa unei industrii naţionale este în timpul de faţă o cauză de slăbiciune economică pentru ţară, iar în viitor o ameninţare pentru interesele sale cele mai vitale”(2, p. 154 şi 187) . Economia plurilateral dezvoltată nu era o economie autarhică, ci deschisă spre exterior, încadrată în circuitul economic internaţional, dar în aşa fel încât interesele ei să nu fie prejudiciate. “Nu pretindem, arăta P. S. Aurelian, să se adopteze în ţara noastră un sistem vamal prohibitiv”, ci este necesar “ca tariful general să fie întocmit în aşa mod încât să protege industria naţională, fără ca aceasta să împiedice importaţiunea atâtor fabricate de care avem trebuinţă”(2, p. 302). Capitalul străin, mai arăta el, trebuie atras, dar nu pentru consum, ci pentru producţie şi în condiţii avantajoase şi pentru economia noastră. Iar cu privire la concesiuni, P. S. Aurelian menţiona că “în loc de a se da celei dintâi companii ce se oferă, să se studieze tehniceşte cestiunea şi apoi să se facă cunoscut în toată Europa dorinţa guvernului român. Cu modul acesta putem spera condiţiuni mult mai avantajoase”. Totodată, se impune şi prudenţa cuvenită, întrucât “ţara aceasta nu este făcută numai pentru generaţiunea de astăzi, ci şi pentru cele viitoare; şi astfel fiind nu ne este permis nouă celor de astăzi, ca din neştiinţă să potmolim orice progres economic naţional, să înlănţuim viitorul, să lăsăm drept moştenire o ţară ale cărei întreprinderi economice fundamentale sunt în mâini străine”(2, p. 52 şi 78). În viziunea lui P. S. Aurelian, dezvoltarea şi modernizarea economiei nu pot fi lăsate la voia întâmplării şi numai la latitudinea iniţiativei particulare, ci trebuie să se înfăptuiască potrivit unui program economic, denumit de el, uneori, şi plan. Astfel, P. S. Aurelian sublinia: “Caută să mărturisim că până astăzi am lucrat cam pe dibuite la dezvoltarea economiei naţionale”, ceea ce a avut drept urmare “confuziunea şi pierderea celor mai preţioase forţe productive”. Argumentând opţiunea pentru program, scria: “Dacă în alte staturi cu mult mai înaintate ca România şi totuşi guvernul este iniţiatorul şi conducătorul în cestiunile cele mari de economie generală, necum să nu fie la noi, unde totul este de făcut”. Concluzia: “Guvernul, oricare ar fi, este dator să se pătrunză de rolul cel mare ce are de împlinit în această direcţiune; să cuprinză cu o singură ochire toate nevoile ţării; să le coordoneze, să-şi aştearnă un program şi să se puie pe lucru”, program în care “solicititudinea puterilor statului trebuie să îmbrăţişeze cu aceeaşi căldură industria, ca şi agricultura”, precum şi “dezvoltarea comerciului român”(2, p. 148-154). În ideea de program punea P. S. Aurelian şi problema dezvoltării industriilor. Guvernul, arăta el, “trebuie să facă a se inventaria şi studia toate industriile care funcţionează în România”, ceea ce “ar aduce înlesnire mare guvernului şi particularilor pentru lucrările ce ar întreprinde cu privire la dezvoltarea industrială. Fondat pe fapte, guvernul ţării ar şti unde să înceapă şi unde să ajungă; şi-ar croi un plan pe care l-ar pune în aplicaţiune treptat şi potrivit 310

cu împrejurările”(2, p. 196-197). Trebuie, mai adăuga P. S. Aurelian, “să se studieze toate industriile existente în ţară, să se clasifice după natura şi importanţa lor, specificându-se zona ce îmbrăţişează fiecare fel de fabricaţiune; să se cerceteze cari industrii trebuie preferite, potrivit cu trebuinţele şi mijloacele noastre”(2, p. 213-214). Iar cu privire la “sistemul industrial”, el considera că întrucât marea majoritate a populaţiei este ocupată în agricultură, capitalurile şi lucrătorii calificaţi sunt insuficiente, “organizaţiunea noastră industrială trebuie să se întemeieze pe înfiinţarea industriei domestice şi a meseriilor”. Totodată, preciza: “Zicând aceasta, sunt departe de a înţelege că nici o fabrică mare nu se poate înfiinţa în ţara noastră” şi că atunci “când condiţiunile economice ale ţării se vor schimba, industria mare se va impune de la sine”(2, p. 188-190). P. S. Aurelian a pus şi problema “de o importanţă necontestabilă”, cea “cu privire la distribuirea şi aşezarea industriilor într-o ţară”, subliniind că “în general, locul unde aşezăm diferitele ramuri de industrie se determinează de legi naturale”, iar cunoaşterea acestora “ar fi de cel mai mare folos atât pentru particulari, cât şi pentru adevăraţii oameni de stat”(2, p. 196). În concepţia lui P. S. Aurelian, programul economic nu are semnificaţia de instituire a unei economii care ulterior va fi denumită centralizată, ci are menirea de a orienta politica economică a guvernului şi iniţiativa particulară şi de a asigura o concordanţă, o armonizare între interesele particulare, care trebuie lăsate să se manifeste şi respectate cu rigurozitatea necesară, şi cele generale ale ţării. “Interesele noastre fundamentale şi viitorul ţării, scria el, comandă tuturor românilor în general, puterilor statului în particular, să determine scopul la care să ţinteze toată activitatea noastră economică. Odată scopul precizat, programul alcătuit, suntem datori, fiecare în sfera noastră de activitate, să lucrăm cu toată energia putincioasă pentru realizarea programului nostru economic”(2, p. 149-150). P. S. Aurelian “formulează o doctrină economică, elaborând un plan al creşterii economice” şi este “primul care introduce, încă la sfârşitul veacului trecut, noţiunea de program economic, căutând să o fundamenteze”(13, p. 356).

16.4 Idei şi teorii privind problema agrară În contextul preocupărilor pentru modernizarea şi eficientizarea economiei, pentru înnoirea societăţii româneşti în ansamblu, problema agrară a fost cercetată atât sub aspect tehnico-economic, cât şi sub cel social-economic. În condiţiile deţinerii, după 1864, de către moşieri a unei mari suprafeţe de pământ şi a unor privilegii de natură feudală, consacrate îndeosebi prin legile învoielilor agricole, care au dominat economia rurală de la 1864 şi până la primul război mondial, în agricultură s-a statornicit un sistem pe care C. Dobrogeanu-Gherea avea să-l numească neoiobăgie, întrucât, argumenta el, acest sistem cuprinde raporturi economice tradiţionale sub un înveliş contractual modern. Acest sistem şi-a pus puternic amprenta asupra vieţii agrare, cât şi asupra societăţii în ansamblu. Idei 311

despre statornicirea, după 1864, a unei noi iobăgii şi necesitatea desfiinţării ei, pentru a reorganiza producţia agricolă pe baze moderne, au fost formulate de către mulţi cercetători ai problemei agrare. Ion Ionescu de la Brad (1818–1892), unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai emancipării şi împroprietăririi clăcaşilor, iniţiatorul cercetărilor monografice şi al sociologiei rurale româneşti, sublinia că prin regimul agrar statornicit după aplicarea Legii rurale din 1864 “claca s-a desfiinţat într-un fel şi sa reînfiinţat în altul” (9, p. 166). Mai mult, arăta el, învoielile agricole sunt, sub unele aspecte, mai apăsătoare decât claca, întrucât Legea de tocmeli agricole este “legea care reglează cum să ia ţăranii bani pe muncă şi cum să execute munca”, iar “ţăranii având nevoie de bani şi banii fiind scumpi, scumpi numai pentru dânşii, ei dau muncă multă şi iau bani puţini; tocmeala nu este dreaptă şi prin urmare nici legea de tocmeli nu este dreaptă”, deoarece în ea “se spune numai câtă muncă poate să dea; dar nu se spune şi cu ce preţ. Preţul este nodul”(19, p. 189). După părerea lui I. Ionescu de la Brad, emanciparea ţărănimii din “noua robie, a banilor”, şi organizarea gospodăriilor ţărăneşti economiceşte viabile, precum şi exploatarea marilor proprietăţi funciare în modalităţi moderne vor asigura modernizarea efectivă în agricultură. M. Eminescu, pe baza unor date din lucrări ale lui I. Ionescu de la Brad, demonstra că Legea rurală de la 1864 a consacrat “libertatea şi dreptul de proprietate pentru fostul clăcaş”, dar cu ajutorul legilor învoielilor agricole, “proprietarul nu s-a sfiit a impune locuitorului cele mai cinice condiţii” şi, ca urmare, “sub regimul libertăţii sătenii au trebuit să ajungă într-o stare mult mai rea decât fusese înaintea Legii rurale”(5, p. 132-133). P. S. Aurelian arăta că “cu reforma de la 1864 nu s-a putut da mulţumire atâtor trebuinţe ale ţărănimii”, iar legea pentru învoielile agricole, care “cuprinde numai îndatoriri pentru ţăran, numai măsuri contra lui şi nici un rând obligator pentru acei cu care el se învoieşte”, a dus la statornicirea unui regim care, pentru ţăran, este, în comparaţie cu cel al clăcii, “mai îngreunător, mai apăsător”(2, p. 220 şi 323) . De aceea, el susţinea necesitatea reformării învoielilor agricole în avantajul ţărănimii şi a împroprietăririi ţăranilor prin vânzarea unor pământuri din proprietatea statului ori a moşierilor. A. D. Xenopol dezvăluia şi consecinţele extrem de grave pe care menţinerea marilor latifundii le avea asupra modalităţii de exploatare a acestora, a afirmării spiritului întreprinzător modern în agricultură şi a acumulării de capital necesar pentru înscrierea acesteia în procesul de modernizare efectivă. “Latifundiarii noştri, scria el, sunt barbari în producţiune şi civilizaţi în cheltuieli”, întrucât, în exploatarea latifundiilor, se menţin forme tradiţionale de producţie, iar o parte însemnată a veniturilor obţinute de proprietarii lor este cheltuită pentru consum, agrement şi călătorii în ţară şi, nu rareori, peste graniţă. 312

