Desenul Familial

Folosirea Desenului familiei în mişcare (Kinetic Family Drawings) în psihodiagnoză

Vass Zoltán Catedra de Psihologia Sănătăţii şi Personalităţii

În: Observatorul de Psihologie Maghiar , 2001, 56, 107- 135

Lucrarea prezintă experienţa autohtonă în folosirea clinică a Desenului familiei în mişcare (Kinetic Family Drawings), cu scopul de a ajuta încorporarea acestei tehnici în setul de instrumente diagnostice folosite în psihologia clinică, şi în psihologia respectiv psihiatria pediatrică. După parcurgera istoricului şi tipurilor Desenului familiei, articolul prezintă tehnica Desenului familiei în mişcare, apoi face o introducere a procesului de interpretare a desenului, prezentând şi interpretările din practica autorului considerate cele mai folositoare. Folosirea Desenului familiei în mişcare este apoi ilustrată într-un studiu de caz, în care tipurile de Desen al familiei (Desenul familiei clasic, Desenului familiei în mişcare şi Desenul familiei animale în mişcare) sunt comparate. Lucrarea se încheie cu evaluarea psihometrică a desenului familiei în mişcare (fidelitate şi validitate de construct), respectiv cu perspectivele cercetării, în care autorul, face diferenţă între cele 2 moduri de folosire a desenului familiei în mişcare: instrument pentru generarea de ipoteze şi test psihometric. În primul mod de utilizare, desenului familiei în mişcare pentru clinician are rol în formularea de ipoteze psihodiagnostice, care se cer în continuare verificate. Utilizat strict ca test, este nevoie de elaborarea de norme care să ţină cont de principalele variabile moderatoare şi de efectuarea de studii bine elaborate privind validitatea şi fidelitatea testului. Ementele de bază ale validităţii şi fidelităţii sunt modalităţile de evaluare obiective, reproductibile, evaluarea global- holistică, precum şi cartografierea patternurilor complexe în locul elementelor grafice individuale. Conform concluziilor acestei lucrări, desenului familiei în mişcare este pozitiv evaluată în literatura

internaţională de specialitate: metoda poate fi bine folosită atât în domeniu clinic cât şi în cercetare.

Cuvinte cheie: psihodiagnostic, analiza desenului, desene proiective, desenul familiei, desenul copilului.

Desenul familiei în mişcare (Kinetic Family Drawings, KFD; BURNS, KAUFMAN, 1970) este o metodă de analiză proiectivă a desenului, care poate fi folosită în psihodiagnoza copilului, în consiliere, terapia de familie, şi în investigarea psihlogică şi psihatrică a adolescenţilor şi adulţilor. În străinătate metoda preia tot mai des locul desenului de familie clasic, se publică manuale de interpretare, se publică rezultate empirice care să sprijine valaditatea psihometrică, precum şi recenzii, la noi este însă puţin inclusă în repertoriul testelor psihologice. Autorul ar dori să atragă atenţia asupra acestei metode, prezentând câteva experienţe autohtone de folosire clinică a desenului familiei în mişcare (şi a desenului familiei de animale n mişcare), pentru a ajuta astfel integrarea metodei în pihologia clinică, psihologia pediatrică şi psihiatria pediatrică autohtonă. Pentru aceasta după trecerea în revistă a tipurilor de desene de familie şi a istoriei acestora, autorul ne prezintă tehnica desenului de familie în mişcare, apoi ne introduce în procesul de interpretare al desenului de familie în mişcare. Folosirea practică este ilustrată printr-un studiu de caz, comparând concluziile dintre folosirea desenului de familie clasic, desenului de familie în mişcare şi familia animală în mişcare. Lucrarea se încheie cu evaluarea psihometrică a desenului de familie în mişcare (fidelitate, validitatea de construct şi şi metoda de cercetare).

Istoricul şi tipurile de desen al familiei

Desenul familiei în mişcare este o variantă relativ a nouă a desenului familiei, des folosit în SUA, la noi (şi mai ales în Europa, vezi Schety, 1974), fiind

o variantă mai puţin răspândită. Se cunosc mai multe tipuri ale desenului familiei, numitorul comun fiind format din 3 tipuri: 1.desenul propriei familii, 2.desenul unei (altei) familii, 3. desenul familiei transformate. Din punct de vedere cronologic, primul grup a apărut mai întâi. Literatura aminteşte numele lui Trude Traube în anul 1937, apoi a autoarei franceze Minkowska care a cerea să se deseneze nu numai familia proprie, ci şi pe copilul însuşi şi desenul casei (Widlöcher, 1965). Literature de specialitate anglosaxonă aminteşte de obicei studiile lui Hulse (1951, 1952), ca deschizătoare de drumuri, sub numele de Draw-A-Family (DAF). Hulse pentru simplificarea primului interviu pedopsihiatric, cerea copilui după un prim desen liber, să îşi deseneze familia proprie. Interpretări individuale a făcut puţine, se pot citi de la el mai mult, studii de caz. A pornit în primul rand de la interpretarea omuleţului a lui Goodenough (1926) şi Machover (1949), accentuând interpretarea ca un întreg a desenului conform principiilor gestaltice, interpretarea psihanalitică a simbolurilor. Judecând după lucrările publicate, desenului familiei i s-a acordat mai multă atenţie în Franţa şi Germania, decât în SUA. Porot (1965), punea să fie desenată propria familie, Borelli-Vincent (1965), respectiv Crocq şi Suziot (1968) au cerut să se deseneze mai întâi o familie, apoi desenul familiei proprii, comparându-le pe cele două. Rămânând la autorii francezi, din istoria desenului familiei trebuie să amintim munca lui Corman (1964, 1965). Corman în locul indicaţiilor² folosite până atunci “desenează familia ta” Corman (1965, 68.) propune forma “desenează o familie, aşa cum ţi-o închipui tu” (“dessin une famille, une famille de ton invention”), pentru că acest instructaj dădea mai multă libertatea procesului de proiecţie, decât desenul propriei familii. Din experienţă reiese că şi în acest caz copilul îşi desenează tot familia proprie actuală. Metoda lui Corman este foarte edificatoare: după terminarea desenului îi cere totdeauna copilului să povestească despre familia care a desenat-o, întreabă unde sunt membrii familiei, şi ce fac acolo. După Corman din conversaţia avută cu copilul trebuie să facă parte 4 întrebări: cine e persoana cea mai drăguţă din această familie, cine e persoana cea mai puţin drăguţă, cine e persoana cea mai fericită ş cine e mai puţin fericită (la

fiecare răspuns trebuie întrebat şi de ce). În sfârşit trebuie de asemenea să aflăm de la copil cine i-ar plăcea să fie cel mai mult în familia desenată. Conform propunerii lui Shearn şi Russel (1969) merită să se ceară să deseneze nu numai copilul ci şi părinţii. Din experienţa autorilor, la compararea desenelor între ele apar elemente de dinamică familială care nu apar în desenele individuale. O gândire asemănătoare găsim şi în munca lui Bierman (1962), care consideră acest instrument ca folositor la explorarea nevroze familiale (nevroza de de caracter transmisă din copilăria părinţilor, care apoi include toată familia deci şi copilul). Munca lui Schetty (1974) trebuie amintită, pentru că prin analiza formală a desenelor copiilor de 8-10 ani, a strâns în mod empiric caracteristicilegrafice ale familiilor neurotice. În desenele copiilor cu tulburări de comportament, de învăţare, cu simptome nevrotice în comparaţie cu desenele copiilor sănătoşi nu apar elemente auxiliare cum ar fi cerul, soarele, florile. Desenul în ansamblu este sărac în detalii, figurile umane au puţine detalii specifice. Este frecventă reprezentarea din profil, familia se organizează într-un grup lejer. Copiii nevrotici folosesc puţine culori, evită culoarea portocalie, dar preferă în schimb culoarea mov. Pentru reprezentarea nuaţelor mai închise folosesc negrul, spre deosebire de copiii bine integraţi, care folosesc în acest scop culoarea gri în locul negrului. Culorile folosite sunt în general mai puţin realiste. Folosesc mai puţin spaţiu pe foaia de hârtie (desenul va fi mai mic), este frecventă înghesuirea figurilor pe marginea hârtiei cu nedesenarea liniei solului. La desenarea omului, capul este mai mare ca în cazul copiilor sănătoşi, nu desenează mâinile şi degetele, lipsesc umerii, iar labele picioarelor sunt nesigur reprezentate. În Germania, în afara prezentării muncii autorilor francezi (de ex. Abegg. 1973), au apărut şi cărţi de sine stătătoare care au dezvoltat metoda. Familia de animale (Brem-Gräser, 1957) ca tehnică proiectivă s-a dezvoltat în educaţie şi consilierea psihologică şcolară; este un desen al familiei indirect, în care copilul îşi reprezintă familia prin animale ("zeichne deine Familie in Tieren" , 11). Familia vrăjită (Kos, Biermann, 1973), foloseşte în mod accentuat un mod de interpretare, scopul modificării instructajului original dat pentru desenul famililiei este accesarea inconştientului, ocolirea indirectă a cenzurii. Instructajul este următorul: “ Acum o să visăm un pic. Sigur ştii poveşti. Acum vom face împreună propria poveste…. Închipuieţi că vine un vrăjitor şi vrăjeşte pe fiecare dintr-o familie, mic şi mare deopotrivă… ai aici o foaie de hârtie şi un creion, desenează-mi ce se

întâmplă cu fiecare! “ (,,Wir wollen jetzt miteinander ein wenig dichten. Du kennst doch Marchen? Wir werden nun ein eigenes Marchen machen... Steil Dir vor, es kommt ein Zauberer and verzaubert eine Familie, and zwar alle Menschen dieser Familie, Grof3e and Kleine... Da 'hast Du ein Blatt Papier and einen Bleistift, and nun zeichne, was da geschehen fist!", 15).

