Din Istoria Politiei Romane (1919-1940)- Licenta

ACADEMIA DE POLIŢIE „Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

DIN ISTORIA POLIŢIEI ROMÂNE (1919-1940)

Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. NICOLAE ISAR Candidat:

RADU AUREL

Bucureşti 2005

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Cuprins

Cuprins .................................................................................................................... 1 LISTA ABREVIERILOR ...................................................................................... 2 INTRODUCERE .................................................................................................... 3 I. Evoluţie sau involuţie legislativă. De la legea lui Vasile Lascăr la legea excepţională din 1916 ............................................................................................. 8 II. Organizarea poliţienească în primul deceniu interbelic (1918-1928) .............. 13 a) Organizarea poliţiei din punct de vedere legislativ ....................................... 13 b) Organizarea poliţiei în teritoriile româneşti unite cu Ţara ............................ 19 c) Probleme poliţieneşti în primul deceniu interbelic ....................................... 29 III. Legea de organizare a poliţiei din 8/21 iulie 1929 .......................................... 40 IV. Organele poliţieneşti în anii 1930-1940 .......................................................... 52 V. Siguranţa Generală a Statului ........................................................................... 61 VI. Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti ..................................................... 71 CONCLUZII ......................................................................................................... 83 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ............................................................................ 88 LISTA ANEXELOR ............................................................................................. 94

-1-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

LISTA ABREVIERILOR

C.N.R.C.

Consiliul Naţional Român Central

D.A.N.I.C.

Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale

ed.

Ediţia

Edit.

Editura

f.

fila, filele

f.a.

fară an

f.edit.

fără editură

p.

pagina

pp.

paginile

Reg.

Regulament

S.S.I.

Serviciul Special de Informaţii

vol.

volumul

-2-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

INTRODUCERE

Poliţia are un rol major în organizarea instituţională a unui Stat, având misiunea grea şi delicată în acelaşi timp, de menţinere a ordinii şi siguranţei interne, de apărarea a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, drepturi specifice statului democratic. Istoriografia noastră înregistrează puţine lucrări care să trateze acest subiect, de aici şi interesul pentru o temă prea puţin studiată şi aprofundată. Limitele cronologice ale lucrării de faţă corespund în linii mari perioadei interbelice, mai precis perioadei dintre anii 1919-1940. Lucrarea îşi propune să prezinte organizarea instituţiei poliţiei din punct de vedere legislativ, cât şi o mai bună încadrare a acesteia în realităţile politice ale perioadei interbelice. În atingerea acestui ţel am utilizat un material bibliografic cât mai extins posibil, astfel încât „rezultatul” sa fie cât mai aproape de cercetarea istorică ştiinţifică şi de „adevărul istoric”. În abordarea temei de faţă am urmărit ca prim pas lucrările apărute în perioada interbelică care abordează tangenţial acest subiect. Dintre acestea se remarcă lucrările publicate de către D.E. Bianu, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, care a deţinut şi funcţia de director general al Poliţiei si Siguranţei Statului şi anume Ordinea obştească şi respectiv Ştiinţa veghei şi pazei publice: îndreptar practic profesional publicate în 1938 şi respectiv 1941. În ultima lucrare menţionată sunt cuprinse „indicaţii” privind serviciul de pază, măsurile care se iau în cazul diverselor întruniri publice, lucrarea fiind un adevărat „manual poliţienesc”. Pentru capitolul privind Siguranţa Generală a Statului am folosit

-3-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

lucrarea lui Dimitrie Mântulescu, doctor în drept care a deţinut şi funcţia de şef al Serviciului de Informaţii din Direcţia Generală a Poliţiei, Poliţie politică şi poliţie de siguranţă de Stat, apărută la Bucureşti în 1937, lucrarea lui Theodor Culitza, Poliţie de informaţiuni şi contrainformaţiuni apărută în 1938 şi cea a lui Ion Negoescu, Poliţia şi Siguranţa apărută în 1945. Dintre lucrările recente se remarcă lucrare lui Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti: de la Cuza la Ceauşescu care m-a ajutat în clarificarea unor probleme ce ţineau de organizarea Siguranţei Statului. Pentru capitolul referitor la prefectura Poliţiei Capitalei am folosit lucrările apărute în perioada discutată şi anume Istoricul poliţiei Capitalei: fosta Agie, a lui V.V. Daşchevici, inspector de poliţie care a avut o impresionantă activitate publicistică, fiind şi directorul revistei poliţieneşti „Paza poliţienească, administrativă şi socială” apărută la Bucureşti între anii 1921-1932, 1938-1940 şi lucrarea Aspecte din viaţa poliţiei capitalei a lui Gabriel Marinescu, director al Prefecturii Poliţiei Capitalei în ultima decadă interbelică. Singurele lucrări referitoare la istoricul instituţiei poliţiei au fost publicate în ultimul deceniu, dintre acestea remarcându-se lucrarea lui Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române şi cea a lui Lazăr Cârjan, Istoria poliţiei române de la origini până în 1949, ambele apărute în anul 2000. Aceste lucrări prezintă evoluţia instituţiei mai ales din punct de vedere legislativ, însă faptul că aparatul critic nu este întocmit într-un mod ştiinţific aduce un prejudiciu major lucrărilor, datorită imposibilităţii aprofundării unora din informaţii. Alte lucrări privesc probleme mai generale şi anume: organizarea Ministerului de Interne şi a instituţiilor subordonate. Astfel în 1942 apare lucrarea

-4-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

lui Ion Toma intitulată Ministerul Internelor, însă având în vedere contextual în care a fost scrisă, lucrarea are un handicap major, fiind vizibil influenţată politic. Autorul arată ineficienţa organizatorică a instituţiilor subordonate Ministerului de Interne, susţinând în acelaşi timp lărgirea atribuţiilor şi autorităţii instituţiilor subordonate acestuia. O lucrare fundamentată care tratează acest subiect este cea intitulată Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944) a lui Vasile Bobocescu, lucrare care abordează în mod ştiinţific tema. În primul rând am realizat istoricul instituţiei din punct de vedere legislativ, începând cu prima lege organică ale poliţiei, cea iniţiată de ministrul de interne liberal, Vasile Lascăr, culminând cu legea de organizare a poliţiei din 21 iulie 1929. În acest sens, de un real folos a fost Codul de legi al lui C. Hamangiu. Pe baza acestor legi am putut realiza şi anexele lucrării care prezintă schematic evoluţia instituţiei din punct de vedere legislativ, ceea ce facilitează o mai bună înţelegere a problemei. Pentru Legea de organizare a poliţiei din 21 iulie 1929 am folosit atât textul legii, de un real folos fiind şi discursul rostit de I.Gr. Perieţeanu în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 26 iunie 1929 în calitate de raportor al legii asupra organizării poliţiei. Unul din fruntaşii Partidului Naţional-Ţărănesc, D.R. Ioaniţescu a avut un rol important în elaborarea şi adoptarea legii poliţiei, în broşura Lege pentru organizarea poliţiei generale a Statului fiind prezentată sub forma unui scut istoric evoluţia instituţiei poliţiei, problemele acesteia şi spiritul novator pe care noua lege îl aduce. Pentru organizare şi atribuţiile poliţieneşti ale jandarmeriei rurale am recurs la lucrările care se ocupa de istoricul jandarmeriei dintre care se remarcă lucrarea Istoria jandarmeriei române, lucrare coordonată de Anghel Andreescu şi

-5-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

pentru perioada interbelică lucrarea lui Miron Ovidiu Marin, Jandarmeria română în perioada interbelică (1919-1941): mit şi realitate. Alte lucrări utilizate sunt cele ale lui Constantin Gheorghe, O istorie a internelor în date, un adevărat „instrument de lucru” şi cea intitulată Miniştrii de interne ai României (18622001), care a fost de un real ajutor în realizarea anexei Miniştrilor de Interne şi nu numai. Pentru buna încadrare din punct de vedere istoric am consultat tratatul de Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, lucrarea lui Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi(1916-1938) apărută la Bucureşti în 1996 ş.a. În vederea unei mai bune documentări asupra temei, am cercetat „periodicele poliţieneşti” care se găsesc astăzi la Biblioteca Academiei Române şi cărora le-am acordat un interes sporit în vederea clarificării problemelor instituţiei şi în special a dezideratelor funcţionarilor poliţieneşti. De multe ori, însă, acestea prezintă un punct de vedere „oficial”, în coloanele revistelor fiind elogiate persoanele aflate la conducerea instituţiei, fiind neglijate problemele majore cu care poliţia se confrunta. Astfel, în coloanele ziarelor nu am găsit nici o referire la mişcările de extremă dreapta şi stânga, având în vedere că în această perioadă organele de poliţie s-au aflat într-o perpetuă confruntare cu aceste organizaţii. În această perioadă au existat peste zece astfel de publicaţii, toate fiind în proprietatea diverşilor funcţionari poliţieneşti (inspectori de poliţie, şefi de poliţie), care îşi propuneau să reprezinte interesele instituţiei şi funcţionarilor poliţieneşti, multe dintre aceste având un timp de apariţie efemer, totalizând doar câteva apariţii. Dintre cele care au apărut pe o perioadă îndelungată au fost cele

-6-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

din Bucureşti, „Paza poliţienească, administrativă şi socială”, „Poliţia modernă” şi „Revista poliţiei”, iar dintre cele din provincie se remarcă revista „Poliţia” care a apărut la Cluj timp de două decenii (1920-1940). În ceea ce priveşte informaţiile culese din arhivă, acestea au fost extrase din fondul Direcţia Generală a Poliţiei, aflat la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale. Acesta este unul dintre cele mai importante fonduri care conţine documente care privesc instituţia poliţiei române şi nu numai. Dintre documentele cercetate au fost cupurile din ziare, notele şi rapoartele informative ale Inspectoratelor Regionale de Poliţie şi ale brigăzilor de siguranţă, telegrame secrete care priveau în mod deosebit siguranţa şi ordinea în Stat, minorităţile naţionale, în special maghiarii şi evreii, mişcările de extremă dreapta şi stânga. Am optat pentru prezentarea istoricului poliţiei române până în 1940, ca an de sfârşit al lucrării de faţă, datorită faptului că instituţia poliţiei intră întră într-o nouă fază istorică, prin proclamarea României ca stat naţional legionar, având ca principală consecinţă eliminarea fizică a vechii elite poliţieneşti care contribuise la reprimarea legionară şi acapararea principalelor funcţii de conducere a organelor poliţieneşti. Totodată, datorită bogatului material documentar, am considerat că perioada de după această dată poate fi abordată de alte studii care să analizeze evoluţia poliţiei după data de 6 septembrie 1940, în anii de desfăşurare a celui deal doilea război mondial sau după.

-7-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

I. Evoluţie sau involuţie legislativă. De la legea lui Vasile Lascăr la legea excepţională din 1916

Existenţa şi evoluţia societăţii omeneşti nu poate fi concepută fără asigurarea liniştii şi ordinii publice, fără recunoaşterea şi respectarea drepturilor omului, atributele fundamentale ale oricărei comunităţi umane. Instituţia poliţiei are un rol important în stat prin măsurile de ordine şi siguranţă pe care le impune. Instituţia trebuie organizată în aşa mod încât să corespundă menirii pe care o are, „aceea de a fi în mod efectiv santinele neadormită a siguranţei cetăţeneşti, păzitoarea persoanelor şi proprietăţii lor şi să fie cu tact şi pricepere, fără nesocotirea acelor garanţii publice, peste care orice autoritate nu poate trece fără a deveni arbitrară şi excesivă”1. În ceea ce priveşte definirea noţiunii de poliţie se impune atenţiei noaste definiţia care apare în Enciclopedia României de la 1938. Cuvântul poliţie derivă de la πολιτια (gr.), care însemna „activitate de Stat”, de la grecescul πολης (oraş), adică activitate de interes public, şi a fost asimilat şi preluat succesiv de diverse naţiuni, în acelaşi înţeles larg care, pe atunci cuprindea în sine întreaga gospodărire, guvernare şi administrare a treburilor obşteşti2. În ţara noastră termenul a pătruns pe filieră grecească în timpul domnilor fanarioţi. Un rol important în dezvoltarea instituţiei poliţiei, în aşezarea acesteia pe principii moderne de conducere, stabilirea atribuţiilor acesteia, care nu de puţine ori au dat naştere la conflicte, l-au avut reformele ministrului de interne liberal,

1 2

Alex. Călătorescu, Manual practic de poliţie urbană, Bucureşti, Edit. „Valuna”, 1940, p. 9. Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 314.

-8-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Vasile Lascăr (1902-1904). El dorea să facă din poliţie „o a doua magistratură a ţării”, de numele lui legându-se prima lege organică a poliţiei prin care se pun bazele moderne ale poliţiei generale a statului într-o formulă unitară, concepută pe realităţi româneşti şi după principii ştiinţifice moderne3. Aceste principii moderne priveau unitatea de conducere şi execuţie, admisibilitatea prin care se urmărea o mai bună selecţionare a personalului poliţienesc, stabilitatea personalului şi moralizarea deprinderilor poliţieneşti4. Take Ionescu, membru al Partidului Conservator, în discuţia „Legii asupra organizării poliţiei generale a statului” din 1903 spunea în şedinţa Senatului din 25 ianuarie 1903 că „poliţia, domnilor, este prin natura ei chiar, cel din urmă organ în Stat la care trebuie să ne gândim”5. În ceea ce priveşte unitatea de conducere şi execuţie, prin reforma lui Vasile Lascăr poliţia generală a statului era pusă sub autoritatea directă a Ministerului de Interne, iar execuţia ei în sarcina ofiţerilor şi agenţilor poliţieneşti, sub conducerea în capitală a prefectului de poliţie, iar în celelalte oraşe şi judeţe a prefecţilor de judeţ; în plăşi, sub aceea a subprefectului şi revizorului comunal, iar în comunele rurale sub conducerea primarului6. Însă acest principiu a rămas mai mult un deziderat sub Vasile Lascăr deoarece nu erau clar stabilite atribuţiile de poliţie ale funcţionarilor din cadrul Ministerului de Interne7. Un rol important l-a avut statuarea principiului selecţionării personalului poliţienesc, lucru ce presupunea recrutarea personalului superior poliţienesc pe baze meritorii, în funcţie de titlurile academice şi pregătirea profesională.

3

Eugen Bianu, Ordinea Obştească, Bucureşti, f.edit., 1938, p. 60. Ibidem, p. 61. 5 Lege asupra organizării poliţiei generale a Statului,Bucureşti, Imprimeria Statului, 1920, p. 32. 6 Eugen Bianu, Op. cit., p. 60. 7 D.R. Ioniţescu, Lege pentru organizarea poliţiei generale a Statului, Curierul Judiciar, Bucureşti, 1929, 65. 4

-9-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Personalul inferior trebuia să treacă probe de capacitate şi aptitudini printr-un examen. Vasile Lascăr a dorit să facă din ofiţerii de poliţie adevăraţi magistraţi, iar agenţii poliţieneşti să fie nişte auxiliari pregătiţi şi conştiincioşi8. Acest lucru a însemnat creşterea competenţei instituţiei poliţiei deoarece în cadrul instituţiei au pătruns o serie de licenţiaţi în drept. Un principiu fundamental al legii a fost stabilitatea organelor poliţieneşti. De aceea se înfiinţează un tribunal disciplinar, independent de fluctuaţiile politice. Din păcate acest principiu nu era suficient respectat deoarece tribunalul disciplinar nu avea atribuţii precise, pentru ca stabilitatea să-i pună pe funcţionari la adăpost de mutările abuzive9. Prin legea Vasile Lascăr s-a urmărit scoaterea poliţiei din luptele politice, depolitizarea instituţiei, îndepărtarea din poliţie a clientelei politice urmărind în acelaşi timp sporirea numărului poliţiştilor inferiori10. Odată cu Legea lui Lascăr este reformată şi Poliţia Capitalei care primeşte o înfăţişare nouă. Numărul sergenţilor de oraş sporeşte şi se suprimă multe posturi superioare care „păreau inutile”11. Din păcat aceste principii moderne de conducere care au reprezentat importanţa acestei legi au fost modificate printr-o suită de legi şi decrete-legi care i-au succedat. Ca poliţie administrativă, legea lui Lascăr a fost ideală, însă îi lipsea partea informativă, tocmai cea mai importantă12, mai ales că în 1907 a fost anul răscoalei ţărăneşti. Răscoala de la 1907, datorată situaţiei economico-sociale a ţărănimii, a determinat în cadrul Ministerului de Interne necesitatea înfiinţării

8

Eugen Bianu, Op. cit., p. 60. D.R. Ioaniţescu, Op. cit., 63. 10 Eugen Bianu, Op. cit., p. 62. 11 Lazăr Cârjan, Istoria poliţiei române de la origini până în 1949, Bucureşti, Edit. Vestala, 2000, p. 125. 12 Ion Negoescu, Poliţia şi Siguranţa, Bucureşti, Imprimeriile Ziarului „Curierul”, 1945, p. 13. 9

-10-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

„unei mici organizaţii de informaţiuni” care ajunge în 1908 să-şi creeze ramificaţii în întreaga ţară, în oraşele importante, precum şi în străinătate. Au fost puse astfel bazele unei poliţii de siguranţă de stat, ce acţiona ca ramură superioară a poliţiei politice generale şi a unui serviciu de informaţii13. Cel care a organizat serviciul se siguranţă a statului a fost Iancu Panaitescu: „el a dat acea organizare care face mândria unei ţări şi care şi-a dovedit cu prisosinţă temeinicia, în vremurile de linişte, ca şi în vremea de mare cumpănă prin care am trecut”14. Guvernul otoman a intervenit chiar pentru trimiterea lui la Constantinopol pentru organizarea poliţiei turceşti. Un rol important în înfăptuirea idealului de unitate naţională a revenit organelor Ministerului de Interne, în special a celor poliţieneşti, în care activa şi poliţia de Siguranţă de Stat, ce constituia principalul organ de informaţii şi contrainformaţii al statului român15. Prin legea lui Grigore Cantacuzino din 17 iunie 1905 s-au modificat profund principiile selecţionării personalului şi stabilităţii. Prin noua lege se permite reintrarea în poliţie a vechilor poliţişti „experimentaţi şi merituoşi”16. Astfel scad exigenţele privind condiţiile de studii prevăzute la încadrare, vechii poliţişti putând reintra în poliţie, deşi nu îndeplineau condiţiile de admisibilitate ale legii, cu condiţia să treacă un examen de capacitate şi să fi servit cel puţin un an în poliţie. Nu mai era obligatoriu să aibă studii juridice considerându-se a fi suficiente alte titluri universitare sau numai Şcoala de Ştiinţe de Stat, care era

13

Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 197. Ion Negoescu, Op. cit., p. 15. 15 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 203. 16 Alex. Călătorescu, Op. cit., p. 12. 14

-11-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

şcoală particulară17. Astfel militarii în rezervă începând de la gradul de locotenent puteau accede la funcţiile superioare din poliţie. Prin legea din 15 martie 1907 a lui Ion I.C. Brătianu, ministru de interne, este desfiinţat examenul de capacitate şi aptitudine la trecerea în poliţie, fiind prima lege votată de noul guvern liberal D. A. Sturza18. Se suspendă stabilitatea funcţionarilor poliţieneşti şi administrativi şi se prevedea ca numirea şi înlocuirea din funcţie să se facă prin formalitatea decretului regal19. Această lege va fi abrogată de cea din 28 martie 1908 care prevedea că în atribuţia Consiliului Administrativ Superior intra dreptul de a examina pe ofiţerii de poliţie şi a-i judeca pentru abaterile disciplinare. Prin legea Ion I. C. Brătianu din 25 martie 1908 s-a trecut Siguranţa Generală a Statului în sarcina Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale iar personalul special de siguranţă de pe lângă poliţiile din ţară a trecut în cadrul Direcţiei. S-a creat un Inspectorat General de Poliţie, care a fost pus sub conducerea Ministerului de Interne; s-au creat poliţiile de frontieră şi porturi20. Prin legea Take Ionescu (20 iunie 1913), de organizare a serviciilor administrative centrale din Ministerul de Interne era prevăzută o mai bună stabilitate, nefiind permisă revocarea şi punerea în disponibilitate fără prealabila hotărâre a autorităţii disciplinare. Prin legea excepţională din 1916, s-a creat posibilitatea pătrunderii în cadrul poliţiei a sergenţilor-majori, a sergenţilor instructori şi a altor elemente fără pregătire profesională adecvată atribuţiilor pe linie de poliţie. Prin statutul din 1925 s-a confirmat şi s-a dat stabilitate 17

Constantin Gheorghe, O istorie a internelor în date, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2001, p. 65. 18 Ibidem, p. 65. 19 Eugen Bianu, Op. cit., p. 63. 20 Alex. Călătorescu, Op. cit., p. 13.

-12-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

personalului care a intrat în poliţie din 1905, fapt ce a însemnat „recunoaşterea” declinului instituţiei21.

II. Organizarea poliţienească în primul deceniu interbelic (1918-1928) a) Organizarea poliţiei din punct de vedere legislativ

În primul deceniu interbelic poliţia română a funcţionat sub incidenţa legilor şi regulamentelor de dinainte de război, în special a legii de organizare a poliţiei, adoptată în vremea ministrului de interne liberal Vasile Lascăr (19021904, cu modificările ulterioare) şi într-o mai mică măsură sub influenţa legilor generale din prima decadă postbelică. Astfel activitatea poliţiei urbane s-a exercitat în baza Legii poliţiei comunale urbane din 19 decembrie 1902, modificată prin Legea asupra organizării Poliţiei generale a statului din 1 aprilie 1903 şi prin Legea pentru unificarea administrativă din 13 iunie 1925. Poliţia comunală în comunele rurale se executa în baza Legii privitoare la poliţia rurală din 1868, modificată prin Legea pentru unificarea administrativă din 1925, iar poliţia ţarinilor se realiza de guarzii comunali, conform Legii din 1 mai 1923 şi a Regulamentului asupra serviciului sergenţilor rurali din 13 octombrie 1904,

21

Eugen Bianu, Op. cit., p. 63.

-13-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

precum şi a Regulamentului asupra serviciului agenţilor auxiliari ai poliţiei generale a statului din 20 iunie 190322. În prima decadă interbelică din Ministerul de Interne s-au desprins direcţii care îngreunau buna desfăşurare a activităţii, trecând în cadrul ministerelor nou înfiinţate (Direcţia Generală a Poştei, Telegrafului şi Telefoanelor, trece prin Legea din 28 martie 1926 la Ministerul Lucrărilor Publice, Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil, trece prin Legea din 25 aprilie 1922 la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, creat la 30 martie 1920, Direcţiunea Generală a Serviciului Penitenciarelor trece prin Legea din 23 aprilie 1914 la Ministerul Justiţiei, Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului trece prin Legea din 31 decembrie 1927 la Ministerul Finanţelor)23. În perioada menţionată, Ministerul de Interne a fost împărţit în organe centrale din care făceau parte: Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţiunea Administraţiei şi Personalului, Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă şi organe exterioare (teritoriale) din care făceau parte: Prefectura Poliţiei Capitalei, Inspectoratele regionale de poliţie şi siguranţă, Chesturile de poliţie din oraşele reşedinţă de judeţ, Brigăzile sau Serviciile de siguranţă şi Poliţiile din oraşele nereşedinţă de judeţ, din porturi, gări şi puncte de frontieră. Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale în perioada 1924-1929, a fost condusă de un director general ajutat de un subdirector având următoarea structură împărţită în organe centrale şi teritoriale. Din organele centrale făceau parte: Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţia Administraţiei şi Personalului, Direcţia Poliţiei de Siguranţă. În cadrul acesteia din urmă intrau 22

Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, f.a. , pp. 156-157. 23 Ibidem, p. 80.