Vasile M. Kogalniceanu (1863–1921), sublinia, în 1906, că “opinia luminată a ţării are convingerea că starea de lucruri în ce priveşte ţărănimea nu este aşezată pe o temelie sănătoasă, temeinică” şi formula ca soluţie reforma economică – “împroprietăririle pe o scara largă”, fără însă a desfiinţa marea proprietate funciară, şi reforma politică – introducerea votului universal şi acordarea de libertăţi politice ţăranilor, inclusiv cea de a se organiza într-un partid politic. “Reforma economică rurală, scria el, fără egalizarea politică a ţăranilor însemna ca să se lase neatinsă acea putere precumpănitoare care a făcut ca legile bune să nu se aplice şi ca regimul muncii la sate să devie aşa de aspru”(11, p. 11 şi 68). Modernizarea în agricultură implica deci schimbări în domeniul proprietăţii şi în statutul social şi politic al ţărănimii, instituirea democraţiei civice şi politice. C. Stere susţinea şi el reformele economică şi poltică – împroprietărirea ţăranilor cu pământuri expropriate de la marii latifundiari şi acordarea de libertăţi politice ţăranilor, ceea ce va permite statornicirea unei “orânduiri a democratismului ţărănesc”. Constantin Garoflid (1872 – 1942) arăta, în 1907, că principala cauză a acuităţii problemei agrare o constituie structura neraţională a proprietăţii funciare, datorată pulverizării micii proprietăţi ţărăneşti, ceea ce nu permite afirmarea unor gospodării viabile, şi existenţei latifundiilor, de care este legată “cultura în dijmă”. De aceea, era necesară “complecta reorganizare a proprietăţii funciare”(6, p. 41). Aceasta presupunea, pe de o parte, diminuarea pulverizării proprietăţii parcelare, prin abrogarea principiului inalienabilităţii pământurilor ţărăneşti şi, la nevoie, împroprietărirea unor ţărani prin vânzarea unor părţi din latifundii, ceea ce ar permite să fie “organizată independent întreaga mică proprietate”, iar pe de altă parte, reorganizarea proprietăţii latifundiare cu o suprafaţă de până la 500 de ha şi lucrată cu salariaţi. C. Garoflid cerea “desfiinţarea culturii în dijmă şi înlocuirea ei, pentru proprietari prin cultură proprie, pentru plugari prin arendări”(6, p. 27 şi 68). Radu Rosetti (1853–1926), pe baza unei analize din perspectivă istorică a problemei agrare, a originii şi evoluţiei marii proprietăţi funciare, a procesului de aservire a ţărănimii, a Legii rurale de la 1864 şi a aplicării ei, a regimului tocmelilor agricole şi a răscoalelor ţărăneşti, inclusiv a celei din 1907, într-o lucrare publicată în acest an, sublinia: “Primejdia ne sileşte să ţinem seamă de cerinţa obştei şi, spre acest scop, să luăm măsuri pentru a înlătura cu desăvârşire pricina de căpetenie a nemulţumirii care este distribuirea viţioasă a proprietăţii pământului”. De aceea, el considera că trebuie “ca proprietarii de moşii mari şi de latifundii să se resemneze la cedarea către ţărănime, bineînţeles în schimbul unei drepte despăgubiri, a unei părţi, mai mari sau mai mică, a pământului lor cultivabil”. Fără “dezrobirea economică” şi îmbunătăţirea stării ţărănimii, menţinând “şerbirea”, arăta R. Rosetti, “suntem în pragul unui lung period de tulburări lăuntrice, de răscoale sângeroase, de pagube”, al “unei stări prelungite de neputinţă care ne va ţine pe loc şi ne va da înapoi”(15, p. 408 şi 428). Soluţionarea problemei agrare era 313

importantă deci nu numai pentru a evita nemulţumirile ţărănimii, ci şi pentru progresul general al întregii societăţi. Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855–1920), promotor al curentului social-democrat, a formulat teoria neoiobăgiei, o teorie originală, expusă în lucrarea Neoiobăgia (1910), a cărei problematică depăşeşte însă teoria menţionată. Problema agrară este cercetată în strânsă legătură cu celelalte laturi ale vieţii sociale, întrucât, arăta el, “O societate nu e un agregat confuz, ci un organism social; deci nu se poate ca viaţa anormală dintr-o parte esenţială a organismului social, cum sunt raporturile agrare, să nu influenţeze întreaga viaţă a organismului social”(4, p. 271).. Cercetarea stării agriculturii l-a condus pe C. Dobrogeanu-Gherea la formularea conceptului de neoiobăgie, un concept folosit adesea şi mult controversat în literatura de specialitate. Neoiobăgia, sublinia el, este “o întocmire economico-politico-socială agrară particulară ţării noastre şi care consistă din patru termeni: raporturi de producţie în bună parte iobăgiste, feudale; o stare de drept burghezo-liberală, prefăcută în iluzie şi minciună, lăsând pe ţăran la discreţia stăpânului; o legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti şi reglementează raporturile dintre stăpân şi muncitor, raporturi izvorâte din cei doi termeni de mai sus; în sfârşit, insuficienţa pământului aşa-zisului mic proprietar ţăran pentru munca şi întreţinerea familiei sale, fapt ce-l sileşte să devină vasal al marii proprietăţi…Această întocmire hibridă şi absurdă, această neoiobăgie, constituie problema agrară specifică ţării noastre” (4, p. 281). C. Dobrogeanu-Gherea surprinde astfel perpetuarea, în formă nouă a unor raporturi economice vechi, a raporturilor iobăgiste, feudale sub învelişul legislaţiei moderne. Neoiobăgia, arăta el, îşi are rădăcinile în modul în care a fost făcută împroprietărirea clăcaşilor la 1864, întrucât aceştia au primit pământ insuficient şi cel mai prost şi depărtat de locuinţele lor, de drumuri şi surse de apă, au plătit despăgubiri mari şi n-au primit păşuni. Ca urmare, împroprietăriţii au fost puşi “în imposibilitatea de a trăi din proprietăţile lor, ci, într-un fel sau altul, să fie în dependenţă economică a marilor proprietari spre a fi nevoiţi să lucreze şi moşiile acestora”. La toate acestea s-au adăugat învoielile agricole, “contractul agricol”, care, pentru ţăran, “nu este altceva decât confirmarea vechilor servituţi într-o formă contractuală şi care-l robea pe ani” şi prin care s-a statornicit “sistemul neoiobăgiei”(4, p. 50-51 şi 75). În asemenea condiţii, “neoiobagul nostru nu e numai un fel de salariat care-şi vinde munca prin învoielile încurcate cu stăpânul său, dar şi un fel de proprietar, ca să-i zicem aşa, are o bucată de pământ proprie, pe care o lucrează în resturile de vreme ce-i rămân dupa ce lucrează ogorul boieresc”. În atari condiţii, gospodăria ţărănească nu se poate afirma ca o gospodărie de sine stătătoare şi întemeiată pe practicarea agriculturii moderne. Neoiobăgia frânează modernizarea în agricultură şi prin aceea că marii proprietari funciari şi arendaşii, având la dispoziţie munca ieftină a ţăranilor, nu fac investiţii necesare în ameliorări, sămânţă, îngrăşăminte, maşini perfecţionate ş.a. şi drept urmare “întreg pământul ţării se găseşte sub cultura prădalnică”(4, p. 87-88 şi 102). De aceea, C. 314

Dobrogeanu-Gherea sublinia cu deosebită insistenţă că este necesară “desfiinţarea totală, completă, neîntârziată a acestui regim nefast, regimul neoiobag”. În acelaşi timp, el adăuga că “prefacerea relaţiilor de producţie economice înseamnă nu numai prefacerea vieţii materiale a unei societăţi, dar şi o prefacere profundă a vieţii ei politice, culturale, morale, naţionale” (4, p. 282-283). Desfiinţarea sistemului neoiobăgiei înlătură deci şi consecinţele generate de acesta, care s-au răsfrânt nu numai asupra vieţii agrare, ci, într-un plan mai general, asupra întregii vieţi sociale. În formularea soluţiei la problema agrară, de desfiinţare a neoiobăgiei, C. Dobrogeanu-Gherea pornea de la structura proprietăţii funciare, de la “repartizarea atât de monstruoasă a pământului nostru, faptul că marii proprietăţi îi aparţine mai mult de-o jumătate din pământul ţării (mai ales ţinând seama şi de păduri), fapt anormal în cel mai înalt grad”. Totodată, pornea şi de la faptul că “Proprietatea noastră mare şi latifundiară, după sensul şi caracterul ei juridic este, desigur, quiritară şi capitalistă; după funcţiunea ei economică însă, după relaţiile ei cu munca e încă în bună parte feudală”(4, p. 293 şi 298). În ţara noastră, mai arăta C. Dobrogeanu-Gherea, s-a statornicit “un regim economic agrar dublu, un regim extraordinar: pe de o parte capitalist, pe de alta iobăgist, un regim capitalistoiobăgist”(4, p. 82). Depăşirea acestei stări, tranziţia la regimul economic agrar modern, implica “crearea micii proprietăţi ţărăneşti de sine stătătoare, moşiile marilor proprietari lucrate cu argaţi, cu proletariatul agricol şi în mod ocazional cu micii proprietari, aceştia din urmă numai în prisosul de vreme ce le rămâne din munca proprietăţilor lor şi pe baza: bani gata pe muncă gata. Cu acestea noile raporturi de producţie sunt introduse şi mica proprietate în adevăratul înţeles creeată”. Instituirea acestei proprietăţi, arăta C. Dobrogeanu-Gherea, presupune împroprietărirea ţăranilor prin “vânzarea de bună voie” sau “prin răscumpărarea silită pe socoteala unei însemnate părţi din proprietatea mare”, ceea ce realizează, pentru micul proprietar ţăran, “visul lui de aur de la 1864 încoace, ca şi de veacuri înainte de acea dată, să i se dea putinţa să fie de sine stătător, să fie lăsat în pace ca să-şi lucreze pământul propriu”(4, p. 290-293). În acelaşi timp, erau necesare măsuri pentru sprijinirea micului producător: “Trebuie vegheat, scria C. DobrogeanuGherea, ca deplasarea pământului în folosul acestuia să se facă în condiţiile cele mai favorabile, ca proprietăţile mici ţărăneşti de sine stătătoare să aibă întinderea suficientă pentru munca şi hrana unei familii; apoi, el trebuie ajutat în apărarea poziţiei sale de mic proprietar prin realizarea principiului de asociaţie sub toate formele ei şi ajutorul statului sub toate formele lui de credit ieftin, degrevare de impozite, întinderea instrucţiei, favorizarea culturii agrare, favorizarea şi încurajarea de cooperative sub toate formele lor ş.a.m.d.”. În aceste condiţii, “ţăranul mic proprietar, liberat de neoiobăgie şi de contractul agricol şi ajutat de stat pentru procurarea unui inventar mai bun, a seminţei superioare etc., va lucra din ce în ce mai bine şi mai intensiv”(4, p. 297 şi 307). Iar marea proprietate, diminuată sub raportul întinderii şi transformată într-o “categorie asemănătoare cu cea occidentală”, fiind “nevoită să-şi lucreze pământul cât mai sistematic, şi asta indiferent dacă moşiile vor fi lucrate de înşişi proprietarii sau de arendaşi, care le 315