Desenele Mama şi copilul(Mother and Child Drawing) au un rol (din păcate neglijat în literatura de specialitate) similar cu desenele familiei. Gillespie (1989) propune desenul Mama şi copilul la copiii care au dobândit deja capacitatea de reprezentare mentală, cu următorul instructaj simplu “desenează o mamă şi un copil (“draw a mother and a child”, 166). Un punct de vedere interesant al evaluării este compararea asemănărilor dintre mamă şi copil cu diferenţierea celor 2 figuri, pe care autorul le interpretează din perspectiva relaţiilor cu obiectul ca indicator al diferenţierii dintre Eu şi obiect (luând în considerare vârsta şi capacitatea de reprezentare mentală). Scopul desenului Mama şi copilul este proiecţia inconştientă a relaţiei internalizate cu obiectul, rolul menţinerii disocierii, negării, şi a identificării proiective, sprijinindu-se în special pe teoria lui Mahler despe separare- individualizare. O altă metodă este cea propusă de Kaiser (1996) care folosind o metodă indirectă de explorare a relaţiilor familiale, a ataşamentelor timpurii cere să se deseneze un cuib de pasăre (Bird's Nest Drawing, BND). Simbolul face apel la relaţia timpurie mamă-copil, mai precis proiecţia inconştientă a relaţiilor sigure şi nesigure de ataşament. Interpretarea se bazează pe elemente cum ar fi cuibul gol versus prezenţa de ouă sau pui în cuib; cuibul care pluteşte în aer versus aşezat sigur în pom; prezenţa păsării mamă, dacă, cuibul are fund, dacă cuibul are neajunsuri, dacă pot cade ouăle din cuib. Din literature maghiară a desenului familiei trebuie subliniate lucrările lui Harsányi (1968), Feuer (1992) şi Halász (1993).

O nouă variantă a desenului familiei: desenul familiei în mişcare (Kinetic Family Drawing, KFD)

Variantele de desen al familiei prezentate mai sus au în comun că familia este reprezentată static. Burns şi Kaufman în 1970 au introdus în instructaj o modificare aparent minoră, cerând copilului, să reprezinte membrii familiei chiar în momentul când sunt implicaţi într-o activitate, rezultatul “este reprezentarea foarte sugestivă a dinamicii familiale, prezentând o imagine clară despre interacţiunile şi relaţiile emoţionale familiale” (Handler, Habenicht, 1994, 441). Părerea lui Ames oglindeşte fecunditatea metodei, în viziunea căruia “este rar ca un test să spună aşa de repede aşa de mult despre persoana studiată” (Ames, 1972). În desenul familiei kinetic copilul exprimă cum se simte în mediul familial, cum percepe şi se reprezintă în lumea sa interioară pe sine şi pe familia sa- ceea ce determină dezvoltare personalităţii sale, formarea atitudinilor, a încrederii în lume. Desenul familiei în mişcare poate fi folosit de la vârsta de aproximativ de 5 ani. Se poate folosi şi la testarea adolescenţilor şi a adulţilor (de ex. Scala de depresie a lui Wright şi McIntyre, vezi mai jos). Poate fi inclusă în conslierea educaţională, în interviurile clinice şi explorările din cabinetele de psihologie, psihiatrie şi psihoterapie, completeză bine instrumentele psihoterapiei pediatrice, consilierii şi terapiei de familie. Poate fi folosit în mai multe scopuri: 1. ca în general testele sub formă de desen, pot reduce anxietatea situaţională a copilului, deoarece desenul este o activitate obişnuită, familiară; 2. ca model de reacţie, arată modalitatea de comportament al copilului, în mediu nou, semistructurat; 3. ca tehnică proiectivă prezintă acele straturi ale personalităţii care nu ar fi explorabile în alt fel; 4. la copiii mai mici, care formulează mai greu cuvinte, înlocuieşte comunicarea verbală; 5. când raportul dintre cele 2 comuncări nu e suficient de bun, poate corecta chiar pune sub semnul întrebării comunicarea verbală; 6. dincolo de conţinutul actual, ca introducere pentru interviuri clinice mai profunde, formuează un cadru de tranziţie pentru abordarea (discutarea) unor întrebări care implică mai mult Eul;

7. folosită ca metodă longitudinală de analiză a desenului (mai pe larg vezi Hárdi, 1983) este utilă în consiliere sau psihoterapie pentru urmărirea schimbărilor terapeutice, la obiectivarea lor; 8. în sfârşit, suprafaţa de lucru specifică face posibilă analiza sa, cum îşi percepe copilul membrii familiei, interacţiunile cu grupul de referinţă, şi dintre alte persoane importante pentru copil, raporturile dintre ele.

Ca în general investigaţiile desenelor, desenul familiei în mişcare poate fi considerat un test psihometric, respectiv proces euristic de generare de ipoteze. Amândouă abordări au atât susţinători şi antipatizanţi, ciocnirea celor 2 abordări a determinat dispute literare acerbe (vezi Vass, 1999c). Din punctul de vedere al autorului modul de utilizare corect al desenelor proiective, este evaluarea standardizată (mai pe larg vezi Sehringer, 1983, 1989, 1999; Vass, 2000b, 2000c, 2000d). Pentru aceasta este nevoie de o aplicare individuală a testului, deoarece datele grafice trebuie completate cu date referitoare la comportament, verbale, anamnestice, luând în considerare variabilele de schimbare a cursului desenuluişi cele mai importante variabile moderatoare. Într-o altă formulare, mai întâi trebuie să aducem în desen cunoştinţele noastrea anterioare pentru ca apoi să descifrăm din ele informaţii mai multe, mai bogate, mai profunde (Hamer, 1969; Vass, în publicare). Burns şi Kaufman (1972) foloseşte desenul familiei în mişcare împreună cu un alt desen Desenul şcolii în mişcare(Kinetic School Drawing, KSD) elaborat de Prout şi Phillips (1974) formând Kinetic Drawing System. În desenul şcolii în mişcare copilul desenează o şcoală, în care apare el însuşi, cu profesorul şi cu unul sau 2 prieteni, în aşa fel încât fiecare să facă ceva. (I'd like you to draw a school picture. Put yourself, your teacher, and a friend or two in the picture. Make everyone doing something. Try to draw whole people and make the best drawing you can. Remember, draw yourself, your teacher, and a friend or two, and make everyone doing something", Knoff, Prout, 1985, 4.). Scopul desenului şcolii în mişcare este evaluare conflictelor legate de şcoală, cu autoritatea, cu performanţa, cu relaţiile cu semenii. Interpretarea desenului se bazează pe punctele principale ale interpretării desenului completate cu câteva interacţiuni specifice. Lucrarea de faţă nu dezvoltă pe larg desenul şcolii în mişcare.