-14-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Serviciul Siguranţei, Serviciul Controlului Străinilor şi patru Brigăzi Centrale conduse de un inspector general. Brigada I avea ca obiectiv urmărirea informativă a partidelor politice de centru şi de dreapta, a studenţilor şi ziariştilor. Brigada a II-a se ocupa cu cercetările de drept comun. Brigada a III-a avea ca obiectiv urmărirea partidelor politice de stânga şi a organizaţiilor legale şi ilegale. Brigada a IV-a se ocupa cu strângerea de informaţii asupra străinilor ce se aflau în Bucureşti24. Au existat şi alte categorii de poliţii: poliţia sanitară, vamală, poliţia monopolului vânzării băuturilor spirtoase, poliţia măsurilor şi greutăţilor, poliţia vânzării, posedării şi portului armelor, poliţia servitorilor, poliţia teatrelor care funcţiona conform prevederilor legii pentru administrarea teatrelor şi controlul spectacolelor din 1926, poliţia presei, poliţia vieţii religioase, poliţia circulaţiei25. După război au existat Subinspectorate Generale de Siguranţă la Chişinău, Cernăuţi, Cluj şi Constanţa. Prefecturi de Poliţie erau în număr de 10 la: Bucureşti, Brăila, Chişinău, Cetatea Albă, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ismail, Ploieşti. Existau 81 de Poliţii de oraşe, 21 de Servicii Speciale de Siguranţă, 47 de Brigăzi Speciale de Siguranţă, 6 Sub-brigăzi Speciale de Siguranţă, 26 de Poliţii de porturi şi 22 de Poliţii de gări26. Conform legilor mai sus menţionate, ofiţerii şi agenţii de poliţie se aflau sub conducerea în Bucureşti, Iaşi, Craiova, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi, Braşov, Cluj, Timişoara, Oradea şi Sibiu, a prefecţilor de poliţie, iar în celelalte oraşe şi restul judeţului a prefecţilor de judeţ. În oraşele specificate, serviciul poliţiei

24

C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XI-XII (1922-1926), p. 350. Ibidem, p. 393. 26 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 56/1920, f. 32-33. 25

-15-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

funcţiona independent de prefectura judeţului, având circumscripţii poliţieneşti, conduse de un comisar de poliţie27. Cea mai dezvoltată organizare o avea poliţia oraşului Bucureşti care era organizată în organe interioare şi exterioare. La centru ca organe interioare era serviciul siguranţei şi al poliţiei administrative, cu diferite servicii alăturate. Aceste servicii aveau câte 6 birouri fiecare. Ca organe exterioare erau inspectoratele de poliţie, sergenţii de oraş, comisariatele şi oficiile speciale de poliţie. Capitala era împărţită din punct de vedere al execuţiei serviciului în circumscripţii cu denumirea de comisariate28. Comunele urbane erau împărţite în circumscripţii, cheltuielile pentru întreţinerea localurile poliţieneşti (încălzire, iluminat, mobilier, echipamentul sergenţilor de oraş) fiind în atribuţiile administraţiei locale comunale. În celelalte comune urbane, serviciul poliţiei era realizat de prefectura judeţului, fiind condus în oraşele Brăila, Ploieşti, Constanţa, Ismail, Tighina, Cetatea Albă de către un prefect de poliţie, iar în celelalte oraşe de un poliţist. În comunele urbane nereşedinţă de judeţ, serviciul poliţei era condus de un comisar sau subcomisar. În gări, puncte de frontieră, porturi, de un serviciu special de poliţie, condus de un comisar sau subcomisar. În ceea ce priveşte zona rurală, organul de executare a serviciului de poliţie în comunele rurale era jandarmeria. Corpul jandarmeriei făcea parte integrantă din armată şi era compusă din regimente de jandarmi care erau grupate şi comandate după normele de organizare a armatei, în brigăzi. Regimentele se

27

M. Buzescu, Călăuză poliţienească, Tipografia „Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1925, pp. 1417. 28 Victor Onişor, Poliţia urbană, rurală şi organizaţiunea ei în „Poliţia”, Cluj, Anul IV, nr. 9, 1923, p. 85.

-16-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

împărţeau în batalioane, companii, plutoane, secţii şi posturi de jandarmi, fiecare comună rurală având un post de jandarmi condus de un jandarm-plutonier sau „şef de post”29. Comandanţii de companii, de plutoane, de secţii şi şefii de posturi pentru tot ce priveşte serviciul de poliţie, precum şi executarea legilor se aflau sub ordinele prefecţilor de judeţe şi executau ordinele pe care le primeau. Şefii de posturi şi de secţii (mai multe posturi formează secţia de jandarmi, conform Legii din 25 martie 1908, art. 3) erau datori a executa în această privinţă ordinele date direct lor de administratorii de plăşi respectivi. Jandarmii erau datori a respecta ordinele în ceea ce priveşte siguranţa şi ordinea publică date de primar şi notari. Jandarmeria, ca parte întregitoare a armatei, se afla sub ordinele Ministerului de Război, pentru tot ce priveşte disciplina, comandamentul şi justiţia militară a trupei; depindea de Ministerul de Interne pentru tot ce priveşte siguranţa publică şi menţinerea ordinii, sub ordinele Ministerului de Justiţie pentru atribuţiile de poliţie judiciară. Pentru atribuţiile de poliţie judiciară şefii imediat superiori ai unităţilor de jandarmerie sunt judecătorii de instrucţie şi procurorii în circumscripţia lor30. În ceea ce priveşte îndatoririle de poliţie judiciară sau represivă, ofiţerii de poliţie stau sub controlul Parchetelor Generale de pe lângă Curţile de Apel, numindu-se auxiliari ai Ministerului Public. Sunt ofiţeri de poliţie şi auxiliari ai Ministerului Public: inspectorii generali de poliţie şi siguranţă, prefecţii de poliţie afară de cei din Bucureşti şi Iaşi, directorii Prefecturilor de poliţie şi ai Poliţiilor, subdirectorii, subinspectorii 29

Miron, Ovidiu Marin, Jandarmeria română în perioada interbelică (1919-1941): mit şi realitate, Lugoj, Edit. Dacia Europa Nova, 2003, 34. 30 Victor Onişor, Poliţia urbană, rurală şi organizaţiunea ei în „Poliţia”, Cluj, Anul IV, nr. 9, 1923, p. 86.

-17-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

generali de poliţie şi siguranţă, comisarii, comisarii speciali de siguranţă şi ajutoarele lor, subcomisarii şi jandarmii rurali. Îndeplinesc pe lângă atribuţiile speciale ale funcţiei lor şi pe acele de ofiţeri de poliţie: subprefecţii, pretorii, notarii, agenţii vamali la punctele unde nu vor fi ofiţeri de poliţie, şefii şi subşefii de gări sau înlocuitorii lor la gările unde nu vor fi ofiţeri de poliţie, ofiţerii şi subofiţerii de grăniceri în zona de frontieră doar în cazul descoperirilor de crime şi delicte. Îndeplinesc pe lângă atribuţiile speciale ale funcţiei lor şi pe acelea de agenţi de poliţie: şefii de garnizoană din comunele rurale, guarzii vamali, cantonierii şi şefii de cantonieri ai şoselelor şi judeţelor, cantonierii şi şefii de cantonieri telegrafopoştali, factorii poştali rurali, pădurarii şi confiniştii statului, guarzii câmpeni comunali. Numai ofiţerii de poliţie au dreptul de a încheia acte pentru constatarea infracţiunilor la legi şi regulamente. Agenţii de poliţie au datoria de a informa pe ofiţerii de poliţie de orice infracţiune sau eveniment

mai important care se

întâmplă în locul unde fac serviciul. Competenţa ofiţerilor şi agenţilor de poliţie este limitată în interiorul comunei sau circumscripţiei în care funcţionează; în caz de flagrant delict ei pot continua să investigheze şi în comunele sau circumscripţiile vecine, cu îndatorirea de a vesti despre acest lucru autorităţile poliţieneşti locale. Directorul Siguranţei Generale a statului, inspectorii şi subinspectorii generali de poliţie şi siguranţă, şefii şi subşefii de servicii de siguranţă, comisarii speciali de siguranţă şi ajutoarele lor pot instrumenta în toată ţara. Ministrul de Interne, prefecţii de judeţe şi prefecţii de poliţie ai Capitalei şi Iaşului, pot da

-18-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

ofiţerilor şi agenţilor de poliţie însărcinări speciale de serviciu în tot cuprinsul teritoriului, peste care se întinde autoritatea lor. Poliţia rurală se exercită de pretori, jandarmi, notari şi primari, care aveau dreptul să aplice şi amenzi în cazuri de contravenţii31. S-a prevăzut imediat după război, ca tot personalul netitrat, fie că sunt din administraţia centrală, sau în serviciul exterior de poliţie şi siguranţă, care fusese numit sau înaintat pe baza legii măsurilor excepţionale din 1916, urmează să fie selecţionat în interval de un an de la încheierea păcii. Dacă într-un an ei nu au fost înlocuiţi, rămân în funcţiile ocupate ca şi cum ar îndeplini condiţiile prevăzute de lege. Cei titraţi, licenţiaţi în drept erau numiţi de drept în condiţiile legii32. Astfel se urmărea modificarea prevederile Legii excepţională din 1916. În decembrie 1920 se aduc modificări la Legea pentru controlul străinilor, controlul stabilimentelor publice şi se prevede înfiinţarea unui birou al populaţiei. În comunele urbane pe lângă fiecare poliţie şi în comunele rurale pe lângă primării, se înfiinţează câte un birou al populaţiei cu atribuţii de a înscrie într-un registru pe toţi românii şi străinii majori şi minori care au reşedinţă în comună, să se ocupe cu actele de stare civilă: naşteri, adopţii, căsătorii, decese33.

b) Organizarea poliţiei în teritoriile româneşti unite cu Ţara

31

Legea pentru poliţia rurală din 1868 apud Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc român unificat, Oradea, Tipografia „Cosmos”, 1927, p. 129. 32 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 56/1920, f. 242. 33 Ibidem, dosar 59/1920, f. 19.

-19-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

La sfârşitul primului război mondial în teritoriile româneşti alipite Basarabia, Bucovina şi Transilvania deşi dispăruseră administraţia, aparatul poliţienesc şi serviciile secrete ale statelor învinse, a dominat timp de mai mulţi ani anarhia, dezordinea şi haosul34. După război, România Mare reprezenta un Stat de mărime medie între statele europene, cuprinzând între hotarele sale fireşti 295049 km2, faţă de numai 137000 km2 înainte de 1918 şi o populaţie de peste 15 milioane locuitori în comparaţie cu circa 7250000 locuitori din aceiaşi perioadă35. Această dublare a suprafeţei cât şi a populaţiei a reprezentat o „piatră de încercare” pentru administraţia românească. O altă problemă a reprezentat-o minorităţile naţionale pentru că prin întregire, în anul 1920, în jur de 30% din populaţie era formată din minorităţi, faţă de 8% înainte de război: „minorităţile naţionale trebuie să fie supravegheate, acţiunile iredentiste trebuind să fie reprimate, acest rol revenind instituţiei Siguranţei statului”36.

Astfel, procesul de integrare politică şi

administrativă a provinciilor româneşti n-a fost simplu. Instituţia poliţiei din Regat s-a extins treptat atât în Basarabia şi Bucovina, cât şi în Transilvania, aşa că, putem afirma că în momentele imediat următoare, unificarea constituia o realitate37. De la 21 iunie 1921 organizarea poliţiei a fost uniformizată pe întreg teritoriul României Mari. Prin decretele legi ale guvernelor Marghiloman şi generalul Coandă se extinde după 27 martie, respectiv 11 noiembrie 1918, în Basarabia şi respectiv Bucovina organizarea

34

Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 147. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Edit. Paideia, 1994, p. 93. 36 „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, Anul I, nr. 2, 1925, p. 8. 37 Lazăr Cârjan, Istoria poliţiei române de la origini până în 1949, Bucureşti, Edit. Vestala, 2000, p. 250. 35

-20-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

poliţiei şi a siguranţei din Vechiul Regat. În Transilvania prin decretul-lege din 13 martie 1919 şi cel din 26 iunie 1919 se înfiinţează un serviciu de poliţie şi siguranţă. Prin decretul-lege din 22 iunie 1919 se statua faptul că Ministerul de Interne se împarte în Servicii speciale şi Servicii centrale. Din Serviciile speciale, Direcţia Generală a Închisorilor nu mai exista potrivit legii din 1913. Din serviciile

centrale

existau

Direcţia

Administraţiei

Generale,

Direcţia

Administraţiei Judeţene şi Comunale, Direcţia Secretariatului şi Personalului, Cabinetul ministrului, Serviciul arhitecturii38. Prin alt decret-lege din 18 septembrie 1919, inspectorii, subinspectorii, şefii şi subşefii serviciilor de siguranţă şi poliţie sunt investiţi cu calitatea de ofiţeri ai poliţiei judiciare în toată ţara39. Decretul din 16 noiembrie 1921 încadrează prefecturile regionale din Ardeal cu prefecturile de poliţie. În timpul stăpânirii ungare în Transilvania, singura poliţie consacrată prin legea XXI din 1881 era la Budapesta, aflată sub autoritatea ministerului de interne40. În oraşele transilvănene conducerea poliţiei era încredinţată căpitanilor de poliţie urbană, aceştia fiind auxiliari ai Ministerului Public, aflându-se sub autoritatea primarilor şi a prefecţilor. Căpitanii de poliţie aveau sub ordinele lor pe ofiţerii de poliţie şi pe gardişti41. Poliţia de siguranţă de stat îşi exercita prerogativele prin organele administrative, în zonele rurale prin prefecţi, subprefecţi şi prin pretori iar în zonele urbane prin primari şi auxiliarii lor, un rol important avându-l notarul comunal, instituţia notarilor fiind o instituţie de tradiţie

38

Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 90. Ibidem, p. 90. 40 Serghie Florescu, Organizarea poliţiei române în noile provincii în „Tribuna Poliţistului”, Chişinău, Anul I, nr. 5, 1929, p. 5. 41 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 194. 39

-21-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

în Transilvania42. La Budapesta exista un corp de detectivi care avea în atribuţii cercetarea infracţiunilor de drept comun, cât şi cele care priveau siguranţa de Stat. După Unire prin decrete-legi emise de Consiliul Dirigent se organizează poliţia pe întreg teritoriul Transilvaniei, atât în mediul rural, cât şi urban. Se înfiinţează cele 5 directorate (inspectorate) regionale de poliţie cu sediul la Braşov, Cluj, Oradea, Sibiu, Timişoara; mai apoi se extinde în Transilvania poliţia de Siguranţă de Stat. Prin Legea din 8 noiembrie 1922 se vor desfiinţa prefecturile regionale de poliţie din Braşov, Cluj, Oradea, Sibiu şi Timişoara. Organul creat pentru conducerea şi organizarea întregii activităţi în Transilvania a fost Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), care, încă de la sfârşitul lunii octombrie 1918, a început să ia o serie de măsuri politice, administrative şi militare. Aceste măsuri priveau organizarea şi pregătirea unei forţe militare capabilă să asigure ordinea şi liniştea în interior şi să intervină operativ acolo unde era cazul. S-au creat astfel Gărzile naţionale „organe de ordine şi informaţii ale mişcării naţionale a românilor” care erau formate din români (muncitori, ţărani, meseriaşi şi intelectuali) reîntorşi de pe frontul de luptă. Ele îndeplineau rolul de poliţie prin faptul că au contribuit la menţinerea ordinii, reprimarea actelor anarhice şi teroriste, organizau paza la sediile unor instituţii, în gări, la depozitele de alimente, poduri. Au supravegheat retragerea trupelor germane şi au întreprins acţiuni de informaţii şi contrainformaţii43. Cu aceasta s-a ocupat secţia militară din cadrul C.N.R.C., iar după 1 decembrie 1918, Consiliul Dirigent prin resortul de război. Gărzile naţionale asigurau atât

ordinea şi

siguranţa publică, apărau bunurile publice şi private, dar se îngrijeau şi de 42 43

Serghie Florescu, Op. cit., pp. 7-8. Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 84.

-22-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

aprovizionarea populaţiei şi întreţinea legături cu organele similare ale altor naţionalităţi44. Numărul membrilor Gărzilor naţionale a variat de la o zonă la alta, în funcţie de numărul locuitorilor; cei care făceau serviciul de gardă fiind plătiţi cu bani, mai rar în produse, de către localnici. Din punct de vedere organizatoric existau două formaţiuni, Garda naţională şi Garda civilă, prima fiind compusă exclusiv din soldaţi şi ofiţeri români, iar cea de-a doua din fruntaşi români mai în vârstă din zonele urbane sau rurale, aflaţi sub comanda unui subcomisar din localitate, făcând numai servicii locale45. Gărzile naţionale erau subordonate Consiliului naţional, dar şi comandamentului Gărzii centrale şi Consiliului Dirigent fiind organizate pe comitate, pe cercuri pretoriale (cercul electoral, district) şi pe comune46. În Transilvania un rol important l-a avut Ştefan Cicio Pop care a fost numit şef al armatei şi siguranţei publice la 12 decembrie 1918, el urmărind organizarea Consiliului Dirigent care îşi avea sediul la Sibiu. Acesta la 30 decembrie 1918 cere populaţiei înrolarea în rândul organelor de ordine şi în special a unităţilor de jandarmi47. După unirea Transilvaniei cu România, Consiliul Dirigent, prin decretul din 12 martie 1919 a hotărât ca serviciile de poliţie din oraşele municipii şi cu consilii să fie considerate instituţii de Stat, iar prin Ordonanţa Resortului Afacerilor Interne din 22 aprilie 1919 se stabilesc atribuţiile poliţiei de Stat, dintre care amintim: menţinerea ordinii publice şi a siguranţei interne a statului, apărarea libertăţii şi siguranţei persoanelor şi averii,

44

V. Arimia, Gărzile naţionale în lupta pentru înfăptuirea unităţii de Stat a României în „Revista arhivelor”, Anul XI, nr. 2, 1968, p. 154. 45 Ibidem, p. 155. 46 Ibidem, p. 164. 47 Anghel Andreescu, Octavian Burcin, Neculai Munteanu, Viorel Androne, Istoria jandarmeriei române , Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p. 43.

-23-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

prevenirea infracţiunilor48. În ceea ce priveşte organizarea se stabileşte ca în oraşele mai mari să funcţioneze un căpitănat de poliţie, iar în cele cu 10000 de locuitori un detaşament de poliţie49. În Basarabia şi în Transilvania au apărut probleme datorate vechilor funcţionari de Stat care aveau de regulă o atitudine ostilă faţă de noile realităţi politice. În Basarabia au fost trimişi funcţionari din administraţia de Stat şi cadre ale Ministerului de Interne (poliţişti, jandarmi) din Vechiul Regat50, însă necesităţile administrative nu au fost îndeplinite datorită lipsei persoanelor abilitate, în special a intelectualilor basarabeni. De aceea mulţi funcţionari din Vechiul Regat ajunşi în Basarabia au considerat trimiterea lor ca un exil întrucât această provincie era cea mai slab dezvoltată din cadrul statului român, ei recurgând adesea la abuzuri şi ilegalităţi pentru a se îmbogăţi şi a se întoarce cât mai repede acasă51. În Transilvania funcţionarii maghiari au refuzat să depună jurământul faţă de ţară şi au demisionat sau au fost destituiţi. Astfel în colaborare cu Serviciile de informaţii ale armatei, organele Ministerului de Interne au descoperit şi contracarat acţiunea guvernului ungar de a incita funcţionarii de Stat de origine maghiară din Transilvania, îndeosebi cei de la căile ferate, poştă, telefon şi de la alte instituţii publice, de a depune jurământul de fidelitate faţă de Statul român. Funcţionarii maghiari de la căile ferate au fost îndemnaţi să împiedice circulaţia regulată a trenurilor, să provoace ciocniri şi deraieri, urmărind subminarea economiei româneşti şi crearea unei stări de haos în rândul populaţiei,

48

Ion Sultănescu (coord.), M. Gaiţă, Din cronica poliţiei la curbura Carpaţilor, Buzău, Edit. MAD Linotype, 1996, p. 23. 49 Ion Sultănescu, Op. cit., p. 24. 50 Miron Ovidiu Marin, Op. cit., p. 18. 51 Ioan Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, Bucureşti, Edit. Tempus, 1994, p. 184.

-24-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

precum şi folosirea consecinţelor ei nefaste în propaganda din străinătate52. Tendinţa a fost aceea de a se înlătura funcţionarii poliţieneştii de origine maghiară din funcţiile deţinute aşa cum reiese din adresa din 22 februarie 1922 în care se spune că şefii de poliţie din localitatea limitrofă Salonta Mare cât şi întregul aparat poliţienesc este format din „unguri care nu prezintă nici o garanţie, care poartă şi acum uniforma ungurească”53. Intelectualii transilvăneni au intrat în Gărzile Naţionale făcând faţă necesităţilor atât în cadrul organelor administrative civile cât şi poliţieneşti sau militare54, spre deosebire de Basarabia. Pentru unificarea legislativă şi administrativă a ţării, guvernul dizolvă la 2 aprilie 1920 organele de conducere regională instituite prin actele de unire (Consiliul Dirigent din Transilvania şi Directoratele Ministeriale din Bucovina şi Basarabia). Din păcate în Transilvania au existat unele probleme legate de unificarea legislativă: „din anul 1918, până astăzi, timp de 5 ani, de când ţinuturile ardelene s-au alipit la Vechiul Regat, asistăm la tristul spectacol că nu s-a putut face unificarea legislativă”55. În Transilvania se aplica Codul Penal maghiar din 1878 luat după cel german şi austriac, nu cel românesc din 1865 fapt ce ducea la unele probleme pentru ofiţerii de poliţie judiciară. În ziarul „Patria” din 3 august 1921 se arăta că trebuie menţinută „organizarea particulară pe care o are poliţia ardelenească, distincţiile în cadrul legii de organizare a siguranţei generale” până la unificarea administrativă şi judecătorească56. Probleme privind atribuţiile de poliţie şi ierarhizarea competenţelor poliţieneşti au existat, relevantă fiind cererea 52

Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti: de la Cuza la Ceauşescu, Bucureşti, Edit. Ion Cristoiu, 1999, p. 114. 53 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 5/1920, f. 124. 54 Ibidem, f. 84. 55 D.R. Ioaniţescu, Lege pentru organizarea poliţiei generale a Statului, Bucureşti, Curierul Judiciar, 1929, p. 71. 56 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 56/1920, f. 162.

-25-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

din 4 octombrie 1920 a prefectului judeţului şi oraşului Arad către prim-ministru în care se arată că „domnul prefect de poliţie de atunci nici până în ziua de astăzi nu recunoaşte autoritatea prefectului de judeţ, ba se pune pe punctul de vedere: să vedem cine e mai tare”57. Armata română58 alături de poliţie a reprezentat un real sprijin în administrarea teritoriilor eliberate59. În mediul rural, jandarmeria a reprezentat, alături de organele de poliţie, o importantă forţă de asigurare a siguranţei generale60. Împotriva populaţiei româneşti au fost îndreptate în perioada de după Unire, acţiuni organizate ale naţionaliştilor unguri care nu puteau tolera pierderea Transilvaniei: masacrul din Lăpuşul românesc (5 decembrie 1918), masacrul de la Ciucea (15 aprilie 1919) în urma căruia 18 soldaţi români au fost torturaţi şi ucişi de către trupele conduse de Bela Kun. Acte contra populaţiei româneşti au avut loc şi în zonele rurale, unde au fost ucişi peste 160 de ţărani 61. În arhivele istorice se găsesc peste 800 de rapoarte şi procese verbale privind crimele săvârşite de naţionaliştii unguri împotriva atât a populaţiei civile cât şi armatei în perioada dintre 1918-191962. Din cauza înrăutăţirii condiţiilor social-economice ale maselor şi a marilor distrugeri suferite de economia românească în anii războiului mondial, numeroasele greve muncitoreşti şi demonstraţii de stradă ce au avut loc în anii 1918-1921, care au culminat cu greva din toamna anului 1920, au periclitat ordinea internă iar unele dintre ele au constituit grave pericole pentru siguranţa 57

Ibidem, dosar 53/1919, f. 51. Prin Înaltul Decret Regal din 16 martie 1921, toate dispoziţiile şi măsurile excepţionale privind starea de război sunt abrogate, armata fiind demobilizată începând cu 1 aprilie. 59 Miron Ovidiu Marius, Op. cit., pp. 18-19. 60 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 212. 61 Anghel Andreescu, Octavian Burcin, Neculai Munteanu, Viorel Androne, Op. cit., p. 47. 62 Ibidem, p. 47. 58

-26-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

statului, necesitând intervenţia fermă a organelor de stat însărcinate de lege a acţiona în astfel de situaţii63. După Unire, atât Ungaria, cât şi Rusia au condus acţiuni duşmănoase de contestare a statu-quo-ului teritorial prin diverse metode. Rusia bolşevică a rupt relaţiile cu România în ianuarie 1918, nu recunoştea legitimitatea unirii cu Basarabia, refuza restituirea tezaurului trimis spre păstrare în 1916, recurgea la repetate provocări pe graniţa Nistrului, „atitudine” care a generat o atmosferă tensionată între cele 2 ţări. Ungaria a urmărit destabilizarea siguranţei şi ordinii din Transilvania prin înfiinţarea şi conducerea de formaţiuni paramilitare şi teroriste cum au fost: Căştile de Oţel, Divizia secuiască, Garda Zdrenţăroşilor, Divizia secuiască, Uniunea Ardeleană64. Rusia bolşevică puternic revizionistă urmărea prin diverse mijloace destabilizarea ordinii interne în Basarabia, operă a serviciilor secrete sovietice CEKA şi GPU65. Astfel a fost constituit din iniţiativa lui Lenin la 18 ianuarie 1918, la Petrograd – Colegiul Suprem pentru Problemele Ruso-Române şi Lupta Împotriva Contrarevoluţiei în Sudul Rusiei, care se ocupa cu coordonarea activităţii organizaţiilor bolşevice civile şi militare din Odesa şi din Basarabia, conducerea revenindu-i lui Cristian Racovski66, fostul şef al socialiştilor români, considerat „inamicul principal” care urmărea destabilizarea ordinii interne în Basarabia67. Pe fondul intensificării acţiunilor provocatoare ale Sovietelor se impunea necesitatea siguranţei la hotarul Nistrului pentru că paza la

63

Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 148. Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 219. 65 CEKA este abrevierea de la Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluţiei si a Sabotajului, înfiinţată în decembrie 1917, fiind poliţia secretă a noului regim sovietic, cunoscută mai apoi prin abrevierile GPU (1922-1934), NKVD (1934-1946), MGB (1946-1954), KGB (1954-1989). 66 Marian Cojoc, Mariana Cojoc, Propagandă, contrapropagandă şi interese străine la Dunăre şi Marea Neagră (1919-1939), Bucureşti, Edit. Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 134. 67 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 37/1919, f. 234-244. 64

-27-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Nistru trebuia făcută de „specialişti, de elemente poliţieneşti şi de siguranţă exersate, de oameni care îşi înţeleg meseria şi ştiu în ce chip să şi-o îndeplinească, lângă grăniceri trebuie să existe şi agenţi de siguranţă cu experienţă”68. Alături de revizionismul rus şi ungar care au fost mai virulente, a fost şi cel bulgar şi ucrainean însă au jucat un rol minor, mai mult ca factor de presiune şi intimidare. În teritoriile româneşti s-au constituit unităţi poliţieneşti identice cu cele din Regat, iar în comunele mai mari s-au înfiinţat posturi de jandarmi şi legiuni de jandarmi în oraşele reşedinţă de judeţ. Datorită influenţei sporite a serviciilor secrete

ale

Ungariei

şi

Rusiei

era

imperios

necesară

reorganizarea

contraspionajului românesc prin stabilirea unor atribuţii mai calare şi precise a organelor şi compartimentelor de contraspionaj şi mai ales o mai bună coordonare a activităţii Serviciului Secret de Informaţii şi a Secţiei a II-a de pe lângă Marele Stat Major, cu Direcţia Siguranţei Generale, Corpul Detectivilor, Prefectura Poliţiei Capitalei şi Jandarmeria rurală69. În timpul dominaţiei ruseşti în Basarabia conducerea poliţiei din întreg judeţul şi din capitala judeţului o avea ispravnicul (prefectul de judeţ), care se găsea sub autoritatea guvernatorului provinciei. Oraşele mai importante erau împărţite în cvartale conduse de către comisarul de poliţie al secţiei (nadziratel), toate aflându-se sub autoritatea prefectului de poliţie (politzmeister). Paza de zi şi de noapte în oraşe se făcea de către sergenţii de stradă (gorodovoi), iar paza instituţiilor publice în centrele de judeţ era făcută de către strajnici (strajniki).

