Cursuri-masterat

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE” FACULTATEA DREPT Domeniul de formare profesională 38.1 DREPT CATEDRA PROCEDURĂ PENALĂ ŞI CRIMINALISTICĂ CURS SELECTIV la disciplina DREPT PROCESUAL PENAL COMPARAT

AUTORI: IVAN VESCO, doctor în drept ANATOLIE ANDRONACHE, doctorand

Chişinău - 2016

1

Tema: Particularităţile generale şi problemele actuale ale dreptului procesual penal al ţărilor străine 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Tipurile istorice şi formele moderne ale procesului penal în ţările străine. Esenţa şi clasificarea tipurilor ”naţionale” de proces penal. Tendinţele moderne de dezvoltare a procesului penal în ţările străine. Consideraţii generale cu privire la procesul penal şi la dreptul procesual penal. Unele aspecte privind participanţii procesului penal. Circumstanţele ce urmează a fi dovedite în cadrul procesului penal

1. Tipurile istorice şi formele moderne ale procesului penal în ţările străine. Ştiinţa despre stat şi drept deosebeşte trei tipuri istorice de proces penal: sclavagist, feudal şi burghez, care se deosebesc între ele prin esenţa sa economică şi de clasă. Procesul penal al statelor sclavagiste s-a ivit şi format în rădăcinile orînduirii sclavagiste, unul din principiile de formare ele căruia a fost separarea societăţii în două clase – sclavi şi deţinători de sclavi. Dacă situaţia în societate a ultimilor era caracterizată de plenitudinea drepturilor economice şi politice, atunci sclavii erau lipsiţi în genere de oarecare drepturi. În cel mai bun sclavul după lege era comparat cu un animal de casă. E absolut clar că în asemenea situaţie justiţia, procesul penal puteau exista numai pentru deţinătorii de sclavi şi aşa numiţii „liberi”. Numai ei erau împuterniciţi cu drepturi, inclusiv cu drepturi de a-şi apăra interesele sale în judecată. Ei puteau prezenta în apărarea sa dovezi, a contesta învinuirea, a contesta acţiunile justiţiei, să se folosească de serviciile apărătorilor etc. De fapt realizarea acestor drepturi depindea de privilegiile politice şi cele materiale a persoanelor, care apelau la serviciile justiţiei pentru apărarea intereselor sale, şi este absolut clar, deoarece un sclavagist de talie cu averea şi privilegiile sale avea posibilităţi imense, spre exemplu de a prezenta dovezi, de a chema apărători corupţi faţă de ţăranul liber sau meşteşugarul. Astfel de soluţionări a delictelor erau în Străvechea Romă (comisii permanente) şi epoca înfloririi democraţiei în Vechea Grecie. Dar cînd era vorba de un sclav, atunci garanţiile procesuale îşi încetau activitatea deoarece sclavul nu era considerat subiect de drept. În adresa sclavilor în marea majoritate a cazurilor se aplica o răfuială fizică. în Străvechea Romă, sclavul nu era considerat nici chiar un martor competent. Declaraţiile făcute de el erau considerate de instanţă ca probe dacă erau făcute numai prin tortură. În schimbul orînduirii sclavagiste vine orînduirea feudală cu delimitarea caracteristică a societăţii în feudali şi ţărani iobagi. Principalul în guvernarea feudalilor era silirea neeconomică faţă de ţărani. Dreptul feudal – era un „drept al bogaţilor” care în prim plan evidenţiază drepturile feudalilor faţă de ţărani. Particularităţile de bază ale dreptului feudal direct sunt evidenţiate în sistemul de justiţie a acestei perioade. Le etapele iniţiale de dezvoltare a statelor feudale, clar se evidenţiază două sisteme de justiţie: unul pentru feudali şi altul pentru ţărani iobagi. În diferite state o astfel de delimitare a procedurii judiciare se manifesta diferit, în dependenţă de acuitate luptei de clasă şi particularităţile istorice de dezvoltare a unui sau altui stat. Mai evidenţiat această delimitare se observă în Marea Hartie a libertăţilor din Anglia, care a fost semnată de regele Ioan la 1215 sub presiunea feudalilor. „Nici un om liber, - se vorbeşte în punctul 39 al actului, - nu va fi reţinut şi întemniţat, sau lipsit de proprietate, sau scos în afara legii, sau exilat sau lipsit de avere; şi noi nu vom merge împotriva lui decît în baza unei hotărîri legale a semenilor lui în condiţiile legii”. Dacă în judecăţile pentru feudali existau aceste şi alte privelegii, atunci în judecăţile pentru ţărani se evidenţia un alt tablou. Ultimele erau „judecăţi ale feudalilor”. Dacă în primul caz era 2