Tehnica desenului familiei în mişcare

Desenul familiei în mişcare se aplică de cele mai multe ori în situaţii de 2 persoane. Ca în general desenele, testul foloseşte, la debutul explorării- ca sarcină semistructurată, familiară –scade anxietatea situaţională a copilului (acest aspect a fost subliniat şi de Hulse în 1951 pentru ca un argument introducerea desenului familiei). Nu trebuie aplicat imediat înaintea testului Rorschach, deoarece poate dezvolta tendinţe de a răspunde,care orientează atenţia copilului către răspunsuri de formă sau de mişcare. Dacă este folosit împreună cu alte teste de desen (de ex. desen liber, desenul omuleţului, desenul arborelui, desen animal, desenul familiei, familia vrăjită), atunci mai întâi să cerem copilului să le deseneze pe acestea, şi doar apoi să cerem desenarea desenului familiei în mişcare, (instuctajele mai simple, mai neutre să fie urmate de instructaje mai complexe, mai specifice). Testul se efectuează cu creion „B” sau „2B”, şi hârtie albă format A4, folosit la desenul familiei (hârtie de dactilografiat, de xerox). Hârtia o punem în faţa subiectului, dar aceasta poate întoarce foaia cum doreşte. Instructajul lui Burns şi Kaufman (1972) permitea şi folosire radierei. Un punct important pentru interpretare este succesiunea (ordinea în care copilul desenează), numărul şi locul ştersăturilor, precum şi în comportamentul nonverbal al copilului în timp ce desenează (de ex. impulsivitatea, organizarea, expresia facială, motivaţia; pentru analiza cursului desenului vezi Sehringer, 1983, 1989, 1999). Instructajul original al lui Burns şi Kaufman (1972) era următorul: „Desenează pe toţi din familie, inclusiv pe tine, cum faceţi ceva. Încearcă să desenezi oameni întregi şi nu figuri din desene animate sau figuri din beţe. Deci fiecare să facă ceva, să săvârşească vre-o activitate„ („Draw a picture of everyone in your family, including you, DOING something. Try to draw whole people, not cartoons or stick figure. Remember make everyone DOING something-some kind of action”). În comparaţie cu alte instructaje de desene test instructajul lui Burns poate părea prea complicat şi să limiteze procesul de proiecţie. Se poate interpreta şi apariţia figurilor din beţigaşe (Hárdi, Saághy, 1982; Hárdi, 1983) sau omiterea

din desen a propriei persoane. Într-un test proiectiv cu cât mai puţin specific este stimulul provocator cu cu atât mai mare va fi gradul de libertate al răspunsului, cu atât mai mare va fi spaţiul pentru conţinutul proiectiv al răspunsului (Sehringer, 1983; Abraham, 1991). Pentru uzul nostru am dezvoltat o formă mai neutră de instructaj: „Desenează-ţi familia în aşa fel, încât fiecare să facă ceva.” Dacă, copilul omite să se deseneze pe sine, notăm acest lucru şi îl rugăm să se deseneze şi pe sine. La întrebările puse de copil dăm răspunsuri neutre, nondirective. După ce desenul e gata întrebăm pe copil pe cine a desenat, câţi ani au personajele desenate şi mai ales ce fac. După caz merită puse şi sunt folositoare o parte din întrebările din desenul casei, arborelui, omuleţului: ce a făcut persoana desenată înainte de activitatea aceasta şi ce va face mai târziu, ce e bun în el/ea, ce e rău în el/ea, ce simte, ce îşi doreşte, de ce are cea mai multă nevoie (Vass, 1996a). Putem întreba şi dacă, copilul ar putea schimba ceva în desenul familiei ce ar fi acest lucru; la sfârşit merită de întrebat de la copil dacă îi place să trăiască în această familie (O'Brien, Patton, 1974).

Interpretarea desenului de familie în mişcare (DFM)

Şi la interpretarea DFM sunt valabile acele principii de care trebuie ţinut cont la analiza desenelor proiective. Din acestea cel mai important este căutarea în locul elementelor cheie individuale (evaluare de dicţionar), căutarea de configuraţii consistente (elemente grafice care se susţin unele pe altele) luarea în calcul a a expresiei grafice globale, lărgirea contextului de interpretarea, analiza comparativă şi folosirea măsurătorilor obiective (Sehringer, 1983, 1999; Vass, 1996b, 1999c, 2000d; Hárdi şi colaboratorii, 2000). Burns şi Kaufman (1972; vezi Burns, 1982) şi-au dezvoltat metodica de interpretare prin prelucrarea a peste 10000 de desene de copii. Pentru interpretarea DFM propune o analiză în 3 etape:

1. Evaluarea globală: a tonului afectiv al desenului, evaluarea globală a liniilor desenelor, analiza activităţilor care apar şi a elementelor grafice neobişnuite; 2. Evaluarea figurinelor umane: neacordând atenţie obiectelor, analiza interacţiunilor umane, a activităţilor şi a semnelor grafice; 3. Evaluarea obiectelor: neacordând atenţie oamenilor, analizăm doar poziţia obiectelor, accentuarea lor, modul lor de utilizare. La copiii sănătoşi, bine integraţi, în desen, membrii familiei sunt de obicei apropiaţi fizic, sunt în interacţiune şi sunt reprezentaţi aproape identic, la nivel de dezvoltare corespunzător vârstei copilului. De cele mai multe ori apare sursă de lumină, mama cel mai des desfăşoară activităţi legate de alimentare (de ex. găteşte) şi toată atmosfera familială sugerează pacea, radiază intimitate, (figura 1). Semnele negative generale (figura 2) sunt apariţia izolării de orice fel, a obrăzniciei, întoarcerea spatelui, scufundarea în propria lume în locul conexiunilor în familie, precum şi expresiile faciale care exprimă sentimentele negative (furie, tristeţe, rejet) în desene la care ating cel puţin nivelul „d” de dezvoltare al personalităţii (Hárdi, 1983). La interpretarea desenului familiei Burns şi Kaufman au subliniat 5 puncte: 1. activităţile, 2. caracteristicile desenului omuleţului, 3. localizarea, distanţa şi barierele interacţiunii, 4. stil, şi 5. simboluri. În cele ce urmează, prezentăm pe scurt, cele mai importante principii de interpretare folosite în experienţa noastră, bazându-ne pe munca lui Burns şi Kaufman (1972) precum şi Knoff şi Prout (1985). Interpretarea simbolurilor întrucât în această lucrare nu folosim interpretarea ca de dicţionar, nu sunt descrise (vezi ma pe larg Vass, 2000e).

Figura nr. 1 . DFM global pozitiv

Figura nr. 2. Semne negative în DFM

1. Activităţile (acţiunile)

Interpretarea activităţilor din DFM se bazează pe metafora că între oameni există un „curent energetic care nu poate fi definit de aproape”. Această energie este de intensitate scăzută între străini, între persoanele apropiate este însă de intensitate mai mare. Energia se poate concentra sau se poate simboliza (poate prinde formă) în obiecte cum ar fi jocul cu mingea, sau poate fi învestită în anumite lucruei cum ar fi, propriul corp (reprezentare grafică – satirizare), în faţa circulaţiei energiei pot sta şi obiecte, bariere (obiecte desenate, lucruri, linii între cele 2 persoane). Mingea, jocul cu mingea. Una din cele mai frecvente activităţi în DFM este jocul cu mingea. Jocul cu mingea în anumite situaţii poate exprima rivalizare şi agresiune între cei care se joacă cu mingea sau între persoanele despărţite spaţial de minge. Dimensiunea mare a mingii din acest punct de vedere, poate exprima nevoia de competiţie dintre persoanele respective, conform interpretării lui Burns şi Kaufman (1972) atunci când mingea se îndreaptă în mod voit către cineva, copilul nu numai că ar dori dar este şi capabil să concureze cu persoana aceea; spre deosebie de situaţia în care mingea evită persoana luată în vizor, se lipesşte de corp sau este orientată în sus, atunci copilul nu s consideră în stare să concureze. Atunci când în desen se joacă alţii, dar copilul nu, putem bănui gelozie faţă de ceilalţi; dacă însă numai el se joacă singur cu mingea, atunci ne putem gândi la probleme de adaptare, de contact social. Mingea desenată pe cap poate de asemenea exprima inhibiţii sociale. Atunci când toată familia se joacă cu mingea împreună, putem să primim indicaţii că, copilul participă cu plăcere în activităţi constructive, competitive. Dintre activităţile mamei cele mai frecvent reprezentate sunt gătitul, a cărei semnificaţie de obicei reprezintă mama grijulie care îşi hrăneşte copilul, exprimă iubirea faţă de copil. Motivul „ de face curat ” de multe ori reprezintă o mamă căreia îi este mai importantă curăţenia casei, ca relaţiile cu membrii familiei (de multe ori un asfel de desen reprezintă o mamă cu trăsături obsesive). Mama care calcă, conform lui Burns şi Kaufman (1972), sunt desenate de copiii care au mare nevoie de afecţiune, călcatul sugerează căldura maternă. Tatăl care munceşte sau conduce maşina putem găsi în desenele acelor copii unde tatăl joacă un rol

periferic în familie din punct de vedere emoţional, copilul nu îl integrează în familie. Taţii autoritari sau care „castrează” taie de obicei ceva pe desen (tund iarba, taie un copac etc.). Taţii reprezentaţi cu un nivel ridicat de activitate (alergat, sport) pot sugera încrederea de sine scăzută a copilului, în timp ce tatăl orientat către copil, apare la copiii cu stimă de sine mai crescută, mai bine acceptaţi social şi de grupul de prieteni de aceeaşi vârstă (vezi mai jos şi rezultatele lui O'Brien şi Patton 1974).