68

I.C. Rallet, Organizarea poliţiei nu mai e pentru timpurile actuale în „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, Anul I, nr. 6, 1925, pp. 2-3. 69 Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 225.

-28-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Poliţia de siguranţă de stat era poliţia secretă, organul central al acestei poliţii fiind Ohrana care se ocupa de problemele referitoare la siguranţa statului70. În Bucovina poliţia era organizată după legile austriece. Poliţia generală se exercita de către autorităţile administrative, iar poliţia locală era exercitată tot de către autorităţile administrative, afară de cazul când atribuţiile ei ar fi fost exercitate de către comune. Controlul activităţii poliţieneşti din oraşe era de competenţa autorităţilor administrative, care aveau deplină împuternicire să ia toate măsurile necesare. Şeful poliţiei

în

plase purta denumirea de

bezirkshauptmann, în provincie fiind căpitanul provinciei. În oraşele mari se găseau

autorităţi

speciale

de

poliţie

denumite

Polizeidirecktion

sau

Polizeikomisariat71.

c) Probleme poliţieneşti în primul deceniu interbelic

În primul deceniu interbelic cunoscut şi sub denumirea decadei brătieniste (decembrie 1918- noiembrie 1928)72, s-au înfiinţat partidele de extrema stângă şi de extrema dreaptă, care îşi propuneau să lichideze sistemul democratic, parlamentar-constituţional. Imediat după război situaţia internă a fost caracterizată de mişcările revendicative ale muncitorilor. Astfel, la 13 decembrie 1918 în urma manifestaţiei muncitorilor tipografi au existat 6 morţi şi mai mulţi răniţi ca urmare a intervenţiei

70

Serghie Florescu, Organizarea poliţiei române în noile provincii în „Tribuna Poliţistului”, Chişinău, Anul I, nr. 5, 1929, p. 9. 71 Ibidem, p. 10. 72 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 221.

-29-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

armatei şi a poliţiei. I.G. Duca care era membru al guvernului arăta că „poliţia a arestat pe toţi fruntaşii mişcării şi i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiştii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite”73. Generalul Racoviceanu a fost cel care a intervenit în forţă asupra protestatarilor luând decizii „peste capul prefectului de poliţie”, Eracle Nicoleanu74. La Congresul Partidului Socialist desfăşurat în zilele de 8-12 mai 1921, militanţii socialişti din întreaga ţară vor vota pentru afilierea necondiţionată a partidului la Internaţionala a III-a într-un raport covârşitor de 4:175. Acceptarea necondiţionată a prevederilor de afiliere la Internaţionala Comunistă venea în contradicţie cu realităţile româneşti, înscriindu-se de la început pe o poziţie antinaţională, contestând integritatea teritorială a statului român. Astfel, printr-o mişcare abilă ministrul de interne Constantin Argetoianu a ordonat arestarea delegaţilor Congresului care au decis afilierea fără rezerve a partidului, fiind acuzaţi de complot împotriva siguranţei statului76. Au fost judecaţi în anul 1922 în procesul din Dealul Spirii77. Procesul a generat frământări politice şi discuţii aprinse în Parlament prin care se arăta că măsurile represive luate de organele Ministerului de Interne erau ilegale, nefiind cazuri de înaltă trădare, regele semnând decretul de amnistie (4 iunie 1922), în baza căruia din 271 de arestaţi, doar 58 rămâneau în arestul poliţiei. Din decembrie 1923 Federaţia Comunistă Balcanică stabilea pentru Partidul Comunist din România sarcini antinaţionale ce

73

Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Bucureşti, Edit. Silex, 1996, p. 29. 74 Ibidem, p. 29. 75 Istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.239. 76 Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 94. 77 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 158.

-30-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

vizau contestarea apartenenţei Basarabiei, Dobrogei şi Transilvaniei ca provincii româneşti, ţara noastră fiind considerată „Stat multinaţional”78. Rebeliunea din zona de sud Basarabia, de la Tatar-Bunar (septembrie 1924), unde în 12 septembrie 1924 în localitatea Nicolaevka din judeţul Ismail, o bandă compusă din 27 de indivizi mascaţi au intrat în localul primăriei împuşcând primarul şi mai apoi pe soţia acestuia, după care au incendiat localul primăriei79, acţiune prin care se urmărea contestarea apartenenţei Basarabiei în cadrul statului român. Aceştia au citit un manifest în faţa ţăranilor strânşi în târg prin care îi îndemna „să lupte contra autorităţilor burgheziei româneşti, care i-a aruncat în temniţe pe muncitori”, scopul urmărit fiind acela de a produce teroare în rândul populaţiei şi neîncredere în autorităţile româneşti80. Rebeliunea de la Tatar-Bunar, organizată de Internaţionala Comunistă şi de serviciile secrete sovietice cu sprijinul populaţiei minoritare, a determinat decizia guvernului român de a scoate PCR în afara legii, prin „Legea Mârzescu” adoptată în 19 decembrie 192481. Inspectoratul General de Siguranţă Chişinău, de comun acord cu autorităţile militare, jandarmi au întreprins întinse măsuri care urmăreau distrugerea radicală a organizaţiilor subversive şi anihilarea tuturor nucleelor comuniste rămase încă nedescoperite. Au fost recrutaţi un număr mare de informatori cu ajutorul cărora s-au făcut numeroase arestări în rândul celor implicaţi în tulburările de la Tatar-Bunar82. Astfel numărul celor arestaţi de organele poliţieneşti ca urmare a mişcărilor subversive din Basarabia între 1918-1924 a fost de 4767 arestaţi în întreaga Basarabie, dintre care 1554 fiind condamnaţi, 1265 achitaţi şi alţi 1948 în curs de 78

Istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 240. D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 54/1924, f. 21. 80 Ibidem, f. 6. 81 Istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 241. 82 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 54/1924, f. 79. 79

-31-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

judecată83. Tot În Basarabia până în 1930 au avut loc nu mai puţin de 12 atentate de cale ferată ale minorităţilor naţionale care urmăreau să submineze puterea autorităţilor româneşti84. În vasta acţiune de descoperire şi anihilare a mişcării comuniste care, după punerea în ilegalitate va fi condusă numai de cetăţeni români care aparţineau minorităţilor naţionale sau străini până în 1944, cadrele poliţiei şi siguranţei generale, pe lângă merite, au săvârşit numeroase abuzuri şi crime împotriva acestora, încălcând drepturile omului85. Acest lucru a determinat mişcări contestatare în rândurile politicienilor vremii şi opiniei publice din ţară privitoare la activitatea organelor de siguranţă ale statului86. Secretarul general al Ligii Drepturilor Omului, C.G. Costa-Foru publică în 1925 o lucrare ilustrativă în acest sens însoţită de declaraţii ale victimelor, lucrarea fiind publicată la Paris în anul următor, în care se releva lipsa de discernământ în acţiunea poliţiei de anihilare a ideilor comuniste. Se vorbeşte în lucrare de sistemul basarabean prin care deţinuţii în afara diverselor torturi, erau ameninţaţi că vor fi împuşcaţi sub pretextul fictiv al evadării arestatului de sub escortă87. R.P. Voinescu, şeful Siguranţei Generale a Statului este considerat vinovatul moral datorită măsurilor autoritare aplicate deţinuţilor. Extremismul de dreapta a apărut ca o replică la extremismul de stânga prin înfiinţarea de către A.C. Cuza la 4 martie 1923 a „Ligii Apărării NaţionalCreştine” a cărei ideologie se întemeia pe antisemitism. LANC avea şi o „secţie” paramilitară cunoscută sub denumirea de „lăncierii” care „umblau înarmaţi şi

83

Ibidem, dosar 54/1924, f. 92. Ibidem, dosar 106/1930, f. 9-18. 85 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 160. 86 Ibidem, p. 161. 87 G.G. Costa-Foru, Abuzurile şi crimele Siguranţei Generale a Statului. Declaraţiile victimelor, Bucureşti, f.edit., 1925, p. 77. 84

-32-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

recurgeau adesea la acte de violenţă, mai ales împotriva evreilor88. În rândurile acestei mişcări antisemite, extremiste şi naţional-şovine au intrat foarte mulţi studenţi din centrul universitar Iaşi unde profesa A.C. Cuza. Legionarii au introdus în viaţa politică românească metoda asasinatului pentru a-şi îndepărta adversarii. Încă de la înfiinţare, în septembrie 1923, Corneliu Zelea Codreanu, „discipol” al lui A.C. Cuza, pune la cale un complot ce viza asasinarea directorilor ziarelor Lupta, Adevărul şi Dimineaţa care criticau acţiunile naţionaliste şi extremiste. Planul nu a putut fi pus în practică pentru că organele de poliţie au fost informate la timp şi au luat măsuri speciale de protecţie89. Cu toate aceste, însă în 25 octombrie 1924, Corneliu Zelea Codreanu, îl împuşcă pe prefectul Poliţiei din Iaşi ca urmare a conflictului dintre organele de ordine şi tinerii legionari. În acţiunile sale de ordine şi siguranţă exagerate, prefectul Constantin Manciu recursese adesea la numeroase măsuri ilegale (arestări, loviri, schingiuiri) care vizau această organizaţie90, crima lui Codreanu fiind receptată ca un act de dreptate. Cu puţin timp înainte de asasinarea prefectului Manciu, fusese descoperit de către Generalul Eracle Nicoleanu, prefect al poliţiei Capitalei, complotul lui C.Z. Codreanu care urmărea asasinarea politicienilor liberali Al. Constantinescu şi Gheorghe Mârzescu91. Cu toate acestea, Codreanu este achitat în 1925, justiţia cedând intervenţiei unor cercuri politice de dreapta şi presiunii unor cercuri oculte92. Asasinarea prefectului Manciu şi achitarea în urma procesului, i-au adus lui C.Z. Codreanu o „popularitate nesperată” aşa cum reiese dintr-un document al

88

Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 242. Cristian Troncotă, Op. cit., p. 100. 90 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 243. 91 Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 94. 92 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 155. 89

-33-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Siguranţei generale93. La 24 iulie 1927, C.Z. Codreanu va înfiinţa „Legiunea Arhanghelului Mihail”, însă ea nu se bucura de influenţă politică, ilustrativ fiind eşecul în alegerile parlamentare din iulie 192794. De la început, legionarii au trecut la acţiuni de teroare şi violenţă pentru a se impune în viaţa politică a ţării, organizând „marşuri” în diverse judeţe ale ţării, cu care ocazie provocau acte de dezordine şi de tulburare a ordinii publice, atacând organele de ordine ale Ministerului de Interne şi autorităţile publice95. Între 4-6 decembrie 1927 la Oradea se va ţine Congresul Asociaţiei Naţionale a Studenţilor Creştini în timpul căreia s-au înregistrat acte de violenţă împotriva evreilor din Oradea, dar şi din alte localităţi transilvănene. Au fost devastate mai multe magazine evreieşti fapt ce a necesitat intervenţia poliţiei pentru a restabili ordinea, fiind arestaţi peste 20 de studenţi. Guvernul liberal a fost acuzat prin faptul că suportase cheltuielile de transport şi cazarea a studenţilor, considerându-se că actele de vandalism s-au făcut sub „oblăduirea oficialităţilor”96. În perioada de după război mulţi „trădători de ţară şi neam” vor ajunge prin eforturile poliţiei, în faţa instanţelor de judecată primind pedepse relativ uşoare, dar care sub presiunea unor organizaţii ca „Liga drepturilor omului” şi mai târziu „Comitetul pentru amnistie”, vor fi clasate, acestea fiind paravane pentru alte organizaţii de stânga care se vor afla într-o perpetuă luptă cu organele de ordine şi siguranţă97. Mergând pe aceeaşi linie, la 13 mai 1929 au fost amnistiate toate infracţiunile politice încercate sau săvârşite de către cetăţenii români până la 1 decembrie 1928, fie că faptele au rămas încă

93

Ibidem, p. 165. Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 244. 95 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 165. 96 Ion Mamina, Ioan Scurtu, Op. cit., p. 99. 97 Ion Sultănescu (coord.), Op. cit., pp. 44-45. 94

-34-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

nedescoperite, fie că se găseau în curs de cercetare, instrumentare sau judecată, fără a fi intervenit o hotărâre definitivă98. Un rol important în cadrul instituţiei poliţiei l-a jucat presa de specialitate, în perioada interbelică existând mai multe periodice care îşi propuneau să reprezinte interesele poliţiei şi poliţiştilor. Primul ziar de această factură apărut după război, intitulat Revista Poliţiei, „o revistă pur administrativă” s-a aflat sub direcţia lui G. Gologan, şef de serviciu în Siguranţa Generală a statului. În coloanele revistei sunt reliefate principalele racile ale instituţiei şi se stabilesc dezideratele, care constau în promovarea şi apărarea unor principii care ţineau de stabilitatea garantată a funcţionarilor poliţieneşti: „pentru că odată cu schimbarea guvernelor încep mutările, detaşările sau revocările”, mărirea salariilor, avansarea după merit şi vechime, indemnizaţii de transport şi locuinţă, mutările şi detaşările să nu se mai facă în mod abuziv, o şcoală de poliţie, reglementarea orelor de serviciu, scoaterea de sub influenţa politică a administraţiei99. În revista Paza poliţienească, administrativă şi socială, apărută în 1921, revistă aflată sub conducerea inspectorului de poliţie Vasile V. Daşchevici se arăta că „breasla poliţienească” se confruntă cu probleme ce ţineau de vechile legi: modul în care se face recrutarea personalului poliţienesc de toate gradele fiind defectuos100. Potrivit legii asupra organizării Poliţiei Generale a Statului pentru postul de subcomisar, primul grad în ierarhia ofiţerilor de poliţie, era suficientă absolvirea cursului secundar inferior, însă potrivit legi se acordă acelaşi drept şi sergenţilor din armată, elevilor de administraţie, guarzilor de artilerie şi geniu şi 98

Constantin Gheorghe, Op. cit., p. 99. G. Gologan, Spovedanie în „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul I, nr. 1, 1919, p. 1. 100 V.V. Daşchevici, Insuficienţa poliţiei noastre în „Paza”, Bucureşti, nr. 2, 1921, p. 1. 99

-35-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

jandarmilor rurali. Alte cauze erau salariile care prin faptul că erau insuficiente, determinau o securitate materială precară îndemnând funcţionarii poliţieneşti la abuzuri şi amestecul poliţiei în politică101. O altă problemă a instituţiei poliţiei a fost birocratismul cancelariilor poliţieneşti prin multitudinea de proceduri, pentru că ofiţerul de poliţie trebuia „să aştepte prin curţi până ce i se semnează dovada de primire a citaţiei”102. Această atribuţie era realizată înainte de 1903 de subcomisarii de clasa a II-a (epistaţi), însă aceştia nu aveau atunci dreptul de a instrumenta. Această obligaţie a ofiţerilor de poliţie este subliniată într-un mod ironic şi ilar de următorul pasaj: „ofiţerii noştri de poliţie, sunt nevoiţi astăzi să bată drumurile, cu un maldăr de citaţii la subsuoară spre a le înmâna celor în drept, la periferie în concertul cacofonic al câinilor de mahala; iar în centru primiţi în prealabil de slugi, la bucătărie, unde iau informaţii, dacă „domnul” a plecat, este acasă sau…nu primeşte”103. O problemă sensibilă a reprezentat-o alegerile electorale care de multe ori dădeau naştere la abuzuri prin faptul că liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie pentru a-şi asigura victoria la urne: mobilizau poliţia, funcţionarii civili şi pe prefecţii atotputernici pentru a-şi promova propriile scopuri şi a descuraja opoziţia104. Într-un mod ironic se arată modul desfăşurări alegerilor înainte de 1918: „adio vremuri apuse ale chinorosului şi bâtei, adio neuitată suveică!”, considerându-se că aceste „practici” sunt de mult apuse!105. Legea excepţională din 1916 privitoare la inamovibilitatea poliţiştilor a fost adoptată într-un moment critic fapt ce a însemnat pătrunderea în cadrul 101

V.V. Daşchevici, Insuficienţa poliţiei noastre în „Paza”, Bucureşti, nr. 4-5, 1921, p. 1. N.I. Droc, Actele de procedură in „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul I, nr. 1, p. 8. 103 V.V. Daşchevici, Îndeplinirea procedurilor în „Paza”, Bucureşti, Anul III, nr. 1-2, 1923, p. 10. 104 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1998, pp. 430-431. 105 „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, Anul I, nr. 4, 1925, p. 2. 102

-36-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

instituţiei poliţiei a unor persoane fără pregătire de specialitate. Această situaţie sa datorat faptului că „puternicii zilei au urmărit să plaseze în slujbe şi să scape de front pe numeroşii lor protejaţi jertfindu-se astfel interesele superioare ale statului”106. Problema personalului încadrat în poliţie şi siguranţă a suscitat vii dispute în diferite articole din presa de specialitate care reliefau faptul că în întreaga ţară nici 10% din personalul poliţienesc nu este numit în urma pregătirilor şcolare sau a aptitudinilor avute107. Între 1921 şi 1925 în Transilvania au fost suspendaţi din serviciu sau arestaţi de către autorităţile în drept opt şefi şi subşefi de siguranţă pentru abuzuri şi incorectitudini săvârşite în serviciu, acest personal fiind „recrutat şi trimis exclusiv de către Direcţia Poliţiei şi Siguranţei spre a organiza, a descoperi comploturi şi apăra avutul cetăţenilor”108. Presa de specialitate poliţienească nu a fost lipsită de „conflicte de presă”; între Revista Poliţiei al cărei director era G. Gologan, şef de serviciu în Siguranţa Generală a statului Braşov şi Directorul Siguranţei Generale a Statului, R.P. Voinescu apare un conflict, acesta din urmă fiind considerat un „nerod înfumurat şi ambiţios” care urmăreşte „să profite de legea excepţională, care a suspendat inamovibilitatea, ca să revoce din funcţie pe toţi oamenii de cinste şi de temperament, care n-ar fi consimţit să se facă uneltele sale docile”109. Această poziţie a revistei este determinată de revocările vechilor slujbaşi din poliţie şi Siguranţă, acuzaţiile fiind îndreptate spre şeful Siguranţei, R.P. Voinescu. Explicaţia directorului Siguranţei Generale este că funcţionarii revocaţi:

106

„Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul II, nr. 25, 1920, p. 6. C. Sucianu, Reorganizarea poliţiei şi Siguranţei în „Poliţa”, Cluj, Anul V, nr. 8, 1925, p. 101. 108 Idem, Reorganizarea poliţiei şi Siguranţei în „Poliţia”, Cluj, Anul VI, nr. 8, 1925, p. 105. 109 „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul II, nr. 24, 1920, p. 6. 107

-37-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

„consideră încă şi azi pe Ion Panaitescu110 ca adevăratul lor director, şi-l ţin la curent zilnic cu tot ce se petrece la Siguranţă. Aşa se face că Vintilă Brătianu este informat înaintea guvernului şi mai bine decât guvernul”111. Într-o suită de alte articole şeful Siguranţei este acuzat că a înscenat un complot împotriva regelui Carol I, că este autorul unor plagiate grosolane (a plagiat un studiu asupra moratoriului apărut la Torino în 1884)112. Din 1923, Revista Poliţiei trece în proprietatea lui Z. Rozescu, intrând într-o perioadă descendentă, limitându-se la prezentarea diverselor bande de infractori, a diverselor furturi minore până la omoruri, fiind neglijate problemele privitoare la instituţia poliţiei. Campania de presă dusă împotriva directorului Siguranţei Generale este continuată de ziarul Paza, în care acesta este învinuit de lipsă de profesionalism, deoarece nu a ştiut să preîntâmpine atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920 (acţiune teroristă pusă la cale şi realizată de evreul comunist Max Goldstein, care s-a soldat cu trei victime: episcopul Radu al Oradei, Dimitrie Grecianu, Ministrul Lucrărilor publice şi ad-interim la Justiţie şi senatorul Spirescu), deşi ştia că urmează „să se întâmple ceva”113. Se prezintă faptul că senatorul Nicolae Buţureanu urmăreşte interpelarea ministrului de interne, Arthur Văitoianu şi a celui de justiţie în vederea stabilirii „situaţiei” lui R.P. Voinescu114. Ca urmare a acestei campanii de presă, Daşchevici este revocat din funcţie iar în urma procesului dezbătut de Secţia a III-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 27

110

Ion Panaitescu a fost cel care a contribuit la înfiinţarea Siguranţei Statului în 1908. G. Gologan, Două declaraţii ale lui Voinescu în „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul II, nr. 25, 1920, p. 12. 112 V.V. Daşchevici, Un îndrăzneţ furt literar în „Paza”, Bucureşti, nr. 6-7, 1921, p. 8. 113 George Botez, În jurul atentatului de la Senat în „Paza”, Bucureşti, Anul I, nr. 8-9, 1921, p. 11. 114 V.V. Daşchevici, Iar despre R.P. Voinescu în „Paza”, Bucureşti, Anul II, nr. 30-31, 1922, pp. 2-6. 111

-38-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

octombrie 1922 se va respinge recursul de anulare a revocării din funcţie, punându-se astfel capăt „conflictului”. După Unire, doar în Transilvania a apărut un periodic de specialitate adresat poliţiştilor, revista Poliţia care a apărut la Cluj pe o perioadă de timp mai îndelungată, de două decenii (1920-1940). Demn de remarcat este faptul că deşi directorul ziarului era Ovidiu Gritta, prefectul poliţiei Cluj, în coloanele revistei vor publica foarte mulţi oameni de cultură cum a fost profesorul universitar Onisifor Ghibu sau profesori de drept administrativ de la Universitatea din Cluj. O perioadă relativ scurtă revista a fost bilingvă, articolele fiind şi în limba maghiară. Şi în Basarabia a apărut în 1929, la Chişinău, ziarul Tribuna Poliţistului care însă a avut un timp de apariţie efemer, totalizând doar trei apariţii. O problemă stringentă a poliţiei române pe care presa poliţienească a ridicat-o în primul deceniu interbelic a fost cea a şcolilor de specialitate, deoarece în cadrul instituţiei trebuiau încadraţi oameni cu o bună pregătire, aceştia având de îndeplinit o misiune grea şi delicată „atât din punctul de vedere al cetăţenilor, cât şi din acela al statului”115. În ceea ce priveşte Şcoala de poliţie ştiinţifică din Bucureşti ea nuşi îndeplinea adevărata menire deoarece din totalul de 3000 de ofiţeri şi agenţi de poliţie doar 1% urmau cursurile acesteia . Această situaţie se datorează faptului că „ministerul cere prefecturilor de judeţe şi poliţii din ţară să desemneze câte un ofiţer de poliţie care să urmeze cursurile şcolii; aceasta fiind însă considerată ca o corvoadă, un fel de serviciu peste rânduri, poliţiile trimit la şcoală spre a îndeplini

115

Onisifor Ghibu, Tot cu poliţie improvizată? în „Poliţia”, Cluj, Anul V, nr. 4, 1924, p. 26.

-39-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

o formalitate, pe cei mai slabi ofiţeri de poliţie, oprind în serviciu pe cei mai răsăriţi”116.