vor lua în arendă pe termen lung”, şi “agricultată sistematic şi în chip modern, bineînţeles cu munca bine retribuită”, stimulează dezvoltarea agriculturii moderne şi, prin aceasta, a întregii economii, “devine – în orice caz poate deveni – un factor util pentru producţia ţării şi dezvoltarea ei ulterioară”(4, p. 299-302). Subliniind necesitatea modernizării agriculturii, care conduce la eficientizarea ei, C. Dobrogeanu-Gherea avea în vedere în permanenţă şi dezvoltarea altor sectoare ale economiei, a industriei îndeosebi: “Dacă trebuie deci ridicată neapărat productivitatea muncii agricole, tot aşa de neapărat trebuie să dezvoltăm şi toate celelalte resurse de producţie ale ţării şi trebuie să devenim o ţară industrială”, deoarece “o ţară eminamente agricolă e o ţară eminamente săracă şi economiceşte, şi culturaliceşte”. Este necesară, continua el, “o renovare a organismului nostru social, o renovare economică şi politică (votul universal), aceşti doi termeni ai vieţii sociale fiind foarte strâns şi indisolubil legaţi între ei. Trebuie o prefacere radicală a întregii noastre gospodării naţionale”(4, p. 357). Primul pas, foarte important, având în vedere locul agriculturii, sub aspect economic, social şi demografic, în economia ţării, îl constituie lichidarea neoiobăgiei, întrucât aceasta, argumenta C. Dobrogeanu-Gherea, “lipeşte pe ţăran pământului, împiedică formarea unei clase de muncitori industriali”, preface “munca ţăranului în semigratuită, reducându-l la sărăcie lucie, distruge principalul debuşeu pentru industria naţională” şi “creind o producere numai pentru consumarea neproductivă şi pentru risipă, împiedică prin aceasta capitalizarea, formarea capitalului, care în societăţile moderne e însuşi nervul vital al unei dezvoltări industriale”. Concluzia formulată de el este aceea că “depinde de noi şi e în mâinile noastre ca, modificând şi reformând acest întreg fel al nostru de gospodărire naţională, să mergem cu paşi siguri pe aceeaşi cale pe care au păşit şi păşesc popoarele civilizate înaintate”(4, p. 363-365) . Ideile, teoriile şi soluţiile formulate de C. Dobrogeanu-Gherea alcătuiesc o doctrină a tranziţiei României în modernitate, potrivit căreia modernizarea societăţii trebuie privită ca un proces global care se repercutează în toate domeniile activităţii umane. Gândirea economică românească din perioada 1859-1918 cuprinde idei, teorii şi doctrine care au constituit demersuri explicative ale procesului de trecere a României în faza modernă a dezvoltării sale şi, în acelaşi timp, au oferit deschideri pe terenul înfăptuirii acestui proces. Realitatea românească şi cunoaşterea experienţei unor ţări în privinţa trecerii la formele de producţie şi de viaţă socială moderne au provocat necontenit gândirea economică românească, determinând angajarea, în coordonatele ei fundamentale, pe terenul mişcării de prefacere a societăţii, al tranziţiei în modernitate.

316

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE

1.

xxx

Antologia gândirii româneşti. Secolele XV -XIX, Bucureşti, Editura Politică, 1967.

2. Aurelian P. S.

Opere economice, Bucureşti, Editura Academiei, 1967.

3. Brătianu V.

Scrieri şi cuvântări, vol I, Bucureşti, 1937.

4. DobrogeanuGherea C.

Opere complete, vol. 4, Bucureşti, Editura Politică, 1977.

5. Eminescu M.

Economia naţională, Iaşi, Editura Junimea, 1983.

6. Garoflid C.

Păreri în chestia agrară, Bucureşti, 1907.

7. Ghica I.

Convorbiri economice, vol. III, Bucureşti, 1884.

8.

Gândirea social-politică despre Unire (1859), Culegere, Bucureşti, Editura Politică, 1956

xxx

9. Ionescu de la Brad I. 10. Kogălniceanu M.

Agricultura română în judeţul Mehedinţi, Bucureşti, 1868. Îmbunătăţirea soartei ţăranilor, Bucureşti, 1862.

11. Kogălniceanu V. M.

Chestia ţărănească, Bucureşti, 1906

12. Marţian D. P.

Opere economice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.

13. Murgescu C.

Mersul ideilor economice la români, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

14. Nicolae-Văleanu I.

Tratat de doctrine economice, RAMO, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1996.

15. Rosetti R.

Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987. 317

16. Strat I.

Tractat complectu de economie politică, Bucureşti, 1870.

17. Sută-Selejean S.

Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura ALL, 1994

18. Şuţu N.

Opere economice, Bucureşti, 1957

19.

Texte din literatura economică în România. Secolul XIX, Bucureşti, Editura Academiei, 1960.

xxx

20. Xenopol A. D.

Opere economice, Bucureşti, Editura Academiei, 1967.

318

17.1 Trăsături generale Gândirea economică românească interbelică a cunoscut, în raport cu cea din perioada anterioară, o lărgire a ariei problematice şi o aprofundare a acesteia sub aspect teoretic, metodologic şi al recomandărilor de politică economică. Încheierea, în cursul anului 1918, a procesului de unificare a ţinuturilor locuite de poporul român – act istoric pentru înfăptuirea căruia militaseră de-a lungul timpului, şi numeroşi economişti – a reprezentat o premisă esenţială pentru accelerarea progresului economic, social-politic şi cultural al ţării noastre. Preocupările teoretice şi metodologice ale economiştilor români interbelici au vizat, între altele: geneza economiei de piaţă în România; trăsăturile şi perspectivele ei de dezvoltare; locul României şi în general, al ţărilor precumpănitor agricole în economia mondială; modernizarea şi completarea terminologiei de specialitate. Sub aspectul recomandărilor de politică economică, în primul deceniu interbelic (1919-1929), în atenţia economiştilor români s-au aflat: problematica reformei agrare; strategiile de dezvoltare economică şi, în primul rând, industrială; unificarea şi mai târziu, reforma monetară; situaţia datoriei externe antebelice şi a reparaţiilor de război cuvenite României. În perioada crizei economice (19291933), principalele teme de dezbatere au fost: scăderea volumului producţiei şi al investiţiilor; creşterea nivelului şomajului; politica comercială şi financiară internă şi externă. În ultimii ani interbelici (1933-1939), în centrul preocupărilor economiştilor au trecut: problematica complexului economic naţional; rolul economic al statului; modernizarea legislaţiei muncii şi funcţiile cooperaţiei. Dintre curentele de gândire economică existente înaintea primului război mondial, şi-au continuat activitatea în perioada interbelică curentul industrialist (devenit, în cursul deceniului al doilea, cel al naţionalismului economic) şi curentul marxist. Alături de ele, aveau să constituie repere doctrinare importante ale acestei perioade curentul ţărănist şi, mai târziu, cel corporatist. În schimb, curentele agrarian-conservator şi poporanist aveau să intre într-un proces de dezagregare. Gândirea economică românească interbelică s-a conectat, într-o măsură mai mare comparativ cu perioada anterioară, la circuitul internaţional de reflecţii economice. Principalele tendinţe prezente în gândirea economică universală aveau să fie receptate şi comentate de economiştii români. Pornind de la realităţile economice interne, dar ţinând seama de rezultatele cercetării ştiinţifice internaţionale, aceştia au fost în măsură să formuleze reflecţii valoroase. 319

Dezbaterea problematicii economice de către exponenţii principalelor curente a luat uneori forma unor confruntări de idei, cu caracter mai mult sau mai puţin polemic. Printre cele mai importante confruntări de idei se numără cele privind: • formarea şi evoluţia economiei de piaţă în România (între V.N.Madgearu, Ş.Zeletin, Ş.Voinea şi M.Manoilescu); • trăsăturile şi perspectivele de dezvoltare ale economiei româneşti interbelice (între V.N.Madgearu, M.Manoilescu şi G.Taşcă); • rolul şi funcţiile cooperaţiei (între G.Taşcă, I.Răducanu şi V.Jinga). Aceste confruntări de idei, situate, în general, la un nivel teoretic ridicat, au contribuit atât la mai buna precizare a poziţiilor doctrinare, cât şi la popularizarea acestora în rândul opiniei publice româneşti. După unele aprecieri, ele au premers şi au influenţat într-o măsură considerabilă disputele pe aceste teme, purtate la scară internaţională după al doilea război mondial, ceea ce le conferă importanţă în istoria gândirii economice universale[1]. Nivelul de competenţă al economiştilor români a beneficiat de pe urma dezvoltării învăţământului, a cercetării şi a publicisticii de specialitate. Principala instituţie de învăţământ superior economic, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (A.I.S.C.I.), a fost înfiinţată în 1913 şi extinsă în perioada interbelică. Din corpul său profesoral au făcut parte teoreticieni economici importanţi, cum erau G.Taşcă, I.N.Angelescu, I.Răducanu, V.N.Madgearu, V.Slăvescu, G.Mladenatz şi alţii. Ulterior, aveau să fie constituite facultăţi sau secţii de studii economice la Iaşi, Cluj, Braşov şi în alte oraşe. Unele discipline economice erau studiat şi la alte profiluri universitare (juridic, tehnic, agronomic). Pentru nevoile practice ale vieţii economice au fost înfiinţate sau au continuat să funcţioneze şcoli medii de contabilitate, finanţe publice şi private, asigurări, circulaţie monetară. Dintre instituţiile cultural-ştiinţifice cu preocupări privind studiile economice se cuvin menţionate Institutul Social Român, Institutul de Statistică Generală, Institutul Român pentru Studierea Conjuncturii Economice şi altele. Institutul Social Român a organizat în anii 1922-1923 un ciclu de conferinţe publice pe tema doctrinelor partidelor politice existente la acea dată[2]. Presa economică a cunoscut o diversificare şi o creştere a audienţei în rândul publicului. Printre cele mai importante publicaţii de specialitate se numărau „Analele economice şi statistice”, „Independenţa economică”, „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială” şi „Argus”.