vorba de judecata unor „egali în drepturi”, în al doilea caz era vorba de judecata feudalului asupra celui care depindea de el. Dezvoltarea în rădăcinile orînduirii feudale a relaţiilor de capitalism au dus la formarea statului feudal centralizat – monarhie absolută. Se petrece concentrarea puterii totale în mînile sefului de stat (monarhului absolut), inclusiv a celei judecătoreşti. Statul construit după modelul birocratic pentru paza ordinii stabilite, impune o legislaţie mai aspră, aplicarea căreia necesită unificarea procesului penal şi a unor măsuri procesuale dure. În multe ţări în legătură cu aceasta începe să înflorească justiţia inchiziţională cu judecătorii funcţionari, care îndeplinesc cu sîrguinţă voia monarhilor cu ajutorul camerelor de torturi; procesului judiciar tainic şi cu ajutorul dovezilor formale. Cu timpul deosebirea dintre aceste două tipuri de proces judiciar existente în perioada feudalismului timpuriu dispar. Se păstrează numai privilegiile pentru vîrfurile feudale. Relaţiile capitaliste care se dezvoltau în rădăcinile societăţii feudale, au creat apariţia unor schimbări esenţiale în viaţa politică , economică şi sistemul judiciar care a dus la apariţia muncitorilor formal liberi. Dreptul burghez care reflecta aceste relaţii se construia pe egalitatea formală a tuturor subiecţilor de drept. Evident că a apărut necesitatea de a crea şi procesul penal. În schimbul „justiţiei de tortură” într-un şir de state în această perioadă se petrece proclamarea şi întărirea în actele respective a principalelor principii burghezo – democratice şi garanţiilor procesului judiciar. La aceste acte trebuie de atribuit în primul rînd Declaraţia drepturilor omului primită în 1789 în Franţa, care odată cu proclamarea cerinţelor generale ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, a întărit un şir de condiţii burghezo – democratice, ulterior care au avut o influenţă esenţială la formarea procesului penal nu numai în Franţa, dar şi altor ţări străine. Ea presupunea în particular şi principiul legalităţii procesului judiciar. „Nici un om. – se vorbea în art.VII, - nu poate fi judecat, supus reţinerii sau întemniţării, decît în cazurile indicate de lege şi cu respectarea formelor stabilite de lege”. Articolul IX presupunea un alt principiu progresiv – prezumţia de nevinovăţie: „Astfel fiecare persoană este considerată nevinovată, pînă cînd ea nu va fi declarată vinovată, şi în cazul arestării ei orice asprime manifestată faţă de ea de care nu era necesitate pentru asigurarea securităţii ei, trebuie aspru pedepsită de lege”. În decurs de doi ani după adaptarea Declaraţiei Drepturilor Omului în Franţa au fost primite un şir de acte, care au pus bazele unui nou sistem de justiţie. La aceste acte se poate de atribuit Constituţia din 1791, care a inclus în sine Declaraţia Drepturilor Omului la fel şi Legea de la 16 septembrie 1791, care au uşurat principalele forme ale procesului judiciar inchiziţional şi au întărit un şir de institute burghezo – democratice destul de progresive pentru acel timp cum ar fi: alegibilitatea judecătorilor, publicitatea cercetărilor, dreptul învinuitului la apărare, curtea de juraţi, aprecierea probelor după convingerea lăuntrică, justiţia gratuită etc. Schimbările esenţiale burghezo – democratice al justiţiei penale s-au produs şi în Anglia în perioada schimbărilor burgheze care au avut loc în sec. XVII. Caracteristic pentru această epocă este Legea din 25 iunie 1641 care a simplificat funcţiile Platei perlelor şi procesul judiciar inchiziţional, introdus în timpul absolutismului, cît şi vestitul Habeas Corpus Act, primit la 26 mai 1679, cu scopul de a evita tentativele funcţionarilor regali de a restabili vechile reguli, care existau în timpul puterii nelimitate a monarhilor englezi. Această lege a introdus garanţii substanţiale a drepturilor omului. Astfel, conţinea spre exemplu recomandări concrete, care limitau fărădelegile funcţionarilor în timpul efectuării arestărilor. În obligaţia ultimilor era prezentarea arestaţilor în termen de la 3 la 20 (în dependenţă de distanţă) zile în faţa instanţei pentru a verifica situaţia arestării. Încălcare acestor prevederi ale legii de către funcţionarii responsabili, putea duce la aplicarea unei amenzi persoanei în cauză. Ulterior au fost primite şi alte legi, care prevedeau schimbările burghezo – democratice a sistemului judiciar, a fost declarat dreptul învinuitului de a-şi chema un apărător în cauzele penale privind adulterul (1696), a fost introdusă independenţa judecătorilor faţa de puterea regală (1701) ş. a. Revoluţia burgheză în SUA a coincis cu mişcarea naţional – liberală a populaţiei continentului nord american împotriva dominaţiei coloniale a Angliei. Războiul îndelungat cu colonizatorii a sărăcit fermierii mici şi mijlocii, la fel a înrăutăţit situaţia muncitorilor. S-au început răscoale şi declaraţii în masă, îndreptate spre îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. 3

Înspăimîntaţi de aceste schimbări, cercurile de vîrf (burghezii şi sclavagiştii), au întreprins eforturi maxime de a întări o şa putere, care putea riposta mişcării revoluţionare în creştere. În aceste condiţii se adoptă Constituţia SUA, în care întrebarea despre libertăţile fundamentale şi garanţiile cetăţenilor, inclusiv cele penale şi procesuale este înconjurată de tăcere. Este absolut clar că o asemenea lege fundamentală, imediat a iscat neplăcerea maselor largi ale populaţiei, şi sub presiunea lor la primul congres al SUA a fost primit Bilul despre drepturi, care în perioada 1789 – 1791 a fost ratificat de către state şi inclus în constituţie în primele 10 modificări. Acest act declara un şir de situaţii burghezo – democratice legate de procesul judiciar penal : inviolabilitatea persoanei şi a locuinţei, garanţii împotriva unei învinuiri arbitrare şi autoînvinuire, interzicerea de a fi atras la răspundere dublă pentru aceiaşi faptă, dreptul la apărare, o judecată publică şi restrînsă cu participarea juraţilor etc. Astfel se petrece proclamarea progresivă pentru acele timpuri a institutelor burghezo – democratice de justiţie penală. În locul procedurii secrete şi scrise a examinării cauzelor penale se declară publicitatea şi oralitatea, în locul probelor formale – un sistem de probe bazate pe libera apreciere a probelor şi convingerea lăuntrică, în locul lisei de drepturi a învinuitului întărite prin lege – atribuirea drepturilor de parte a procesului penal, inclusiv dreptul la apărare, în locul abuzului nelimitat al funcţionarilor – garanţii împotriva arestării nelegitime şi a percheziţiei, în locul judecătorilor birocraţi, care acţionau la indicaţia monarhului – principiul eligibilităţii judecătorilor şi supunerea lor numai legii. Burghezia a proclamat de asemenea şi alte principii ale procesului judiciar penal destul de importante cum ar fi: prezumţia nevinovăţiei, egalitatea tuturor în faţa judecăţii şi a legii, obiectivitatea etc. Apartenenţa procesului penal la un anumit tip istoric nu exclude diversitatea formelor sale. Sunt recunoscute patru tipuri (forme) istorice de drept procesual penal care sau conturat în procesele penale ale ţărilor străine: procesul penal acuzatorial, procesul penal inchizitorial, procesul penal mixt burghez şi procesul penal contradictoriu. Fiecare din aceste tipuri de drept sub acţiunea diferitor factori a căpătat o anumită dezvoltare şi răspîndire în anumite epoci istorice. a) Procesul penal acuzatorial Pentru a înţelege mai bine evoluţia dreptului procesual acuzatorial, trebuie să începem cu apariţia formelor primare ale statului, pentru că multe instituţii care se conturează în această primă epocă vor dăinui peste veacuri. Mai mult decât s-ar putea crede, şi azi unele instituţii sunt inspirate din justiţia privată1. O dată cu ajungerea fiinţei umane la stadiul de fiinţă socială, aceasta şi-a găsit sprijin în rândul celor de care era legată prin glasul sângelui, în cadrul familiei. Prin forţa împrejurărilor, familia se lărgeşte până la nivelul clanului, care devine o primă unitate administrativă şi treptat, şi politică. În ceia ce priveşte justiţia internă, aceasta era realizată de şeful clanului, care era simultan conducător politic, războinic, religios. Acesta avea puteri absolute asupra supuşilor şi autoritatea judiciară avea să se menţină mult timp şi după ce deasupra lui îşi va stabili autoritatea cetatea, cu legile şi judecătorii ei. Normele justiţiei familiale vor persista în timp, fiind întâlnite multă vreme în statele antice: Egipt, Grecia şi Roma. Caracterul absolut al puterii şefului nu presupunea arbitrariul, interesul grupului putea să-l oblige să pedepsească sever în ciuda sentimentelor sale personale . Cea mai severă pedeapsă pentru reprimarea crimelor comise de o rudă apropiată împotriva alteia era alungarea din cadrul familiei. Pentru aplicarea pedepselor nu se punea accent pe reguli de formă. Justiţia între clanuri, atâta timp cât vor exista ca grupuri suverane, se va realiza pe calea războiului născut din răzbunare, deoarece protecţia individului în conflictul cu alte ginţi era asigurată de ginta maternă pe baza legăturilor de sânge din cadrul familiei. Cine-I ofensa pe individ, ofensa întreaga gintă. Aici, în legăturile de sânge ale ginţii îşi are obârşia răzbunarea: „Pedeapsa este o reacţiune socială contra 1