III. Legea de organizare a poliţiei din 8/21 iulie 1929

Venirea la putere a guvernului naţional-ţărănesc, prezidat de către Iuliu Maniu, la 8 noiembrie 1928 a determinat adoptarea unei noi legi care să reglementeze activitatea tuturor ministerelor şi a organelor aflate sub autoritatea Ministerului de Interne. Preocuparea esenţială a noului guvern a reprezenta-o reorganizarea aparatului de stat117. La 2 august este dată Legea pentru organizarea ministerelor118, al cărei scop era acela de a se conferi administraţiei centrale o înfăţişare unitară, continuând cu Regulamentul pentru organizarea Ministerului de Interne din 25 ianuarie 1930. În acesta se prevedea că atribuţiile Ministerului de Interne sunt de „conducere a administraţiei generale a ţării, ordinea şi siguranţa statului”119, atribuţii care reformulează definiţia dată de Regulamentele Organice. În timpul guvernării liberale, Iuliu Maniu criticase adesea măsurile legislative liberale şi defectuoasa activitate a administraţiei, poliţiei şi jandarmeriei. Prin această lege, Ministerul de Interne era factorul politic răspunzător de ordinea internă a statului, ocupându-se de administraţia generală a ţării prin reprezentanţii guvernului (prefecţii de judeţe, pretorii, notarii comunali şi 116

V.V. Daşchevici, Şcoala de poliţie ştiinţifică din Bucureşti în „Paza”, Bucureşti, Anul IX, 1928, nr. 2, p. 3. 117 Istoria românilor, vol. VIII, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 274. 118 Monitorul Oficial, nr. 169 din 2 august 1929, p. 18. 119 Ibidem, nr. 19 din 25 ianuarie 1930, p. 2.

-40-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

organele administraţiei locale) şi cu apărarea ordinii publice şi siguranţei statului prin organele abilitate ale Direcţiei Generale a Poliţiei, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Prefectura Poliţiei Capitalei, prefecţii de judeţe, pretorii şi notarii120. În Ministerul de Interne existau direcţii care îngreunau funcţionarea normală: Direcţiunea Generală a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor (P.T.T.), Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei statului, Direcţiunea Serviciului Sanitar, care au intrat prin legea de organizare a ministerelor din 2 august 1929 în structura altor nou înfiinţate ministere121. În evoluţia spre o instituţie eficientă, modernă şi europeană, anul 1929 a fost cel mai fast pentru poliţa română, în principal datorită necesităţii imperioase care a determinat adoptarea legii de organizare a poliţiei, considerată cea mai amplă şi mai bine ancorată în realităţile româneşti. Legiuitorul arăta situaţia în care se găsea poliţia în 1929 şi carenţele acesteia care ţineau de „lipsa de unitate, lipsa completă de organizare, abuz de numiri, pletoră de funcţionari şi lipsa completă de pregătire profesională”122. Înainte de adoptarea acestei legi în cele 71 de judeţe ale ţării existau 355 de oficii de poliţie fără coeziune între ele. În 31 de oraşe funcţionau dezarmonic 24 oficii de poliţie, de multe ori refuzându-şi concursul fapt ce scădea prestigiul autorităţii. În ceea ce priveşte personalul poliţienesc, erau încadraţi 15942 poliţişti din care 3607 ofiţeri şi agenţi, 1503 personal de birou şi 10942 sergenţi de oraş. Dintre aceştia, 80-90% nu aveau calificarea necesară. Din 1184 ofiţeri de poliţie judiciară erau licenţiaţi în drept doar 40 în întreaga ţară şi din 364 ofiţeri de poliţie nu mai puţini erau licenţiaţi în drept. În cele 71 de judeţe funcţionau 22 prefecţi de

120

Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 234. Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, p. 211. 122 D.R. Ioaniţescu, Lege pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, Bucureşti, Curierul Judiciar, 1929, p. 76. 121

-41-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

poliţie deşi nu existau decât 17 municipii, 99 directori de poliţie, 38 de inspectori de poliţie, 71 şefi de serviciu de siguranţă şi 175 comandanţi şi ofiţeri de sergenţi fiind „un adevărat potop de demnitari fără atribuţii precise123. O contribuţie esenţială în elaborarea şi adoptarea acestei legi a avut-o ministrul de interne Alexandru Vaida-Voevod, D.R. Ioaniţescu, Armand Călinescu, Anibal Teodorescu şi Vintilă Dongoroz şi profesorii de la Facultatea de Drept din Bucureşti: Stelian Popescu, Eugen Bianu, specialist în probleme care priveau siguranţa de Stat, acesta din urmă având şi o activitate publicistică impresionantă124. Noua lege a pornit de la neînţelegerile şi fricţiunile permanente dintre organele de poliţie, ea căutând să realizeze „principiul fundamental al unificării serviciilor poliţieneşti într-un sistem armonic, ştiinţific şi determinarea precisă a atribuţiilor importante ale poliţiei, prin specializare”125. Această lege a fost iniţiată de ministrul Alexandru Vaida-Voevod, în timpul ministeriatului său fiind adoptate legi de bază privind organizarea forţelor de ordine în Stat: Legea Jandarmeriei Rurale, Legea pentru organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie, Legea Ministerelor, Legea contraspionajului şi trădării în timp de pace, Regulamentul de funcţionare a Jandarmeriei Rurale. În această perioadă sau înfiinţat Inspectoratul Gardienilor Publici, Comandamentul Pompierilor Militari şi Corpul Detectivilor126. Conform legii poliţei din iulie 1929, Direcţia Generală a Poliţiei se împărţea în Servicii Centrale şi Servicii Exterioare. Din Serviciile Centrale făceau

123

D.E. Bianu, Op. cit., pp. 73-74. Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, p. 214. 125 D.R. Ioaniţescu, Noua reformă a poliţiei în „Poliţa Modernă”, Bucureşti, Anul IV, nr. 41-42, 1929, p. 2. 126 Ghe. Constantin, Şerbu Miliana, Miniştrii de interne ai României (1862-2001), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2001, p. 192. 124

-42-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

parte: Direcţia Poliţiei Administrative, Direcţia Poliţiei Judiciare, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, Inspectoratul Gardienilor Publici şi Biroul Jandarmeriei. Direcţia poliţiei administrative avea în atribuţii: să îndrume acţiunea de poliţie administrativă, să controleze buna executare a legilor şi regulamentelor referitoare la poliţia administrativă în general, la poliţia specială şi la poliţia comunală şi să vegheze la menţinerea ordinii publice. Această direcţie se compunea din două servicii: serviciul poliţiei administrative şi al poliţiei de frontieră şi serviciul personalului şi controlului127. Direcţia poliţiei judiciare avea ca atribuţii: îndrumarea şi controlul activităţii ofiţerilor şi agenţilor acestei poliţii, referitoare la constatarea infracţiunilor şi trimiterea făptuitorului înaintea justiţiei. Această direcţie avea două servicii: Serviciul poliţiei judiciare cu două birouri (Biroul poliţiei judiciare şi al cercetărilor şi Biroul cazierului poliţienesc, al controlului recidiviştilor şi al statisticii) şi Serviciul poliţiei tehnice cu trei birouri (Biroul central al urmăririlor internaţionale, Biroul poliţiei tehnice şi al şcolilor şi Laboratorul central de poliţie tehnică)128. Direcţia poliţiei de siguranţă conducea şi controla activitatea tuturor ofiţerilor şi agenţilor acestei poliţii, aduna şi centraliza toate informaţiile primite şi îndeplinea prin ofiţerii de poliţie, prin detectivi, agenţi de organe speciale, însărcinările serviciului, precum şi dispoziţiile referitoare la ordinea publică şi Siguranţa Statului. Această direcţie era compusă din două servicii: Serviciul de informaţii cu patru birouri (Biroul siguranţei generale, al poliţiei sociale şi al informaţiilor, Biroul secretariatului şi cifrului, Biroul de studii, presă şi al 127 128

C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XVII, p. 678. Ibidem, p. 679.

-43-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Buletinului poliţiei, Biroul evidenţelor, statisticii, arhivei şi registraturii) şi Serviciul controlului străinilor cu două birouri (Biroul controlului străinilor şi Biroul extrădărilor şi expulzărilor)129. Inspectoratul Gardienilor Publici cuprindea cel mai numeros personal poliţienesc şi în sarcina sa intrau următoarele atribuţii: efectuarea serviciului de pază publică pe teritoriul urban al ţării, controla prin deplasările pe teren ale inspectorului, subinspectorului şi ale controlorilor de gardieni publici, modul de îndeplinire a serviciului de pază şi disciplina personalului130. Pe lângă Direcţia Generală a Poliţiei funcţiona ca oficiu de legătură, în interesul serviciului poliţienesc, un birou al jandarmeriei, condus de un ofiţer superior de jandarmi, doctor ori licenţiat în drept, ajutat de un ofiţer de jandarmi, de preferinţă dintre cei care au funcţionat pe lângă serviciile de informaţii, fiind numiţi prin decret regal de către ministrul de interne131. Din Serviciile Exterioare făceau parte: Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, Inspectoratele regionale de poliţie (Iaşi, Cluj, Craiova, Bucureşti, Timişoara, Cernăuţi şi Chişinău), Chesturile de poliţie din municipii, Poliţiile din oraşele reşedinţe de judeţ, Comisariatele şi detaşamentele de poliţie. Inspectoratul regional de poliţie Bucureşti a avut sediul în Bucureşti până la 20 decembrie 1934 când prin Legea pentru modificarea unor dispoziţii din Legea de organizare a Poliţiei Generale a statului (21 iulie 1929) se hotărăşte trecerea reşedinţei sale în municipiul Ploieşti132.

129

Ibidem, p. 680. Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 235. 131 C. Hamangiu, Op. cit., vol. XVII, p. 680. 132 Ibidem, vol. XXII, 1934, p. 838. 130

-44-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti se împărţea la rândul ei în Servicii Centrale şi Servicii Exterioare: existau câte 4 chesturi, câte una în fiecare sector, acestea având ca servicii centrale câte 5 birouri iar ca servicii exterioare, comisariatele. Astfel prin această lege din cele 6 inspectorate s-au format 4 chesturi „desfiinţându-se fără nici o justificare împărţirea teritorială a capitalei, în care centrul forma o diviziune aparte”133. Inspectoratele regionale de poliţie se împărţeau în trei servicii care priveau poliţa administrativă, socială şi de moravuri. Exista în fiecare oraşe reşedinţă de judeţ o singură poliţie de judeţ corespunzătoare fiecărui judeţ, respectiv 71 de astfel de poliţii. În municipiile capitală de judeţ existau câte o chestură, iar în celelalte oraşe capitale existau poliţii. Chestura avea organizarea în organe centrale formate din trei birouri: Biroul de poliţie administrativă, judiciară şi de poliţie de Siguranţă şi organe exterioare: comisariatele de circumscripţii şi detaşamente de poliţie. O inovaţie fericită a legii de la 1929 a fost unificarea conducerii poliţieneşti judeţene în mâna conducerii centrale din capitala judeţului134. Toate comunele urbane din judeţ şi eventual toate celelalte comune care dispun de poliţie sau detaşamente, au fost puse sub conducerea unitară a poliţiei din capitala judeţului. S-a reglementat în mod fericit colaborarea organelor poliţieneşti cu organele administraţiei comunale. Primarul putea cere intervenţia poliţiei administrative pentru executarea şi aplicarea regulamentelor şi ordonanţelor comunale135.

133

Gabriel Marinescu, Op. cit., p. 69. D.E. Bianu, Op. cit., p. 78. 135 Ibidem, p. 86. 134

-45-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Comisariatele de circumscripţii şi detaşamentele de poliţie se găseau în oraşele nereşedinţă, în comunele rurale, punctele de frontieră, porturi, gări, staţiuni balneoclimaterice. Poliţiile din oraşele capitale de judeţ care nu sunt municipii erau împărţite în organe centrale formate din două birouri şi detaşamente sau secţii de gardieni şi organe exterioare: detaşamentele de poliţie. Conform acestei legi, atribuţiile poliţiei generale a statului erau împărţite pentru prima dată ca poliţie administrativă, judiciară şi ca poliţie de siguranţă sau informativă136. Ca poliţie administrativă avea următoarele atribuţii care priveau apărarea libertăţii, proprietăţii şi siguranţa persoanelor precum şi a drepturilor recunoscute prin Constituţie şi legi, a preveni infracţiunile la legi, regulamente şi ordonanţe administrative, executa măsurile de poliţie şi orice îndatoriri ce-i sunt impuse prin legi, regulamente şi ordonanţe, a sprijini opera de asistenţă în conformitate cu principiile de ocrotire socială, celor care ar avea nevoie, veghind la menţinerea ordinii publice. Ca poliţie judiciară constata şi urmărea orice infracţiune şi trimitea pe făptuitori înaintea justiţiei, iar în ceea ce priveşte contravenţiile, încasa şi amenzi în condiţiile legale, executa măsurile ordonate de justiţie, potrivit legilor, fie contra persoanelor sau a bunurilor. Ca poliţie de siguranţă culegea, instrumenta şi aducea la cunoştinţa autorităţii superioare acele informaţii privitoare la fapte care erau contrare ordinii publice şi siguranţei statului137.

136 137

C. Hamangiu, Op. cit., vol. XVII, p. 677. Ibidem, pp. 677-678.

-46-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Ministrul de Interne putea înfiinţa oficii speciale de poliţie pe lângă unele instituţii publice şi putea autoriza funcţionarea de servicii particulare de pază şi birouri particulare de informaţii poliţieneşti care trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii care făceau referire la: moralitatea persoanelor care cer autorizaţie, pregătire profesională, exercitarea dreptului de control, obligativitatea serviciilor şi organelor de poliţie particulare de a da concursul lor poliţiei de Stat, secretul profesional138. Legea a mai prevăzut reorganizarea Şcolii de poliţie ştiinţifică înfiinţată în 1920, în trei secţii: o secţie superioară pentru pregătirea profesională a poliţiştilor superiori (de la comisari în sus), o secţie pentru pregătirea profesională a funcţionarilor poliţieneşti inferiori (agenţi, detectivi, comisari ajutori) şi o secţie pentru pregătirea profesională a gardienilor publici şi şefilor de secţie de gardieni publici, toate având o durată de un an şcolar139. La baza acestei legi au stat principii moderne de conducere care au constat în unificare aparatului poliţienesc prin crearea unei poliţii cu unitate de conducere şi execuţie, cu servicii coerente care priveau specializarea, colaborarea, stabilitatea, intelectualizarea şi încadrarea, responsabilitatea personală a poliţistului, depolitizarea poliţiei. Principiul fundamental pe care s-a clădit această lege a fost unificarea poliţiei administrative şi comunale, punându-se capăt conflictelor şi antagonismelor dintre cele două poliţii care au dus la slăbirea autorităţii de Stat140. Direcţia Generală a Poliţiei exercita autoritatea sa asupra tuturor serviciilor de poliţie şi dădea directive organelor de poliţie specială numai în cazul 138

Ibidem, p. 679. Lazăr Cârjan, Op. cit., p. 235. 140 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 227/1929, f. 12. 139

-47-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

în care acestea aveau atribuţii poliţieneşti. Sub autoritatea ei s-au concentrat peste 8000 formaţiuni poliţieneşti elementare în comunele rurale şi urbane, cu 500 de secţii de jandarmi în plăşi, cu 70 de chesturi de poliţie şi poliţii judeţene, cu 4 chesturi de sector în Prefectura de Poliţie a Capitalei şi cu 7 Inspectorate regionale, reprezentând mari unităţi poliţieneşti: Ploieşti, Craiova, Cernăuţi, Iaşi, Chişinău, Cluj, Timişoara141. Inspectoratele regionale aveau atribuţii care vizau îndrumarea şi controlul activităţii poliţiilor din regiune, verificând şi centralizând toate informaţiile dobândite, transmiţându-le apoi Direcţiei Generale a Poliţiei făcând legătura între Direcţie şi serviciile poliţieneşti din circumscripţia lor, în tot ce priveşte acţiunea poliţienească şi iniţierea în tehnica poliţienească142. Ministrul legiferator considera că principala direcţie a fost aceea de „a face pe tot întinsul ţării 71 de poliţii unitare, corespunzând celor 71 de judeţe, conduse fiecare de câte un singur şef responsabil având sub autoritatea lui toate unităţile de poliţie urbană din întreg judeţul său, cuprinzând deopotrivă şi poliţia administrativă, judiciară şi de siguranţă: „fiind o singură mână, vor dispare fricţiunile, patimile, invidia şi clevetirea”143; „vom avea o singură poliţie de sus până jos, o singură concepţie şi un singur suflet”144. Legiuitorul din 1929 considerau că „în fiecare punct din ţară, oricât de numeroase ar fi organele de poliţie o singură persoană trebuie să aibă conducerea activităţii tuturor şi răspunderea ei; poliţa este un serviciu eminamente centralist şi el nu se poate

141

D.E. Bianu, Op. cit., p. 74. Ibidem, p. 78. 143 D.R. Ioaniţescu, Op. cit., p. 74. 144 I.Gr. Perieţeanu, Organizarea politiei: discurs rostit în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 26 iunie 1929 în calitate de raportor al legii asupra organizării poliţiei, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1930, p. 30. 142

-48-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

îndeplini în bune condiţii decât numai prin cea mai strânsă colaborare a tuturor ramurilor sale”145. Potrivit principiului specializării, poliţistul trebuia să aibă o pregătire specială, adecvată ramurii pe care o profesează. Potrivit legii, poliţia administrativă era împărţită în poliţie socială, de moravuri, a circulaţiei şi poliţia de pază. Poliţa socială şi de moravuri reprezentau inovaţii în organizarea instituţiei. Principiul colaborării organelor poliţiei generale cu organele speciale respective prevăzute de diferitele legi speciale, vamale, fiscale, rezida în urmărirea şi constatarea contravenţiilor şi delictelor speciale, prevăzute în diferite legi speciale, care se făcea fie de organele poliţiei generale, fie de organele speciale care sunt obligate să se adreseze întotdeauna organelor poliţiei generale, dacă astfel de organe existau în localitate. În cazul în care nu există ofiţer de poliţie, organul special avea dreptul să instrumenteze singur, având îndatorirea de a anunţa cel mai apropiat post de poliţie. Principiul stabilităţii se impunea ca urmare a abuzurilor care se făceau în cazul transferărilor, detaşărilor pe criterii politice, conform principiului inamovibilităţii. Şeful fiecărei formaţiuni teritoriale de poliţie având dreptul de a distribui personalul după nevoi; dreptul de transferare în cazul funcţionarilor din Direcţia Generală a Poliţiei aparţinea însă directorului general. Încadrarea personalului poliţienesc se făcea în funcţie de pregătirea profesională la care se adaugă: trecerea funcţionarilor fără studii sau pregătire specială în funcţii inferioare gradului lor, pensionarea din oficiu în funcţie de vârstă şi vechime în muncă, trecerea funcţionarilor găsiţi disponibili în cadrul de disponibilitate, destituirea celor care au făcut declaraţii false pentru a putea intra

145

D.R. Ioaniţescu, Op. cit., pp. 75-76.

-49-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

în serviciu146. În presa de specialitate au existat lungi discuţii cu privire la dreptul titraţilor conform noii legi de a ocupa funcţiile superioare în poliţie, în defavoarea celor netitraţi, dar cu vechime în poliţie: „dar prin a spune, că locurile prime vor fi oferite titraţilor chiar acum, dar nu cu scurgerea vremei, şi că funcţionarilor cu drepturile câştigate, li se vor lăsa gradele şi salarul luându-li-se însă funcţiunea şi dându-li-se una inferioară, este o greşeală de neiertat”147. Ablaţiunea consta în dreptul ofiţerilor şi agenţilor de poliţie de a constata contravenţiile de simplă poliţie şi de a încasa amenzile legale, recunoscute şi plătite de contravenienţii prinşi în flagrantă contravenţie148. Legiuitorul de la 1929 preciza: „dăm ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, pe lângă dreptul de a constata contravenţiile de simplă poliţie şi pe aceea de a încasa amenzile legale, cu o procedură care să garanteze cât mai mult interesele societăţii, cât şi interesul acelora care s-ar presupune că sunt nedreptăţiţi”149. Un principiu de o mare importanţă prin implicaţiile pe care le-a avut a fost cel al responsabilităţii personale a poliţistului, legea recunoscând poliţistului dreptul de a cere ordin scris şi de a nu executa ordinele evident ilegale150. Principiul anterior reprezenta un mijloc ce combatere a imixtiunii politicului în domeniul poliţienesc. Prefectul judeţului, în calitatea sa de reprezentant al guvernului şi şef al administraţiei judeţene, era şi şeful poliţiei şi jandarmeriei din judeţ. S-a permis poliţistului dreptul de a nu executa ordinul prefectului de judeţ atunci când măsurile sunt evident ilegale: „vreau ca să înceteze abuzul ordinelor verbale şi telefonice şi să se

146

D.E. Bianu, Op. cit., pp. 70-71. Orighen Carp, Nedreptate strigătoare la cer în „Tribuna Poliţistului”, Chişinău, Anul I, nr. 3, 1929, p. 1. 148 D.E. Bianu, Op. cit., p. 71. 149 I.Gr. Perieţeanu, Op. cit., p. 28. 150 D.E. Bianu, Op. cit., p. 72. 147

-50-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

dea ordine scrise şi chiar atunci încă, poliţistul să nu fie obligat să execute un ordin scris, când el ar constitui un atentat la libertăţile cetăţeneşti”151. Astfel organul de execuţie, poliţia, avea dreptul de a pretinde un ordin scris din partea prefectului de judeţ înainte de a interveni. Pretorul îndeplinea atribuţii de poliţie de siguranţă de Stat, pe care le executa prin organele jandarmeriei şi în colaborare cu ofiţerii de poliţie. Pretorul avea aceleaşi atribuţii ca şi prefectul, cu deosebirea că nu putea emite ordonanţe poliţieneşti, în schimb avea calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, pe care prefectul nu o avea152. Primpretorii erau ofiţeri de poliţie administrativă şi judiciară. Notarul era reprezentantul puterii centrale în comunele rurale şi organ de îndrumare şi control al administraţiei comunale; el era şeful poliţiei administrative din comună şi putea ordona organelor jandarmeriei executarea măsurilor de poliţie administrativă; era şi ofiţer de poliţie judiciară, dar nu putea pune în mişcare forţa publică153. Tot în 21 iulie a fost adoptată Legea administrativă în care se prevedea că ministrul de interne nu mai putea numi primarul comunelor, ei fiind aleşi prin sufragiu universal154. Prevederile acestor texte de legi constituie inovaţia cea mai fericită a reformei din 1929, pentru stoparea abuzurilor de putere ale prefecţilor de judeţe: „dar moravurile s-au dovedit şi în această împrejurare, mai viabile, mai rezistente şi mai impunătoare decât legea; reforma n-a avut decât efecte foarte slabe, rar de tot găsindu-se câte un ofiţer de poliţie sau de jandarmi care să facă uz de garanţiile legii şi să se opună, cu orice risc, arbitrariului politic, tradiţional al prefecţilor de judeţe”155. Dimitrie Mântulescu, doctor în drept şi fost şef al Serviciului de Informaţii din 151

D.R. Ioaniţescu, Op. cit., p. 76. C. Hamangiu, Op. cit., vol. XVII, p. 692. 153 Ibidem, p. 692. 154 Gheorghe Constantin, Şerbu Miliana, Op. cit., p. 103. 155 Dimitrie Mântulescu, Poliţie politică şi poliţie de siguranţă de Stat, Bucureşti, 1937, p. 218. 152

-51-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Direcţia Generală a Poliţiei afirma în lucrarea sa că „înainte de a reforma instituţiile, trebuiau reformate moravurile, trebuiau educaţi oamenii, trebuiau luminate minţile, disciplinate voinţele şi trebuiau şlefuite caracterele”.156

IV. Organele poliţieneşti în anii 1930-1940

După trei ani de la moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927), în ziua de 6 iunie 1930, principele Carol soseşte în ţară, iar la 8 iunie devine rege al României sub numele de Carol al II-lea. La scurt timp va sosi şi Elena Lupescu (12 august 1930) în jurul acesteia constituindu-se camarila regală, care va juca un rol foarte important în politica României, acţionând pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa de Stat, pentru discreditarea regimului parlamentarconstituţional existent, pentru dezbinarea principalelor partide politice, sprijinind deschis oameni politici şi grupări prodictatoriale care au avut efecte dintre cele mai negative asupra siguranţei şi ordinii în Stat157. Între 10 noiembrie 1928 şi 3 ianuarie 1934 s-au succedat la conducerea ţării 10 guverne158, perioadă care a coincis atât cu instabilitate politică cât şi socială datorată marii crize economice mondiale care a atins şi România. Deteriorarea situaţiei materiale a populaţiei a generat grave tensiuni sociale în special în centrele muncitoreşti din Prahova şi Bucureşti. Ca urmare la 3 februarie 156

Ibidem, p. 218. Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 289. 158 Ibidem, pp. 775-779. 157

-52-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

1933 a fost introdusă starea de asediu şi cenzură pe o perioadă de 6 luni în principalele centre muncitoreşti. În baza acestora au fost făcute arestări în rândul „petroliştilor” şi „ceferiştilor” şi s-a trecut la evacuarea în forţă a muncitorilor de la atelierele „Griviţa” care s-a soldat cu morţi şi răniţi159. Cei arestaţi au fost duşi la chestura de poliţie, însă autorităţile au fost nevoite să-i elibereze la scut timp ca urmare a protestelor muncitorilor (unii dintre aceştia având arme confiscate de la jandarmi), care au încercat să ia cu asalt sediul de chestură al poliţiei160. Această situaţie de criză a fost amplificată şi de curbele de sacrificiu, prima fiind introdusă la 1 ianuarie 1931, prin care salariile erau diminuate cu 10-15% şi cea de-a treia din 1 ianuarie 1933 prin care salariile şi pensiile se reduceau cu 10-12%161. În plan politic, în această perioadă (14 ianuarie - 9 noiembrie 1933) guvernul a avut o atitudine contradictorie. Prim-ministrul Al. Vaida Voevod încuraja mişcarea legionară ca metodă de combatere a comunismului în timp ce Armand Călinescu, subsecretar de Stat de la Ministerul de Interne, cerea Poliţiei şi Jandarmeriei să percheziţioneze sediile organizaţiilor legionare. Ministrul de interne din acea perioadă, Gheorghe Mironescu (14 ianuarie-9 noiembrie 1933) denunţa pericolul Gărzii de Fier şi a încercat în timpul ministeriatului său să îngrădească activitatea acesteia, având în acelaşi timp o atitudine anticomunistă162. În ceea ce priveşte personalul poliţienesc prin legea din 19 decembrie 1934 s-a prevăzut ca posturile de: inspector, subinspector, chestor de poliţie, şef de poliţie, secretar de chestură şi secretar de poliţie, vor putea fi ocupate în afară de calea obişnuită a avansărilor, de către licenţiaţii sau doctorii în drept, actualii 159