17.2 Curentul naţionalismului economic Curentul naţionalismului economic s-a dezvoltat între deceniile doi-cinci ale secolului al XX-lea, continuând în linii generale, orientările teoreticometodologice şi recomandările de politică economică ale curentului industrialist[3]. Tranziţia de la curentul industrialist la curentul naţionalismului economic a avut loc în cursul deceniului al doilea al secolului al XX-lea, pe fondul întârzierii şi 320

distorsionării dezvoltării economiei de piaţă în ţara noastră şi al deteriorării poziţiei României în economia mondială. Făcându-se ecoul nemulţumirii manifestate, în special, de aripa radicală a curentului industrialist, unii exponenţi ai acestui curent şi fruntaşi ai Partidului Naţional-Liberal, între care V.Brătianu, E.Costinescu şi alţii, au elaborat doctrina naţionalismului economic (sintetizată în deviza „prin noi înşine”). Această doctrină îşi propunea să apere, în noile condiţii istorice, interesele statului român şi ale agenţilor economici indigeni în confruntarea lor cu agenţii economici externi. Devenită suport teoretic al curentului naţionalismului economic, ea avea să parcurgă un proces de maturizare graduală în perioada interbelică. Sub aspectul orientării teoretico-metodologice, curentul naţionalismului economic s-a situat pe poziţii protecţioniste şi, într-o măsură mai mică, liberale neoclasice, susţinând: • dezvoltarea economiei de piaţă şi înlăturarea formelor de organizare economică pre- sau, după caz, necapitaliste; • prioritatea intereselor economice naţionale, privite în ansamblu, în raport cu cele străine; • consolidarea proprietăţii private, ca temelie a progresului şi a prosperităţii economice; • studierea condiţiilor social-istorice pentru înţelegerea trăsăturilor şi a perspectivelor de dezvoltare ale economiei româneşti. Recomandările de politică economică ale curentului naţionalismului economic se menţin, în general, în perimetrul gândirii economice protecţioniste, căreia i se adaugă, către sfârşitul perioadei interbelice, elemente de factură dirijistă. Exponenţii acestui curent au adus noi argumente în favoarea industrializării ţării prin valorificarea resurselor naturale şi a capacităţilor dE producţie aflate în provinciile istorice reunite după 1918. Finanţarea dezvoltării industriale urma să fie asigurată, în principal, prin acumularea internă de capital, prin investiţii publice în infrastructură şi, numai în completare, prin investiţii externe. În condiţiile efervescenţei social-politice existente în ultima parte şi după încheierea primului război mondial, adepţii acestui curent au acţionat pentru înfăptuirea reformei agrare. Consecinţele acesteia (diminuarea drastică a suprafeţei proprietăţilor moşiereşti şi creşterea numerică a gospodăriilor ţărăneşti mici şi mijlocii) corespundeau obiectivului accelerării dezvoltării economiei de piaţă. Politica economică recomandată şi înfăptuită de exponenţii naţionalismului economic în primul deceniu interbelic, în care PNL s-a aflat la guvernare în cea mai mare parte a timpului, a vizat, între altele: • trecerea în proprietatea burgheziei româneşti a unei părţi cât mai importante a activelor economice din provinciile reunite în 1918; • exploatarea resurselor naturale prin asocierea statului cu investitorii interni; • limitarea pătrunderii capitalului străin în unele sectoare-cheie ale economiei naţionale, în care acesta ajunsese să deţină poziţii predominante, cum erau industria petrolieră şi sectorul bancar; 321

• adoptarea unor măsuri de austeritate bugetară, de echilibrare a balanţei de plăţi externe şi de pregătire a înfăptuirii reformei monetare. Pe baza învăţămintelor desprinse atât din aplicarea propriei politici economice, cât şi din evoluţiile economice înregistrate pe plan mondial, adepţii naţionalismului economic au preconizat în deceniul al patrulea măsuri vizând consolidarea rolului statului în viaţa economică şi înfăptuirea unei largi deschideri sociale. În acest sens, ei au recomandat şi, în perioada guvernării PNL de la mijlocul deceniului al patrulea, au pus în aplicare următoarele măsuri: • asanarea unor ramuri şi subramuri din industrie, comerţ, sectorul bancar şi al asigurărilor prin exercitarea unor măsuri de control din partea statului; • generalizarea practicii acordării unor comenzi de stat importante unor întreprinderi indigene; • preluarea la datoria publică a debitelor unor categorii de producători agricoli, mici întreprinzători urbani etc. afectaţi de criza economică din 1929-1933; • modernizarea legislaţiei muncii şi adoptarea salariului minim garantat. Din generaţia de economişti afirmaţi în deceniile al doilea şi al treilea ale secolului al XX-lea, principalii exponenţi ai curentului naţionalismului economic sunt Ion N.Angelescu, Mitiţă Constantinescu şi Victor Slăvescu, iar apropiat de acest curent a fosT Ştefan Zeletin. Alături de aceştia şi-au continuat activitatea unii economişti care se remarcaseră încă din perioada anterioară în cadrul curentului industrialist, cum era Vintilă Brătianu. Ion N.Angelescu (1884-1930) şi-a consacrat scurta sa viaţă activă muncii ştiinţifice şi carierei publice. Licenţiat în drept, litere şi filozofie al Universităţii din Bucureşti, el a obţinut doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din München. A funcţionat începând din 1915 în corpul profesoral al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, îndeplinind funcţia de rector al acestei instituţii (1924-1929) şi de preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România (1926). Militant de seamă al PNL, a fost parlamentar şi înalt funcţionar guvernamental. Principalele domenii de cercetare ştiinţifică abordate de I.N.Angelescu au fost istoria economiei naţionale, istoria comerţului mondial, finanţele publice şi statistica. Din fecunda sa operă menţionăm lucrările: Cunoaşterea şi conducerea pieţei economice: studiu istorico-statistic asupra evoluţiei naţionale a popoarelor (1915), Politica economică a României Mari (1919), Politica economică a României faţă de politica imperialistă (1923). Format ca economist sub influenţa şcolii istorice germane, dar familiarizat şi cu literatura economică liberală neoclasică şi marxistă, I.N.Angelescu considera că obiectul de studiu al ştiinţei economice consta în cunoaşterea, explicarea şi conducerea formelor succesive de organizare economică. Referindu-se la metoda de cercetare economică, el aprecia drept sterilă disputa privind superioritatea metodei inductive ori a celei deductive. Analiza istorică a fenomenelor era 322

indispensabilă nu doar pentru înţelegerea economiei contemporane, ci – având o funcţie prospectivă – pentru înţelegerea evoluţiei viitoare a fenomenelor şi proceselor economice. Conducerea vieţii economice trebuia să se sprijine pe cunoaşterea temeinică a realităţilor acesteia, pe cercetări ştiinţifice riguroase. I.N.Angelescu a adus contribuţii notabile la elaborarea politicii economice externe româneşti din primul deceniu interbelic. El a militat consecvent pentru asigurarea independenţei economice a României în condiţiile în care, ca rezultat al primului război mondial, aveau loc reaşezări în raporturile de forţe pe plan mondial. Politica economică românească, afirma el, trebuia să servească interesele economice naţionale, indiferent dacă acesta este în armonie sau în conflict cu tendinţele politicii economice a marilor puteri. Pentru noi, arăta economistul român în spiritul protecţionismului clasic, progresul material sau spiritual al lumii nu prezenta importanţă dacă se realiza cu preţul distrugerii sau al slăbirii economiei naţionale[4]. I.N.Angelescu considera procesul de industrializare a ţării noastre nu doar dezirabil, ci şi imperios necesar. În opinia lui, dezvoltarea industriei ar fi avut următoarele consecinţe pozitive: a) producerea în ţară a unei părţi importante din mărfurile industriale cerute pe piaţa internă, ceea ce ar substitui importul acestora şi ar degreva balanţa comercială externă; b) înzestrarea întregii economii cu capacităţi de producţie moderne, ceea ce ar asigura o productivitate economică ridicată; c) ameliorarea poziţiei României în fluxurile economice internaţionale. Analist lucid, I.N.Angelescu era conştient de faptul că ţara noastră nu putea atinge într-un interval scurt de timp nivelul ţărilor celor mai dezvoltate industrial şi nici nu trebuia să renunţe la valorificarea potenţialului său agricol. De aceea, nota el, România nu era menită să devină un stat industrial, dar nici nu mai putea rămâne un stat agricol. El considera că o structură economică industrial-agrară ar corespunde atât posibilităţilor economiei româneşti, cât şi compoziţiei socioprofesionale a ţării[5]. Depăşind recomandările altor adepţi ai industrializării, I.N.Angelescu s-a pronunţat pentru dezvoltarea industriei grele, inclusiv a acelor ramuri (cum erau metalurgia şi construcţiile de maşini) pentru care unele materii prime ar fi trebuit importate. Poziţia sa în această problemă a fost întâmpinată cu obiecţii sau rezerve de mulţi alţi economişti. Răspunzând criticilor, el aprecia ca posibilă dezvoltarea ramurilor menţionate prin utilizarea acumulărilor interne de capital şi aplicarea unor taxe vamale protecţioniste. Mitiţă Constantinescu (1890-1946) s-a remarcat atât ca teoretician, cât şi ca practician economic (a fost, între altele, guvernator al Băncii Naţionale). În lucrarea Politica economică aplicată (1943), el a analizat situaţia economiei româneşti interbelice şi a elaborat un program de redresare în spiritul dirijismului economic. Principalele deficienţe ale economiei româneşti, aprecia el, decurgeau din dezechilibrele existente atât în structura economică a ţării (între industrie şi agricultură), cât şi, legat de aceasta, în structura comerţului exterior. 323

Masa economică naţională (concept prin care înţelegea totalitatea forţelor naţionale de producţie) era compusă din forţe individuale şi colective, între care exista fie echilibru spontan, fie dezechilibru. Pentru asigurarea unui echilibru statornic, nota M.Constantinescu, statul avea datoria de a interveni permanent în vederea reglementării, organizării şi controlului vieţii economice. Redresarea economiei naţionale presupunea, în viziunea sa, o politică economică unitară pentru întreaga economie, industrializarea, sporirea producţiei agricole, echilibrarea balanţei comerciale externe şi altele. Referindu-se la obiectivele dezvoltării industriale, M.Constantinescu a definit conceptul de dublă industrializare, prin care înţelegea dezvoltarea industriei naţionale: a) pentru piaţa internă, până la saturarea nevoilor acesteia; b) pentru export, în scopul acoperirii parţiale a costului importurilor de produse industriale. Ştefan Zeletin (1882-1934) a fost un gânditor pluridisciplinar (folosof, sociolog, economist, filolog) şi un publicist fecund, pe care suferinţele fizice şi dispariţia timpurile l-au împiedicat să-şi dea întreaga măsură a valorii. Absolvent merituos al studiilor de filozofie şi filologie clasică la Universitatea din Iaşi în 1906, el a urmat un stagiu de pregătire la universităţi din Franţa, Germania şi Marea Britanie. În 1912 şi-a susţinut doctoratul în filozofie în Germania cu menţiunea magna cum laude. A funcţionat ca profesor în învăţământul secundar şi din 1927, în învăţământul superior, la Universitatea din Iaşi. Principalele sale lucrări din sfera ştiinţelor economice sunt Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric (1925) şi Neoliberalismul (1927). În perioada studiilor în străinătate, Ş.Zeletin s-a familiarizat cu doctrina economică marxistă, cu teoriile economice ale şcolii istorice germane şi cu concepţia lui W.Sombart privind evoluţia capitalismului. Între dezvoltarea economică, pe de o parte, şi cea social-politică, juridică şi instituţională, pe de altă parte, observa Ş.Zeletin, se manifesta un raport de determinare cauzală valabil în toate împrejurările. În acest context, el respingea teoria formelor fără fond, care susţinea existenţa unei rupturi între fondul economic tradiţional, înapoiat şi formele juridice şi instituţionale împrumutate din ţările avansate. Ş.Zeletin îi califica pe junimişti şi pe ceilalţi adepţi ai acestei teorii drept reacţionari, iar pe Titu Maiorescu, principalul exponent al acesteia, drept şeful şcolii reacţionare. Totodată, el îi reproşa economistului şi sociologului marxist C.Dobrogeanu-Gherea că ar fi preluat fără discernământ teoria formelor fără fond. Afirmaţiile sale tranşante pe această temă au stârnit reacţii puternice din partea cercurilor junimiste şi socialiste[6]. Procesul de formare a României moderne, susţinea Ş.Zeletin, coincidea cu cel al dezvoltării economiei de piaţă în ţara noastră. Acest proces a fost determinat, în opinia sa, de expansiunea economică a capitalismului britanic către Orient (factor căruia îi atribuia rolul hotărâtor) şi de difuziunea ideilor liberale franceze.