în acest sens, G. Ştefani şi G. Levasseur, Droit penal general et procedure penale, T. 1, Droit penal general, Troisieme edition, Dalloz, Paris, 1968, p. 54.

4

actelor antisociale, în vederea ordinii stabilite pentru conservarea tribului şi a păcii"2. De aici, unii autori, trag concluzia că „Răzbunarea sângelui se găseşte la originea dreptului penal din toate ţările. Răzbunarea se execută fără nici o restricţie şi nici o fiinţă a clanului advers nu este cruţată, răul poate fi făcut şi însutit, viclenia şi mijloacele cele mai necinstite sunt onorabile de îndată ce este vorba de exterminarea duşmanilor, caracterul sacru al scopului justifică orice mijloace"3 La origine, răzbunarea penală a fost colectivă, simpla apartenenţă la un clan în caz de răzbunare prezumând vinovăţia. Deci, în cadrul răzbunării colective se conturează prezumţia de vinovăţie pentru toţi membrii grupului din care face parte vinovatul. Apariţia claselor, a formelor embrionare ale statului, duce treptat la înlocuirea arbitrariului forţei brutale cu reguli, cu organisme jurisdicţionale. Cristalizarea normelor de drept în perioada de constituire a statului are menirea nu numai de a sancţiona conflictele între membrii gintei sau dintre ginţi diferite, ci şi a acelora care s-ar împotrivi ordinii de drept instaurate. Această justiţie rămâne la început cu resturi gentilice ca „Răzbunarea sângelui, deoarece partea vătămată va rămâne multă vreme iniţiatorul acţiunii pentru tragerea la răspundere, adesea executorul şi totdeauna beneficiarul ei. O dată cu îngrădirea puterilor şefului clanului şi creşterea rolului puterii centrale, intervine, în reglementarea soluţionării conflictelor, tot mai mult, religia. Pentru întărirea puterii centrale se recurge uneori la instituţii religioase, la precepte religioase şi se dă legilor un caracter divin4. Răzbunarea privată este tot mai mult controlată. Statul se va strădui să verifice dreptul răzbunătorului şi să controleze felul în care şi-l exercită. Treptat, se interzice răzbunarea asupra altor persoane decât vinovatul. Se impune puţin câte puţin ideea că este necesară o proporţie între răzbunare şi răul suportat. După modul jurisdicţional de intervenţie a statului, se cunosc două forme: procesul penal privat şi procesul penal public. În cadrul procesului penal privat, urmărirea era exercitată de partea vătămată sau susţinătorii săi: În cadrul procesului penal public, urmărirea se făcea din oficiu pentru cazuri ce interesau statul. Instrucţiunea era orală şi publică. În procesul penal acuzatorial privat, ca reacţie la prezumţia de vinovăţie ce se contura în cadrul răzbunării colective, persoana vătămată trebuia să dovedească vinovăţia, dar din aceasta nu se trage o concluzie de existenţă a prezumţiei de nevinovăţie. În ambele forme se menţin instituţii cu caracteristicile justiţiei private care, cu unele transformări, se vor întâlni cu titlu de vestigiu timp îndelungat în unele legislaţii:  conjuratorii: membrii familiei în loc să-l însoţească în luptă pe acuzat îl însoţesc la tribunal unde îl susţin cu jurământul lor;  lupta judiciară: se limitează răzbunarea între familii la o luptă singulară;  jurământul: acuzatul jură că este nevinovat;  ordaliile: pentru a se dovedi nevinovăţia se recurge la judecata divină. Dintre ordalii amintim: acuzatul era aruncat în valuri şi, dacă scăpa, era nevinovat (Codul lui Hamurabi). în sisteme mai „evoluate" se recurgea la fierul roşu, apa fiartă, scufundarea în apă adâncă sau la proba sicriului. Se observă că în această judecată divină exista o prezumţie de vinovăţie, căci se aştepta răsturnarea ei prin ordalii;  abandonul noxal este cunoscut în dreptul roman, în legile franceze, în cutumele scandinave şi saxone. Aceasta permite sustragerea familiei ofensatorului de la solidaritatea pasivă a răzbunării;  talionul: constituie o regulă şi aduce un oarecare progres faţă de regulile anterioare deoarece dreptul de răzbunare devine limitat şi represiunea este individualizată la făptuitor. Întrucât acest sistem (privat) era deficitar, deoarece: lăsa libertate oricărui cetăţean de face acuzaţia, se dădeau prea multe garanţii acuzatului, strângerea probelor a devenit tot mai dificilă, s-a constatat că lipsesc acuzatorii şi rămân câteodată fapte neurmărite, pentru reprimarea criminalităţii s-a 2