Gheorghe, Constantin, Şerbu, Miliana, Op. cit., p. 120. Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria românilor între anii 1918-1940: documente şi materiale, Bucureşti, Edit. Universităţii din Bucureşti, 2001, p. 110. 161 Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 308. 162 Gheorghe, Constantin, Şerbu, Miliana, Op. cit., p. 120. 160

-53-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

sau foşti magistraţi, funcţionarii poliţieneşti, ofiţeri din jandarmerie sau avocaţi. Acest fel de recrutare de personal s-a dovedit însă a nu fi dat rezultatul dorit, cariera de poliţist cerând o pregătire care nu se poate dobândi decât trecând prin toată ierarhia funcţionărească163. Astfel în 1938 această prevedere va fi abrogată şi se va institui o comisie de examinare a candidaţilor pentru ocuparea funcţiilor în poliţie care să fie compusă în viitor din funcţionari poliţieneşti superiori şi profesori universitari, toţi desemnaţi de Ministerul de Interne164. După 1930, şi ca urmare a crizei economice şi datorită carenţelor regimului democratic, s-a creat treptat în opinia publică o reacţie negativă faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forţelor de extremă dreaptă, în acelaşi timp intensificându-se manevrele regelui Carol al II-lea care vizau instaurarea unui regim autoritar. Partidele politice au început să fie privite ca nişte „coterii politice”, adică grupuri de interese care luptă între ele pentru cât mai multe avantaje materiale obţinute de partizanii proprii165. Ascensiunea forţelor de dreapta era o caracteristică pe plan european, ea culminând cu venirea la conducerea Germaniei a Partidului Naţional-Socialist condus de Adolf Hitler, unul din statele mari europene revizioniste care a încurajat şi sprijinit efectiv organizaţiile extremiste de dreapta din România. La 10 decembrie 1933, datorită acţiunilor ilicite ale Legiunii se va trece la dizolvarea acesteia considerându-se că activitatea legionarilor „constituie un izvor permanent de dezordine, dând loc la acte de rebeliune împotriva autorităţilor statului, şi contribuind prin aceasta la

163

D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 106/1930, f. 1. Ibidem, f. 1. 165 Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2004), Bucureşti, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, 2004, p. 39. 164

-54-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

crearea unei stări de natură a aduce anarhie în ţară”166, însă la nu mai puţin de un an s-a creat partidul „Totul pentru Ţară” sub această denumire continuând să funcţioneze aceeaşi organizare legionară167. La scurt timp după punerea în ilegalitate a legionarilor, primul-ministru I.G. Duca este asasinat la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia de o „echipă a morţii”, evidenţiindu-se astfel „nereguli în activitatea Poliţiei de Siguranţă, a Poliţiei în general, care nu a reuşit să asigure paza şi securitatea premierului”, acest atentat fiind înfăptuit cu acordul tacit al regelui168. Situaţia internă, dar şi influenţa externă a determinat creşterea fulminantă a mişcării de extremă dreaptă: între alegerile din 1931 şi 1937, Garda de Fier a devenit o mişcare de masă, voturile câştigate de aceasta ridicându-se de la 1% la 15,58%169. Într-o notă informativă a Inspectoratului regional de poliţie Timişoara cu privire la curentele politice din ţară şi efectele lor în Ardeal şi Banat se arăta la 7 noiembrie 1936 că: „Falimentul uluitor al tuturor guvernelor democratice de după război, dezastrul economic, dezorganizarea îngrijorătoare a statului, decadenţa morală a populaţiei, paralel cu ascensiunea economică a elementelor străine de neamul şi religia noastră au fost sursa care a alimentat ideologia naţional-rasistă şi a produs în sufletul poporului plămada unei viguroase reacţiuni”, conchizând în final că „în mâinile tinerimii intelectuale de azi este soarta de mâine a statului nostru! Un popor nu trăieşte decât prin viitor, iar viitorul este necontestat al Gărzii de Fier!”170. S-au impus măsuri de consolidare a Ministerului de Interne, pentru creşterea rolului atribuţiilor organelor poliţieneşti, 166

Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Op. cit., p. 120. Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 356. 168 Gheorghe, Constantin, Şerbu, Miliana, Op. cit., p. 115. 169 Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1998, p. 350. 170 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 56/1921, f. 323-324. 167

-55-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

pentru dotarea lor tehnică cu mijloace tehnice moderne şi ridicarea profesionalismului. Astfel, prin Decretul din 7 ianuarie, ratificat prin Legea din 26 ianuarie 1937, au fost stabilite mai precis atribuţiile Ministerului de Interne si a organelor din subordine171. Dimitrie Mântulescu în lucrarea sa Poliţie Politică şi Poliţie de Siguranţă de Stat considera că prin această lege s-a sporit autoritatea organelor administraţiei locale dar şi centrale. Prefectul putea da ordine tuturor organelor poliţieneşti şi jandarmeriei, care erau obligate să le execute de îndată, punându-se astfel la „îndemâna prefecţilor de judeţ o armă foarte periculoasă, pe care ei o vor folosi ca şi întrecut, cu multă energie, dar şi cu multă patimă contra adversarilor politici172. Se acorda calitatea de ofiţeri ai poliţiei judiciare şi pretorilor şi notarilor comunali, trecându-se „peste

orice principii de drept

public”173. Între 1936-1937, Garda de Fier a cunoscut un adevărat avânt, bucurându-se de sprijinul material al marilor capitalişti şi moşieri: Nicolae Malaxa, Max Auschnit, Ion Gigurtu, Constantin Orghidan, Al. Cantacuzino şi a oamenilor politici: Ion Inculeţ, Al. Vaida Voevod, Mihail Manoilescu, aceştia doi din urmă deţinând şi funcţia de miniştri de interne, urmărind prin aceasta „să se pună bine” cu C.Z. Codreanu pentru eventualitatea unui succes politic al legionarilor174. Urmând îndeaproape politica regelui, guvernul Gh. Tătărăscu (5 ianuarie 1934- 14 noiembrie 1937), transformat într-un „cabinet cvasipersonal” al regelui Carol al II-lea175, a încetat acţiunile represive împotriva mişcării legionare,

171

Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, p. 221. Dimitrie, Mântulescu, Poliţie politică şi poliţie de siguranţă de Stat, Bucureşti, f.edit., 1937, p. 220. 173 Ibidem, p. 221. 174 Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 361. 175 Ibidem, p. 368. 172

-56-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

admiţând forme de manifestare care încălcau legile existente (deplasări în coloane, portul de arme şi uniforme, arderea presei democratice)176. În această atmosferă de „tolerare” din partea autorităţilor, în iunie 1936, legionarii au atacat „Casa Poporului” în care se afla sediul central al Partidului Social Democrat şi al Confederaţiei Generale a Muncii. Echipele morţii făceau „vizite” şi trimeteau scrisori de ameninţare „duşmanilor”177. Cu ocazia alegerilor parlamentare din decembrie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între C.Z. Codreanu şi Carol al II-lea în care regele i-a expus liderului legionar dorinţa de a instaura un regim personal, bazat pe sprijinul legionar. C.Z. Codreanu nu a acceptat oferta fapt ce a determinat „ruperea relaţiilor” cu Mişcarea Legionară şi adoptarea unor măsuri antilegionare la care organele poliţieneşti au avut o contribuţie esenţială178. Această „nereuşită” a regelui de a se substitui la conducerea Gărzii de Fier, a pregătit terenul pentru lovitura de stat de la 10 februarie 1938 şi instaurarea regimului de autoritate monarhică179. Carol al II-lea şi colaboratorii lui, în special Armand Călinescu care între 28 decembrie 1937 şi 21 septembrie 1938, a deţinut funcţia de ministru de interne, erau hotărâţi să treacă la distrugerea Gărzii de Fier şi la aducerea sub tăcere a liderului legionar, care se bucura de o reală popularitate 180. În urma unui proces înscenat Codreanu este condamnat în aprilie 1938 la 6 luni de închisoare. Tot în aceeaşi lună a apărut decretul lege pentru „apărarea ordinii în Stat”, care îi viza în mod direct pe legionari. Numai Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, condusă de generalul Gabriel Marinescu, a organizat în acest an 631 de descinderi 176

Gheorghe, Constantin, Şerbu, Miliana, Op. cit., p. 122. Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 360. 178 Ibidem, p. 368. 179 Ibidem, pp. 384-385. 180 Ibidem, p. 415. 177

-57-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

şi percheziţii la sediile şi domiciliile legionarilor, operând arestarea a 1226 de legionari care au fost închişi sau internaţi în lagăre181. Mergând pe aceeaşi linie, la ordinul ministrului de interne în noaptea de 18-19 aprilie 1938, organele de ordine au făcut percheziţii în sediile Gărzii de Fier făcând numeroase arestări. Între 23-26 mai 1938 s-a desfăşurat procesul cestora deşi avea un făţiş caracter politic, justiţia fiind subordonată regimului; alţi legionari arestaţi cărora nu li s-a intentat proces au fost închişi în lagăre special amenajate printre cei arestaţi aflându-se Nae Ionescu şi Mircea Eliade182. O nouă etapă în organizarea poliţiei va interveni în anul 1938, când la iniţiativa ministrului de interne Armand Călinescu, regele a semnat, la 18 iunie 1938, Legea „pentru trecerea poliţiei urbane din judeţe sub conducerea comandantului Legiunii de jandarmi” cu precizarea că Poliţia Municipiului Bucureşti în fruntea căreia se găsea Gabriel Marinescu, membru al camarilei regale, şi cele ale oraşelor Sinaia şi Olteniţa nu intrau sub incidenţa noii legi183. La 3 octombrie 1939 este înfiinţat Ministerul Ordinii Publice, având în atribuţiile sale conducerea Poliţiei generale a statului şi jandarmeriei, fiind o creaţie „dictatorială”, la scurt timp fiind desfiinţat (23 decembrie )184. Prin această lege considerată „o aberaţie legislativă”185, se dădea dreptul Comandantului legiunii de jandarmi de „executare a poliţiei generale pe întreg cuprinsul judeţului”186, autorii ei urmărind prin această lege realizarea unei coeziuni între poliţia urbană şi cea rurală, pentru ca supravegherea şi toate măsurile poliţieneşti să fie omogene, 181

Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, f.a., p. 231. 182 Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 417. 183 Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p. 271. 184 Ioan Toma, Ministerul Internelor, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, 1942, p. 39. 185 Ion Sultănescu, M. Gaiţă, Op. cit., p. 54. 186 Monitorul Oficial, nr. 138 din 20 iunie 1938, p. 2936.

-58-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

simultane şi spontane, dar această unitate nu s-a putut realiza în activitatea poliţienească datorită carenţelor care porneau de la subordonarea ineficientă la nivel central sau datorită amestecului de atribuţii şi competenţe187. La scurt timp (martie 1939), legea este abrogată, poliţia revenind sub autoritatea Ministerului de Interne188. În ziua de 28 noiembrie a avut loc atentatul asupra rectorului Universităţii din Cluj, pe care guvernul l-a pus pe seama legionarilor. Profitând de acest lucru, regele a decis să treacă la suprimarea a liderului legionar. Codreanu este asasinat împreună cu Decemvirii şi Nicadorii de către jandarmii pregătiţi pentru aceste crime în timp ce erau transportaţi din închisoarea de la Râmnicu Sărat la cea din Jilava, în noaptea de 29-30 noiembrie 1938189. Ca o răzbunare legionarii îl vor asasina la 21 septembrie pe ministrul de interne, Armand Călinescu ceea ce a determinat crunta represiune ordonată de rege în timpul căreia au fost ucise peste 300 de persoane, în special fruntaşii Mişcării Legionare. În toate judeţele au fost împuşcaţi câte 3-4 legionari şi expuşi în pieţe publice „în ştreang” pentru ca publicul să ştie „ce vor păţi” toţi cei care s-ar încumeta la acte similare190. Acesta era climatul de „ordine şi siguranţă” pe care regele Carol al IIlea a urmărit să-l instaureze în lupta pentru consolidarea supremaţiei în cadrul regimului de autoritate monarhică, climat care a reprezentat cel mai puternic factor de instabilitate social-politică, cu urmări catastrofale pentru prestigiul statului român, dar şi pentru suveranitatea şi integritatea teritorială.

187

Ion Sultănescu, M. Gaiţă, Op. cit., pp. 23-24. Monitorul Oficial, nr. 51 din 1 martie 1939, p. 1046. 189 Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 418. 190 Ibidem, pp. 404-405. 188

-59-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Începând cu luna martie 1940, în urma mai multor decizii ale ministerului de interne s-a trecut la eliberarea legionarilor închişi ca urmare a declaraţiilor de renunţare la convingerile lor politice şi de loialitate faţă de Carol al II-lea şi de regimul său. S-a observat tendinţa regelui de apropiere de noii legionari în frunte cu liderul Horia Sima, în condiţiile internaţionale de după invadarea şi cotropirea Poloniei şi expectativa Angliei şi Franţei. În aceste circumstanţe regele Carol al II-lea se dispensează de serviciile generalului Gabriel Marinescu, cel care a avusese un rol important în camarila regală şi în reprimarea organizaţiei legionare. În locul său este numit generalul Rodrigue Modreanu, urmărindu-se prin această numire, reconcilierea relaţiilor cu organizaţia legionară. Cu toate acestea, Horia Sima este arestat în noaptea de 17-18 mai 1940, în timp ce urmărea să intre ilegal în ţară (se întorcea de la Berlin unde se retrăsese de teama măsurilor represive ordonate de regele Carol al II-lea)191. Horia Sima va sta un timp în arestul Corpului Detectivilor fiind salvat de intervenţia lui Mihail Moruzov192, şeful Serviciului Special de Informaţii, care „nu numai că l-a împăcat cu regele Carol al II-lea, realizând destinderea cu legionarii, dar l-a propulsat direct în Guvern”193. În „realizarea destinderii cu legionarii” s-a mers până la implicare lui Gabriel Marinescu în procesul industriaşului Max Auschnit194, care-l sponsorizase în construcţia Palatului Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti, însă ca urmare a notele ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940 şi ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Armata Roşie, regele Carol al II-lea va

191

Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000 , p. 274. 192 Horia Sima a fost informator al lui Moruzov. 193 Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, f.a., p. 234. 194 Idem, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p. 274.

-60-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

fi forţat să semneze actul de abdicare195. Ca urmare a noilor realităţi politice la 6 septembrie 1940 se va instaura guvernul condus de generalul Ion Antonescu care la 14 septembrie va proclama România ca „Stat naţional-legionar”, inaugurânduse o noua perioadă de crime odioase. Astfel legionarii vor acapara principalele funcţii de conducere a organelor poliţieneşti iar în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 vor trece la asasinarea a peste 65 de demnitari de stat aflaţi în detenţie la penitenciarul Jilava. Între aceştia se aflau foşti conducători ai organelor poliţieneşti196 şi

serviciilor secrete româneşti care în timpul regimului de

autoritate monarhică, participaseră la represiunea gardistă: generalul Gabriel Marinescu, generalul Ion Bengliu, fost inspector şef al Inspectoratului General al Jandarmeriei (1938-1940), Mihail Moruzov, fost şef al Serviciului Secret de Informaţii Român, Niky Ştefănescu, fost director al Corpului Detectivilor din Direcţia Siguranţei Generale, comisarul Gheorghe Comşa, care participaseră la reprimarea Gărzii de Fier în vremea dictaturii regale197.

V. Siguranţa Generală a Statului

195

Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 419. Dintre cei ucişi, 33 au fost poliţişti, restul fiind oameni politici, generali şi ofiţeri. 197 Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944), Edit. Ministerului de Interne, Bucureşti, f.a., pp. 257-258. 196

-61-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Conform legii de organizare a poliţiei generale a statului, atât poliţia administrativă (de ordine) cât şi cea judiciară (represivă) se găseau sub autoritatea Ministerului de Interne198. În afară de organizarea poliţei generale a statului mai exista o organizare specială, aceea a „Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale” creată prin legea de la 25 martie 1908, cunoscută sub numele de „Siguranţa Generală a Statului”, ale cărei atribuţii ţineau unele de poliţia administrativă, altele de poliţie judiciară, rurală, sanitară, afară de cele exclusiv ale poliţei de siguranţă: expulzări, extrădări, controlul paşapoartelor: „prin urmare din punctul de vedere al unităţii de organizare poliţienească, avem două direcţiuni, care lucrează separat una de alta făcând ambele dublu emploie în ceea ce priveşte poliţia judiciară”199. Soluţia acestei situaţii era după unii specialişti în drept poliţienesc, ca poliţia administrativă şi poliţia judiciară să fie puse sub conducerea unui singur şef independent şi să fie mai clar delimitate atribuţiile „cel puţin pentru crime şi delicte”200. Siguranţa Generală a Statului înfiinţată la 25 martie 1908 îşi avea agenţii şi ofiţerii ei speciali, care lucrau independent de ceilalţi ofiţeri de poliţie judiciară sau administrativă, sub ordinele Directorului General al Siguranţei, nefiind supusă controlului Curţilor de Apel: „sub raportul unităţii de organizare poliţienească avem două direcţii care lucrează separat una de alta, dispunând ambele după trebuinţă în ceea ce priveşte poliţia judiciară”, afirma E.C. Decusară, doctor în drept la Paris201. Această situaţie determina necesitatea unei poliţii

198

Legea asupra organizării poliţiei generale a Statului, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1920, p.

3. 199

E.C. Decusară, Reorganizarea instituţiilor de apărare socială în „Poliţia”, Cluj, nr. 4-5, 1921, p. 3. 200 R.A. Reiss, Contribution a la reorganisation de la police, chap. I, Paris, 1914, p. 2. 201 E.C. Decusară, Criza de represiune în „Poliţia”, Cluj, Anul VI, nr. 11, 1925, p. 127.

-62-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

unificate deoarece existau numeroase foruri poliţieneşti care trebuiau să coopereze, dar care însă se contraziceau, ceea ce avea efecte dintre cele mai negative pentru prestigiul instituţiei, pentru că „o instituţie de importanţa Siguranţei Generale este o armă cu două tăişuri, o armă folositoare când este pusă cu sinceritate, dragoste şi pe temeiul legilor în serviciul dreptăţii cauzei celei mari, a poporului şi invers ea se poate transforma într-un junghi, când se abate de la sfânta sa destinaţiune, fie punându-se în slujba unui partid sau persoană, fie că-şi înţelege altfel de cum trebuie, menirea sa”202. Siguranţa Generală a Statului îşi avea organele sale: brigăzile şi serviciile de siguranţă, inspectoratele şi subinspectoratele, poliţia prefecturilor de judeţe şi prefectura poliţiilor de provincie, poliţia jandarmeriei rurale, poliţia militară a consiliilor de război şi comenduirilor care: „fiecare se orientează şi se conduce de către centre diferite şi care îşi fac fără scrupule o dăunătoare concurenţă”203. Datorită complexităţii atribuţiilor şi îndatoririlor, în cadrul Siguranţei Generale apar „conflicte” de atribuţii cu poliţia administrativă204, în capitalele de judeţ existând două poliţii independente una de alta, cea administrativă şi cea de siguranţă fiecare cu câte un şef şi un subşef205. Acestor „conflicte” de atribuţii şi activităţilor paralele se mai adăuga o distribuţie neuniformă a brigăzilor de siguranţă care nu se făcea în funcţie de numărul locuitorilor şi de problemele specifice zonei: „în comuna Brad din judeţul Hunedoara care are o populaţie de numai 4 mii de locuitori în majoritate absolută români, actualmente pe lângă plutonul de jandarmi se mai

202

G. Gologan, Două zeci de ani de la înfiinţarea Siguranţei Generale în „Poliţia Românească”, Bucureşti, Anul III, nr. 4, 1928, p. 1. 203 Onisifor Ghibu, Necesitatea unei poliţii unificate în „Poliţia”, Cluj, Anul VI, nr. 1, 1925, p. 28. 204 George Haret, Câteva păreri în „Revista poliţiei”, Bucureşti, Anul I, nr. 7, 1919, p. 10. 205 I. Popovici, Cum ar trebui organizat serviciul de poliţie în „Paza”, Bucureşti, Anul IV, nr. 2122, 1924, p. 10-11.

-63-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

găseşte brigada de siguranţă şi poliţie ca în comunele urbane, în timp ce în comunele de frontieră cu populaţie străină de câte 20000 de locuitori, cum este Satu Mare, nu se găseşte decât o brigadă de siguranţă cu 3 agenţi şi un subşef care necunoscând limba locuitorilor se înţelege cu aceştia prin translator”206. Potrivit legii pentru unificare administrativă din 14 iunie 1925, ţara era împărţită în judeţe şi comune care puteau fi urbane şi rurale. Comunele erau conduse de primar, în articolul 59 primarul fiind proclamat şeful poliţiei comunale, el reprezentând un factor al poliţiei preventive, el nefiind ofiţer de poliţie judiciară decât în materie de poliţie comunală207. Pretorul era cel mai important factor poliţienesc rural care prin rolul şi însărcinările date de legi, pregătirea şi menirea pe care o avea trebuia să fie călăuzitorul efectiv al tuturor organelor poliţieneşti din plasă. El reprezenta în plasa sa puterea executivă şi avea ca atribuţie menţinerea ordinii şi siguranţei publice fiind şeful poliţiei din circumscripţia sa208. Atribuţiile sale de poliţie administrativă erau: să îndrume autorităţile comunale, să reglementeze chestiunile ce privesc binele şi liniştea obştească, să supravegheze, să îndrume prin ordine şi instrucţiuni scrise şi verbale autorităţile comunale şi jandarmeria: „este o veşnică plângere din partea majorităţii colegilor, că jandarmii nu ascultă de ordinele pretorului ca factor al poliţiei represive”209. Prin legea de organizare a Poliţiei din iulie 1929 se înfiinţează într-o formulă superioară şi evoluată a poliţei politice, aceea a Poliţiei de Siguranţă de Stat care avea rolul de observare, supraveghere şi de informaţii. Poliţa de

206

C. Sucianu, Reorganizarea poliţiei şi siguranţei în „Poliţia”, Cluj, Anul VI, nr. 8, 1925, p. 101. C. Hamangiu, Legi noui de unificare (1922-1926), Bucureşti, Universală Alcalay, f.a., p. 45. 208 Ibidem, p. 50. 209 V. Ghiurea, Poliţia în comunele rurale în „Poliţia”, Cluj, Anul VIII, 1927, pp. 2-5. 207

-64-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Siguranţă de Stat era definită ca o ramură specială a Poliţiei Generale a Statului care avea menirea apărării ordinii publice şi siguranţei statului român 210. Conform Legii de organizare a poliţiei din 21 iulie 1929, cel mai important serviciu interior din Direcţia Poliţiei Generale a fost Direcţia Poliţiei de Siguranţă care conducea şi controla activitatea tuturor ofiţerilor şi agenţilor acestei poliţii, aduna şi centraliza toate informaţiile primite şi îndeplinea prin ofiţerii de poliţie, prin detectivi şi agenţii de organe speciale, însărcinările serviciului, precum şi dispoziţiile referitoare la ordinea publică şi siguranţa statului211. Această direcţie era compusă din două servicii: Serviciul de informaţii care avea patru birouri (Biroul siguranţei generale, al poliţiei sociale şi al informaţiilor, Biroul secretariatului şi cifrului, Biroul de studii, presă şi al Buletinului poliţiei, Biroul evidenţelor, statisticii, arhivei şi registraturii) şi Serviciul controlului străinilor cu două birouri (Biroul controlului străinilor şi Biroul extrădărilor şi expulzărilor)212 şi patru Brigăzi centrale de siguranţă. În 1931, Brigăzile centrale de Siguranţă s-au transformat în Corpul Detectivilor,

instituţie care până în 1939 a fost condusă de Vintilă

Ionescu, iar de la această dată până în luna august 1940, de către Niky Ştefănescu213. Corpul Detectivilor a desfăşurat activitatea de culegere a informaţiilor prin toate procedeele: agentură secretă, filaj-supraveghere, interceptări telefonice şi de corespondenţă. Mai avea atribuţii în domeniul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor contra ordinii publice şi siguranţei statului; era subordonat Direcţiei Poliţiei de Siguranţă reprezentând organul informativ de teren, de căutare şi alegere de informaţii, desfăşurându-şi activitatea cu precădere 210

Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p. 214. 211 C. Hamangiu, Codul general al României, vol. VIII, p. 680. 212 Ibidem, p. 680. 213 Cristian Troncotă, Op. cit., p. 111.