324

În evoluţia sa la scară mondială, aprecia Ş.Zeletin, capitalismul a parcurs trei etape de dezvoltare: • capitalismul comercial, care a promovat o politică economică mercantilistă; • capitalismul industrial, care a adoptat o politică economică liberschimbistă; • capitalismul financiar, care a promovat o politică economică imperialistă. Sub influenţa lui W.Sombart, Ş.Zeletin nu admitea existenţa unor legităţi sau trepte de evoluţie specifice României sau în general, ţărilor agrare, ci doar a unor particularităţi decurgând din condiţiile concret-istorice. Ca particularitate a dezvoltării economiei de piaţă în România, el menţiona trecerea de la etapa capitalismului comercial direct la cea a capitalismului financiar. Dezvoltarea economiei de piaţă în România a fost însoţită de mari prefaceri social-economice, politice şi culturale. Ele au generat ascensiunea burgheziei naţionale de la situaţia de grup revoluţionar de la mijlocul secolului al XIX-lea la cea de oligarhie financiară din primele decenii ale secolului al XX-lea. Fiind principala clasă socială interesată în dezvoltarea economică a ţării, burghezia a deţinut şi urma să deţină în continuare un rol istoric progresist. Ei îi reveneau sarcini privind dezvoltarea producţiei interne, consolidarea capitalului indigen şi organizarea vieţii economice după un plan coerent[7]. Poziţia lui Ş.Zeletin faţă de rolul social-istoric al burgheziei româneşti a fost considerată ca fiind apologetică şi unilaterală. În economia românească interbelică, constata Ş.Zeletin, se manifestau două contradicţii majore: a) între caracterul capitalist al dezvoltării economice şi mentalitatea anticapitalistă întreţinută în cercurile intelectuale; b) între interesele capitalului indigen şi cele ale capitalului străin. Pentru rezolvarea acestor contradicţii, el preconiza intervenţia statului în sensul consolidării economiei de piaţă şi al susţinerii intereselor capitalului indigen prin măsuri administrative, bugetare şi fiscale. Statul român urma să acţioneze, în acelaşi timp, în vederea disciplinării muncii (sintagmă prin care Ş.Zeletin înţelegea atât ameliorarea organizării, cât şi creşterea intensităţii muncii).

17.3 Curentul economic ţărănist Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile treicinci ale secolului al XX-lea. Preocupările privind problematica social-economică a ţărănimii, manifestate în gândirea economică românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în primele două decenii ale secolului al XX-lea[8]. Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul război mondial, cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc 325

şi, după fuziunea acestuia cu Partidul Naţional Român, a Partidului Naţional Ţărănesc. Sub aspect conceptual, metodologic şi al recomandărilor de politică economică, curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală neoclasică, poporanistă, cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări. Printre reflecţiile de factură liberală neoclasică se numărau: • aprecierea proprietăţii private şi a iniţiativei economice individuale ca baze ale funcţionării oricărei economii de piaţă moderne; • adoptarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de toate categoriile de investitori, indiferent dacă erau indigeni sau străini; • susţinerea participării largi la fluxurile economice internaţionale (sintetizată în deviza „porţilor deschise” pentru investiţiile şi mărfurile străine). Din doctrina poporanistă (însuşită prin intermediul operei lui C.Stere, fondatorul acestui curent) au fost preluate două reflecţii definitorii pentru orientarea curentului economic ţărănist: a) economia românească, ca şi a altor state agricole, prezenta trăsături specifice, care îi imprimau un caracter necapitalist şi, prin aceasta, diferit de cel al economiei ţărilor din Europa apuseană; b) ţărănimea, considerată ca o clasă socială omogenă ce cuprindea marea majoritate a populaţiei, prezenta interese economice şi social-politice specifice, diferite de interesele grupurilor sociale minore, aşa cum erau calificate atât burghezia, cât şi proletariatul. Din gândirea cooperatistă a fost reţinută, în primul rând, ideea asigurării unui echilibru social-economic între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Cooperaţia agricolă era în măsură, în opinia adepţilor ei, să elimine păturile intermediare şi parazitare din viaţa economică a satelor şi să asigure prosperitatea materială a ţărănimii. Pornind de la aceste considerente, exponenţii curentului economic ţărănist apreciau că agricultura trebuia să fie ramura economică prioritară, iar ţărănimea – clasa socială fundamentală pentru o îndelungată perioadă istorică. Pentru înfăptuirea acestor deziderate, se preconiza constituirea unui stat ţărănesc, în care guvernarea ţării urma să revină apărătorilor intereselor agriculturii şi ţărănimii. În privinţa dezvoltării industriale a ţării, ei îşi manifestau scepticismul privind şansele reale de reuşită ale proiectelor de industrializare elaborate de economiştii de alte orientări. În opinia lor, era recomandabilă dezvoltarea ramurilor industriale legate de valorificarea produselor agricole, pentru care exista o piaţă de desfacere sigură. Politica economică recomandată şi aplicată de exponenţii curentului economic ţărănist în perioada guvernării PNŢ de la sfârşitul deceniului al treilea şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea viza, între altele: • dezvoltarea relaţiilor de piaţă în agricultură, având ca efect consolidarea economică a ţărănimii înstărite; 326

• dezvoltarea cooperaţiei agricole, privită ca asociere liber consimţită a proprietarilor agricoli mici şi mijlocii; • limitarea, pe cât posibil, a intervenţiei statului în viaţa economică; • stimularea pătrunderii capitalului străin în economia românească. Aplicate în condiţiile crizei economice mondiale din 1929-1933, măsurile menţionate au contribuit la agravarea consecinţelor negative ale acesteia. Către sfârşitul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii curentelor dirijste, unii exponenţi ai gândirii economice ţărăniste s-au pronunţat pentru creşterea rolului statului în viaţa economică şi în speţă, pentru reglementarea activităţii sectorului privat bancar şi comercial. Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se disting Virgil N.Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gromoslav Mladenatz, Victor Jinga; pe poziţii apropiate acestui curent s-a situat Gheorghe Taşcă. Virgil N.Madgearu (1887-1940) a fost cel mai însemnat exponent al curentului economic ţărănist şi în general, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori economici români interbelici. După absolvirea studiilor medii şi superioare în ţară, şi-a continuat pregătirea în Germania, unde şi-a susţinut doctoratul în economie. A desfăşurat o bogată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, întemeietorul şi directorul Institutului Român pentru Studierea Conjuncturii Economice, editorul unor publicaţii economice. Participant de tânăr la viaţa politică, a devenit principalul ideolog al Partidului Ţărănesc şi apoi, al Partidului Naţional-Ţărănesc, parlamentar şi ministru. Adversar redutabil al forţelor politice fasciste, a fost asasinat în anul 1940. Principalele sale lucrări sunt: Doctrina ţărănistă (1923), Agrarianism, capitalism, imperialism (1936) şi Evoluţia economiei româneşti româneşti după războiul mondial (1940). Sub aspect conceptual şi metodologic, V.N.Madgearu s-a format sub influenţa atât a şcolii istorice germane, cât şi a liberalismului neoclasic. El admitea existenţa unor legităţi în viaţa economică, a căror studiere presupunea cercetarea sub aspect economic, social şi practic a unui material faptic bogat. Apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă în România, aprecia V.N.Madgearu, a cunoscut trăsături diferite în raport cu cele din ţările Europei apusene. Pe de o parte, dezvoltarea capitalismului în ţara noastră a fost accelerată de pătrunderea capitalurilor şi a mărfurilor străine. Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau după caz, distorsionat de factori cum erau: • slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta, potrivit formulării lui V.N.Madgearu, ca o anexă a capitalismului extern; • insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor economice înapoiate, cu precădere din agricultură, şi dependenţei acesteia de fluctuaţiile cererii de produse industriale din partea ţărănimii; • fragilitatea industriei naţionale (definită din sintagma „industrie de seră”), decurgând din dependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate de către stat; 327

• existenţa unei rupturi între preţurile produselor industriale, stabilite la un nivel artificial ridicat ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi preţurile produselor agricole, stabilite la niveluri modice prin mecanismele concurenţiale. Decalajul dintre cele două categorii de preţuri tindea să se adâncească în situaţii de criză economică, de felul celei din 1929-1933[9]. Analizând structura economiei româneşti interbelice, V.N.Madgearu constata prezenţa unui puternic sector economic necapitalist, compus, în principal, din sectorul de stat şi din micii producători agricoli. Alături de acesta exista un sector economic capitalist, format din întreprinderi private industriale, bancare, comerciale etc. Comparând principalii indicatori ai dezvoltării celor două sectoare şi în special, volumul forţei de muncă, economistul român concluziona că sectorul necapitalist dispunea de o extensiune considerabil mai mare decât sectorul capitalist. În esenţă, arăta el, economia românească avea un caracter semicapitalist (sau predominant necapitalist), motiv pentru care ea nu putea fi încadrată în sistemul economic capitalist[10]. Referindu-se la dezvoltarea agriculturii româneşti, V.N.Madgearu considera că aceasta urma să capete un caracter intensiv, ca rezultat al presiunii demografice care genera o suprapopulaţie agricolă. În opinia lui, proprietatea ţărănească mică şi mijlocie, bazată pe munca agricultorului şi a familiei sale (şi numită, de aceea, proprietate de muncă) reprezenta o formă de organizare socialeconomică necapitalistă şi necolectivistă, chemată să armonizeze interesele producătorilor agricoli individuali, atât între ei, cât şi în raporturile cu celelalte categorii socio-profesionale[10]. De pe poziţiile curentului economic ţărănist, V.N.Madgearu a respins ideea înlăturării subdezvoltării economice prin industrializare. În opinia sa, asigurarea independenţei economice ca rezultat al procesului de industrializare era iluzorie, iar subordonarea politicii economice intereselor acestuia ducea inevitabil atât la declinul agriculturii, cât şi la deteriorarea situaţiei economice, în general. Aveau, în schimb, perspective de dezvoltare ramurile industriale care valorificau produse agricole, în măsura în care dispuneau de cerere pe piaţa internă şi pentru export. În privinţa rolului statului în economie şi a tipului de relaţii economice externe, poziţia sa a cunoscut modificări notabile. Astfel, până la începutul anilor 1930, V.N.Madgearu a criticat intervenţia statului în viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în particular. El se pronunţa pentru o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul schimb şi pe complementaritate economică. Acţionând în acest spirit, a contribuit la intensificarea relaţiilor economice dintre România şi unele ţări din Europa centrală. Pe baza învăţămintelor desprinse din criza economică din 1929-1933 şi din evoluţiile economice ulterioare, V.N.Madgearu şi-a revizuit unele puncte de vedere. În ultimele sale lucrări, el considera benefică întărirea funcţiei de control a statului asupra sectorului economic privat, în special în domeniul financiar-bancar şi al marii industrii. Relaţiile comerciale bazate pe complementaritatea economică, aprecia economistul român referindu-se la acţiunile de subordonare economică a 328