2. Caracteristicile desenului omuleţului

Dinţii, degetele de la mâini şi de la picioare, desenate deosebit de ascuţite, indică agresivitateşi tendinţa la ”acting out”. Braţele foarte lungi în desenul propriei persoane arată refuzarea celorlalţi, închiderea în sine, nevoia de a se întoarce în sine; acelaşi lucru la alte persoane indică persoane care respinge copilul sau sunt reprezentate ca înfricoşătoare de către copil. Braţele extrem de lungi care apar între 2 persoane desemnează rivalizarea dintre cele 2 persoane. Figurile haşurate sau foarte dens umbrite (întunecate), arată prezenţa problemelor emoţionale. Când această caracteristică apare pe o porţiune specifică de corp exprimă o angoasă fixată simbolic pe acest segment corporal. Haşurarea puternică poate conecta şi membrii familiei care sunt într-o interacţiune foarte puternică, dacă se centrează pe o persoană sau un obiect atunci persoana sau obiectul respectiv indică katexis, angoasele legate de ea. La propria persoană lăsarea goală a feţei sugerează stimă de sine scăzută. Familie preprezentată cu mulţi membrii de familie găsim la copiii cu evoluţie şcolară bună şi percepţia pozitivă a sinelui. Înălţimile membrilor familiei raportate între ele este un indicativ pentru importanţa subiectivă sau efectul psihologic al acestora asupra subiectului (înălţimea mai mare merge cu importanţă mai mare). Dacă copilul se reprezintă pe sine în mod disproporţionat de mic faţă de ceilalţi membrii ai familiei, pune pe hârtie sentimentul de stimă de sină scăzută, autoevaluarea negativă. Dacă însă se desenează mai mare cu asta trădează nu

numai autoevaluarea sa (în caz de supradimensionare disproporţionată), dar şi agresivitate. Atunci când figura propriei persoane seamănă cu celelte figuri (haine, direcţii, expresii faciale, indicatoare de formă) copilul cu aceasta arată importanţa celeilate persoane, identificarea cu ea (pe care le însoţesc şi desenele mamă-copil deja amintite). Dacă propria figură o situează pe hârtie mai sus ca pe a celorlaţi prin asta indică dorinţa de dominare sau nevoia sporită de atenţie. Dacă altă persoană e desenată mai sus, aceasta reprezintă dominanţa acelei persoane. Omitere unor membrii ai familiei indică probleme emoţionale; în unele cazuri concrete arată agresivitatea interzisă orientatea către persoana nereprezentată (se poate observa adesea la fraţii noi-născuţi). Omiterea propriei persoane din desen indică stimă de sine scăzută, imagine de sine negativă, poziţia periferică a copilului în familie. Atunci copilul reprezintă fiecare membru al familiei sub formă de omuleţ din bastonaşe, este important să aflăm dacă la cerere completează desenul. Dacă da, atunci probabil de fond este anxietatea de examinare, dacă nu, ne putem gâni la regresie ca mecanism de defensă (să luăm însă în calcul, că omuleţ din beţigaşe poate apare şi în cazul unui QI scăzut). Dacă numai câte o persoană este reprezentată ca omuleţ din beţigaşe, acesta este un indicator nespecific al problemelor emoţionale, iar în mod specific poate sugera în legătură cu persoana respectivă, anxietate, defensă, încăpăţânare, relaţie emoţională săracă. Figurile ne-naturale (robot, trasături animalice), indică o slăbiciune în controlul realităţii, reprezentarea formelor bizare, la copiii mai mari şi adolescenţi poate sugera tulburări de gândire, posibilitatea psihozei.

3. Interpretarea aşezării şi a distanţei spaţiale

Desenarea propriei figuri aproape de alta arată că, copilul iubeşte membrul de familie respectiv, ar dori să fie mai aproape de ea, sau are nevoie de mai multă atenţie din partea ei (la adolescenţi această proiecţie funcţionează mai puţin). Când copilul se desenează aproape de părinte, arată cu aceasta nevoia de atenţie şi

acceptare, precum şi identificarea cu părintele respectiv; în mod contrar, distanţa reprezintă izolarea şi respingerea. Orice obstacol fizic prezent între propria figură şi mamă, reprezintă distanţa psihologică faţă de mamă. Figurile mărite (de ex. aşezate pe cutii) indică rivalizare, dorinţa de dominare. Dacă se desenează pe sine mai mare deseori îşi poate exprima dorinţa că vrea să fie mai în vârstă. Dacă ceilalţi membrii ai familiei sunt într-un grup, dar propria persoană este mai departe de grup, atunci copilul se percepe ca şi cum nu face parte din grup, că este lăsat pe dinafară din treaba „comună”; poate fi însoţită de izolare emoţională cu lipsa de autoacceptare, cu sentimentul respingerii de către familie, abilităţi sociale nedezvoltate. Copilul desenat între cei 2 părinţi sugerează hiperprotecţie sau nevoia de mai multă atenţie parentală. Lipsa interacţiunilor (figurile nu sunt întoarse faţă în faţă, figurile sunt aşezate lateral sau spate în spate, persoane care au interacţiuni izolate), indică comunicarea săracă din familie. Când părinţii nu interacţionează cu alte personaje, copilul poate resimţi respingere din partea părinţilor. Întoarcerea (cu spatele sau lateral) a propriei figuri arată probleme de integrare familială, sentimentul respingeriisau nevoia de atenţie. Ordinea de desenare a membrilor familiei în general respectă ordinea vârstei, unde dimensiunea oamenilor creşte cu vârsta; ordinea care diferă de aceasta arată importanţa relativă persoanei respective.

4. Stil, indicatori de formă

Începând cu vârsta de aproximativ 6 ani, un desen foarte asimetric sugerează impulsivitate, prea multe detalii sau perseverarea obiectelor, obsesivitate, nesiguranţă, împreună cu un cap desenat neobişnuit de mare arată intelectualizarea ca mecanism de defensă preferenţial. Ştergerea cu radiera reprezintă ambivalenţa în legătură cu persona respectivă, conflictualitatea.

Compartimentalizarea- reprezintă despărţirea membrilor familiei pe lungimea totală paginii, cu linii drepte, de ex. în cutii, desenarea în pătrate, dreptunghiuri (figura nr. 3).

Figura nr.3. Compartimentalizarea Conform observaţiilor lui Burns şi Kaufmann (1972), arată nevoia copilului să se retragă, să se limiteze pe sine şi emoţiile sale de ceilalţi din familie (izolare socială, iubirea nu pote fi manifestată deschis). Poate arăta sentiment de respingere, frica de alţi membrii de familie sau lipsa comunicării deschise. Dacă pe lângă compartimentalizare fiecare membru de familie desfăşoară o activitate în desen, arată lipsa de coeziune a acelei familii, laxitatea apartanenţei familiale. Când copilul delimitează de jur împrejur 2 sau mai multe persoane, cu aceasta exprimă mai ales că este intens preocupat de intensitatea interacţiunii dintre persoanele reprezentate. Este rară, dar foarte marcantă compartimentalizarea prin îndoirea foii de hârtie; apare în angoasa gravă, probleme emoţionale acute. Burns şi Kaufmann (1972) au găsit incidenţa compartimentalizării în populaţiile clinice de copii de 20,8%, compartimentalizarea realizată prin îndoirea paginii de hârtie ce 2, 1%.

La apariţia încapsulării, copilul delimitează câţiva (dar nu pe toţi membrii familiei), de jur împrejur cu marginile unui obiect (de ex. cu o coardă de sărit, avion, maşină, care nu se întind pe toată lungimea paginii (figur nr. 4). Acest element de stil apare în desenele copiilor care se luptă cu probleme emoţionale şi reprezintă dorinţa de a izola, îndepărta persoana reprezentată. Dacă înconjoară astfel 2 persoane reprezintă relaţia strânsă dintre cele persoane; indicenţa apariţiei la populaţia deja amintită după Burns şi Kaufmann (1972) este de 13% .

Figura nr. 4. Încapsularea

Delimitarea părţii superioare a hârtiei mai mult decât cu o linie întinsă pe toată lăţimea paginii chiar şi atunci când are loc printr-un nor sau prin alt obiect, apare în angoasă acută, anxietate difuză. Acelaşi lucru în partea de jos a paginii (figura nr. 5) apare în desenul acelor copii care în trăiesc în familii aflate în situaţii dificile,

instabile, nesigure unde devine deosebit de importantă siguranţa, nevoia de stabilitate. O semnificaţie asemănătoare o are şi linis solului haşurată cu linii care se încrucişează; cu cât este mai lată banda haşurată şi cu cât e mai intensă haşurarea cu atât mai gravă este perturbarea.

