Dimensiunea Religioasa A Existentei.docx

Dimensiunea religioasa a existentei Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Religia este o componenta importanta a culturii unui popor. Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce creeaza: in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in literatura. Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris-mai intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin intermediul cartilor de cult in limba slavona. Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara, prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica. Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor). Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput. Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa. Cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat prin incercarile tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserica a fost mitopolitul Varlaam. Principala sa contributie in domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare in care limba romana dobandeste un stil propriu, departandu-se astfel de modelele slavone. Cazania” lui Varlaam sau „Carte

românească de învăţătură Dumenecele preste an şi la praynice împărăteşti”, cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dint-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii, însă cuprind şi sfaturi de înfrânarea viţiilor şi a patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea aproapelui. Se susţine în genere că limba „Cazaniei” lui Varlaam este limba populară, pe care el a desprins-o din copilărie în munţii Putnei şi mai târziu, ca monah, în preajma mânăstirii Secu.Într-adevaăr scrisu lui Varllam, deşi au trecut peste el veacuri, se citeşte şi azi cu uşurinţă şi cu plăcere chiar. Fiindcă limba lui se înfăţişează curăţită de acele numeroase expresiuni şi cuvinte slave rebarbative care încă încâlceau urzeala limbii române din vechile texte religioase.În textul lui Varlaam, cuvintele şi expresiile slave se întalnesc rar, la distanţe mari;şi, înţelese într-o vreme câand cultutl divin se săvârşea în limba slavă, ele dau azi scrisului său un uşor caracter arhaic, mai ales că ele se împerechează uneori cu ele- mente latine azi dispărute din circulaţia limbii. Mitropolitul Varlaam pune in valoare, prin fraze expressive, intreaga bogatie a limbii romane. Primele accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile prin energia tonului si prin ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si enumeratia ies imediat in evidenta. Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra culturala din secolul al XVII-lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei. Mitropolitul Dosoftei a lasat o urma adanca in viata religioasa a Moldovei, dandu-I acestei vieti un impuls nou. Prin reinfiintarea tipografiei, prin tiparirea de carti noi, in special de ritualul bisericesc, Dosoftei este continuatorul direct a operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Si activitatea lui se desfasoara in directia trasata de inaintasii sai. Principala opera a mitropolitului Dosoftei si prima lui scriere care a vazut lumina tiparului este Psaltirea in versuri, care apare in anul 1673, intr-un orasel polonez, Uniev. Se vede ca mitropolitul Dosoftei, in anii lui de sedere la manastirea Probota si de pastorie la Husi si Roman, se ocupa intens de traducerea si de alcatuirea cartilor pe care le scoate intre anii 1673 si 1686. Psaltirea in versuri a necesitat o munca indelungata. El face la inceput “talcovania acestii sfinte carti…, carea iaste plina de ruga si plina de tainele ceale mare a lui Dumnezeu. Pentru aceia cu multa truda si vreame indelungata”, el, cum “a putut mai frumos” , a trades aceasta carte din slavoneste. Crescut in mediul cultural al Poloniei, unde poezia inca in secolul al XVIlea ajunge la o mare perfectiune sub pana poetului umanist Jan Kochanowski (1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebita atractie pentru versificatie.

Iar in precuvantarea lui din Psaltirea in versuri Dosoftei ne da un fel de tratat de versificatie, prima lucrare in acest ge in limba romaneasca Dintre alte opere ale sale enumeram: . Molitvelnicul (1681) si in Parimiile. Importanta Psaltirii in versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastra veche este foarte mare. Cu toate defectele de limba si de forma, Psaltirea a avut o circulatie mare ; ca dovada ca a fost citita, este faptul ca unul din psalmii versificati. , au patruns in literature noastra populara sub forma de cantece de stea, precum psalmul 46, care incepe astfel:“Limbile sa salte/ Cu cantece ‘nalte/ Sa strige ‘n tarie/Glas de bucurie…” Cu privire la activitatea mitropolitului Dosoftei, constatam rivna lui fara de seaman pentru raspandirea cartii romanesti. Limba scrierilor lui insa n-are cursivitatea si frumusetea limbii lu Varlaam sau a cronicarilor nostri Probabil ca limba romaneasca el a invatat-o mai tarziu. Este limba carturarului erudit, adeseori greoaie, lipsita de claritatea graiului, desi, alaturi de numeroasele slavonisme, si el intrebuinteaza cuvinte populare, chiar provincialism. Prin efortul sau deosebit, Dosoftei contribuind la procesul dezvoltarii literaturii romane, vazut ca o necessitate, initial in privinta dezvoltarii vietii duhovnicesti prin cunoastrere, iar apoi in privinta culturii literare romanesti. Este necesar sa mentionam ca neobositul carturar al Moldovei, in ultimii ani vietii sale petrecuti in Polonia, desfasoara o activitate mare pe terenul culturii religioase din Moscova si Ucraina. Primul cronicar care isi imbraca opera in limba romaneasca si, in acelasi timp, ne da si un nou tip de cronica este Grigore Ureche. Acesta a lasat o singura opera, care, in forma in care s-a pastrat are urmatorul titlu: Carte ce se cheama letopiset, ce intr-insa spune cursul anilor si descalecarea Tarii Moldovei si viata domnilor. Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este un carturar de tip renascentist, cu o insemnata cultura, cu lecturi din scrierile antice, Este in acelasi timp un istoric lucid, cu o vasta informatie in domeniu, framantat sa nu se piarda in negura anilor faptele insemnate ale neamului, pe care incearca sa le recupereze in scrierile sale cele mai importante, "Letopisetul Tarii Moldovei" si "De neamul moldovenilor". Poemul filozofic "Viata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o tema cunoscuta inca din antichitate, "desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte" sau fortuna Iabilis (soarta schimbatoare), foarte raspandita in literatura Evului Mediu. Poemul debuteaza cu ideea vietii ca o ata subtire: "A lumii cantu cu jale viiata,/ Cu griji si primejdii, cum ieste si ata,/ Prea subtire...