ţării noastre desfăşurate de Germania nazistă la sfârşitul anilor 1930, presupuneau egalitatea în drepturi a ţărilor partenere. Totodată, el reproşa comerţului exterior românesc caracterul individualist şi anarhic, recomandând disciplinarea acestuia prin intervenţia statului. Ion Răducanu (1884-1964), după absolvirea studiilor medii în ţară şi a Şcolii Comerciale din Graz (Austria), şi-a continuat pregătirea în Germania. El a obţinut licenţa şi doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din Berlin, sub îndrumarea ştiinţifică a reputaţiilor economişti A.Wagner, G.Schmoller, M.Sering şi alţii. A desfăşurat activitate didactică la Universitatea din Bucureşti, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost între 1931-1940) şi la Şcoala Centrală de Cooperaţie. Membru marcant al PNŢ, a fost parlamentar şi ministru. Trunchiul de bază al ştiinţei economice, aprecia I.Răducanu, era format din patru discipline: economia socială teoretică, economia socială aplicativă, istoria economică şi istoria gândirii economice. Aceasta din urmă cuprindea două subdiscipline distincte: istoria teoriei economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale teoretice) şi istoria doctrinelor economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale aplicative). I.Răducanu este autorul unor contribuţii valoroase privind viaţa şi activitatea unor personalităţi ale gândirii economice universale şi româneşti, cum erau A.Smith, S.deSismondi, K.Marx, G.Schmoller, I.Ionescu de la Brad, D.Pop Marţian şi P.S.Aurelinan. Studierea problematicii cooperaţiei deţine un loc central în opera sa. I.Răducanu se familiarizase încă din tinereţe cu teoria şi practica cooperatistă din România, Germania şi alte ţări. Cooperaţia era, în viziunea sa, forma optimă de organizare, comercializare şi finanţare a producţiei agricole şi singura în măsură să asigure bunăstarea materială a ţărănimii. Exprimând această idee într-o formulare plastică, economistul român arăta că mama cooperaţiei era nevoia economică, iar tatăl ei era firea pricepută a ţăranului[11]. Mişcarea cooperatistă dădea expresie solidarismului liber consimţit al micilor producători, prin care se asigura echilibrul social-economic. El critica practica din unele ţări, inclusiv din România, privind caracterul obligatoriu al asocierii cooperatiste. I.Răducanu era conştient de limitele materiale şi financiare ale sistemului cooperatist. Pentru întărirea forţei cooperativelor, el preconiza fuzionarea şi federalizarea acestora, precum şi respectarea autonomiei lor în raporturile cu statul. Cooperaţia era, în viziunea lui I.Răducanu, ca de altfel, şi a altor reprezentanţi ai curentului economic ţărănist, un pilon al statului ţărănesc. Formula economică ţărănistă, afirma el, se confunda cu cea cooperatistă. Gheorghe Taşcă (1875-1951), principalul exponent al gândirii economice liberale neoclasice din ţara noastră în primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a situat pe poziţii apropiate de curentul economic ţărănist. Beneficiind de o pregătire de specialitate deosebită (licenţiat în drept la Bucureşti şi doctor în drept şi în ştiinţe economice la Paris), el a desfăşurat o îndelungată activitate didactică, 329

ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost în anii 1929-1930) şi preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România. Este autorul unor manuale studenţeşti de largă circulaţie în epocă, între care Curs de economie politică (publicat în mai multe ediţii în perioada 1923-1945), precum şi al lucrărilor Problemele economice şi financiare (1927), Politica socială a României (1940) şi altele. G.Taşcă aprecia, sub influenţa lui L.Walras, că noţiunile de economie politică şi, respectiv, de ştiinţă economică sunt echivalente. Obiectul de studiu al acestora îl formau: • ştiinţa economică pură (sau economia socială) care reprezenta un sistem de reflecţii economice general valabile; • ştiinţa economică aplicată (sau politica economică), care indica regulile de aplicare ale ştiinţei economice. Acestea trebuiau să ţină seama atât de cadrul general, cât şi de particularităţile fiecărui tip economic şi ale fiecărui moment istoric; • politica socială, care se ocupa de problematica distribuirii şi redistribuirii produsului social[12]. Referindu-se la metoda de cercetare a ştiinţei economice, G.Taşcă se pronunţa pentru îmbinarea metodei deductive ( a cărei importanţă fusese exagerată, în opinia sa, de economiştii liberali clasici şi neoclasici) cu cea istorică, precum şi pentru utilizarea cu discernământ a metodelor psihologică şi matematică. Doctrine economice moderne şi contemporane, aprecia el, pot fi clasificate, în esenţă, în două mari categorii: • doctrine de orientare liberală sau individualistă; • doctrine de orientare socialistă sau colectivistă. Pilonii liberalismului economic sunt economia modernă de piaţă, care asigură armonizarea intereselor materiale personale cu cele colective şi statul de drept, bazat pe egalitatea în drepturi şi îndatoriri dintre indivizi. G.Taşcă s-a referit pe larg la rolul proprietăţii private şi al iniţiativei economice individuale în funcţionarea mecanismelor concurenţiale ale economiei de piaţă. El definea proprietatea privată drept o categorie economică indispensabilă, o necesitate economică şi un fapt istoric. De pe aceste poziţii, el cerea extinderea şi difuziunea (sau, după expresia sa, democratizarea) proprietăţii, cât şi – în spiritul solidarismului social – consolidarea funcţiei sociale a acesteia. În dezbaterile privind proprietatea şi eficienţa economică în agricultură, G.Taşcă a susţinut oportunitatea reformei agrare de după primul război mondial şi în acelaşi timp, a evidenţiat obligaţia proprietarilor vechi şi noi de a folosi eficient pământul primit sau rămas. Procesul de consolidare a exploataţiilor agricole mici şi mijlocii era, în opinia sa, îndreptăţit din punct de vedere social, dar el determina o scădere a eficienţei economice, fapt atestat de statisticile timpului. Pentru remedierea acestei situaţii, G.Taşcă propunea constituirea şi în perspectivă, generalizarea exploataţiilor agricole mari, cu caracter intensiv, care dispuneau de avantaje privind costurile de producţie, organizarea muncii, resursele financiare şi 330

altele. În viziunea sa, exploataţia agricolă mare, organizată sub forma unei cooperative agricole, urma să păstreze caracterul privat al proprietăţii asupra terenurilor şi a inventarului agricol. El a respins categoric posibilitatea – evocată de alţi teoreticieni ai cooperaţiei, cum era V.Jinga – de transformare treptată, în interiorul cooperativelor agricole, a proprietăţii private în proprietate colectivă. G.Taşcă a adoptat o poziţie de neîncredere şi după caz, de respingere faţă de proiectele ce preconizau forme alternative de organizare economică. În acest sens, el a combătut teoria social-economică corporatistă elaborată de M.Manoilescu. Eventuala aplicare a recomandărilor acestuia, susţinea G.Taşcă, ar duce la crearea unei structuri artificiale a economiei naţionale, la dependenţa întreprinderilor industriale de subvenţiile bugetare şi la dezorganizarea relaţiilor comerciale internaţionale datorită taxelor vamale insurmontabile. Industrializarea forţată ar avea consecinţe contrarii celor preconizate de M.Manoilescu, adâncind disproporţiile din schimburile dintre industrie şi agricultură în interiorul ţării şi deteriorând poziţia României în economia mondială[13].

17.4 Curentul economic corporatist. Mihail Manoilescu Ideile economice corporatiste de circulaţie europeană s-au bucurat de un oarecare ecou şi în România, cu precădere în deceniul al patrulea şi la începutul deceniului al cincilea ale secolului al XX-lea. Separat de aceasta, M.Manoilescu s-a făcut remarcat prin contribuţii proprii la dezvoltarea gândirii corporatiste, fapt ce ia asigurat atât un loc important în rândul teoreticienilor acestui curent, cât şi o incontestabilă notorietate ştiinţifică internaţională. Mihail Manoilescu (1891-1950) a împletit activitatea didactică (a fost profesor de economie politică la Şcoala Politehnică din Bucureşti între 1931-1944), ştiinţifică şi publicistică cu cea politică (a fost parlamentar, ministru şi guvernator al Băncii Naţionale). De profesie inginer, el dispunea de o bogată cultură umanistă (putea citi în original în limbile franceză, italiană şi germană şi redacta direct în limba franceză), de o mare putere de muncă şi de un deosebit talent literar. În formarea sa ca economist, în afara lecturilor variate, a fost ajutat de cunoaşterea realităţilor economice româneşti şi străine, atât din calitatea de om politic, cât şi din cea de industriaş. Activitatea ştiinţifică a lui M.Manoilescu cuprinde două etape. În prima etapă (1918-1930), el s-a situat pe poziţii protecţioniste apropiate, în general, de cele ale curentului naţionalismului economic. Dintre primele sale contribuţii menţionăm: Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie (1921), Probleme fundamentale ale dezvoltării noastre industriale (1922) şi Neoliberalismul (1923). Lucrarea cea mai importantă din această primă etapă este Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, publicată la Paris în 1929 şi tradusă în 1930-1931 în limbile engleză, italiană şi portugheză. Ideile acestei cărţi au făcut obiectul unor dezbateri ştiinţifice atât în România, cât şi în Italia, 331