Figura nr.5. Delimitarea porţiunii inferioare a paginii

Personajele subliniate(fig. nr.6, subliniate cu cel puţin 2 linii sau în mod repetat), indică relaţia nesigură, instabilă între copil şi persoana respectivă reprezentată. După Burns şi Kaufmann (1972) incidenţa de apariţie a delimitării superioare este 4,2% , a delimitării inferioare de 12%, a persoanelor subliniate de 9,9%.

Figura nr.6. Personaje subliniate

Reprezentarea marginalăa tuturor personajelor, dacă se găsesc pe o singură margine a foii semnifică retragerea din lucrurile comune, respectiv îngustarea, sărăcirea emoţională sau dependenţa (poate apare însă şi la QI scăzut sau în cazul problemelor de coordonare motorie. Atunci când copilul desenează pe cineva pe spatele foii, atunci (de cele mai multe ori indirect) putem bănui conflict în relaţia cu persoana respectivă; acelaşi lucru la propria persoană apare la copiii retraşi, rejetaţi de către familie. O formă mai fină, latentă a rejetului, dar cu semnificaţie similară este dacă subiectul stă mult şi se holbează la pagină fără să deseneze. Sindromul „X” (figura nr. 7) reprezintă liniile care se încrucişează într-un obiect şi sunt accentuate (umbrite sau întărite), atunci când obiectul este conectat de cineva (de ex. picioarele mesei de călcat care aparţin de mamă). Semnificaţia este conflictul dintre putere-contraputere, un Eu puternic (én), nevoia crescută de conştiinţă. Deseori copilul marchează acele persoane pe desen, cu care are o relaţie puternic ambivalentă.

Figura nr. 7. Sindromul „X”

Atunci când copilul începe să deseneze ceva, apoi întrerupe desenul început şi desenează altul în loc, poate trăda după caz un grad crescut de teamă faţă de conţinutul sau dinamica primului desen (în locul originalului face un desen mai sigur din punct de vedere psihologic).

Familia animală în mişcare

Familia animală în mişcare (Animal Kinetic Family Drawing, AKFD) a fost propusă de Jones (1985) motivând că animalele sunt simboluri ale impulsurilor inconştiente, ale proiecţiilor şi oglindesc emoţiile reale inconştiente ale copilului despre familia sa. Din punctul de vedere al autorului familia de animale în mişcare este o sarcină mai neutră ca desenul familiei în mişcare, de aceea activează mai puţin mecanismele de defensă. Animalul este un element des întâlnit şi în alte răspunsuri proiective ale copiilor (desen liber, testul Rorschach, etc.) . Despre metodă există puţină literatură de specialitate, despre desenele animalelor şi interpretarea familiei de animale există mai multe studii (Schwartz, Rosenberg, 1955; Brem- Gräser, 1957; Kos, Bierman, 1973; Avé-Lallemant, 1976; Gmelin, 1978; Hárdi, 1991). Din practica nostră am văzut că tehnica este folositoare, de aceea o vom prezenta pe scurt (fără a face cunoscută simbolistica animală). Instructajul este următorul: „desenează o familie de animale în aşa fel ca fiecare animal să facă ceva, vre-o activitate. Desenează animale întregi. Deci fiecare animal să facă ceva, să aibă vre-o activitate” („Draw a picture of a family of animals, doing something. Try to draw whole animals, not cartoons or stick animals. Remember, make every animal doing something- some kind of action”, 189). După terminarea desenului, copilul trebuie întrebat cine sunt membrii familiei de animale, câţi ani au, şi dacă copilul ar fi un pui pe desen, atunci ce animal ar fi. Jones (1985) a comparat desenele copiilor de 6-10 ani (copiii părinţilor divorţaţi versus copii care trăiesc în familii complete) DFM şi DFAM(KFD şi AKFD). Pe lotul lui cu un număr mic (n= 38) nu a găsit diferenţe semnificative statistic, însă a identificat câteva patternuri relevante clinic. De ex. este interesant că în timp ce 40% din copiii părinţilor divorţaţi au desenat animale diferite în DFA, la grupul de control animalel diferite au fost doar de 5%. Combinarea mai mltor specii de animale a exprimat sentimentul copiilor că familia nu este unitară, nu este coezivă.

Utilizarea clinică a DFM şi DFAM

Mai jos vă prezentăm pe scurt un studiu de caz, care prezintă folosirea clinică a DFM şi DFAM Tamas are 12 ani şi 7 luni, şi este elev în clasa a VI-a la şcoala generală. Întrevederea a avut loc prin consult de psihologie pediatrică la cererea dirigintei pentru probleme comportamentale. Şi părinţii văd că Tamas în clasă face parte din cei mai răi dar acuză şcoala pentru asta şi se gândesc să schimbe şcoala. Mai important ca problemele comportamentale la şcoală, este faptul că acasă Tamas nu vrea să înveţe, stă numai la computer şi citeşte reviste, părinţii nu ştiu cum să îl convingă să înveţe. Au o viaţă activă, sunt foarte ocupaţi, mama lui Tamas este manager, iar tatăl lucrează în mai multe locuri. Tamas are un frate, un fraţior mai mic cu câţiva ani, care învaţă foarte bine, şi pe lângă aceasta este bun şi la sport. Tamas pe parcusrul examinării psihologice a desenat desenul familiei clasic, DFM şi DFAM. În situaţia puţin structurată a testului proiectiv de desen, a fost orientat, nu a şi-a exprimat nevoia de instrucţiuni suplimentare, nu a arătat neîncredere în sine. A desenat cu plăcere, s-a implicat şi a fost atent la sarcină (care arată conştiinţa sarcinii, capacitatea de concentrare). Repertoriul de scheme grafice este bogat (presupune diferenţierea grafemelor, capacităţii de abstractizare, diferenţierea schemelor cognitive), desenele nu au caracter de şablon, sunt individualizate (capacitate bună de proiectare şi elaborare). Are un desen îngrijit, şi se străduie să aibă o performanţă bună (motivaţie pentru performanţă), desenul e realizat după un timp de gândire scurt, executat repede şi hotărât, fără ştersături (un nivel înalt de expectanţă este însoţit de un nivel înalt de performanţă). În desenul familiei (figura nr. 8), pentru a nu influenţa proiecţia liberă, terapeutul nu a cerut desenul propriei familii, ci a unei familii în general („Desenează o familie”). Familia desenată are totuşi 4 membrii, familia nucleară, care reprezintă familia lui Tamas. A reprezentat o familie armonioasă, unită, global pozitivă, unde găsim multe semne pozitive: contact fizic (membrii familiei se ţin de mână), spaţiul mic între membrii familiei (formează un singur grup), relaţie strânsă mamă- copil (Tamas o ţine pe mamă de mână), dimensiunile proporţionate ale membrilor familiei.

Figura nr. 8 DF a lui Tamas

Din desen cea mai interesantă este transformarea fratelui în sugar în faşă, şi ridicarea tatălui, împingerea pe verticală în sus pe pagină. Stimă de sine scăzută sugerează figurile umane mai mici ca în mod obişnuit, succesiunea figurilor desenate (pe el se desenează ultimul), şi poziţia corporală nesigură a propriei figuri. Tamas se agaţă de mâna mamei sale, care stă cu membrele inferioare depărtate, în pantofi cu toc, şi faţa neprietenoasă. Tata se ocupă de frăţior. În DFM (figura nr. 9), Tamas se desenează mai întâi pe sine („Joc baschet, arunc mingea în coş de pe banca de penalizare), apoi pe mamă („Mami, merge cu bicicleta”), apoi tatăl („Tati dă şut la poartă”), şi la sfârşit pe frăţior („Frăţiorul meu e portar”). Prima impresie despre desen este al unei familii active, în mişcare, în acelaşi timp împrăştiată, unde tatăl se ocupă de frăţior, iar mama are o activitate separată de ceilalţi, iar Tamas se joacă singur un joc de echipă, înclinatînspre afară din familie. Distanţa fizică dintre mamă şi Tamas, este ambivalentă, stau strâns unul lângă celălalt, totuşi stau cu spatele unul la celălat iar roata din spate a bicicletei apasă pe piciorul lui Tamas. Mama atât în dimensiuni şi ca şi formă are

aspect de fetiţă; bicicleta se îndreaptă către diada tată-frate. Tamas în mod idealizat se vede cu umeri laţi, puternic, mare.