3 4

Jr. Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice „Ardealul", Cluj, 1928, p. 236 în acest sens, G. Ştefani şi G. Levasseur, op. cit, p. 54-55. G. Ştefani şi G. Levasseur, op. cit, p. 57, V. Hanga, Istoria Dreptul,ui Românesc, voi. I,Bucureşti, 1980, p. 54.

5

ajuns la procedura extraordinară, în care acuzarea era din oficiu. între instituţiile introduse în proces de procedura extraordinară s-a aflat tortura, care era folosită pentru obţinerea mărturiilor de la sclavi2. Deţinerea preventivă era regulă, acuzatul putând fi eliberat pe cauţiune. Se menţine legea talionului, cel mutilat având dreptul de a cere, pentru pedepsirea vinovatului, dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi. În procesul penal barbaric care avea caracter prevalent privat, urmărirea era exercitată de partea lezată sau de moştenitorii ei. La vechii germani, cu timpul, s-a constituit o instanţă judiciară formată din judecători aleşi de adunarea populară a războinicilor. Judecătorii însoţiţi de câte 100 de războinici, membrii ai tribului, străbăteau satele, judecau cauzele private şi îl obligau pe cel vinovat să plătească o despăgubire victimei sau urmaşilor acesteia în caz de omor3. Dacă învinuitul nu recunoştea fapta, printr-o inversare de roluri, trebuia să facă proba nevinovăţiei sale. Aceasta se făcea prin jurământul purgator, prestat de învinuit, însoţit de conjuratores, care în mod solemn îi afirmau moralitatea. Duelul judiciar consista într-o luptă cu adversarul pentru susţinerea dreptului propriu. Dacă toate acestea nu erau suficiente se aplicau ordaliile: cu fier roşu, cu apă fiartă, cu foc, scufundarea în apă adâncă sau proba sicriului. Iată în ce constau aceste ordalii: - proba apei fierte consta în introducerea braţului până la cot în apă fiartă şi dacă nu rămâneau urme, cercetatul era considerat inocent; - proba fierului roşu consta în ţinerea în mână a unui fier înroşit şi dacă cercetatul nu se ardea era inocent; - proba apei reci se administra prin legarea mâinilor şi picioarelor cercetatului şi aruncarea lui în râu şi dacă nu-l ţinea apa, era vinovat; - proba care a durat cel mai mult a fost proba coşciugului, despre care se găsesc urme până în secolul al XVI-lea5. Atunci când nu se puteau descoperi autorii unui asasinat, toţi cei bănuiţi erau obligaţi să atingă corpul victimei expus într-un coşciug. Dacă unul dintre aceştia era criminalul, cadavrul la acest contact trebuia să lase să curgă câteva picături de sânge. Aceste probe iraţionale nu garantau: aflarea adevărului, protecţia persoanei sau a societăţii, pentru că nu asigurau tragerea la răspundere a adevăraţilor vinovaţi. Problema garanţiilor procesuale nu se punea deoarece, privaţiunea de libertate, arestarea nu era cunoscută decât în cazul infracţiunilor flagrante la romani, atenieni şi la popoarele germanice. Cu toate că în dreptul sclavagist predomină sistemul acuzatorial şi există o aparenţă de egalitate în faţa judecătorului a părţilor, datorită intereselor represiunii recurgându-se la probe iraţionale pentru a se dovedi vinovăţia chiar atunci când acuzarea nu avea probe, ajungem la concluzia că suntem departe de conturarea prezumţiei de nevinovăţie. Doar printre principiile juridice formulate de jurisconsulţii romani, în numele dreptului natural şi al moralei, exprimând necesitatea statornicirii unor relaţii sociale mai evoluate şi a unei ordini corespunzătoare nivelului atins de forţele de producţie şi de relaţiile de producţie, întâlnim principiul potrivit căruia este mai bine să laşi nepedepsită o crimă decât să pedepseşti un nevinovat6. Desigur că în această formulă primitivă, care va rămâne multă vreme ca un adagiu al activităţii judiciare penale, găsim începuturile prezumţiei de nevinovăţie. Procedura acuzatorială va fi dezvoltată în Anglia. Aici asistăm la adoptarea unor acte de legiferare a drepturilor omului şi anume: Magna Charta (1215) care se dezvoltă precizându-se prin „Petition of Rights" (1628), „Habeas Corpus Act" (1679) şi „Bili of Rights" (1689). Cel mai important act a fost, în problema studiată, „Habeas Corpus Act", prin care se creau mijloace de asigurare a drepturilor cetăţeneşti înscrise în actele constituţionale anterioare: „în virtutea acestui act constituţional, orice deţinut putea să pretindă să i se comunice imediat decizia de arestare şi să obţină punerea în libertate pe cauţiune. în unele cazuri grave, judecarea trebuia să aibă loc în prima sesiune a Curţii de Juraţi, iar dacă deţinutul nu era pus sub acuzare sau condamnat nici în a 5

I. lonescu-Dolj, Curs de procedură penală român, Ed. Socec, Bucureşti, 1938, p. 40. 3. Gh. Gilescu, Istoria gândirii politice-juridice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 53; I. Tanoviceanu, op. cit., p. 75 redă principiul enunţat de împăratul Traian Sanctius est impunitum relinqui facinus nocentis, guam innocentem damnare. 6