Portugalia şi alte ţări. Ţinând seama de unele dintre obiecţiile formulate, M.Manoilescu a publicat în limba germană o ediţie revizuită şi adăugită a lucrării, purtând titlul Forţele naţionale de producţie şi comerţul exterior (1937). În această ultimă variantă, cartea avea să fie editată în limba română în 1986. În a doua etapă a activităţii sale ştiinţifice (1930-1947), M.Manoilescu a elaborat o doctrină corporatistă proprie, pe care a fundamentat-o sub aspect socialeconomic şi politic în cărţile Secolul corporatismului. Doctrina corporatismului integral şi pur (1934) şi Partidul unic (1937), precum şi în studiile Ideea de plan economic naţional (1938), Europa sud-estică în marele spaţiu european (1942) şi altele. Pentru popularizarea doctrinei sale, el a editat revista „Lumea Nouă” (19321942), în jurul căreia s-a constituit un grup de tineri economişti, sociologi şi jurişti de orientare corporatistă. M.Manoilescu a manifestat şi preocupări de istorie a teoriei economice şi istorie socială, concretizate în lucrările Încercări în filosofia ştiinţelor economice (1938), Curs de economie politică şi raţionalizare (1940) şi Rostul şi destinul burgheziei româneşti (1942). În accepţiunea sa, ştiinţa economică reprezenta ştiinţa intereselor materiale, a mijloacelor şi a oportunităţilor. Ea avea datoria să-şi pună constatările, concluziile şi recomandările în slujba scopurilor supreme ale vieţii sociale şi naţionale. Obiectul de studiu al ştiinţei economice, considera M.Manoilescu în spiritul doctrinei protecţioniste clasice, îl forma economia naţională, privită atât ca o sumă a forţelor de producţie, cât şi ca un conglomerat de agenţi economici individuali. Dintre forţele naţionale de producţie, locul principal îi revenea muncii, în raport cu care capitalul şi celelalte forţe de producţie aveau o importanţă secundară. Ştiinţa economică era chemată să cerceteze atât fenomene şi procese de regularitate şi repetiţie, care determinau ori influenţau activitatea economică pe termen lung şi în proporţii de masă, cât şi fenomene şi fapte individuale, izolate. Faptele de repetiţie se pretau la abstractizări şi generalizări, în timp ce faptele individuale erau explicate prin metode empirice. Referindu-se la gândirea economică din ţara noastră, el aprecia că economiştii români aveau datoria să studieze trăsăturile şi direcţiile de dezvoltare ale economiei româneşti, evitând, pe cât posibil, să împrumute teorii şi modele din gândirea economică universală, care nu-şi găseau aplicare. În ce-l privea, M.Manoilescu considera că datoria sa ca om de ştiinţă era ca, pornind de la datele realităţii, să formuleze reflecţii teoretice şi recomandări practice privind accelerarea dezvoltării economice a ţării. Referindu-se la teoria şi practica relaţiilor economice internaţionale, el constata că politicile economice liberschimbiste dispuneau de o argumentare ştiinţifică impecabilă, dar erau infirmate de practica economică. În schimb, politicile economice protecţioniste, practicate pe scară largă, nu beneficiau de un suport ştiinţific satisfăcător. Astfel, el reproşa teoriei protecţioniste clasice a lui F. List că avea serioase carenţe teoretice şi era lipsită de consecvenţă, întrucât aceasta: 332

• considera fenomenul protecţionist drept o simplă excepţie în raport cu cel liberschimbist, care ar fi reprezentat situaţia firească în practica comercială internaţională; • aprecia existenţa unei industrii protejate drept o pierdere momentană pentru economie, ce urma să fie compensată prin beneficii ulterioare incerte; • nu conţinea criterii ştiinţifice pentru determinarea atât a duratei şi a nivelului protecţiei, cât şi a ramurilor economice care trebuiau să fie protejate. Propunându-şi să elaboreze o teorie generală a protecţionismului, care să depăşească neajunsurile semnalate, M.Manoilescu a utilizat un instrumentar metodologic şi conceptual propriu. Principalele premise metodologice ale demersului său ştiinţific sunt următoarele: • problematica era abordată din perspectiva strict economică, fără luarea în considerare a factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici; • comerţul intern (desfăşurat înăuntrul statului naţional, privit ca o entitate economică) era rupt de comerţul internaţional, desfăşurat între entităţi economice diferite; • preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept mărimi fixe, corespunzând unei situaţii de echilibru permanent între volumul cererii şi cel al ofertei. Principalele concepte introduse sau, după caz, redefinite de M.Manoilescu sunt: beneficiul naţional, producţia netă şi productivitatea muncii[14]. Între venitul (numit şi beneficiul sau câştigul) naţional şi cel al întreprinzătorului nu exista, în opinia sa, nici o relaţie de determinare. Beneficiul naţional se compunea din valoarea nou-creată în fiecare întreprindere şi ramură de producţie, indiferent de condiţiile concrete ale producţiei. Eventuala inexistenţă a beneficiului întreprinzătorului exercita un efect negativ asupra continuării producţiei, dar nu influenţa mărimea valorii nou-create în întreprindere şi prin aceasta, nici mărimea beneficiului naţional. Modul de definire a beneficiului naţional, remarcau critic unii comentatori ai operei sale, era justificat doar în condiţiile unei economii dirijate sau etatizate. Pentru exprimarea mărimii beneficiului naţional M.Manoilescu a utilizat conceptul de producţie netă, definită ca diferenţă între valoarea producţiei globale şi cheltuielile materiale preexistente. După structura ei, producţia netă se compunea din capitalul variabil (salarii) şi plusvaloare (beneficii, dobânzi, impozite). Deşi M.Manoilescu a evitat să adopte formal vreuna dintre teoriile valorii, modul de calcul al producţiei nete, care nu ţinea seama de aportul altor factori de producţie în afara muncii, era bazat pe teoria valorii-muncă[15]. Productivitatea muncii exprima, în accepţiunea lui M.Manoilescu, gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional. Ea era definită ca valoare medie netă produsă de un muncitor într-un an de muncă şi era calculată ca raport între valoarea producţiei nete şi numărul de muncitori. Modul de definire a 333

productivităţii muncii a fost criticat de economişti B.Ohlin[16], F.Oulès[17], G.Taşcă şi alţii, în esenţă, datorită neluării în calcul a amortizării capitalului şi a calificării profesionale a salariaţilor. Pe baza datelor statistice internaţionale privind evoluţia productivităţii muncii, M.Manoilescu a desprins următoarele concluzii: a) în interiorul fiecărei ţări se manifestau diferenţe apreciabile ale productivităţii muncii, atât între întreprinderi, cât şi între ramurile economice. Decalajele cele mai mari se înregistrau între productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură. Raportul dintre productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură reprezenta o mărime relativ constantă, denumită ulterior constanta Manoilescu; b) în ţările agricole sau, în general, mai puţin dezvoltate economic, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii scăzută, în timp ce în ţările industrializate, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii ridicată; c) în comerţul internaţional, produsul muncii unui lucrător industrial se schimba cu produsul muncii mai multor lucrători agricoli. În general, pentru a realiza valori de schimb echivalente, ţările agricole erau nevoite să utilizeze un volum de muncă considerabil mai mare comparativ cu ţările industriale. Această concluzie a fost acceptată de economiştii radicali R.Prebisch, C.Furtado şi alţii, şi contestată de economiştii de orientare liberală şi keynesiană P.A.Samuelson (care o califica drept „ilogică”), M.Blaug[18] şi alţii. M.Manoilescu a supus unei analize minuţioase teoriile comerţului internaţional elaborate de A.Smith, D.Ricardo, J.S.Mill şi alţi economişti de factură liberală. Referindu-se în special la contribuţiile lui D.Ricardo, economistul român aprecia că în comerţul internaţional prezentau importanţă diferenţele de productivitate a muncii şi nu avantajele comparative. Teoria ricardiană a comerţului internaţional era valabilă, în opinia sa, doar într-un caz particular, şi anume în cazul unui schimb între mărfuri, produse în ramuri în care productivitatea muncii era superioară mediei naţionale. Pe baza constatărilor şi a concluziilor arătate, M.Manoilescu a susţinut că ţările industrializate, dispunând de o productivitate mai mare a muncii naţionale, exploatează în comerţul internaţional ţările agricole, dispunând de o productivitate mai redusă a muncii naţionale. Pentru ţările agricole, participarea la comerţul internaţional, departe de a prezenta avantaje, determina pierderi de venit naţional. Pentru remedierea acestei situaţii, ţările agricole şi în general, mai puţin dezvoltate, aveau atât datoria, cât şi posibilitatea să îşi dezvolte forţele naţionale de producţie, în principal, pe calea industrializării. Pentru procurarea bunurilor economice, afirma M.Manoilescu, ţara agricolă dispunea de două căi posibile: • calea indirectă (sau comercială), care consta în importul unor produse cu o productivitate a muncii inferioară mediei naţionale; 334

• calea directă (sau industrială), care consta în producerea în interiorul ţării a unor mărfuri cu o productivitate a muncii superioară mediei naţionale. Pentru a determina dacă o marfă trebuia importată sau produsă în ţară, era necesar să se compare productivitatea muncii aferente respectivei mărfi cu productivitatea medie naţională[19]. Pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării unor întreprinderi cu o productivitate a muncii ridicată, M.Manoilescu recomanda adoptarea unei politici economice protecţioniste, caracterizată prin următoarele trăsături: a) ramurile de producţie care urmau să fie protejate erau acela în care nivelul productivităţii muncii era superior mediei naţionale. Aplicarea consecventă a acestui criteriu în toate ramurile de producţie şi în toate ţările ar fi exclus agricultura din rândul ramurilor beneficiare ale protecţiei, fapt socotit inadmisibil de G.Taşcă, I.Răducanu şi alţi economişti români interbelici; b) nivelul şi durata protecţiei erau determinate strict de diferenţa dintre productivitatea muncii aferentă mărfii importate şi cea aferentă mărfii indigene. În aceste condiţii, aplicarea unor taxe vamale de 100% sau 200% apărea, nota M.Manoilescu, pe deplin îndreptăţită; c) limita naturală a aplicării sistemului protecţionist era economia naţională, dar în condiţiile în care s-ar înregistra o diferenţă favorabilă a productivităţii muncii, era justificat exportul unor mărfuri chiar şi la preţuri inferioare costurilor de producţie[20]. Instabilitatea economiei mondiale, accentuată în timpul crizei economice din 1929-1933, ca şi marile disparităţi privind nivelul de dezvoltare economică existente între ţările lumii făceau necesară, în opinia lui M.Manoilescu, adoptarea unei noi ordini economice interne şi internaţionale. Aceasta presupunea, în esenţă: • reforma statului, în sensul adoptării principiilor corporatismului. Doctrinarul român considera că, date fiind eşecurile înregistrate de tipurile economice deja experimentate (economia liberă de piaţă, economia planificată central), omenirea s-ar fi aflat în faza adoptării sistemului economic şi social-politic corporatist; • instaurarea economiei naţionale organizate, ceea ce implica, în practică, intervenţia permanentă a statului în viaţa economică, atât pentru determinarea unităţilor şi ramurilor economice care trebuiau subvenţionate, cât şi pentru exercitarea unui control asupra operaţiunilor de comerţ exterior; • creşterea capacităţii de cumpărare a ţărilor în curs de industrializare, descentralizarea industrială a lumii şi în timp, atenuarea decalajelor economice dintre state. Teoria protecţionistă a lui M.Manoilescu era menită să reprezinte o componentă esenţială a doctrinei economice corporatiste şi prin aceasta, suportul teoretic al politicii economice a statelor corporatiste. Cu toate acestea, din diferite motive, teoria sa nu a fost aplicată în nici unul din statele corporatiste europene. 335

În România, ideile economice ale lui M.Manoilescu au fost respinse de principalele curente de gândire, ca şi de forţele politice din timpul vieţii sale, nefiind puse în aplicare. Mai târziu, în deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului al XX-lea, unele concepte elaborate de M.Manoilescu aveau să fie utilizate în organizarea şi conducerea economiei centralizate. După al doilea război mondial, desprinsă din contextul social-politic corporatist, teoria protecţionistă formulată de M.Manoilescu avea să exercite o influenţă durabilă asupra gândirii economice de orientare radicală. Economistul român este considerat în numeroase lucrări de specialitate, apărute în întreaga lume, drept cel mai însemnat precursor al curentului economic radical latinoamerican.