Figura nr.9. DFM al lui Tamas

Dimensiunea mare s-a realizat printr-o dilatare compensatorie a ego-ului, susţinută şi prin analiza efectuată cu algoritmi specifici a elementelor grafice (Vass, 1197, 1998a, 1999b, 2000a): aria de întindere a figurilor umane este cea mai mare la propria figură, Tamas stă departe de tată deşi se identifică cu el (amândoi se joacă cu mingi, şi poartă tricou cu număr). Faţa este reprezentată nedesluşit, expresia facială este indescifrabilă. Figura cu cel mai mult caracter din familie este tatăl: se uită de sus la frăţior care se apără cu braţele şi membrele inferioare depărtate, râzând. Mama nu se ocupă cu Tamas, nu se simte dragostea dintre ei.

Observaţiile verbale ale copilului legate de desen „frapează” urechea terapeutului: expresia de „care pedepseşte” şi expresia „tata trage un şut la poartă” (conform desenului în frate). Interacţiune apare numai în diada tată-frate. Din punct de vedere al ipotezelor a DFM, jocul cu mingea poate fi expresia rivalităţii. Rivalizare vedem în diada tată-frate, generată de tată, precum şi la Tamas, dar la el într-o formă disimulată (inhibată), minge orientată în sus, desenată, pe cap. Tamas nu ia parte la ceea ce face tatăl şi fratele. Obrăznicia lui Tamas şi tatăl cu un nivel crescut de activitate indică stima de sine scăzută a lui Tamas. Luând în considerare reprezentarea omuleţului, degetele ascuţite ale tatălui, crampoanele ascuţite şi părul ridicat spre cer sunt mărturii ale autorităţii şi agresiunii tatălui. Obstacolul fizic dintre mamă şi el (bicicleta) semnifică îndepărtarea psihologică dintre cei 2. Tamas s-a desenat pe sine mai mare (Eu ameninţat, supracompensare), şi este aşezat mai sus pe hârtie ca fratele (vrea să îl domine) centrul de greutate al figurii sale, calculată cu algoritmi este de 2 ori mai sus ca al fratelui său. Se desenează aproape de mamă, departe de tată prin care îşi reprezintă nevoia sa de atenţie şi acceptare: distanţa dintre el şi tată arată izolarea emoţională, sentimentul de respingere. Întoarcerea lui Tamas cu spatele la familie ar putea exprima că este puber şi îşi caută propriul drum. La DFAM (figura nr. 10) Tamas face următoarele comentarii: „Iepuraşul şi broasca ţestoasă se iau la întrecere în fugă, vulpea, cangurul şi puiul de cangur, joacă şah”, „păianjenul e ca Tarzan” (atârnă, se leagănă pe sfoară), „crocodilul şi rechinul se joacă prinsa, ei sunt fraţi, lângă ei plantele acvatice de la fundul apei”. Lui Tamas i-ar place cel mai mult să fie cangurul cel mare, „pentru că ştie să sară departe, şi trăieşte în grupuri”, şi „dacă un animal sălbatic mare, un carnivor ar vrea să mă mănânce, atunci l-am izgoni cu spirit de echipă. Păianjenul este un animal cre inspiră teamă („scârbă”, spune), iar cangurul cel mic este „bleg, amator, nu s-a obişnuit cu viaţa cea nouă; este rejetat de animalele mai mari, de ex. de elefant. Desenul prezintă grupuri izolate, diade în interacţiune, adică o familie în destrămare, unde motivul central este rivalizarea concurentă (cros, de-a prinsa, şah, cangurlul ştie să sară departe). Tot acestei sfere aparţine şi polarizarea proprietăţilor (iepurele e rapid, ţestoasa e înceată).

Figura nr. 10. DFAM

În alegerea animalelor domină agresiunea (păienjenul, vulpe, crocodil, rechin cu dinţi mari). Crocodilul ca un unul din animalele fraţi semnifică gelozie fraternă (Gmelin, 1978). Iepurele în literatura desenului de familie semnifică situaţie familială generatoare de anxietate, păianjenul simbolizezază „mama rea cu caracter masculin, generatoare de anxietate (Kos, Biermann, 1973), relaţia problematică mamă-copil şi conflictul între fraţi. Puiul de cangur ascuns în burta cangurului mare, dorinţa arhaică duală, dorinţa după mama protectivă, împreună cu semnele anxietăţii (Gmelin, 1978). Animalele de pradă fraţi sunt izolate prin încapsulare: în dorinţele sale se identifică cu fratele plin de succes, în relaţia lor de rivalitate investeşte multă energie psihică şi libidou. Desenul conţine multe elemete de mişcare: exprimă nelinişte, mişcare pentru a descărca tensiunea interioară, nevoie care se manifestă şi în impulsivitatea graduală oglindită în aspectul neregulat al pătratelor tablei de şah (şi în general în forme strâmbe, asimetrice, din aspectul de răsturnare, de îmburdare al desenului precum şi în apăsarea creionului pe hârtie care variază în limite largi. Pânza îngrozitorului păienjen înfăşurată în jurul copacului, poate exprima neputinţa, sentimentul de a fi legat (motivul apare şi

în primul desen, la bebeluşul strâns legat în faşă), din pricina tatălui prea puternic, care nu poate fi ajuns din urmă, generator de anxietate. Acest lucru este indicat de animelele provocatoare de anxietate, animalul mare, de pradă, carnivor, care vrea să îl mănânce, precum şi elefentul din asociaţiile verbale, care exclude pe puiul de cangur. Însumând cele 3 desene putem recunoaşte următorul pattern: împărţirea familiei în 3 părţi, mamă, Tamas şi diada tată-frate), rivalizarea frustrantă cu tatăl şi cu fratele, gelozie fraternă, în ciuda performanţelor bune stimă de sine scăzută, ataşament frustrant de mamă cu dorinţa unei legături mai puternice; în fantezia lui Tamas tatăl e punitiv, cu un caracter ameninţător; împotriva anxietăţii generate de el, Tamas se apără prin identificare. Tabloul clinic care reiese din desene, şi din anamneza familială este întărit de o evaluare logopedico-psihologică mai veche, şi de testul de metaorfoză a lui Tamas. Anxietatea lui Tamas este arătată şi de faptul că Tamas adoarme fiecare seară ţinând-o pe mamă de mână, noaptea merge la părinţi să doarmă, şi îi este temă să nu fie atacat de hoţi. Examenul de specialitate îl încadrează pe Tamas ca pe un copil cu gândire logică excelentă, care din pricina rivalităţii fraterne încă din grădiniţă, are o capacitate de verbalizare scăzută (beszédkésztetésű).Tetsul metamorfozei arată stimă de sine scăzută, anxietate, nevoia de reflexie narcisică, o atitudine centrată pe peformanţă şi capacitate de internalizare mai precoce, valori de adult ireale şi de aceea frustrante.

Evaluarea desenului familiei în mişcare

Nu au apărut date normative despre desenul familie în mişcare în literatura autohtonă,de aceea ca bază vom folosi deocamdată datele clinice ale lui Burns şi Kaufman (1972). O particularitate a datelor normative americane este că cele mai fecvente activităţi ale tatălui sunt cititul, privitul la TV, şi munca (5-8%); mama de obicei găteşte, spală vase sau aspiră (5-16%); propria figură se joacă, mănâncă, se plimbă, călăreşte respectiv se uită la TV (5-13%). Fetele şi băieţii nu diferă între ei în ceea ce priveşte frecvenţa activităţilor desfăşurate. Despre desenul familiei în mişcare există şi scale obiective. Dintre acestea fac parte sistemul de evaluare a lui O'Brien şi Patton (1974) în care punctează