6

doua sesiune, el urma să fie pus în libertate. Habeas Corpus Act sancţiona funcţionarii judiciari care nu respectau regulile procedurale, referitoare la libertate7. b) Procesul penal inchizitorial Realizările materiale şi spirituale ale Evului Mediu au depăşit pe cele ale antichităţii, aducând un element de progres în toate domeniile: economic, cultural, ştiinţific şi nu în ultimul rând în domeniul juridic. În Europa în primele secole ale Evului Mediu, s-au format popoarele şi statele feudale timpurii care au luat naştere prin înlocuirea statelor sclavagiste ale antichităţii. Pentru consolidarea societăţii se legiferează sistemul de norme ce trebuie să asigure funcţionarea noilor organisme. Sunt create instituţii noi şi se adoptă legi în care se mai păstrează urme de instituţii străvechi. începând cu secolul al Xlll-lea, întrucât sistemul acuzatorial dădea prea multe garanţii individului şi prea puţine societăţii, aproape toate ţările din Europa au îmbrăţişat sistemul inchizitorial, excepţie făcând Anglia care a păstrat sistemul acuzatorial. Sistemul inchizitorial a fost împrumutat din justiţia ecleziastică, introducându-se treptat în justiţia laică8. Cu privire la modul de administrare a justiţiei ecleziastice vom face câteva trimiteri la diferite lucrări9 pentru a scoate în evidenţă ce s-a împrumutat în justiţia laică din aceasta. Cea mai teribilă dezvoltare a sistemului o găsim în Inchiziţia spaniolă. O primă constatare este că popoarele Spaniei nu au primit favorabil instituirea procedurii inchizitoriale. „Ceea ce îi contraria cel mai mult pe spanioli era secretul în care erau ţinuţi acuzaţii imediat după arestare. De altfel, închisorile inchiziţiei apar în documente sub denumirea de „închisori secrete". Acuzaţii nu ştiau nici de ce erau învinuiţi, nici de cine, nu puteau fi vizitaţi de familie şi nici comunica între ei. Mai mult şi martorii erau ţinuţi în anonimat. Pentru confirmarea acuzaţiei se organiza o tortură gradată în funcţie de gravitatea delictului şi în funcţie de rezistenţa cercetatului, acesta putea fi declarat vinovat sau inocent 10. Apărarea nu era admisă decât în faza procesului şi avocatul avea obligaţia să exercite presiuni asupra acuzatului pentru ca acesta să facă mărturisiri şi să se căiască precum şi să ceară penitenţe pentru crima comisă 11. În ce priveşte aprecierea probelor, dominant era sistemul probelor legale sau formale, astfel că sentinţa era adesea rezultatul unui calcul aritmetic arbitrar 12. În procesul laic inchizitorial, s-a introdus instrucţia care se făcea de judecători de profesie, prin cercetarea secretă şi, pentru obţinerea declaraţiilor, a mărturisirilor se folosea tortura. Instrucţia se fonda pe prezumţia de vinovăţie a acuzatului. Desigur, această prezumţie nu era înscrisă în nici o legiuire, însă se deduce din mijloacele de probă puse în acţiune pentru a se ajunge la soluţionarea cauzei. Procedura aceasta nu avea caracter contradictoriu. În ce priveşte libertăţile individuale în sistemul inchizitorial, reproducerea maximei curente în Franţa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea „cine nu va începe prin capturare îl va pierde pe răufăcător" 13, este edificatoare pentru a demonstra că judecarea acuzatului în libertate era o excepţie şi arestarea o regulă. Punerea în libertate era foarte rară. După cum a remarcat Garraud „se caută mărturisirea şi se crede că cel mai bun mijloc de a o obţine este menţinerea acuzatului în mâna judecătorului". 7

j. Demeter, Declaraţia Drepturilor Omului - schiţă istorică, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 26. în acest sens, G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 73. 9 B. Bennassar, Inchiziţia Spaniolă, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, D. Cosma, Socrate, Bruno, Galileitn faţa justiţiei, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 116. 10 B. Bennassar, op. cit., p. 94-95, O. Drâmba, op. cit., p. 9, G. Testas, J. Testas, Inchiziţia, Colecţia Iniţierii, Ed. de Vest, Timişoara, 1993, p. 97. 2D. Cosma, op. cit, p. 119-120. 11 B. Bennassar, op. cit., p. 94-95, O. Drâmba, op. cit., p. 9, G. Testas, J. Testas, Inchiziţia, Colecţia Iniţierii, Ed. de Vest, Timişoara, 1993, p. 97. 2D. Cosma, op. cit, p. 119-120. 12 Tr. Pop, Drept procesual penal, voi. I, op. cit, p. 323. 13 J.M. Essaid, La presomption d'innocence, These, Paris, 1969, p. 13. 8