-65-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

în Bucureşti, dar acţiona uneori şi în provincie, prin echipe volante. Era organizat pe grupe, secţiuni, echipe şi birouri. Grupa I urmărea organizaţiile şi partidele de dreapta şi extrema dreaptă, asociaţiile fără scop lucrativ, sectele religioase, nerecunoscute legal, corpurile profesionale şi lojile francmasonice. Grupa a II-a (Brigada Mobilă) se ocupa cu cercetarea infracţiunilor de drept comun (1931-1938), între 1938-1941 cu supravegherea mişcării comuniste şi mai apoi cu urmărirea activităţii partidelor politice, a sectelor religioase şi a evreilor. Grupa a III-a supraveghea organizaţiile şi partidele politice ale minorităţilor naţionale suspectate de acţiuni contra intereselor statului. Grupa a IV-a s-a ocupat până în octombrie 1938 de urmărirea activităţii mişcărilor comuniste, a partidelor de stânga, iar până în 1944 a asigurat paza familiei regale în colaborare cu Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti şi Inspectoratul General al Jandarmeriei214. În schema de organizare a Corpului Detectivilor figurau şi două echipe speciale: una care se ocupa de probleme economice şi alta cu interceptarea convorbirilor telefonice. Aceasta din urmă a funcţionat în localul Societăţii Anonime a Telefoanelor (care îşi făcea adesea reclamă în coloanele revistelor oficiale poliţieneşti), iar interceptările puteau fi solicitate de Direcţia Generală a Poliţiei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Marele Stat Major, Parchetul Militar şi Civil215. În subordinea Poliţiei de Siguranţă se mai aflau: Biroul de Siguranţă al Gării de Nord care semnala deplasările persoanelor date în urmărire şi primea reclamaţiile referitoare la infracţiunile săvârşite pe calea ferată, pe care le îndruma spre cercetare autorităţilor poliţieneşti şi Poliţia Aeroportului Băneasa care 214 215

Gheorghe Constantin, Şerbu Miliana, Op. cit., p. 109. Cristian Troncotă, Op. cit., p. 111.

-66-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

îndeplinea atribuţii de poliţie de frontieră: controlul documentelor de călătorie, identificare a persoanelor urmărite şi date în obiectiv216. Direcţia Poliţiei de Siguranţă era condusă de un director şi un subdirector. Din 10 februarie 1920 până în 1927 Siguranţa a fost condusă de Romulus P. Voinescu217, iar de la această dată funcţia a fost ocupată de Eugen Cristescu (n. 3 aprilie 1895, Grozăveşti, jud. Buzău- m. 12 iunie 1950, Văcăreşti), căruia i-au succedat Eugen Bianu şi Dimitrie Mântulescu. În primul deceniu interbelic Siguranţa a avut unele „neîmpliniri” care derivau din ineficienţa măsurilor adoptate. Astfel la scurt timp după Unirea s-a simţit nevoia de a „monitoriza” presa de limbă maghiară. Într-o adresă a Subinspectoratului General de Siguranţă din Transilvania către Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale din 14 februarie 1920 se arată necesitatea urmăririi stricte a ziarelor ungureşti şi se propunea „ajutorarea formării unui ziar bun maghiar, cu nuanţă politică, stând în mod deghizat sub controlul şi direcţia noastră, care să fie în stare a câştiga publicul cititor maghiar”, astfel încât maghiarii nu vor mai avea nevoie de ziarele care apar la Budapesta şi necesitatea înfiinţării unui institut comercial unguresc cu rol de cenzură a publicaţiilor maghiare care intră în ţară218. Astfel în munca de contrapropagandă la 2 aprilie 1920 se înfiinţează revista săptămânală maghiară Uj Ember (Omul nou). Într-o notă confidenţială a prefectului de Cluj şi Cojocna din 20 mai 1920 se arată că „tovarăşii” care publică în ziarul „Uj ember” au fost în serviciile lui Bela Kun219. Cu toate acestea va exista o „scurgere de informaţii”, în ziarul Dacia din 19 iunie 1920, apărând un articol cu titlul „Cenzura deghizată” cu subtitlul „Libertatea 216

Ibidem, p. 111. Anuarul funcţionarilor de Stat ai Ministerului de Interne pe anul 1923, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1923, p. 4. 218 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 5/1920, f. 3-8. 219 Ibidem, f. 36. 217

-67-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

presei în pericol”220, ceea ce reliefa organizarea ineficientă şi totodată un insucces al Siguranţei statului în ceea ce priveşte munca contrainformativă. Astfel de insuccese au mai existat: într-o cerere a Subinspectoratului de Siguranţă Transilvania către Siguranţa Statului la conducerea căreia se găsea R.P. Voinescu, se cerea aprobarea pătrunderii ziarului maghiar Jövö în ţară, fiind redactat de către un grup de unguri expulzaţi care se găseau la Viena şi care scriau articole „favorabile intereselor ţării noastre”. La 3 martie 1921 este aprobată această iniţiativă, însă la scut timp printr-o nouă cerere din 26 iunie 1921 se cerea revocarea dispoziţiilor de pătrundere a ziarului în ţară ca urmare a articolelor „tendenţioase” apărute în ziar221. Eugen Cristescu, şef al Siguranţei (1927-1934), a fost membru al Comisiei Internaţionale de Poliţie, ce se întrunea periodic la Haga având întinse legături şi chiar relaţii prieteneşti cu şefii serviciilor de siguranţă din multe State europene222. În 1924, Mihail Moruzov (n. 8 noiembrie 1887, Zibil, Tulcea- m. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost numit şef al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) al armatei române, funcţie pe care o va onora până la 6 septembrie 1940223. Rivalitatea sa ireconciliabilă, pornită din orgolii şi interese personale, mai întâi cu R.P. Voinescu, Şeful Siguranţei până în 1927, când moare acesta din urmă, apoi cu Nicolae Titulescu, ministru de externe până în 1936, cu şeful Siguranţei, Eugen Cristescu, cu Constantin Maimuca, comisar de Siguranţă şi chiar cu generalul Ion Antonescu, fapt ce a determinat o stare conflictuală în cadrul serviciilor de informaţii, ordine şi siguranţă ale statului cu implicaţii dintre

220

Ibidem, f. 45. Ibidem, f. 89. 222 Cristian Troncotă, Op. cit., p. 112. 223 Ibidem, p. 180. 221

-68-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

cele mai negative224. În 1934 Eugen Cristescu este „transferat” din funcţia de director general al Siguranţei

într-o funcţie de conducere în Administraţia

Ministerului de Interne, datorită refuzului acestuia de a se preta la amestecul în combinaţiile politice ale partidelor, acţiune sugerată de cercurile Palatului regal. În spatele acestei „marginalizări” se aflau în principal maşinaţiunile lui Mihail Moruzov, pornite în primul rând din invidie225. Din septembrie 1940, Eugen Cristescu este „reabilitat” de noul regim, devenind omul de taină al mareşalului Ion Antonescu, cel care a „îndeplinit una dintre cele mai controversate, misterioase şi deloc invidiate funcţii din administraţia statului”, aceea de director general al Serviciului Special de Informaţii. A fost arestat imediat după actul de la 23 august 1944, petrecându-şi ultimii ani din viaţă în închisorile Aiud, Dumbrăveni şi Văcăreşti unde moare în 12 iunie 1950. A fost anchetat de către Securitate, începând cu 1949, fiind „exploatat ca bază de date”, în această perioadă elaborând lucrarea Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii,

considerată

prima

lucrare

despre

istoria

serviciilor

secrete

româneşti226. Moruzov a fost arestat în ziua de 6 septembrie 1940, odată cu prăbuşirea regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, iar în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 a căzut victimă alături de alţi 64 de foşti demnitari, ofiţeri, poliţişti şi oameni politici, execuţiilor legionare de la închisoarea Jilava, lăsând Serviciul Special de Informaţii într-o situaţie haotică227. Activitatea Siguranţei a fost marcată atât de „neîmpliniri”, dar şi de reale succese în ceea ce priveşte ordinea şi siguranţa, în perioada interbelică fiind deferite 224

Ibidem, p. 181. Ibidem, p. 298. 226 Ibidem, p. 300. 227 Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, f.a., p. 258. 225

-69-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

justiţiei numeroase grupări teroriste, comunişti, legionari, bandiţi, spioni, traficanţi, diversionişti, criminali, toate acestea în contextul în care nu întotdeauna se foloseau metode şi mijloace legale dintre cele mai paşnice. Au existat însă şi probleme, Serviciile de siguranţă din Basarabia, datorită corupţiei, au ajuns să fie penetrate de către serviciile secrete sovietice. Într-un document întocmit de Serviciul Secret în 9 aprilie 1930 se arată că personalul Siguranţei din Basarabia era în realitate o secţie a GPU, organizată solid pe teritoriul nostru228. Această situaţie în care instituţiile statului însărcinate cu identificarea, prevenirea şi contracararea pericolelor deveneau tot mai slabe şi lipsite de coeziune, a determinat o situaţie negativă în întreaga ţară229. Direcţia Generală a Poliţiei întocmea zilnic un „Buletin informativ” care conţinea date privitoare la siguranţa statului, fiind transmis vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Ministrului Afacerilor Interne, Secţiei a II-a şi propagandei din Marele Stat Major, Comandantului militar al Capitalei, Inspectoratului General al Jandarmeriei. „Buletinul informativ” avea un caracter strict secret, după „folosire” fiind distrus prin ardere230. Acest buletin cuprindea informaţii de politică externă, starea de spirit a populaţiei, mişcările subversive, minorităţile naţionale. În perioada interbelică Siguranţa a avut un rol important în reprimare mişcărilor cu caracter extremist, însă din cauza conflictelor dintre conducătorii Siguranţei şi Şeful Serviciului Special de Informaţii, Moruzov au determinat scăderea prestigiului şi eficienţei muncii informative, cu consecinţe dintre cele mai negative pentru ţară. 228

Cristian Troncotă, Op. cit., p. 117. Ibidem, p. 118. 230 Ibidem, p. 162. 229

-70-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

VI. Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti

Reorganizând instituţiile statului, Regulamentul organic231 a denumit instituţia ce se ocupa de păstrarea ordinii în Bucureşti din Agie în „Poliţa Capitalei”. În realitate, instituţia a funcţionat sub denumirea de Agie, denumire împrumutată de la conducătorul ei căruia Regulamentul organic îi păstra tradiţionala denumire de „agă”. Această denumire a purtat-o până în 1848, când odată cu spiritul înnoitor revoluţionar s-a schimbat titulatura de agă cu aceea de „şef al poliţiei capitalei”, iar instituţia nu s-a mai numit Agie, devenind Poliţia Capitalei232. După Unirea din 1859, şeful Poliţiei Capitalei se va numi prefectul poliţiei capitalei, iar în celelalte oraşe de peste 3000 de locuitori se numea cap sau comisar de poliţie233. Prin Legea din 1 aprilie 1882, intitulată „Lege pentru organizarea poliţiei capitalei” este fixat personalul acestei instituţii şi retribuţiile acestuia234. Prin „Legea poliţiei generale a statului” din 1 aprilie 1903, se preciza că Poliţiile din Bucureşti şi Iaşi funcţionau independent de prefectura judeţului, formând prefecturi speciale sub conducerea prefecţilor de poliţie; aveau câte un director şi mai mulţi inspectori, comisari şi subcomisari. Directorii şi inspectorii 231

Vel Agă Costache Cantacuzino a elaborat, la iniţiativa generalului Pavel Kiseleff, proiectul primei legii a poliţiei Statului în care sunt prezentate atribuţiile ei. 232 Îndrumător în Arhivele Statului. Municipiul Bucureşti, vol. I, Bucureşti, f.edit., 1976, p. 135. 233 Monitorul Oficial, nr. 75 din 10 aprilie 1864, p. 343. 234 Idem, nr. 1 din 1 aprilie 1882, pp. 1-2.

-71-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

reprezentau organele de control, exercitându-şi acest drept în tot cuprinsul oraşului; comisarii şi subcomisarii funcţionau în circumscripţiile comisariatelor de poliţie, care se fixau prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Aceste prefecturi dispuneau pe lângă ofiţerii de poliţie, de un corp de sergenţi de oraş, de jandarmi pedeştri şi călări, precum şi de agenţi speciali de siguranţă. Conform acestei legi, structura organizatorică cuprindea următoarele servicii interioare: telegrafic şi telefonic, exterioare: inspectori, comisari, subcomisari, agenţi speciali de siguranţă şi odăiaşi; biroul de servitori şi paza oraşului formată din sergenţi, sergenţi majori, ofiţeri de sergenţi şi comandanţi de companii 235. Prin legile dintre 1903-1904 se oficializează pentru prima dată denumirea instituţiei ca Prefectura Poliţiei Capitalei, iar prin legea din 21 iulie 1929 se va numi Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, fiind considerată de acum un serviciu exterior al poliţiei generale a statului. Prin această lege va creşte numărul personalului şi vor apărea noi servicii în cadrul Prefecturii poliţiei municipiului. În cadrul acesteia existau servicii centrale (Serviciul poliţiei administrative, Serviciul poliţiei judiciare, Serviciul poliţiei sociale, al moravurilor şi informaţiilor, Serviciul controlului străinilor, hotelurilor, hanurilor şi camerelor mobilate şi Serviciul circulaţiei, Serviciul medical, al contabilităţii şi casieriei, Serviciul gardienilor publici) şi servicii exterioare sau teritoriale împărţite în birouri236. Serviciile exterioare ale Prefecturii poliţiei municipiului erau divizate din punct de vedere teritorial şi administrativ în 4 sectoare, corespunzătoare celor 4 chesturi poliţieneşti, fiecare chestură fiind divizată la rândul său în mai multe

235 236

Îndrumător în Arhivele Statului. Municipiul Bucureşti, vol. I, Bucureşti, f.edit., 1976, p. 137. C. Hmangiu, Op. cit., vol. XVII, p. 681.

-72-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

circumscripţii poliţieneşti numite comisariate237. Fiecare chestură de sector (galben, negru, albastru, verde) era condusă de un chestor de poliţie ajutat de un secretar, iar serviciile exterioare ale chesturilor erau reprezentate prin comisariatele poliţieneşti de circumscripţie şi comisariatele de poliţie ataşate pe lângă diferite instituţii sau servicii publice. Existau 37 de astfel de circumscripţii de poliţie aferente diferitelor cartiere bucureştene238. În cadrul fiecărei chesturi funcţionau următoarele birouri: biroul administrativ, biroul populaţiei, controlul străinilor, hotelurilor şi camerelor mobilate, ordinii şi asistenţei sociale, al detaşamentului de gardieni publici. Biroul administrativ avea atribuţii privind transmiterea diferitelor ordonanţe şi dispoziţii cu caracter poliţienesc şi administrativ, primite de la prefectură; Biroul populaţiei, controlului străinilor, hotelurilor şi camerelor mobilate avea atribuţia de a urmări şi coordona întreaga mişcare a populaţiei stabile sau flotante din raza chesturii; Biroul servitorilor avea atribuţia de a exercita controlul poliţienesc asupra servitorilor, de a întocmi libretele de serviciu şi fişele individuale şi de a rezolva eventualele conflicte dintre stăpân şi servitor; Biroul ordinii şi asistenţei sociale se ocupa de transmiterea către prefectură a tuturor datelor referitoare la diferitele activităţi colective: întruniri publice, cluburi, asociaţii, prostituţie şi Detaşamentul de gardieni publici239. Chesturi de poliţie au funcţionat în marile oraşe ale ţării care erau centre administrative cu mare putere economică, cu o populaţie numeroasă, cu o dezvoltare instituţională puternică şi care se confruntau cu probleme deosebite pe linia poliţiei siguranţei de Stat şi asigurării ordinii interne240. În

237

Ibidem, p. 682. V. Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, p. 242. 239 C. Hamangiu, Op. cit., p. 682. 240 V. Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, p. 255. 238

-73-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

celelalte oraşe funcţionau Poliţii care aveau aceleaşi atribuţii ca şi chesturile însă cu un personal poliţienesc mult diminuat. Legea din 21 iulie 1929 a menţinut dreptul Prefectului Poliţiei Municipiului Bucureşti de a da ordonanţe, el trebuind să colaboreze în permanenţă cu Direcţia Generală a Poliţiei pentru tot ceea ce priveşte paza ordinii publice şi a legalităţii241. Avea dreptul de decizie generală pe calea ordonanţelor poliţieneşti în orice domeniu poliţienesc. El era funcţionarul public cu cele mai mari puteri de poliţie, culminând pe deplin atât calitatea de organ de decizie cât şi calitatea de organ de execuţie poliţienească. Prin aceeaşi lege s-a prevăzut şi organizarea unui Corp de Jandarmi municipali care să constituie o rezervă a poliţiei de ordine, în cazul în care corpul de gardieni de zi şi de noapte ar fi insuficient242. În ceea ce priveşte personalul din cadrul Prefecturii Poliţiei Capitalei (ofiţeri de poliţie, agenţi, ofiţeri de gardieni, gardieni), s-a atins apogeul doar în 1929 când erau încadraţi 344 ofiţeri de poliţie (erau ofiţeri de poliţie în următoarea ordine ierarhică: 1.Directorul General al Poliţiei şi Prefectul Poliţiei Municipiului Bucureşti, 2.Subdirectorul general al poliţiei şi secretarul general al Poliţiei Municipiului Bucureşti, 3.Directorii din Direcţia Generală a Poliţiei şi inspectorii de poliţie, 4.Chestorii de poliţie, subinspectorii, chestorii de sector din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, 5.Şefii de poliţie din oraşele reşedinţă de judeţ, secretarii chesturilor de poliţie şi secretarii chesturilor de sector din Bucureşti, 6.Secretarii poliţiilor din oraşe reşedinţă de judeţ şi comisarii şefi, 7.Comisarii, 8.Comisarii ajutori), 284 agenţi (erau agenţi de poliţie în următoarea ierarhică: 1.Agenţii din serviciile şi birourile de poliţie judiciară şi detectivii de la serviciile 241 242

D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 227/1929, f. 39. Ibidem, f. 40.

-74-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

şi birourile de siguranţă, 2.Agenţii repartizaţi la birourile administrative, 3.Gardienii publici)243, 109 ofiţeri de gardieni şi 2532 gardieni244. După Marea Unire au existat şi probleme, constatându-se insuficienţa numărului existent de poliţişti care nu mai făceau faţă persoanelor flotante sau străine care erau în trecere prin Bucureşti245. În primul deceniu interbelic (1920-1930) unul dintre cei mai capabili prefecţi ai Prefecturii poliţiei capitalei a fost generalul Eracle Nicoleanu, „omul regelui Ferdinad I”, adus din rândurile armatei, până în 1920 aflându-se la conducerea Secţiei I de pe lângă Marele Stat Major. După restauraţie va fi înlocuit din 6 iunie 1930 cu omul de încrederea al regelui Carol al II-lea, generalul Gabriel Marinescu, care va conduce Prefectura Poliţiei Capitalei până în noiembrie 1939246, perioadă în care va fi un membru de seamă al camarilei regale; pentru scurt timp va deţine şi funcţia de ministru de interne (21-28 septembrie 1939)247. Atât timp cât la conducerea Prefecturii Poliţiei Capitalei s-a aflat generalul Gabriel Marinescu, instituţia a fost practic scoasă din subordinea Direcţiei Generale a Poliţiei şi chiar a conducerii Ministerului de Interne, executând unele atribuţii pe linia asigurării pazei şi siguranţei familiei regale, executarea ordinelor primite din partea regelui Carol al II-lea şi a concubinei sale Elena Lupescu248. El transformă poliţia de siguranţă într-o poliţie politică care este pusă în slujba intereselor regelui, acesta urmărind instaurarea dictaturii sale personale, prin compromiterea regimului parlamentar-democratic şi slăbirea partidelor politice. 243

C. Hamangiu, Op. cit., p. 692. Gabriel Marinescu, Op. cit., p. 318. 245 „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, Anul I, nr. 1, 1925, p. 4. 246 Anuarul funcţionarilor Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti, Bucureşti, Tipografia Poliţiei Municipiului Bucureşti, 1938, p. 10. 247 V. Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p. 244. 248 Ibidem, p 234. 244

-75-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Între anii 1929-1933, generalul Gabriel Marinescu a sprijinit din umbră mişcarea legionară, iar după 1938 va reprima sângeros Garda de Fier. La Congresul studenţilor legionari de la Târgu Mureş din aprilie 1936 acesta este trecut pe „listele morţii”, alături de metresa regelui, Elena Lupescu şi de alţi politicieni şi oameni de cultură: Armand Călinescu, Nicolae Lupu, Virgil Madgearu, Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga249. Cu puţin timp înainte de a fi asasinat de legionari250, Nicolae Iorga declara la 10 septembrie 1940 că „legionarii îmi pregătesc o răzbunare cruntă; nu mă tem de ei [legionari] fiindcă nu merită nici să mă gândesc la asemenea emanaţii ale clasei noastre de nemulţumiţi şi dacă vor încerca să aplice clasica lor răzbunare cu toporul, vor izbuti să arate încă o dată ţării, că nu merită să fie toleraţi”251. În timpul ultimului guvern naţional-ţărănesc condus de Iuliu Maniu, regele va scoate Jandarmeria rurală şi Prefectura poliţiei municipiului de sub autoritatea ministrului de interne Ion Mihalache (20 octombrie 1932- 8 ianuarie 1933) urmărind subordonarea acestor organe poliţieneşti intereselor monarhiei. Ion Mihalache va protesta faţă de aceste măsuri, fapt ce a determinat conflictul cu Gabriel Marinescu, prefectul poliţiei şi comandantul Jandarmeriei, generalul Constantin Dumitrescu, conflict care s-a soldat cu demisia din guvern şi din funcţia de ministru de interne a lui Ion Mihalache252. Acest lucru l-a iritat pe primministrul Iuliu Maniu care la 13 ianuarie 1933 şi-a prezentat demisia, în audienţa la rege cerând destituirea prefectului fapt care nu s-a întâmplat. Presa oficială poliţienească s-a solidarizat cu prefectul de poliţie considerându-se că „prefectului

249

Ibidem, p. 244. A fost asasinat în localitatea Strejnic din judeţul Prahova la 27 noiembrie 1940. 251 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 32/1925, f. 21-22. 252 Gheorghe Constantin, Şerbu Miliana, Op. cit., p. 116. 250

-76-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

de Poliţie al Capitalei, nu poţi, tu Ministru [de Interne], să-l tratezi de sus ca pe orice subaltern. Este egal cu tine şi chiar cu mai întinse puteri chiar decât tine” pentru că „prefectul nu e prepusul guvernului, el este, întâi de toate, persoana de încredere a M.S. Regelui”253. În pofida aspectelor negative din viaţa şi activitatea lui Gabriel Marinescu, acesta a fost un bun gospodar, organizator, pe această line numărându-se măsurile luate pentru desfiinţarea raportului ce se ţinea zilnic la Prefectura Poliţiei Capitalei, care dura ore întregi, îngreunând rezolvarea unor probleme concrete ale muncii profesionale şi activităţii poliţieneşti în teren254, a înfiinţat în 1935 Muzeul Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti, muzica gardienilor publici, pe lângă Prefectură a înfiinţând

un serviciu de poliţie

judiciară care avea în atribuţii distribuirea în Capitală a tuturor procedurilor poliţieneşti255. A reînfiinţat şi a pus în funcţiune, începând cu data de 1 ianuarie 1939, judecătoria Poliţiei care relua o mai veche tradiţie de pe vremea Agiei, cea a judecătorii ot vel Agă (judecătoria de pe lângă poliţie), din vremea lui Alexandru Ipsilanti (1775) care a funcţionat până în anul 1866256. Această reînfiinţată instituţie a funcţionat doar în perioada regimului de autoritate monarhică, având ca atribuţii judecarea infracţiunile mai puţin periculoase pentru ordinea socială şi siguranţa statului aşa cum era prevăzut şi în Regulamentele Organice 257. A contribuit la înfiinţarea Şcolii de poliţie a ofiţerilor de poliţie, agenţilor şi gardienilor din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti care din 7 iulie 1931 va funcţiona pe lângă Institutul de medicină legală unde predau profesorii Mina şi 253

George Cariadi, Domnul colonel Gabriel Marinescu în „Revista Poliţiei”, Bucureşti, Anul XIV, nr. 4, 1936, p. 2. 254 V. Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p. 246. 255 G. Ghindă, Un plan de lucru la Prefectura Municipiului în „Cronica Poliţiei”, Bucureşti, Anul I, nr. 1, 1931, p. 13. 256 Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 273. 257 Îndrumător în Arhivele Statului. Municipiul Bucureşti, vol. I, Bucureşti, f.edit., 1976, p. 186.