17.5 Curentul economic marxist Curentul economic marxist şi-a continuat activitatea în perioada interbelică în condiţii parţial diferite de cele anterioare. În ultima parte a primului război mondial şi în anii imediat următori, ca rezultat al sciziunii intervenite în mişcarea muncitorească internaţională, inclusiv în cea din România, în cadrul lui s-au constituit mai multe orientări doctrinare distincte, dintre care mai importante erau cea social-democrată şi cea comunistă. De-a lungul perioadei interbelice, deosebirile dintre aceste orientări s-au accentuat, fapt ce s-a repercutat atât asupra aprecierilor teoretice, cât şi mai ales, asupra recomandărilor de politică economică formulate de economiştii marxişti. În viziunea economiştilor interbelici de orientare social-democrată, ţara noastră se afla pe o treaptă inferioară a dezvoltării economiei de piaţă. Economia românească prezenta un profil preponderent agricol, industrial fiind slab dezvoltată. În aceste împrejurări, contradicţiile specifice economiei şi societăţii capitaliste, şi în primul rând, cea dintre muncă şi capital, erau abia în curs de maturizare. Potrivit aprecierilor economiştilor interbelici de orientare comunistă, în economia românească apăruseră în anii 1930 trăsături proprii stadiului imperialist al evoluţiei capitalismului, cum erau: preponderenţa monopolurilor în unele ramuri economice, constituirea capitalului financiar prin fuziunea dintre capitalul industrial şi cel bancar, unirea forţei economice a statului cu cea a monopolurilor şi altele. De aici decurgea necesitatea înlăturării tipului economiei de piaţă, a etatizării mijloacelor de producţie şi a pregătirii tranziţiei la tipul economiei centralizate. Gândirea economică marxistă interbelică a fost reprezentată atât de teoreticieni social-democraţi, cum era Şerban Voinea, cât şi de teoreticieni comunişti, cum era Lucreţiu Pătrăşcanu. Şerban Voinea (1892-1972) a fost principalul teoretician economic socialdemocrat din perioada interbelică. Originar din Belgia[21], el l-a cunoscut în preajma primului război mondial pe C.Dobrogeanu-Gherea şi, atras de personalitatea acestuia, s-a stabilit în românia unde, cu unele intermitenţe, a trăit 336

până în 1948. Cunoscător al mai multor limbi de circulaţie europeană, el a desfăşurat o bogată activitate publicistică în România, Austria, Belgia, Olanda şi alte ţări. Principalele sale lucrări sunt: Socialismul în ţările înapoiate (1924) şi Marxism oligarhic. Contribuţie la problema dezvoltării capitaliste a României (1926). Ş.Voinea a dezvoltat şi a popularizat, inclusiv în străinătate, principalele teze şi idei social-economice ale lui C.Dobrogeanu-Gherea. Astfel, el a susţinut că fenomenul neoiobăgiei exprima o realitate economică de la începutul secolului al XX-lea şi în parte, şi de după reforma agrară din 1921. A apărat, de asemenea, afirmaţiile maestrului său privind particularităţile economiei româneşti şi, în general, ale ţărilor mai puţin dezvoltate faţă de evoluţia economiei ţărilor dezvoltate, evidenţiind necesitatea unei abordări diferenţiate a problematicii economice în cele două categorii de ţări. Economistul social-democrat a respins acuzaţiile formulate de Ş.Zeletin privind presupusa inconsecvenţă teoretică şi metodologică a lui C.DobrogeanuGherea, care, în opinia sa, aplicase corect principiile general-valabile ale gândirii economice marxiste la condiţiile concrete din ţara noastră. La rândul său, Ş.Voinea îi reproşa lui Ş.Zeletin diverse erori conceptuale şi de interpretare, între care confundarea fazelor istorice ale capitalismului cu formele sale, prezentarea simplistă a poziţiei claselor sociale şi mai ales, considerarea burgheziei româneşti ca hegemon al procesului de transformări economice progresiste. El califica concepţia eclectică a lui Ş.Zeletin, care se servea de unele premise şi postulate ale gândirii economice marxiste pentru apărarea intereselor oligarhiei financiare, drept marxism oligarhic. Studiind viaţa social-economică românească din perioada interbelică, Ş.Voinea aprecia că obiectivele principale le constituiau dezvoltarea economică şi democratizarea societăţii. În România interbelică, aprecia el, nu erau întrunite condiţiile obiective care să permită trecerea la înfăptuirea economiei şi a societăţii socialiste. Lucreţiu D.Pătrăşcanu (1900-1954) provenea dintr-o familie de cărturari şi oameni politici moldoveni. După absolvirea studiilor medii şi universitare în ţară, el şi-a trecut doctoratul în ştiinţe economice în Germania, susţinând teza Reforma agrară în România şi urmările ei (1925). În perioada interbelică şi imediat postbelică, el a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică, publicistică şi politică, în calitate de militant şi ideolog comunist. Principalele sale contribuţii pe teme social-economice sunt, în afara tezei de doctorat menţionate, lucrările Un veac de frământări sociale (elaborată în 1934 şi publicată în 1945) şi Problemele de bază ale României (1944). Sub aspect teoretic şi metodologic, L.Pătrăşcanu s-a format sub influenţa doctrinei marxiste, receptată atât direct, prin lecturi proprii din opera lui K.Marx, cât şi prin intermediul lucrărilor sociologilor marxişti G.Lukacs şi S.Lifşiţ. Referindu-se la evoluţia capitalismului în România, L.Pătrăşcanu considera că începuturile dezvoltării economiei de piaţă se situau la mijlocul secolului al XVIII-lea, legat de reformele sociale ale domnitorului C.Mavrocordat. În secolele 337

XVIII-XIX, relaţiile de producţie capitaliste s-au dezvoltat continuu, dar în ritm lent. Slăbiciunea forţelor sociale interesate în dezvoltarea economiei de piaţă şi în primul rând, a burgheziei, aprecia economistul român, a determinat menţinerea unor rămăşiţe ale relaţiilor de producţie feudale, în special în agricultură. L.Pătrăşcanu a criticat teoria neoiobăgiei a lui C.Dobrogeanu-Gherea, considerând-o nefondată. În opinia sa, în urma reformei agrare din 1864, relaţiile de producţie capitaliste s-au extins treptat în agricultură. El a apreciat că reforma agrară din 1921 deschidea calea generalizării relaţiilor de producţie capitaliste în întreaga economie. Economia românească din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea avea un caracter capitalist (dată fiind ponderea ridicată a relaţiilor salariale) şi un profil agrar-industrial (dat fiind raportul dintre ponderea relativă a celor două ramuri economice). Ea prezenta, potrivit aprecierii lui L.Pătrăşcanu, următoarele trăsături: • un nivel scăzut de dezvoltare, datorat atât unor cauze interne, cât şi poziţiei subordonate în sistemul economiei capitaliste mondiale; • consolidarea treptată a poziţiilor capitalului financiar, rezultat din împletirea capitalului bancar cu cel industrial. Legat de acest aspect, el semnala faptul că în anii 1920 şi la începutul anilor 1930 finanţarea industriei se realizase preponderent din surse private interne şi externe, în timp ce după criza economică din 1929-1933 ea se realiza, într-o mare măsură, din fonduri publice; • vulnerabilitatea capitalului financiar indigen în confruntările cu marea finanţă internaţională; • lipsa de eficienţă a activităţii în agricultură, datorată, în esenţă, fărâmiţării proprietăţii funciare şi insuficienţei dotării tehnice; • constituirea de monopoluri în principalele ramuri economice, fapt ce avea consecinţe negative atât asupra mecanismului funcţionării economiei, cât şi asupra intereselor consumatorilor[22]. L.Pătrăşcanu considera, în concluzia analizei sale, că România, pe de o parte, intrase în faza imperialistă a dezvoltării capitalismului, iar, pe de altă parte, forma obiectului dominaţiei economice şi politice a marilor puteri imperialiste. Pentru rezolvarea de fond a acestei situaţii, el preconiza trecerea imediată la înfăptuirea tipului economiei planificate central.

338

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1. K.Jowitt

Social Change in Romania 1860-1940, Berkeley, 1982, p.67. Au susţinut conferinţe G. Taşcă (despre liberalismul 2. economic), M. Manoilescu (despre neoliberalismul economic), V. N. Madgearu (despre ţărănism), Ş. Voinea (despre curentul economic marxist) şi alţii. Textele conferinţelor aveau să fie publicate în volumul Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, 1924. Vezi tema 16. 3. 4. I.N.Angelescu Politica economică a României faţă de politica imperialistă, Bucureşti, 1923, p.8-9. Politica economică a României Mari, Bucureşti, 1919, 5. Idem, p.27. Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, 6. S.Zeletin Bucureşti, 1991, p.98. Neoliberalismul, Bucureşti, 1927, p.71. 7. Idem, Vezi tema 16. 8. 9. V.N.Madgearu Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, 1995, p.91. Ibidem, p.69. 10. Două chestiuni privitoare la mişcarea noastră 11. I.Răducanu cooperativă, Bucureşti, 1906,p.26 Problemele economice şi financiare, Bucureşti, 1927, 12. G.Taşcă p.188. Liberalism şi corporatism în „Analele economice şi 13. Idem, statistice”, 1937, 1-2, p.4 şi următoarea 14. M.Manoilescu Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Bucureşti, 1986, p.87-89. p.72-86. 15. Ibidem Bertil Ohlin (1898-1987), economist neoliberal suedez, 16. exponent al Şcolii de la Stockholm, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1977). Firmin Oulès, economist elveţian care s-a referit critic, 17. în lucrarea sa de doctorat, la teoria protecţionistă a lui M.Manoilescu. 18. Mark Blaug, economist britanic contemporan, specialist în istoria gândirii economice 19. M.Manoilescu op.cit. p.195-213. p.289 20. Ibidem, Numele său la naştere: Gaston Boeuve 21. Un veac de frământări sociale, Bucureşti, 1969, p.298. 22. L.Pătrăşcanu 339