7

Interogarea inculpatului avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la acuzator la acuzat. Regina probelor era mărturisirea şi se organiza o procedură specială pentru a o obţine tortura - care era rafinat executată. Interogatoriul era un mijloc de instrucţie ce tindea să-l demaşte pe "acuzat şi să obţină mărturisirea, motiv pentru care putea fi repetat ori de câte ori era necesar. Observăm că sistemul inchizitorial aducea grave atingeri libertăţii individuale sub masca protejării intereselor sociale. Acest sistem se perfecţionează în Franţa, unde în 1670 se adoptă o ordonanţă criminală, prin care se unifică şi codifică procedura penală, consacrându-se un sistem inchizitorial bazat pe sistemul probelor legale. Sistemul probelor legale, constând în evaluarea de către lege a probelor, care era destinat să protejeze pe acuzat împotriva puterilor judecătorului, în realitate nu a făcut decât să agraveze situaţia. Magistratul care nu-şi forma convingerea decât pe unele indicii sau prezumţii, căuta mărturisirea care putea scuza absenţa probelor şi să pună capăt ezitărilor sale. În acest sistem interogatoriul acuzatului se execută sub jurământ şi tortură. împotriva jurământului prestat de acuzat, consacrat în acea vreme de aproape toate legislaţiile europene, s-au pronunţat mai mulţi magistraţi ai timpului. Faustin Helie arăta că această formalitate constituie o violare a principiului de apărare în virtutea căruia nimeni nu trebuie să fie constrâns să se autoacuze, tortura morală este la fel de odioasă ca tortura fizică 14. Caracteristicile sistemului inchizitorial avansat erau: acuzatul era cercetat de magistraţi speciali, ancheta era scrisă şi fără dezbateri contradictorii, între probe era admisă tortura. în unele legislaţii apare şi ministerul public. Inconvenientele: era favorizată prea mult acuzarea şi era suprimată total apărarea inculpatului. Păstrându-şi vechea procedură favorabilă în ansamblul libertăţii apărării, Anglia a constituit în secolul al XVIII-lea un model spre care îşi vor îndrepta privirea mulţi jurişti progresişti. în condiţiile existenţei a două tipuri de proces penal, total diferite, inspirându-se din sistemul englez, care marca un evident progres, mişcarea de idei a secolului al XVill-lea din Franţa propune o nouă viziune asupra omului şi, fără a neglija ideea de libertate individuală se atrage atenţia că individul are nevoie de protecţie în faţa abuzurilor autorităţilor acelor vremi. Voltaire ridicându-se împotriva ordonanţei criminale din 1670, spunea: „Ordonanţa criminală în mai multe puncte, pare a nu fi dirijată decât spre pieirea acuzaţilor. Este singura lege care este uniformă în tot regatul, nu ar trebui să fie ea la fel de favorabilă celui nevinovat ca şi celuia puternic sau vinovat? Investigarea crimelor cere rigori. Este un război pe care justiţia umană îl duce cu răutatea, dar există generozitate şi compasiune până la război. Cel viteaz este generos. Trebuie oare ca omul legii să fie barbar?"15 Idei care proclamă încrederea în om, în dreptul lui de a nu fi persecutat, de a nu se abuza de el în lupta cu infracţionalitatea, se regăsesc în operele lui Montesquieu, Jean Jaques Rousseau şi Beccaria. Ridicându-se împotriva sistemului inchiziţional, Beccaria a cerut abolirea probelor formale, publicitatea procesului penal şi introducerea principiului prezumţiei de nevinovăţie până la pronunţarea hotărârii de condamnare. „în această epocă, prin urmare, autoritatea raţiunii înlocuieşte autoritatea tradiţiei şi în numele raţiunii se proclamă principiul libertăţii umane" Mişcarea filosofică declanşată de ideile lui Beccaria a avut marele merit de a recunoaşte, alături de interesul social, pe cel al individului şi de a demonstra necesitatea de a se pune capăt sacrificării unor persoane nevinovate în numele interesului social, de a se săvârşi alte nedreptăţi pentru a sancţiona pe cele săvârşite.16 14 15

M.J. Essaid, op. cit, p. 16; G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bduloc, op. cit, p. 78.

Citat reprodus de M.J. Essaid, op. cit, p. 19, din Voltaire Commentaire surle livre des delits et despeines (de C. Beccaria) în traducere Dufey, Paris, 1821, p. 247. 16 De la principiul enunţat de împăratul Traian, se ajunge la următoarele: „Este mai bine – zicea abatele Coyer în 1774 - a lăsa să scape 10 culpabili, decât a osândi pe un nevinovat". Abatele de Mably scrie „este mai bine să ne expunem să scape 1 000 de vinovaţi de la pedeapsa pe care au meritat-o decât să vedem pedepsit un nevinovat. Dacă această nenorocire se va întâmpla, să fie socotită ca un doliu pentru ţara întreagă, şi ea să facă examenul Codicelui său penal". Reprodus de I. Ţanoviceanu, op. cit, p. 75-76.

8

Sub influenţa ideilor lui Beccaria, s-au produs reforme în diferite ţări. Astfel, împărăteasa Măria Tereza promulga importante reforme în Austria şi Lombardia, Joseph al ll-lea care i-a urmat a abolit pedeapsa cu moartea într-un nou cod penal adoptat la1788, Frederic al treilea a abolit tortura la urcarea sa pe tron, Caterina a ll-a a făcut să se redacteze un nou cod de procedură penală. Puternicele critici aduse codului penal au creat o atmosferă sufocantă în Franţa, determinând guvernul regal francez la unele reforme, care au provocat însă opoziţia parlamentului. Marea reformă a dreptului penal şi a procedurii penale care a influenţat apoi legislaţiile tuturor statelor de pe continent, a produs-o Revoluţia franceză din anul 1789. Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunarea Naţională, au adoptat la 26 august 1789 „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului". Printre principiile care instituie garanţii de ordin procesual menite să apere în special drepturile mai frecvent violate de regimul absolutist, găsim principiile egalităţii în faţa legii (art. 6) şi al prezumţiei de nevinovăţie, consacrat în art. 9 potrivit căruia „orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege"17. O dată afirmate într-o Declaraţie a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, o serie de drepturi şi libertăţi, s-ar părea că ele vor fi şi garantate în legislaţia franceză şi a ţărilor care treceau prin acelaşi proces revoluţionar, dar evenimentele care au urmat în Franţa şi în restul Europei au barat acest drum. c) Procesul penal mixt burghez În efervescenţa revoluţionară din Franţa se adoptă la 8 octombrie 1789 o lege în virtutea principiilor înscrise în Declaraţie, care a reuşit să abolească principalele abuzuri ale procedurii inchizitoriale din ordonanţa de la 1670. Prin această lege s-a menţinut caracterul scris, secret şi necontradictoriu al instrucţiunii, stabilindu-se în faţa tribunalului procedura orală, publică şi contradictorie. Această lege desfiinţează jurământul impus acuzatului, tortura sub toate formele şi stabileşte dreptul acuzatului, după arestare, la un apărător. în faţa tribunalului avocatul putea să pledeze. Datorită inconvenientelor ce le prezentau, aceste reforme, inspirate din sistemul englez, nu au rezistat. Totuşi, sub influenţa ideilor enciclopediştilor, Adunarea Constituantă a încercat să aclimatizeze în Franţa funcţionarea juriului, ca în procedura engleză, ceea ce s-a făcut prin legea din 16/29 septembrie 1791. Până în anul 1793, primei declaraţii îi succed altele, în care sunt precizate, reformulate unele drepturi sau se includ obligaţii pentru cetăţeni. Aceste declaraţii vor dispărea repede în împrejurările epocii o dată cu toate achiziţiile liberale „în răul timpului". „Trebuie luptat fără încetare pe un front dublu: în interior nu numai împotriva duşmanilor revoluţiei care pun mâna pe arme, ci şi împotriva indiferenţilor care slăbesc rezistenţa împotriva acaparatorilor care îşi caută propria lor chiverniseală în tulburările publice şi ale căror speculaţii contribuie la agravarea crizei de alimente, criză cronică, în toţi anii revoluţiei. La Paris s-au produs în februarie dezordini, provocate de scăderea valorii asignatelor. Iar în afară „Europa întreagă - spune Brissot -sau, mai bine zis, tiranii Europei trebuie acum înfruntaţi de către voi pe pământ şi pe mare". În aceste condiţii se apreciază că nu mai sunt vremurile libertăţilor burgheze la care visa Gironda şi că metodele acestea sunt inapte pentru prevenirea unor asemenea primejdii. Se instalează Teroarea şi primul pas este instituirea Tribunalului revoluţionar la 12 martie 1793. După excluderea girondinilor din Adunarea constituantă, se creează Comitetul siguranţei generale, care are ca armă de acţiune Legea suspecţilor votată la 17 septembrie 1793. Această lege enumera categoriile de cetăţeni care trebuiau consideraţi suspecţi de ostilitate faţă de revoluţie şi care trebuiau judecaţi de Tribunalul revoluţionar. La 10 ianuarie 1794, Robespierre a impus votarea legii ce suspenda aproape toate garanţiile ce le mai deţineau acuzaţii în faţa Tribunalului revoluţionar, întărind în acest mod Teroarea.