-77-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Niculae Minovici258. Şcoala avea 3 secţii: o secţie superioară pentru pregătirea profesională a ofiţerilor de poliţie, o secţie pentru funcţionarii inferiori (agenţi şi detectivi) şi o a treia pentru gardienii publici259. Din iniţiativa acestuia s-a construit Palatul Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti, una din marile înfăptuiri ale generalului Marinescu, poliţia funcţionând până atunci în localuri nu tocmai potrivite. Localurile în care au funcţionat organele poliţieneşti nu au fost întotdeauna încăpătoare şi corespunzătore activităţii organelor de ordine şi siguranţă ale statului. Până în 1866 organele poliţieneşti au funcţionat în diferite localuri. Prefectura Poliţiei Capitalei a funcţionat până în 1866 în „casele colonelului Voinescu”260, când regele Carol I mută Prefectura în imobilul de pe Calea Victoriei (casele Racoviţă)261, imobil construit în 1831, care a servit ca locuinţă pentru baronul Meitani. În „noul” amplasament, care din 1855 devenise proprietatea şi reşedinţa Ministerului de Război va funcţiona din 1866 până în 1935 Prefectura Poliţei Capitalei262. Cu toate acestea până în 1871 în localul Prefecturii vor continua să funcţioneze birouri ale Ministerului de Război: Comandamentul Diviziei, Consiliul de Război şi Statul Major al Geniului. În timpul prefectului general Algiu, în 1890 s-a realizat restaurarea clădirii care ajunsese „într-o completă dărăpănare”, serviciile Prefecturii mutându-se în aripa dreaptă a Hotelului de France. Şi în 1927 prin grija directorului poliţiei Gh. Săulescu, clădirea va „suferi

258

C. Moţăţeanu, Un pas înainte în „Cronica Poliţiei”, Bucureşti, Anul I, nr. 3, 1931, p. 1. Ibidem, p. 13. 260 În locul în care astăzi se găseşte Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale. 261 Vasile V. Daşkevici, Istoricul reşedinţelor poliţiei Capitalei: fosta Agie, Bucureşti, Tipografia „Cultura”, 1934, p. 48. 262 Gabriel Marinescu, Aspecte din viaţa poliţiei Capitalei, Bucureşti, Edit. Eminescu, f.a., p. 283. 259

-78-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

o radicală reparaţiune”, păstrându-se aspectul iniţial263. Însă clădirea Prefecturii nu mai făcea faţă noilor realităţi, fiind neîncăpătoare şi improprie pentru personalul poliţienesc care se mărise ca urmare a noilor realităţi social-politice de după război. Astfel din iniţiativa generalului Gabriel Marinescu s-a construit în anul 1935, printr-o sponsorizare a industriaşului evreu Max Auschnit, un local modern care s-a numit Palatul Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti, clădire care a servit fără întrerupere ca local al Prefecturii Poliţiei Capitalei până în zilele noastre264. Noul edificiu modern cu 6 etaje avea 250 de camere şi săli în care se vor instala servicii poliţieneşti care până atunci erau răspândite în diferite cartiere ale Capitalei: serviciul circulaţiei, biroul de servitori, serviciul pentru controlul hotelurilor şi camerelor mobilate, serviciul central al populaţiei şi serviciul medical, în diverse localuri pentru care Statul plătea înainte „chirii” 265. Tot prefectul Marinescu a susţinut înfiinţarea în cadrul Prefecturii a unui laborator de cercetări ştiinţifice cu un serviciu special de identificare dactiloscopică şi un serviciu al cazierelor pentru o mai bună desfăşurare a activităţii, astfel de servicii existând doar în cadrul Siguranţei Statului şi la Parchetul Ilfov 266 (din 1914) unde a funcţionat un astfel de serviciu

sub denumirea de „Serviciul de Identitate

Judiciară”. La noi fraţii Minovici au fost cei care au înfiinţat pentru prima dată un serviciu tehnic de cercetări criminale, punându-se bazele poliţiei ştiinţifice267. Astfel la iniţiativa profesorului Mina Minovici a luat fiinţă în 1892 un birou antropometric, care a funcţionat pe lângă Ministerul de Justiţie şi pe lângă

263

Vasile V. Daşkevici, Op. cit., pp. 56-57. Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p 250. 265 Gabriel Marinescu, Op. cit., p. 303. 266 Ibidem, p. 318. 267 Ibidem, p. 240. 264

-79-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

Ministerul de Interne. Şeful Serviciul de Identitate Judiciară între 1919-1925 a fost Dr. Gheorghe Andrei Ionescu care a înlocuit antropometria cu metoda dactiloscopică care era mijlocul „de identificare prin excelenţă a recidiviştilor”268. Până la înfiinţarea Cazierului Central Poliţienesc, poliţia nu a avut decât un clasament alfabetic care însă era greoi şi ineficient, neputându-se identifica un individ până atunci, ca fiind recidivist269. Prin legea de organizare a poliţiei din 21 iulie 1929 la articolul 10 din lege era prevăzut înfiinţarea unui astfel de birou. La 1 aprilie 1932 se va înfiinţa pe lângă Direcţia Poliţiei Judiciare un birou al Cazierului Poliţienesc. La 6 iunie 1932 se va da în folosinţă Cazarma Gardienilor Publici „Carol al II-lea”, „graţie râvnei şi muncii stăruitoare” a prefectului Gabriel Marinescu. Clădirea a fost inaugurată în prezenţa regelui Carol al II-lea, principelui Mihai, a prim-ministrului Al. Vaida Voevod, C. Argetoianu, Eugen Bianu, director general al poliţiei270. În cuvântul de deschidere, Gabriel Marinescu a precizat că: „gardienii publici alcătuiesc un corp militarizat, căruia îi revine sarcina de a veghea la ordinea şi siguranţa publică”271. Vechea cazarmă nu făcea faţă nevoilor de cazare a gardienilor publici care până atunci locuiau prin „funduri de mahalale” având în vedere că în cazurile „grave de dezordine, nici nu puteau fi aduşi în timp util, acolo unde nevoia îi reclama”272. Cazarma avea 234 de săli mari: dormitoare pentru gardienii publici, săli de masă, bucătării, spălătorii, săli de baie, 2 săli pentru şcoala gardienilor, sală de gimnastică, un muzeu al gardienilor publici,

268

V. Firea, Cazierul poliţienesc în „Poliţia Modernă”, Bucureşti, Anul VIII, nr. 86, 1933, p. 7. Ibidem, p. 7. 270 Vasile Bobocescu, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000, p. 248. 271 Ibidem, p. 248. 272 Gabriel Marinescu, Op. cit., p. 105. 269

-80-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

ateliere şi un spital273. În noaptea de 26-27 noiembrie 1940, fiind închis la Jilava alături de alţi demnitari şi foşti poliţişti, va fi asasinat de către legionari prin împuşcare. Ca urmare a sporirii problemelor privind ordinea publică şi siguranţa generală în Bucureşti, în urma creşterii puterii sale economice şi demografice, creşterea pericolului legionar precum şi amplificarea serviciilor secrete ale statelor fascist-revizioniste pe teritoriul Capitalei, cercurile conducătoare au trecut prin decretul pentru organizarea Ministerului de Interne din 7 ianuarie 1936 şi a Legii din 26 ianuarie 1937, la realizarea unei organizări mai ample şi la lărgirea atribuţiilor Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti274. Astfel prin această lege se crea o mai mare autonomie Prefecturii, ea îndeplinind pe teritoriul Bucureştilor atribuţiile pe care le avea Direcţia Generală a Poliţiei în cuprinsul ţării: menţinerea ordinii publice, prevenirea şi reprimarea oricărei violări a legilor şi regulamentelor care priveau ordinea publică şi siguranţa statului, culegerea de informaţii, precum şi atribuţiile de poliţie judiciară prevăzute de Legea pentru organizarea poliţiei generale din 1929275. Dispar din structura Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti, chesturile de poliţie prevăzute în Legea din 1929 ca servicii exterioare, îndrumarea, controlul şi coordonarea circumscripţiilor de poliţie realizându-se de către organele de linie de la centru. Prin aceeaşi lege, Prefectul Poliţiei Capitalei era funcţionarul public cu cele mai întinse puteri de poliţie, el cumulând complet şi calitatea de organ de decizie şi calitatea de organ de execuţie poliţienească276. În cursul anului 1936, Prefectura număra 3015 persoane, dintre care 322 de ofiţeri de 273

Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 249. Idem, Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, f.a., p. 227. 275 Monitorul Oficial, nr. 5 din 7 ianuarie 1936, p. 120. 276 Dimitrie Mântulescu, Op. cit., p. 221. 274

-81-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

poliţie, 19 ofiţeri de jandarmi publici, 2063 de gardieni publici, 122 de funcţionari de birou, 24 de telefonişti, 64 persoane de serviciu, 2 fotografi şi alte categorii. Personalul Prefecturii a continuat să crească în anii ce au urmat, astfel că numai Corpul Gardienilor Publici a ajuns în anul 1938 la 2463 personal încadrat277. Un aspect important la avut şi Decretul-Lege din 1940 prin care se contopesc Direcţiunea Generală a Poliţiei, Corpul de Jandarmi şi Prefectura Poliţiei într-un singur organism, denumit Direcţiunea Generală a Poliţiilor şi Siguranţei Statului, lucru ce se face cunoscut prin circulara din 22 august 1940. Prin noua lege, Prefectura Poliţei Municipiului Bucureşti pierde caracterul de autonomie ce-i fusese creat prin legile anterioare278. Însă prin acest proiect s-a creat confuzie şi mai ales nu s-a putut face o uniformizare a serviciilor poliţieneşti: „Fostele Chesturi de Poliţie de reşedinţă aveau structură şi organizarea lor proprie care diferă şi este mai complexă din punct de vedere al organizării interioare decât aceea a Legiunilor de jandarmi, astfel că operaţiunile de contopire întâmpină oarecare greutăţi până la definitivare”279. Instituţia a funcţionat până în anul 1949 când la 23 ianuarie ia fiinţă Miliţia, instituţie cu atribuţii diferite de cele ale fostei poliţii.

277

Vasile Bobocescu, Op. cit., p. 229. Îndrumător în Arhivele Statului. Municipiul Bucureşti, vol. I, Bucureşti, f.edit., 1976, pp. 74. 279 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 191/1940, f. 251. 278

-82-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

CONCLUZII

În prima decadă interbelică poliţia română a funcţionat sub incidenţa legilor adoptate în timpul ministrului de interne liberal Vasile Lascăr (1902-1904) care a realizat prima lege organică de organizare a poliţiei, bazată pe principii moderne de conducere. Prin modificările legislative ulterioare s-a imprimat instituţiei o organizare deficitară, care s-a menţinut de-a lungul primului deceniu interbelic, al aşa numitei decade brătienistă. Astfel primul capitol prezintă evoluţia legislativă a instituţiei până la Legea de organizare a poliţiei din 21 iulie 1929. Marea Unire a însemnat atât întregirea teritorială, dar şi o „piatră de încercare” pentru administraţia românească şi implicit pentru poliţia română care a trebuit să facă faţă noilor realităţi postbelice cauzate de război şi revenirea la normalitate: deteriorarea situaţiei economice care a avut implicaţii sociale prin desele greve muncitoreşti. Instituţia poliţiei s-a extins treptat în regiunile româneşti unite cu ţara, trebuind să facă faţă atât problemelor care ţineau de dublarea teritoriului ţării şi a populaţiei, dar şi de creşterea ponderii minorităţilor naţionale. Astfel Ungaria a contestat statu-quo-ul teritorial, susţinând formaţiuni paramilitare şi incitând funcţionarii unguri la refuzul de a depune jurământul de credinţă către statul român şi boicotarea administraţiei româneşti în Transilvania. Rusia sovietică a incitat şi sprijinit minorităţile din Basarabia la revoltă contra administraţiei româneşti, cunoscută fiind revolta de la Tatar-Bunar. Se urmărea în

-83-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

principal destabilizarea ordinii interne şi crearea unei atmosfere de haos şi neîncredere în administraţia românească. Poliţia a trebuit să facă faţă acestor realităţi generatoare de stări conflictuale şi insecuritate, însă cu o organizare destul de ineficientă. Aceasta organizare ţinea în special de selecţionarea personalului poliţienesc potrivit aptitudinilor, stabilitatea în funcţie, birocratismul cancelariilor poliţieneşti, salarizare meritorie. Un aspect sensibil a fost cel al alegerilor electorale care de cele mai multe ori dădeau naştere la abuzuri, datorită atribuţiilor de poliţie ale diferiţilor funcţionari din administraţia de Stat. De cele mai multe ori liberalii au recurs la mobilizarea poliţiei, funcţionarilor civili şi în speciali a prefecţilor de judeţ prin care se urmărea descurajarea opoziţiei. Afară de acţiunile de destabilizare a ordinii interne iniţiate de cele două ţări profund revizioniste: Rusia sovietică şi Ungaria, poliţia română s-a confruntat cu apariţia mişcărilor extremiste. Extremismul de stânga influenţat de acceptarea prevederilor de afiliere la Internaţionala Comunistă venea în contradicţie cu realităţile româneşti, înscriindu-se pe o poziţie antinaţională, prin contestarea integrităţii teritoriale a statului român. Extremismul de drepta se baza în principal pe antisemitism şi naţionalism, ridicând asasinatul la rangul de metodă de rezolvare a diferendelor. Astfel în vasta lor acţiune de ordine, organele poliţieneşti pe lângă merite, au săvârşit numeroase abuzuri şi crime împotriva mişcării comuniste şi legionare, de multe ori fiind folosite metode violente care încălcau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. După venirea la putere a Partidului Naţional Ţărănesc în 1928, a urmat o „reformare” aparatului de Stat, a ministerelor şi în special a poliţiei. Prin legea din 21 iulie 1929 s-a dat o nouă organizare poliţiei române, bazată pe principii

-84-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

moderne de conducere, printr-o mai clară specificare a atribuţiilor poliţieneşti şi unificarea serviciilor poliţieneşti.. Pentru prima dată atribuţiile poliţieneşti sunt împărţite pe Direcţii: poliţia administrativă, de moravuri şi de siguranţă. Conform acestei legi organizarea Direcţiei Generale a Poliţiei era împărţită în servicii centrale (Direcţia Poliţiei Administrative, a Poliţiei Judiciare şi a Poliţiei de Siguranţă, Inspectoratul Gardienilor Publici şi un Birou al Jandarmeriei)

şi

teritoriale (Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, Inspectoratele regionale de poliţie, Chesturile de poliţie din municipii, Poliţiile din oraşele reşedinţe de judeţ, Comisariatele şi detaşamentele de poliţie). Cel mai important serviciu din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei a fost Direcţia Poliţiei de Siguranţă care deţinea largi atribuţii. Se punea astfel capăt diverselor conflicte de atribuţii dinte Poliţia administrativă şi Poliţia de Siguranţă de Stat. Dintre serviciile teritoriale se remarcă Prefectura Poliţiei Capitalei care îşi va schimba titulatura în Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti. La conducerea acesteia au fost generalul Eracle Nicoleanu (1919-1930), omul de încredere al regelui Ferdinad I care din 1930 este înlocuit cu Gabriel Marinescu (1930-1940) viitor membru de seamă al camarilei regale. La baza acestei legi au stat principii moderne de conducere care au constat în unificare aparatului poliţienesc, prin crearea unei poliţii cu unitate de conducere şi execuţie, cu servicii coerente care ţineau de specializarea, colaborarea,

stabilitatea,

intelectualizarea,

încadrarea

şi

responsabilitatea

personală a poliţistului şi depolitizarea instituţiei poliţiei. Un principiu fundamental pe care s-a clădit această lege a fost unificarea poliţiei administrative

-85-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

şi comunale, punându-se capăt conflictelor şi antagonismelor dintre cele două poliţii care au dus la slăbirea autorităţii de Stat. După restauraţia de la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea a urmărit instaurarea regimului propriu de autoritate monarhică, aceasta în atmosfera generală de degradare a instituţiilor democratice, de neîncredere în partidele politice şi în contextul influenţei crescânde a mişcării legionare care avea efecte negative, de perturbare a ordinii şi siguranţei interne. Regele a urmărit subordonarea poliţiei intereselor monarhice astfel că una din cele mai importante instituţii poliţieneşti, Prefectura Poliţiei Capitalei este pusă în slujba intereselor monarhice în timpul prefectului Gabriel Marinescu (1930-1939), membru de seamă al camarilei regale. Cu toate acestea, Gabriel Marinescu a contribuit la creşterea prestigiului instituţiei poliţiei din iniţiativa acestuia fiind construite importante edificii cum este Cazarma Gardienilor Publici „Carol al II-lea” (1932) şi Palatul Prefecturii Poliţiei Capitalei (1935). După instaurarea regimului de autoritate monarhică s-a urmărit sporirea puterii represive a poliţiei, ilustrativă în acest sens fiind legea din 18 iunie 1938 prin care poliţia urbană din judeţe este trecută sub conducerea comandantului Legiunii de jandarmi, însă la scut timp este abrogată datorită ineficienţei practice. Poliţia a avut un rol important în reprimarea mişcării legionare după asasinarea ministrului de interne Armand Călinescu (21 septembrie 1938). Poliţia română intră într-o nouă fază, odată cu proclamarea României la 14 septembrie 1940 ca Stat naţional-legionar, în principal datorită suprimării

-86-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

fizice a vechii elite poliţieneşti şi acapararea principalelor funcţii de conducere a organelor poliţieneşti de către legionari. În perioada interbelică au existat o serie de aspecte cu caracter intern cum ar fi creşterea numărului locuitorilor, procesul accelerat de urbanizare, industrializarea, sporirea potenţialului economic şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare, factori care au contribuit la creşterea rolului şi atribuţiilor organelor administrativ-poliţieneşti din cadrul Ministerului de Interne, în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei tuturor locuitorilor. Evoluţia poliţiei române în perioada interbelică a fost strâns legată de procesele istorice care au avut loc în cele două decenii, trecerea de la o etapă la alta marcând atât în sens pozitiv cât şi negativ această instituţie importantă a Statului.

-87-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

I. IZVOARE A. IZVOARE DOCUMENTARE : a. Inedite: Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondul Direcţia Generală a Poliţiei, dosare 37/1919, 53/1919, 5/1920, 56/1920, 59/1920, 56/1921, 54/1924, 32/1925, 227/1929, 106/1930, 191/1940. b. Edite: 1. Murgescu, Bogdan, Istoria României în texte, Bucureşti, Edit. Corint, 2001. 2. Scurtu, Ioan, Stănescu-Stanciu, Theodora, Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria românilor între anii 1918-1940: documente şi materiale, Bucureşti, Edit. Universităţii din Bucureşti, 2001. B. JURIDICE : 1. Hamangiu, C., Codul General al României, vol. VIII, IX-X, XIXII, XVII, Bucureşti, Tipografia Leon Alcalay & Viaţa Românească, 1900-1942.

-88-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

2. Legea asupra organizării poliţiei generale a Statului, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1920. 3. Mihalache, Vasile, Suciu, Ioan, Din istoria legislaţiei jandarmeriei române, Bucureşti, Edit. Societăţii Tempus, 1995. 4. Monitorul Oficial nr. 75 din 10 aprilie 1864, nr. 1 din 1 aprilie 1882, nr. 169 din 2 august 1929, nr. 19 din 25 ianuarie 1930.

C. PERIODICE :

1.

„Cronica poliţiei”, Bucureşti, (1931)

2. „Paza poliţienească, administrativă şi socială”, Bucureşti, (19211932, 1938-1940) 3. „Păzitorul”, Dorohoi, (1929) 4. „Poliţia Modernă” Bucureşti, (1926-1940) 5. „Poliţia română”, Bucureşti, (1939-1943) 6. „Poliţia Românească”, Bucureşti, (1927-1946) 7. „Poliţia", Bucureşti, (1943-1944) 8. „Poliţia”, Cluj, (1920-1925, 1927-1929, 1939-1940) 9. „Poliţistul”, Cluj, (1925) 10. „Revista arhivelor”, Anul XI, nr. 2, 1968, pp. 153-164. 11. „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, ( 1925-1927) 12. „Revista Poliţiei”, Bucureşti, (1919/1920, 1923-1928, 19331946) 13. „Tribuna Poliţistului”, Chişinău, (1929)

-89-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

II. LUCRĂRI: A. SINTEZE-TRATATE: ***, Enciclopedia României, Bucureşti, Imprimeria Naţională, vol. I, 1938. ***, Istoria României, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1998. ***, Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003. B. INSTRUMENTE DE LUCRU 1. Alexianu, George, Repertoriu general alfabetic al tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi, convenţiuni, decrete, regulamente, 1 ianuarie 1860- 1 ianuarie 1940 publicate în Monitorul Oficial, colecţia C. Hamangiu, consiliul legislativ şi în alte colecţiuni similare, Bucureşti, Edit. Monitorul Oficial, 1941. 2. Anuarul funcţionarilor de Stat ai Ministerului de Interne pe anul 1923, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1923. 3. Anuarul funcţionarilor Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti, Bucureşti, Tipografia Poliţiei Municipiului Bucureşti, 1938. 4. Îndrumător în Arhivele Statului. Municipiul Bucureşti, vol. I, Bucureşti, f.edit., 1976. C. LUCRĂRI GENERALE: 1. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. a II-a, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2002. 2. Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Bucureşti, Edit. Silex, 1996.

-90-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

3. Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României (1859-1995), Bucureşti, Edit. Machiavelli, 1995. 4. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2004), Bucureşti, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, 2004 5. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (19181948), Bucureşti, Edit. Paideia, 1999. 6. Scurtu, Ioan, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, Bucureşti, Edit. Tempus, 1994.

D. LUCRĂRI SPECIALE:

1. Andreescu, Anghel, Burcin, Octavian, Munteanu, Neculai, Androne, Viorel, Istoria jandarmeriei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000. 2. Arimia, Vasile, Gărzile naţionale în lupta pentru înfăptuirea unităţii de Stat a României în „Revista arhivelor”, Bucureşti, Anul XI, 1968, pp. 153164. 3. Barbu, Vasile, Introducere în dreptul poliţienesc român unificat, Oradea, Tipografia „Cosmos”, 1927. 4. Bianu, D. Eugen, Ordinea obştească, Bucureşti, f.edit., 1938. 5. Bianu, D. Eugen, Ştiinţa veghei şi pazei publice: îndreptar practic profesional, Bucureşti, Tiparul „Cartea Românească”, 1941. 6. Bobocescu, Vasile, Istoria poliţiei române, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2000.

-91-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

7. Bobocescu, Vasile, Momente din istoria Ministerului de Interne (18211944), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, f.a. 8. Buzescu, Mihail, Călăuza poliţienească, Bucureşti, Tipografia „Tiparul Românesc”, 1925. 9. Cârjan, Vasile, Istoria poliţiei române de la origini până în 1949, Bucureşti, Edit. Vestala, 2000. 10. Călătorescu, Alex., Manual practic de poliţie urbană, Bucureşti, Tipografia şi Zincografia „Valuna”, 1940. 11. Cojoc, Marian, Cojoc, Mariana,

Propagandă, contrapropagandă şi

interese străine la Dunăre şi Marea Neagră (1919-1939), Bucureşti, Edit. Universităţii Bucureşti, 2003. 12. Costa-Foru, C.G., Abuzurile şi crimele Siguranţei Generale a Statului. Declaraţiile victimelor, Bucureşti, f.edit., 1925. 13. Culitza, Theodor, Poliţie de informaţiuni şi contrainformaţiuni, Bucureşti, f.edit., 1938. 14. Daşchevici, V.V., Istoricul poliţiei Capitalei: fosta Agie, Bucureşti, Tipografia „Cultura”, 1934. 15. Gheorghe, Constantin, O istorie a internelor în date, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2001. 16. Gheorghe, Constantin, Şerbu, Miliana, Miniştrii de interne ai României (1862-2001), Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 2001. 17. Ghinea, Aurel, Probleme poliţieneşti, Bucureşti, Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, 1944.

-92-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

18. Ioaniţescu, D.R., Lege pentru organizarea poliţiei generale a Statului, Bucureşti, Curierul Judiciar, 1929. 19. Mântulescu, Dimitrie, Poliţie politică şi poliţie de siguranţă de Stat, Bucureşti, f.edit., 1937. 20. Marinescu, Gabriel, Aspecte din viaţa poliţiei Capitalei, Bucureşti, Edit. Eminescu, f.a. 21. Mihalache, Vasile, Suciu, I.P., Jandarmeria română (1850-1949), pagini dintr-o istorie nescrisă, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne, 1993. 22. Miron, Ovidiu Marin, Jandarmeria română în perioada interbelică (19191941): mit şi realitate, Lugoj, Edit. Dacia Europa Nova, 2003. 23. Negoescu, Ion, Poliţia şi Siguranţa, Bucureşti, Imprimeriile ziarului „Curierul”, 1945. 24. Perieţeanu, I.Gr., Organizarea poliţiei: discurs rostit în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 26 iunie 1929 în calitate de raportor al legii asupra organizării poliţiei, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1930. 25. Sultănescu, Ion, Gaiţă, M., Din cronica poliţiei la curbura Carpaţilor, Buzău, Edit. MAD Linotype, 1996. 26. Toma, Ion, Ministerul Internelor, Bucureşti, f.edit., 1942. 27. Troncotă, Cristian, Istoria serviciilor secrete româneşti: de la Cuza la Ceauşescu, Edit. Ion Cristoiu, 1999. 28. Turcu, Nicolae, Manual poliţienesc, Bucureşti, f.edit., 1935.

-93-

Din istoria poliţiei române (1919-1940)

LISTA ANEXELOR

I.

Guvernele şi miniştrii de interne ai României (1918-1940).

II.

Şefii Direcţiei Poliţiei de Siguranţă şi ai Prefecturii Poliţiei Capitalei în perioada interbelică.

III.

Schema de organizare a Ministerului de Interne între 18931908.

IV.

Schema de organizarea a Ministerului de Interne prin Legea din 20 iunie 1913.

V.

Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale între 1924-1929.

VI.

Organizaţiile poliţieneşti cu organele lor până la Legea de organizare a poliţiei din 21 iulie 1929.