separat activităţile, catracteristicile desenului omuleţului, localizarea, spaţiile, distanţele, şi obstacolele în faţa interacţiunii. Din rezultatele noastre cel mai bine ilustrat este nivelul de anxietate semnalizat în nivelul activităţilor tatălui. Pozitivarea conceptului sinelui (self-conept) este arătat cu siguranţă destul de mare de asemenea de nivelul de activitate al tatălui (dar în raport invers proporţionat); există o legătură strânsă între pozitivarea conceptul sinelui social şi propria figură care se orientează către tată. Wright şi McIntyre (1982) a elaborat pentru examinarea dulţilor o scală de depresie (Family Drawing Depression Scale, FDDS), care evaluează caracteristicile depresive în în desenul familiei în mişcare. Adulţii cu depresie se omit pe ei înşişi din desen. Dacă se desenează pe sine atunci îşi desenează propria figură mai mică, decât a celorlalte personaje, pe hârtie devin fizic mai îndepărtat de ceilalţi; de ex. se izolează pe sine prin linii, obiecte. Nu numai propria persoană, dar şi întreaga familie arată interacţiunea săracă. Atât propria figură cât şi familia luate separat au puţină mişcare şi energie; la propria figură nu se poate recunoaşte semne ale interesului pentru mediu (de ex. pentru sport, hobby, natură), el nu apare în desen. Rămâne mult spaţiu gol pe hârtie, şi din tot desenul se simte lipsa de siguranţă. Utilitatea clincă a scalei de depresie a fost întărită şi de Peek şi Sawyer (1988) care din cadrul pacienţilor cu sindrom de durere cronică incluşi într- studiu, i-au putut selecta pe cei cu depresie. Este important să amintim studiile lui Tharinger şi Stark (1990), care au comparat un sistem de punctaj format din 37 de itemi cu un sistem evaluare global holistică format din 4 itemi. Variabilele globale au fost următoarele: capacitatea membrilor familiei de a nu ajunge unul la celălalt; implicarea în activităţi a membrilor familiei, structura nevaforabilă a familiei aflată în spatele desenului şi umanizarea membrilor familiei (modul de prezentare grafică). Potrivit autorilor cei 4 itemi devin interpretabili dacă ne situăm pe noi înşine în desen, dacă se poate în poziţia copilului. Studiul este important pentru că procesul amănunţit de codifocare folosind definiţii goblae, intuitive face o mult maui bună diferenţiere între cele 2 grupuri comparate decât scala globală de evaluare cu 37 de itemi (despre evaluarea globală vezi lucrările lui Vass, 1996b; Várfiné Komlόsi şi colab., 1996). În ceea ce priveşte fidelitatea şi validitatea DFM este valabil acelaşi lucru ca şi la testele de desen în general: studiile efectuate cu un sistem de codificare folosind o singură variabilă sau care nu ţin cont de variabilele moderatoare (vârstă, sex, IQ, etc.) au o fidelitate test-retest respectiv fidelitate inter-evaluatori,

respectiv validitate de construct scăzută (Martin, 1955; McPhee, Wegner, 1976). Rezultatele studiilor făcute cu evaluarea mai multor variabile (de ex. Sims, 1974; Cook, 1991) raportează date semnificative care pot fi folosite în domeniul clinic. Este de asemenea importantă evaluarea global holistică a cărui exemplu semnificativ şi de urmat este studiul Tharinger şi Stark (1990). DFM poate fi folosit în 2 moduri. Dacă în locul testului psihometric îl folosim ca instrument de generare a ipotezelor, atunci rolul testului pentru clinician este crearea unor ipoteze care trebuiesc verificate ulterior. Dacă vrem să îl folosim strict ca un test (pentru care are perspective promiţătoare) atunci este nevoie de luarea în calcul a normelor care ţin cont de de vârstă şi de alte variabile modertoare (de ex. la ce vârstă care este ordinea de desenare cea mai frecventă, ce dimensiuni au părinţii la fete, respectiv la băieţi, etc.), şi de asemenea variabile bine concepute pentru fidelitate şi validitate. Pentru cele din urmă, elementele bazale sunt folosirea unor sisteme de evaluare obiective, reproductibile. Evaluarea global holistică precum şi locul elementelor grafice, individuale în cadrul patternurilor complexe necesită evaluarea cu metode statistice cum ar fi analiza de clusteri (vass, 1998b, 1999a), analiza discriminativă pe etape, analiza multiplă de regresie sau scalarea multidimensională (Brown şi colab., 1987). Per global putem stabili, că evaluarea DFM este pozitivă în psihodiagnostica proiectivă (vezi de ex. studiul clinic al lui Falk 1981). Pe baza numărului de publicaţii din literatura internaţională, DFM este cea mai folosită metodă de desen al familiei (Knoff, Prout, 1985), pe care este folosit cu plăcere nu numai în domeniul clinic dar şi în examinări empirice. Evaluarea testului este îngreunată, ca la testele proiective de desen în general, de faptul că multe studii empirice nu sunt metodologic adecvate, pentru a trage concluzii reale (despre metodologie Hammer, 1969; Knaff 1985; Handler, Habenicht, 1994; Vass, 1996b, 1998c, 2000d). Studiile care folosesc metodologia adecvată evaluării tehnicilor proiective au rezultate promiţătoare şi par să confirme părerea lui L. A. Amesnek, preşedintele Societăţii Tehnicilor Proiective (Society for Proiective Techniques), care aşează DFM alături de testul Rorschach, şi „ ca pe o stea rară pe bolta cerească a tehnicilor proiective”. Experienţa noastră corespunde cu, cuvintele înflăcărate ale lui Ames, pe care le cităm mai pe larg la încheierea acestei lucrări:

„Oricine care foloseşte DFM poate experimenta cu emoţie, că poate fi la începuturile unei noi şi foarte eficiente metode de măsurare a comportamentului uman. Anii care urmează promit mult acestei noi metode. DFM poate aduce o contribuţie veritabilă instrumentarului de tehnici proiective clinice. Părerea mea este că acest test va avea un viitor strălucit în munca tuturor profesioniştilor care consideră importantă înţelegerea şi interpretarea desenelor copiilor, care pot să ne spună şi ne spun despre cum sunt copiii, care sunt problemele lor, şi cum văd viaţa „(Bunrs, Kaufman, 1972, Întroducere, VIII).

Bibliografie

ABEGG, W. (1973) Der Familientest. Werner Classen, Zurich ABRAHAM, A. (1991) The inner group: its manifestation in drawings and in the actual group. Group, 15, 28-38.

AMES, L. B. (1972) Introduction. In Burns, R. C., Kaufman, S. H. Actions, Styles and Symbols in Kinetic Family Drawings (K-F-D): An Interpretative Manual. V-VIII. Brunner/Mazer, New York AVÉ-LALLEMANT, U. (1976) Kinder zeichnen ihre Eltern: Erlebnis and Ausdruck in Tierbildern. Walter,Olten

BIERMANN, G. (1962) Die Familien-Neurose in ihrer Projektion im Familien-Zeichentest. Psyche, 16, 127-141. BORELLI-VINCENT, M. (1965) L'expression des conflits dans le dessin de la famille. Revue de Neurospychiatrie Infantile, 13, 45-65. BREM-GRASER, L. (1957) Familie in Tieren. Ernst Reinhardt, Munchen/Basel

BROWN, J. M., HENDERSON, J., ARMSTRONG, M. P. (1987) Children's perceptions of nuclear power stations as revealed through their drawings. Journal of Environmental Psychology, 7, 189-199. BURNS, R. C. (1982) Self-Growth in Families: Kinetic Family Drawings (K-F-D). Brunner & Mazel, New York BURNS, R. C., KAUFMAN, S. H. (1970) Kinetic Family Drawings (K-F-D). An Introduction to Understanding Children through Kinetic Drawings. Brunner & Mazel, New York

BURNS, R. C., KAUFMAN, S. H. (1972) Actions, Styles and Symbols in Kinetic Family Drawings (K-F-D): An Interpretative Manual. Brunner & Mazel, New York

COOK, K. M. (1991) Integrating Kinetic Family Drawing into Adlerian Life-Style interviews. Individual Psychology, 47, 521-526.

CORMAN, L. (1964) Le test du dessin de famille dans la pratique medico-pedagogique. P.U.F., Paris

CORMAN, L. (1965) Le test du dessin de famille. Revue de Neuropsychiatrie infantile, 13, 67-80.

CROCO, L., SUZIOT, M. (1968) Une dimension profonde dans ('analyse du dessin de la famille chez I'enfant: le schema corporel. Encephale, 57, 34-39.

FALK, J. D. (1981) Understanding children's art: An analysis of the literature. Journal of Personality Assessment, 45, 465-473.

FEUER, M. (1992) „Elrontott" családrajzok szerepe a gyermek-pszichodiagnosztikaban. In Feuer M.. Popper P. (szerk.), Gyerekek, szülők, pszicholόgusok. (Pszichόlogiai műhely 9.) 95-115. Akademiai Kiado, Budapest

GILLESPIE, J. (1989) Object relations as observed in projective Mother-and-Child drawings. The Arts in Psychotherapy, 16, 163-170.

GMELIN, O. F. (1978) Mama ist ein Elefant. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart

GOODENOUGH, F. L. (1926) Measurement of Intelligence by Drawings. Harcourt, Brace and World, New York

HALÁSZ A. (1993) A csaladrajz jelentosege a gyermekterapiaban. In A gyermekpszichoterapia elmélete es gyakorlata III. 2-1642. Nemzeti Tankonyvkiado, Budapest

HAMMER, E. F. (1969) Draw-a-Person: Back against the wall? Journal of Consulting and Clinical Psychology, 33, 151-156.

HANDLER, L., HABENICHT, D. (1994) The Kinetic Family Drawing Technique: A review of the literature. Journal of Personality Assessment, 62, 440-464.

HARDI I. (1983) A dinamikus rajzvizsgalat. Medicina Konyvkiado, Budapest

HARDI I. (1991) Dinamikus allatrajzvizsgalat. Psychiatric Hungarica, 6, 279-290.