17

Demeter, op. cit., p. 40; A. Laingui, Les adages du droit penal, Revue de science criminelle et de droit penal compare, nr. 1, janvier-mars, 1986, Sirey, Paris, p. 34.

9

În aceste condiţii, probarea culpabilităţii acuzaţilor era ultima grijă a tribunalelor revoluţionare18. De altfel, problema detenţiilor politice nici nu se mai pune în această perioadă, ea păleşte în faţa abuzurilor condamnărilor la pedeapsa capitală. Se observă cu uşurinţă că Declaraţia de la 1789, până la venirea lui Napoleon la putere în anul 1799, a rămas fără valoare juridică. În vâltoarea marilor prefaceri sociale, ea va rămâne neobservată şi la adoptarea Codului de instrucţie criminală francez de la 1808, cod care va fi luat model de multe naţiuni din Europa. Despre situaţia persoanei cercetate după procedura acestui cod, Faustin Helie spunea „Acuzatul asupra căruia planează imediat (în stadiul instrucţiei preparatorii) prezumţia de culpabilitate, este protejat (în cursul procedurii de judecată), de o prezumţie de nevinovăţie. Acuzatorul trebuie să facă proba, şi apărarea are dreptul să o dezbată". Secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea nu au adus înscrierea libertăţilor şi inviolabilităţilor persoanei printre valorile fundamentale ce trebuie ocrotite prin mijloace procesual penale în Franţa şi nici în celelalte ţări care şi-au modernizat legislaţia procesual penală. În mod izolat, în favoarea prezumţiei nevinovăţiei, dar fără mare ecou, s-au exprimat reprezentanţii şcolii clasice. Dacă în procesul civil unii au propus ca prezumţia să fie în favoarea reclamantului, nu au înţeles să se adopte o prezumţie de vinovăţie în procesul penal. De altfel, jurisconsultul englez E. Bentham, plecând de la faptul că majoritatea cauzelor civile sunt câştigate de reclamanţi, sugerează ca pretenţiile celor întâi să fie prezumate întemeiate. Există, apreciază el, „o prejudecată naturală în favoarea celui ce se judecă şi îi revine pârâtului să risipească această prejudecată"19. În materie penală, E. Bentham afirma în mod categoric că dacă această prezumţie de nevinovăţie nu există, trebuie acţionat ca şi cum ea a fost stabilită. Mai târziu, criticând concepţia lui E. Bentham în procesul civil, E. Bonnier s-a pronunţat pentru prezumţia de nevinovăţie în procesul penal în mod categoric20. Acesta afirma: „mai ales în materie criminală trebuie considerată ca sacră. De fiecare dată când culpabilitatea nu a fost bine stabilită, ar fi monstruos să se pronunţe o pedeapsă". Cercetările în domeniul criminologiei de la sfârşitul secolului al XlX-lea grupate în şcoala antropologică, aduc „argumente" în defavoarea prezumţiei de nevinovăţie, combătându-i pe reprezentanţii şcolii clasice. Preluând cercetări mai vechi ale medicului german Lavater,21 creatorul fizionomiei, care încerca să demonstreze că se poate determina caracterul omului după trăsăturile feţei sale, adică după fizionomie, ale medicului german Gali,6 care a întemeiat frenologia şi care susţinea că în funcţie de depresiunile constatate pe suprafaţa craniului pot fi stabilite calităţile şi defectele omului, faptul dacă acesta este sau nu criminal etc, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea a apărut şcoala antropologică. Principalul reprezentant a fost Cesare Lombroso care, în lucrarea sa de început „Omul delicvent", (1876) a susţinut teoria criminalului înnăscut. Mai târziu, modificându-şi teoria iniţială, a susţinut că numai o parte din criminali ar fi înnăscuţi. Din punctul de vedere al persoanei acuzate penal, reţine atenţia că Lombroso susţine că omul criminal prezintă stigmate ale criminalităţii şi după acestea ar trebui descoperiţi criminalii. „Constatările şi concluziile lui Lombroso sunt în absolută contradicţie cu tezele liberului arbitru şi responsabilităţii morale. Actele omului sunt determinate de condiţii le sale organice, sociale, fizice, şi prin urmare ele nu sunt nişte manifestaţiuni, expresiuni ale voinţei libere. Pedeapsa se justifică prin necesitatea apărării sociale. Pedeapsa nu este o compensaţie, o răsplată, sau o răzbunare, ci apărare. Pentru aplicarea apărării nu este nevoie de responsabilitate, ci de necesitatea acesteia." 1 18