VII. Organizarea Direcţiei Generale a Poliţiei conform Legii poliţiei din 21 iulie 1929. VIII. Organizarea Direcţiei Generale a Poliţiei conform Legii din 26 ianuarie 1937.

-94-

ANEXA I Guvernele şi Miniştrii de Interne ai României (1918-1940)

1. Guvernul Ion I.C. Brătianu ( 29 noiembrie 1918- 12 septembrie 1919) Ministru de Interne: George G. Mârzescu (n. 1877, Iaşi- m. 1926, Bucureşti) 2. Guvernul general Arthur Văitoianu (27 septembrie- 28 noiembrie 1919) Ministru de Interne: Arthur Văitoianu (n. 1864, Ismail- m. 1956, Sighet) 3. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie- 13 martie 1920) Ministru de Interne: generalul Alexandru Averescu (5-13 decembrie 1919); Aurel Vlad, ad-interim (16-27 decembrie 1919); dr. Nicolae Lupu (27 decembrie-13 martie 1920) 4. Guvernul general Alexandru Averescu (13 martie- 13 decembrie 1921) Ministru de Interne: generalul Alexandru Averescu (13 martie- 13 iunie 1920); Constantin Argetoianu ( 13 iunie 1920- 13 decembrie 1921) 5. Guvernul Take Ionescu ( 17 decembrie- 17 ianuarie 1922) Ministru de Interne: Ion Cămărăşescu (n. 1882, Bucureşti-m. 1950, Sighet) 6. Guvernul Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie- 27 martie 1926) Ministru de Interne: generalul Arthur Văitoianu (19 ianuarie 1922- 30 octombrie 1923); Ion I.C. Brătianu (30 octombrie 1923-27 martie 1926) 7. Guvernul general Alexandru Averescu (30 martie 1926- 4 iunie 1927) Ministru de Interne: Octavian Goga (n. 1881, Răşinari, jud. Sibiu- m. 1938, Ciucea, jud. Cluj) 8. Guvernul Barbu Ştirbey (4- 20 iunie 1927) Ministru de Interne: Barbu Ştirbey (n. 1872, Buftea- m. 1947, Bucureşti) 9. Guvernul Ion I.C. Brătianu (22 iunie- 24 noiembrie 1927) Ministru de Interne: I.G. Duca (n. 1879, Bucureşti- m. 1933, Sinaia) 10. Guvernul Vintilă I.C. Brătianu ( 24 noiembrie 1927- 3 noiembrie 1928) Ministru de Interne: I.G. Duca 11. Guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928- 7 iunie 1930)

Ministru de Interne: Alexandru Vaida-Voevod (n. 1950, Bobâlna, jud. Someş- m. 1950, Sibiu) 12. Guvernul Gheorghe Gh. Mironescu (7- 8 iunie 1930) Ministru de Interne: Mihai Popovici (n. 1879, Braşov- m. 1966, Bucureşti) 13. Guvernul Iuliu Maniu (13 iunie-8 octombrie 1930) Ministru de Interne: Alexandru Vaida-Voevod 14. Guvernul Gheorghe Gh. Mironescu (10 octombrie- 4 aprilie 1931) Ministru de Interne: Ion Mihalache (n. 1882, Topoloveni, jud. Argeş- m. 1963, Râmnicu Sărat) 15. Guvernul Nicolae Iorga (18 aprilie 1931- 31 mai 1932) Ministru de Interne: Nicolae Iorga, ad-interim (18 aprilie- 7 mai 1931); Constantin Argetoianu, ad-interim (7 mai 1931- 31 mai 1932) 16. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod (6 iunie-10 august 1932) Ministru de Interne: Alexandru Vaida-Voevod 17. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod (11 august- 17 octombrie 1932) Ministru de Interne: Ion Mihalache (20 octombrie 1932- 8 ianuarie 1933) 18. Guvernul Iuliu Maniu (20 octombrie 1932- 12 ianuarie 1933) Ministru de Interne: Ion Mihalache 19. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod (14 ianuarie- 9 noiembrie 1933) Ministru de Interne: Gheorghe G. Mironescu (n. 1874, Vaslui- m. 1949) 20. Guvernul I.G. Duca (14 noiembrie 1933- 3 ianuarie 1934) Ministru de Interne: Ion Inculeţ ( n. 1884, Rezeni, jud. Lăpuşna- m. 1940, Bucureşti) 21. Guvernul Gheorghe Tătărăscu (5 ianuarie- 14 noiembrie 1937) Ministru de Interne: Ion Inculeţ (5 ianuarie 1934- 29 august 1936); Dumitru Iuca (29 august 1936- 23 februarie 1937); Gheorghe Tătărăscu (23 februarie- 14 noiembrie 1937) 22. Guvernul Gheorghe Tătărăscu (17 noiembrie- 28 decembrie 1937) Ministru de Interne: Richard Franasovici (n. 1883- m. 1964, Paris) 23. Guvernul Octavian Goga (28 decembrie 1937- 10 februarie 1938) Ministru de Interne: Armand Călinescu (n. 1893, Piteşti- m. 1939) 24. Guvernul Patriarh Miron Cristea (10 februarie- 30 martie 1938) Ministru de Interne: Armand Călinescu

25. Guvernul Patriarh Miron Cristea (30 martie 1938- 6 martie 1939) Ministru de Interne: Armand Călinescu 26. Guvernul Armand Călinescu (7 martie- 21 septembrie 1939) Ministru de Interne: Armand Călinescu 27. Guvernul general Gheorghe Argeşanu (21-28 septembrie 1939) Ministru de Interne: general Gabriel Marinescu (n. 1886, Argeş- 1940, Jilava) 28. Guvernul Constantin Argetoianu (28 septembrie- 23 noiembrie 1939) Ministru de Interne: Nicolae Ottescu (n. 1885, Galaţi- 1950) 29. Guvernul Gheorghe Tătărăscu (24 noiembrie 1939- 4 iulie 1940) Ministru de Interne: Gheorghe Tătărăscu, ad-interim (24-30 noiembrie 1939); Mihail Ghelmegeanu (n. 1896, Craiova- m. 1984, Bucureşti) 30. Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie- 4 septembrie 1940) Ministru de Interne: general David Popescu (n. 1886, Comarnic, jud. Prahova- m. 1955, Bucureşti)

Anexa II Directorii Prefecturii Poliţiei Capitalei: 1. ERACLE NICOLEANU (22 octombrie 1919/1920- 1930) 2. GABRIEL MARINESCU: delegat din 1 iunie 1930 titular din 8 mai 1931- 29 decembrie 1937 din 10 mai 1936 este înaintat General din 3 ianuarie este numit Ministru Subsecretar de Stat Ministru de Interne în guvernul Constantin Argetoianu (28 septembrie- 23 noiembrie 1939) 3. General RODRIGUE MODREANU: din 27 noiembrie 1939

Directorii Direcţiei Poliţiei de Siguranţă: 1. ROMULUS P. VOINESCU (10 februarie 1920- 1927) 2. EUGEN CRISTESCU (1927-1934) 3. EUGEN BIANU 4. DIMITRIE MÂNTULESCU

ANEXA III

Organizarea Ministerului de Interne (1893-1908) Servicii centrale (Legea din 19 aprilie 1892) 1.Direcţiunea Administraţiei Generale, a Personalului şi a Poliţiei de Siguranţă

1.Biroul Poliţiei Generale şi Statisticii 2.Biroul Siguranţei Generale 3.Biroul Personalului 1.Serviciul Poliţiei Generale şi Statisticii 2.Serviciul Administraţiei Generale şi Contenciosului 3.Serviciul Personalului.

1.Direcţiunea Administraţiei Generale, a Personalului şi Poliţiei Generale (îşi schimbă denumirea prin Legea din 1 noiembrie 1892, fiind împărţită în 3 servicii) 2.Direcţiunea Administraţiei Judeţene şi Comunale 3.Serviciul Contabilităţii Centrale 4.Serviciul Arhitecturii 5.Serviciul Registraturii Generale

Servicii speciale (Legea din 19 aprilie 1892)

1.Direcţia Generală a Poştei, Telegrafului şi Telefoanelor (trece prin Legea din 28 martie 1926 la Ministerul Lucrărilor Publice) 2.Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil (trece prin Legea din 25 aprilie 1922, la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, creat la 30 martie 1920) 3.Direcţiunea Generală a Serviciului Penitenciarelor (trece prin Legea din 23 aprilie 1914, la Ministerul Justiţiei) 4.Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului (trece prin Legea din 31 decembrie 1927 la Ministerul Finanţelor)

Servicii exterioare ale Ministerului de Interne (Legea din 19 aprilie 1892)

Inspectoratele Generale Administrative Prefecturile de judeţe Subprefecturile de judeţe Subprefecturile de plăşi Primăriile de comune rurale şi urbane

Organizarea Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale conform Legii din 17 martie 1908 Secţiunea Siguranţei Generale Biroul Controlului Străinilor Biroul de Siguranţă şi Informaţii Biroul Poliţiei de Frontieră Biroul Presei şi Interpreţilor

Secţiunea Poliţiei

ANEXA IV

Reorganizarea Ministerului de Interne prin Legea din 20 iunie 1913 Servicii speciale

Servicii centrale

1.Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar 2.Direcţia Generală a Telegrafelor, Poştelor şi Telefoanelor 3.Direcţiunea Generală a Închisorilor 4.Direcţiunea Generală a Monitorului Oficial şi Imprimeria Statului 5.Consiliul Administrativ permanent

1.Direcţiunea Administraţiei Generale, Personalului şi Statisticii 2.Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale 3.Direcţiunea Administraţiei Judeţene şi Comunale 4.Direcţiunea Contabilităţii 5.Direcţiunea Islazurilor Comunale, Învoielilor Agricole şi Contenciosului 6.Administraţia Caselor Speciale (din 29 dec. 1913 Direcţia Caselor Speciale) 7.Serviciul Arhitecturii 8.Registratura generală şi intendenţa

Organizarea Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale Subdirecţiunea poliţiei generale, personalului şi controlului - condusă de un subdirector

Subdirecţiunea siguranţei generale - condusă de un subdirector

1.Biroul Siguranţei Generale 1.Biroul personalului 2.Biroul secretariatului 2.Biroul poliţiei generale şi de fruntarie 3.Biroul presei şi interpreţilor 3.Biroul controlului şi inspecţiilor 4.Biroul de fotografie şi identificare şi Biroul de cercetări şi urmăriri Birouri comune: Registratura Arhiva

ANEXA V

Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale (1924-1929)

Alte categorii de poliţii

Organe centrale Organe teritoriale (exterioare) 1.Serviciul Poliţiei Tehnice 1.Prefectura Poliţiei Capitalei 2.Serviciul Control şi Inspecţii 2.Inspectoratele Regionale de Poliţie şi Siguranţă 3.Chesturile de poliţie din oraşele reşedinţă de judeţ 3.Direcţiunea Administraţiei şi Personalului 4.Serviciile sau Brigăzile de Siguranţă Serviciul Siguranţei 4.Direcţiunea Poliţiei Serviciul Controlului Străinilor şi 5.Poliţiile din oraşele nereşedinţă de judeţ, porturi, gări de Siguranţă şi puncte de frontieră. patru Brigăzi Centrale Normele de organizare şi funcţionare Comunele urbane Comunele rurale Legea privitoare la poliţia rurală din 1868, modificată Legea poliţie comunale urbane din 19 decembrie 1902, prin Legea pentru unificarea administrativă din 1925, modificată prin Legea asupra organizării Poliţiei generale conform Legii din 1 mai 1923 şi a Regulamentului a Statului din 1 aprilie 1903 şi prin Legea pentru asupra serviciului sergenţilor rurali din 13 octombrie unificarea administrativă din 13 iunie 1925. 1904 şi Regulamentului asupra serviciului agenţilor auxiliari ai poliţiei generale a Statului din 20 iunie 1903. 1.Poliţia sanitară 2.Poliţia vamală 3.Poliţia monopolului vânzării băuturilor spirtoase 4.Poliţia măsurilor şi greutăţilor 5.Poliţia vânzării, posedării şi portului armelor 6.Poliţia servitorilor 7.Poliţia teatrelor 8.Poliţia presei 9.Poliţia vieţii religioase 10.Poliţia circulaţiei.

ANEXA VI

Organizaţiile poliţieneşti cu organele lor până la Legea de organizare a poliţiei din 21 iulie 1929 Numirea sau împărţirea

A Siguranţa Generală

1 Poliţia urbană

Subîmpărţirea:

Scopul sau serviciul ce execută

Autorităţi poliţieneşti:

Organe sau Formaţiuni de execuţie:

B Poliţia Generală

1. Observarea şi raportarea a tot ce e de interes general. 2. Executarea poliţiei străinilor. 3. Executarea poliţiei judiciare când e cazul.

1.Şeful serviciului special de siguranţă 2.Inspectoratul şi 3.Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale 4.Ministerul de Interne

Ofiţerii speciali de siguranţă care nu sunt şefi de servicii Agenţii speciali de la inspectoratele, serviciile, brigăzile şi centrele de siguranţă

În comunele urbane reşedinţe şi nereşedinţe: 1.Şeful poliţiei(poliţai, comisar) 2.Prefectul 3.Ministerul În comunele municipii: 1.Prefectul poliţiei 2.Ministerul de Interne În materie de poliţie judiciară şi: 1.Parchetul 2.Parchetul general 3.Ministerul justiţiei

Formaţiunile sergenţilor de oraş. Agenţii speciali de siguranţă şi Jandarmii de oraş.

D Poliţia administrativă

2 Jandarmeria

Poliţia de observare. Poliţia de prevenire. Poliţia de descoperire a crimelor, delictelor, contravenţiilor.

În Comunele urbane

C Poliţia comunală

În comunele rurale

Pretorul Prefectul şi Ministerul de Interne În materie de poliţie judiciară şi: Parchetul Parchetul general Ministerul de Justiţie Comandamentele militare nu sunt autorităţi poliţieneşti

Jandarmii de la posturi şi secţii

Executarea dispoziţiilor poliţieneşti a autorităţii comunale (Observare, prevenire şi descoperire) În comunele rurale: 1.Primarul (Delegaţia permanentă şi Cons. Comunal) 2.Pretorul 3.Prefectul În comunele urbane, reşedinţe şi nereşedinţe: 1.Primarul(Deleg. perm. şi Cons. Comunal) 2.Prefectul Ministerul de Interne În Comune municipii: 1.Primarul(Deleg. perm. şi Cons. Comunal) 2.Ministerul de Interne În comunele rurale: Guarzii Comunali în Comune şi Guarzii câmpeni sau pândarii de ţarini. În comunele urbane: Formaţiunile sergenţilor de oraş.

Execută dispoziţiile poliţieneşti a diferitelor legi şi regulamente administrative (Observare, prevenire şi descoperire)

Autorităţile prevăzute în diferitele legi administrative. Şeful poliţiei administrative în Comunele rurale e notarul.

Diferiţi agenţi auxiliari

E Poliţia la fruntarii Poliţia de la punctele de frontieră şi gări

Vămile

Corpul Grănicerilor

Controlează persoanele care intră sau ies din ţară etc.

Controlează materiile care intră sau ies din ţară

Păzeşte şi supraveghează frontiera, neadmiţând să treacă graniţă persoane sau materii decât pe la punctele de trecere

Poliţia gărilor: 1.Şeful poliţiei 2.Prefectul 3.Min. de Interne Poliţia fruntariilor şi a porturilor depinde direct de Min. de Interne

1.Şefii de vamă. 2.Inspectorii vamali. 3.Ministerul finanţelor.

În chestiuni de executarea legilor vamale şi monopol, Corpul Grănicerilor depinde de Min. Finanţelor, în chestiuni militare de Min. de Război.

Sergenţii de oraş şi agenţii speciali.

Taxatorii, impiegaţii şi agenţii auxiliari

ANEXA VI

Ofiţeri de poliţie:

Agenţi de poliţie:

Ofiţerii speciali de siguranţă. 1.Inspectorii generali. 2.Subinspectorii generali. 3.Subdirectorii 4.Şefii şi 5.Subşefii serviciilor de siguranţă 6.Comisarii şi 7.Subcomisarii speciali de siguranţă

Sunt ofiţeri permanenţi de poliţie: 1.Prefecţii de poliţie, afară de ai Capitalei şi Iaşului. 2.Directorii Prefecturilor şi poliţiilor. 3.Inspectorii de poliţie. 4.Poliţaii. 5.Comisarii. 6.Subcomisarii. 7.Inspectorii şi subinsp. generali de poliţie Subdirectorii gen. de poliţie.

Agenţi speciali de siguranţă

Sergenţii de oraş, ofiţerii şi comandanţii lor.

Agenţii auxiliari ai poliţiei generale a Statului:

Normele de organizare şi funcţionare:

1. Legea pentru organizarea Dir. Poliţiei şi Siguranţei Generale a Statului din 25 martie 1908. 2. Decretul lege 3775. „Monitorul Oficial”, nr. 122 din 18 sept. 1919. 3. Legea bugetară 4. Decrete Regale 5. Legea şi Reg. serviciilor din Ministerul de Interne din 1913.

Comisarii şi subcomisarii de poliţie

Subofiţerii reangajaţi de la posturile şi secţiile de Jand. Ofiţerii subalterni şi comandanţii de companii. Pretorii. Subprefecţii. Prefecţii. Notarii în caz de flagrant delict. Eventual Şefii sau Subşefii de vamă. Şefii şi subşefii de gări în posturile unde nu sunt ofiţeri de poliţie.

În oraşe: Prefectul, Primarul, membrii delegaţiei permanente, funcţionarii tehnici şi sanitari precum şi şefii poliţiei. La sate: Prefectul, Pretorul, inginerii şi medicii judeţului.

Funcţionarii arătaţi în legile respective.

Jandarmii de teren

Guarzii Comunali, Guarzii Câmpeni, Jandarmi în termen, în comune rurale.

Agenţii arătaţi în legile respective.

Şefii de garnizoană în comunele rurale unde nu sunt Jand. 1.Guarzii, 2.Cantonierii, şefii de echipe, picheri C.F.R., 3.Cantonierii şi Şefi de Cantoane ai şoselelor statului şi judeţului, 4.Cantonierii şi şefii de Cantonieri telegrafo-poştali, 5. Factorii poştali rurali, 6. Pădurarii şi confiniştii Statului, 7. Pădurarii particulari recunoscuţi, 8. Guarzii particulari recunoscuţi.(Reg. din 20 iunie 1903) 1. Legea asupra org. poliţiei generale a Statului din 1 aprilie 1. Legea 1908. Jandarmeriei 2. Reg. pentru org. serviciului din 15 nov. poliţienesc la oraşe din 14 sept. 1918. 1904. 2. Reg. legii din 3. Reg. sergenţilor de oraş din 20 1 ianuarie 1911. iunie 1903. 3. Reg. Şcolii 4. Reg. examenului de capacitate Jandarmeriei din 22 martie 1906 şi 31 oct. din 1 ianuarie 1908. 1911. 5. Reg. şcolilor pentru sergenţii de 4. Reg. oraş din 1 sept. 1903. „Monitorul Atelierelor Oficial”, nr. 141 din 29 sept. 1920. Confecţii din 16 6. Reg. asupra însemnelor iunie 1904. poliţieneşti din 4 nov. 1903. 5. Reg. pentru 7. Reg. pentru stabilirea uniformei uniforma ofiţerilor de poliţie din 3 martie jandarmilor din 1906. 31 martie 1895 8. Legea poliţiei comunale din şi modificat în 1902 şi modificată cu legea din 1905. 1908 şi cu legea administrativă din 1923.

1. Legea privitoare la poliţia rurală din 25 decembrie 1868. 2. Legea pentru înfiinţarea guarzilor din 1923. 3. Reg. asupra serviciului sergenţilor rurali din 13 oct. 1904. 4. Legea poliţiei comunale urbane. 5. Legea administrativă.

Diferitele legi şi regulamente administrative.

Agenţii vamali de orice grad şi clasă Ofiţerii, subof. şi soldaţii trupei însărcinaţi cu paza frontierelor. Căpitanii de port şi înlocuitorii lor legali. Primarii Comunelor rurale, inspectorii comunelor şi agenţii poliţiei judiciare în genere.

Sergenţii de oraş. Agenţii speciali.

1. Reg. asupra serviciului la punctele de frontieră, porturi şi gări din 1 aprilie 1904. 2. Reg. pentru poliţia porturilor şi malurilor Dunării din 30 martie 1879.

1. Legea vamală din 1905 cu modificările până la 1921. 2. Reg. pentru uniforma guarzilor şi revizorilor vamali de frontieră din 1902.

1. Legea Grănicerilor din 1915. 2. Reg. Grănicerilor din 1915. 3. Decretul pentru uniforma grănicerilor din 21 iulie 1902. 3. Decretul privind portul ofiţerilor din 6 ianuarie 1909.

Organizarea Direcţiei Generale a Poliţiei conform Legii poliţiei din 21 iulie 1929 Servicii Centrale

Direcţia Poliţiei Administrative

Direcţia Poliţiei Judiciare

Direcţia Poliţiei de Siguranţă

Servicii Exterioare

Serviciul poliţiei administrative şi al poliţiei de frontieră

Serviciul personalului şi controlului

Biroul personalului Biroul controlului

Serviciul poliţiei judiciare

Biroul poliţiei judiciare şi al cercetărilor Biroul cazierului poliţienesc, al controlului recidiviştilor şi al statisticii

Serviciul poliţiei tehnice

Serviciul de informaţii

Serviciul controlului străinilor

Inspectoratul Gardienilor Publici Biroul Jandarmeriei

Biroul poliţiei administrative şi asistenţei sociale Biroul populaţiei Biroul fruntariilor şi paşapoartelor Biroul poliţie de moravuri

Biroul central al urmăririlor internaţionale Biroul poliţiei tehnice şi al şcolilor Laboratorul central de poliţie tehnică Biroul siguranţei generale, al poliţiei sociale şi al informaţiilor. Biroul secretariatului şi cifrului. Biroul de studii, presă şi Buletinul poliţiei. Biroul evidenţelor, statisticii, arhivei şi registraturii Biroul controlului străinilor. Biroul extrădărilor şi expulzărilor.

Servicii Centrale

Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti

4 Chesturi de poliţie

Servicii Exterioare

Inspectoratele regionale de poliţie (Bucureşti, Chişinău, Cluj, Timişoara, Cernăuţi, Craiova, Iaşi)

Chesturile de poliţie din municipii (23 de chesturi în toată ţara) Poliţiile din oraşele reşedinţe de judeţ (47 de Poliţii) Comisariatele şi detaşamentele de poliţie

Serviciul poliţiei administrative. Serviciul poliţiei judiciare. Serviciul poliţiei sociale, al moravurilor şi informaţiilor. Serviciul controlului străinilor, hotelurilor, hanurilor şi camerelor mobilate. Serviciul circulaţiei.

Servicii centrale

Servicii exterioare

Birouri administrativ Biroul populaţiei, controlului străinilor, hotelurilor şi camerelor mobilate. Biroul servitorilor. Biroul ordinii şi asistenţei sociale. Detaşamentul de gardieni publici

Comisariatele Oficiul arhivei şi registraturii. Impiegaţi şi agenţi de poliţie. O secţie de gardieni publici.

Serviciul poliţiei administrative Serviciul poliţiei sociale Serviciul poliţiei de moravuri

Biroul de poliţie administrativă Biroul de poliţie judiciară Biroul de poliţie de Siguranţă

Organe centrale

Organe exterioare

Comisariatele de circumscripţii şi Detaşamentele de poliţie

În oraşele nereşedinţă, în comunele rurale, puncte de frontieră, porturi, gări, staţiuni balneoclimaterice.

Organe centrale

Organe exterioare

2 birouri, detaşamente sau secţii de gardieni

Detaşamente de poliţie

În comunele rurale, puncte de frontieră, porturi, gări, staţiuni balneoclimaterice (existau 95 de Comisariate de poliţie şi 72 Detaşamente de poliţie în toată ţara)

ANEXA VIII

Organizarea Direcţiei Generale a Poliţiei conform Legii din 26 ianuarie 1937 Servicii centrale nerepartizate pe direcţii

Servicii exterioare

1.Cabinetul directorului general 2.Corpul Detectivilor 3.Inspectoratul Gardienilor Publici 4.Biroul de Studii şi Documentare 5.Institutul de poliţie şi şcolile de pregătire şi educaţie profesională 6.Oficiul de radio-transmisiuni 7.Oficiul P.T.T. 8.Registratura generală 9.Intendenţa Direcţia Poliţiei Administrative Direcţia Poliţiei Judiciare Direcţia Poliţiei de Siguranţă

1.Inspectoratele Regionale de Poliţie 2.Chesturile de poliţie 3.Poliţiile de oraşe 4.Comisariatele de poliţie 5.Detaşamentele de poliţii.

Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti Organe centrale nerepartizate pe direcţii

Servicii centrale

Servicii exterioare

1.Cabinetul prefectului 2.Controlul central 3.Biroul registraturii şi al expediţiei 4.Biroul juridic 5.Oficiul telefonic 6.Laboratorul fotografic 7.Intendenţa

1.Serviciul Poliţiei Administrative 2.Serviciul Poliţiei Judiciare 3.Serviciul Poliţiei Sociale şi de Informaţii 4.Serviciul pentru Controlul Populaţiei 5.Serviciul pentru Controlul Străinilor 6.Serviciul Circulaţiei

1.Corpul Gardienilor Publici 2.Comisariate de circumscripţii de poliţie 3.Comisariate speciale.