HARDI I., ADORJÁNI F., HAJNAL Á., MOUSSONG-KOVÁCS E., TÉNYI T., TRIXLER M., VASS Z. (2000) A kepi kifejeződés és művészeti terápia jelene és perspektívái – az ezredfordulόn. Magyar Pszichiatriái Társaság VIII. Vándorgyűlése, Győr, 2000. január 2629. Abstracts p. 106. HARSÁNYI I. (1968) Iskolások családrajza mint a családi reláciόk es az önértékelés feltárásának eszköze. Pszicholgiai Tanulmányok VIII. 171-195. Akadémiai Kiadό, Budapest

HULSE, W. C. (1951) The emotionally disturbed child draws his family. Quarterly Journal of Child Behavior, 3, 152-174.

HULSE, W. C. (1952) Childhood conflicts expressed through family drawings. Journal

of Projective Techniques, 16, 66-79.

JONES, R. M. N. (1985) Comparative study of the Kinetic Family Drawing and the Animal Kinetic Family Drawing in regard to self-concept assessment in children of divorced and intact families. The Arts in Psychotherapy, 12, 187-196.

KAISER, D. H. (1996) Indications of attachment security in a drawing task. The Arts in Psychotherapy, 23, 333-340.

KNOFF, H. M., PROUT, H. T. (1985) The Kinetic Drawing System: A review and integration of the Kinetic Family and School Drawing techniques. Psychology in the Schools, 22, 50-59.

KNOFF, H. M., PROUT, H. T. (1993) Kinetic Drawing System for Family and School: A Handbook Western Psychological Services, Los Angeles

KOS,M., BIERMAN, G. (1973) Die verzauberte Familie. Ernst Reinhardt, Munchen/Basel

MACHOVER, K. (1949) Personality Projection in the Drawing of the Human Figure. Thomas, Springfield

MARTIN, W. E. (1955) Identifying the insecure child: III. The use of children's drawings. The Journal of Genetic Psychology, 86, 327-338.

McPHEE, J. P., WEGNER, K. (1976) Kinetic-Family-Drawing styles and emotionally disturbed childhood behavior. Journal of Personality Assessment, 40, 487 -49 1.

O'BRIEN, R., PATTON, W.F. (1974) Development of an objective scoring method for the

Kinetic Family Drawing. Journal of Personality Assessment, 38, 156-164.

PEEK, L., SAWYER, J. P. (1988) Utilization of the Family Drawing Depression Scale with pain patients. The Arts in Psychotherapy, 15, 207-210.

POROT, M. (1965) Le dessin de la famille. Revue de Psychologie Appliquee, 15, 179-192. PROUT, H. T., PHILLIPS, P. D. (1974) A clinical note: The Kinetic School Drawing. Psychology in the Schools, 11, 303-306.

SCHETTY, S. A. (1974) Kinderzeichnungen: Eine Entwicklungspsychologische Untersuchung. (Diss., Universität Zurich.) Juris, Zurich

SCHWARTZ, A. A., ROSENBERG, I. H. (1955) Observations on the significance of animal drawings. American Journal of Orthopsychiatry, 25, 729-746.

SEHRINGER, W. (1983) Zeichnen and Spielen als Instrumente der psychologischen Diagnostik. Schindele, Heidelberg

SEHRINGER, W. (1989) Systemanalyse Menschenkunde, 53, 2-21., 80-91.

von

Kinderzeichnungen.

Zeitschrift

für

SEHRINGER, W. (1999) Zeichnen and Malen als Instrumente der psychologischen Diagnostik. Schindele, Heidelberg

SHEARN, CH. R., RUSSELL, K. R. (1969) Use of the family drawing as a technique for studying parentchild interaction. Journal of Projective Techniques, 33, 35-44.

SIMS, C. A. (1974) Kinetic Family Drawings and the Family Relations Indicator. Journal of Clinical Psychology, 30, 87-88.

THARINGER, D., STARK, K. (1990) A qualitative versus quantitative approach to evaluating the DrawA-Person and Kinetic Family Drawing: A study of mood- and anxiety-disorder children. Psychological Assessment: Journal of Consulting and Clinical Psychology, 2, 365-375.

VÁRFINÉ KOMLÓSI A., VASS Z., RÓZSA S. (1996) A depressziόra valό hajlam serdülőkori felismerésének és mόdosításának lehetőségei. Magyar Pszicholόgiai Szemle, LII, 101-124.

VASS Z. (1996a). Projektív kérdések a ház-fa-ember teszthez. Oktatási segédanyag, kézirat (URL http://www.psyche.elte.hu/-vasszolt)

VASS Z. (1996b). A projektív rajzok előnyei, problémái és kutatási távlatai. Magyar Pszicholόgiai Szemle, LII, 1-3, 81-100.

VASS, Z. (1997) A Computerized Psychometric Approach to Projective Drawings. XVth Congress of the International Society of Art and Psychopathology, Biarritz, France, October 812. Abstracts p.33.

VASS, Z. (1998a) PsychMet for Windows version 2.0. Program for Psychometric Analysis of Projective Drawings (program). Eotvos Lorand University, Budapest

VASS, Z. (1998b) The inner formal structure of the H-T-P drawings: an exploratory study. Journal of Clinical Psychology, 54, 1-9.

VASS, Z. (1998c) A rajzvizsgálat modszertani problémái. Magyar Pszichiátriai Társaság IV. Nemzeti Kongresszusa, Budapest, 1998. január 28-31., Abstracts p. 44.

VASS, Z. (1999a) A projektív rajzvizsgálat objektivizálása feté: elemzés algoritmusokkal (Szkizofren betegek farajzainak térszerkezeti elemzése). Pszicholόgia (Publikáciόs díj), 19, 79124.

VASS, Z. (1999b) La nouvelle perspective de I'examen des dessins projectifs: ('analyse psychométrique avec algorithmes. La Revue Frangaise de Psychiatrie et de Psychologie Médicale, 31, 94-97.

VASS Z. (1999c) Projektív rajzvizsgálat algoritmusokkal (A számítogépes formai elemzés mόdszerének bemutatása a szkizofrénia képi kifejeződésének tükrében). Ph. D. disszertciό. Eötvös Loránd Tudományegyetem, Budapest

VASS Z. (2000a) Formai rajzvizsgálat algoritmusokkal: A Psychmet program. Előadáskivonatok. 345. A Magyar Pszicholόgiai Társaság XIV. Országos Nagygyűlése, Budapest VASS, Z. (2000b) ESPD: 2000 - Szakértői rendszer projektív rajzok értelmezéséhez [ESPD: 2000 - Expert system for the interpretation of projective drawings]. Előadáskivonatok. 345. A Magyar Pszicholόgiai Társaság XIV. Országos Nagygyűlése, Budapest

VASS, Z. (2000c) ESPD: 2000 - Expert System for Projective Drawings. Demonstration Prototype (program). Eötvös Loránd University of Sciences, Budapest

VASS Z. (2000d). Mesterséges intelligencia mόdszerek a pszichodiagnosztikában. Előadáskivonatok. 270. A Magyar Pszicholόgiai Társaság XIV. Országos Nagygyűlése, Budapest

VASS Z. (2000e). Szimbόlumértelmezés a rajzvizsgá/atban (oktatási segédanyag, kézirat). Magyar Relaxácios és Szimbόlumtérapiás Egyesület, Előadáskivonatok Budapest

VASS, Z. (megjelenés alatt) Perspectives on Objective Assessment of Projective Drawings. Journal of Clinical Psychology

WIDLOCHER, D. (1965) Was eine Kinderzeichnung verrät. Kindler, Munchen WRIGHT, J. H., MCINTYRE, M. P. (1982) The Family Drawing Depression Scale. Journal of Clinical Psychology, 38, 853-861.

Clinical application of Kinetic Family Drawings Vass, Zoltan

The study describes the author's experiences in the clinical application of the Kinetic Family Drawings (KFD). After reviewing history and types of the family drawings, the author points out the most useful interpretations. The application of the KFD is illustrated by a case study which compares three types of the family drawings (Draw-A-Family, Kinetic Family Drawings and Animal Kinetic Family Drawings). Psychometric evaluation (reliability, construct validity) and research perspectives are discussed. The author distinguishes two approaches of the use of KFD: hypothesis-generating instrument and psychometric test. The first approach generates only psychodiagnostic hypotheses to be tested. The second approach requires norms with moderator variables, and carefully planned reliability and validity studies. The basic principles of further studies should be the application of objective evaluation, global-holistic point of view beside of particular characteristics, and analysis of complex, interrelated patterns instead of individual graphic signs. The study concludes that the KFD is a useful instrument in clinical practice and scientific research. Key words: psychodiagnostics, projective drawings, family drawings, childrens' drawings, Kinetic Family Drawings

1. Autorul îşi exprimă mulţumirile