Ca si in "Ecleziastul", Miron Costin urmareste temperarea pornirii umane spre glorie, atragand atentia asupra instabilitatii norocului. Viata lumii" are drept concluzie o privire moralista asupra conditiei umane: pentru a fi fericit, omul trebuie sa faca pe pamant numai fapte bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate, prin eruditie, orizont cultural, valoarea si amploarea documentarii, tendinta de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei in cele ale istoriei europene, viziunea moralista, uneori polemica si virulenta, asupra destinului uman si al popoarelor, nu in ultimul rand prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul in care utilizeaza toate artificiile literare ale epocii. In poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare raspandire si rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romani si indeosebi de Mihai Eminescu in motivul ruinelor si in marea poezie a destramarii domului universal al lumilor, ceea ce denota importasnta sa deosebita in procesul evolutiei limbii romane. Antim Ivireanu este una dintre figurile cele mai de seama ale bisericii româneştişi, un cărturar a cărui activitate a avut urmări deosebite în cultura şi în literatura română.Opera sa este impresionanta prin varietate şi valoare. Opera originalî tipărită în timpul viţii cuprinde trei broşuri menite să ridice nivelul cultural al preoţilor, însă marea lui creaţie a rămas însă în manuscris.Este vorba despre „Didahii”, care sunt constiutite din 28 de predici ţinute în amvonul Mitropoliei cu ocazia unor mari sărbători, la care se adugî alte 7 predici.Predicile repreyintă un pas spre originalitate, ele depăşind caracterul universal al tâlcuirilor din Cazanie. Document de o valoare inestimabila, <> lui Antim Ivireanul raman izvor de documentare, de inspiratie si de real folos oricarui preot, oricarui credinscios care ar vrea sa guste, sa inteleaga adevarta fericire realizata printr-o comuniune de iubire cu Hristos. Ţinuta generală a predicilor este clasică.Ele utilizează statistic vorbind toate procedeele tradiţionale ale speciei: interogaţia , exclamaţia, repetiţia, dialogul, contrastul, pateticul, ironia, incriminarea, pamfletul aşeyate într-o limbă naturală şi plasticî, uimitor de bine mânuită de cître un artist care a învăţat-o destul de târziu. Calitatea acestor discursuri stă în limpezimea frazării, coerenţa şi supleţea argumentaţiei, patetismul bine strunit,punctat de mijloace retorice.Antim evită cu obstinaţie începuturile şocante.S-ar putea zice cî utilizează chiar, cu multă dibăcie,o strategie a amânării, prin prelungirea exordiului şi blândeţea de la început a tratîrii, unde argumentează răbdător şi aproape ticăit.

În concluzie putem spune că tipăriturile cărţilor religioase au contribuit în primul rând la introducerea limbii române în biserică, înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin. În al doilea rând au influenţat formarea limbii române literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la rangul de limbă literară,până la mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul, toşi s-au străduit să caute forma cea mai limpede şi mai armonioasă a limbii, care să fie înţeleasă în toate ţinuturile româneşti. Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta, da si conceptia celor care au scris in aceasta perioada. Dintotdeaua religia a fost piatra de temelie a umanitatii, fiind nu numai motivul evolutiei dar totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost posibil prin credinta si prin cultura diferitelor popoare in diferite momente ale istoriei.