M.J. Essaid, op. cit., reproduce după A. Meilor, La torture, următoarea anecdotă a unui bătrân magistrat dintr-un tribunal revoluţionar care repeta insistent judecătorilor: „Proba! Si fie administrată proba. Nu este nevoie de probă, ar fi tranşat-o cetăţeanul preşedinte, tu eşti un aristocrat." 19 M.J. Essaid, reproducere din E. Bentham, Trăite des preuves judiciares (traducere Dumond) 2-eme ed. avec commentaires, Rosai, Paris, 1830, p. 18. 20 M.J. Essaid, citat din E. Bonnier, Trăite theorique et practique des preuves en droit civil et en droit criminal, 4-e ed., Paris, 1873, voi. 1, p. 552. 21 Tr. Pop, Curs de criminologie, op. cit., p. 277; R. Gassin, Criminologie, Deuxieme edition, Dalloz, Paris, 1990, p. 156.

10

Lombroso susţine că pentru preîntâmpinarea criminalităţii, mai necesară şi mai eficace decât represiunea ar fi prevenţiunea, propunând ca mijloace preventive substitutive penale, deci împotriva celor „stigmatizaţi" ar trebui luate măsuri de apărare socială înainte de comiterea unei fapte, conchidem noi, fără vinovăţie. Sistemul mixt-burghez, cu toate criticile aduse, a fost preluat de majoritatea statelor europene. Se pot reţine următoarele caracteristici ale acestuia: împarte procedura în două faze: instrucţia şi judecata. Instrucţia pregăteşte judecata, fiind scrisă şi secretă, iar judecata este orală, publică şi contradictorie. Se admite juriul pentru judecata crimelor. Este criticat caracterul secret al urmăririi penale cerându-se să devină publică şi se cere desfiinţarea juriului datorită numeroaselor erori judiciare săvârşite de acesta. Procesul penal şi drepturile fundamentale ale individului Aşa cum rezultă din prezentarea istorică de până acum, evoluţia procesului penal nu poate fi despărţită de evoluţia drepturilor omului. În secolul al XX-lea mişcările care încep să pună în discuţie din nou drepturile omului sunt generate de intensificarea conflictelor atât pe plan intern, cât şi extern. Pe fondul mişcărilor democratice, s-au exprimat idei noi. Se constată două tendinţe: de universalizare a problemei drepturilor omului şi a mutării accentului pe libertăţile colective, fiind lăsate pe planul doi libertăţile individuale. Libertăţile individuale îşi vor găsi tot mai puţin locul, până după al doilea război mondial, în declaraţii, acte constituţionale şi cu atât mai puţin în acte internaţionale. Menţinându-se cele două sisteme de drept procesual penal: acuzatorial şi mixt burghez, saltul în afirmarea libertăţilor individuale pe plan internaţional l-a constituit recunoaşterea unor drepturi fundamentale acuzatului în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. Ia 10 decembrie 1948. Trebuie să amintim că „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" a fost elaborată la iniţiativa participanţilor la Conferinţa de la San Francisco pentru O.N.U., deschi să la 25 aprilie 1945, unde delegaţii americani, sovietici, englezi şi chinezi au căzut de acord să înfiinţeze o comisie a drepturilor omului. După înfiinţare, Comisiei pentru drepturile omului, i s-a stabilit sarcina de a elabora Declaraţia drepturilor omului. Declaraţia constituie expresia dezaprobării practicilor fasciste şi staliniste îndrep tate împotriva popoarelor ocupate, dar şi împotriva opoziţiei din interior, prin care s-au desfiinţat şi batjocorit pe lângă valorile etice, culturale, estetice şi „libertăţile indivi duale clasice" atât cât erau recunoscute. Ceea ce este foarte important, în ciuda divergenţelor de ideologie, participanţii la elaborarea Declaraţiei au căzut de acord asupra drepturilor ce trebuiesc consacrate ca drepturi fundamentale ale omului în lumea de azi. Recunoaşterea drepturilor individuale s-a impus pe plan internaţional, acestea fiind incluse în mai multe documente. Printre acestea, amintim ca fiind cele mai im portante: „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 şi „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice" adoptat de acelaşi forum la 16 decembrie 1966. În 1950, în baza „Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului", membrii Consiliului Europei au adoptat „Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale". în aceste documente s-a consacrat dreptul oricărei persoane acuzate, în materie penală, de a i se examina cauza de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil. în cadrul procesului s-a recunoscut şi dreptul acuzatului la informare, dreptul de apărare, dreptul la asistenţă juridică şi la interpret gratuit. S-a recunoscut prezumţia de nevinovăţie. Necesitatea garantării libertăţilor individuale a mai fost recunoscută de al Vl-lea Congres Internaţional de drept penal, reunit la Roma în 1953, care a adoptat rezoluţiile relative la abuzurile poliţiei, la instrucţie, la detenţia preventivă, bazându-se pe presupunerea de inocenţă. Congresul declară că este „(...) conştient de necesitatea de a stabili, prin regulile procedurii penale şi aplicarea sa, un echilibru necesar, între drepturile societăţii, care cere cercetarea infracţiunilor şi judecarea autorilor 11

în interesul public, şi drepturile, mai ales libertatea şi demnitatea prevenitului, considerat inocent atâta timp cât el n-a fost reţinut vinovat după căile regulate ale justiţiei". Şi rezoluţia Congresului continuă: „asupra celui de-a! treilea punct, Congresul crede că poate recomanda următoarele: „Problema detenţiei preventive este importantă şi delicată, orice inculpat fiind considerat nevinovat până la condamnarea definitivă”. În Actul final al celei de-a 8-a Conferinţe Internaţionale a Statelor Americane de la Bogota Columbia, 1948, s-a adoptat Declaraţia Americană a drepturilor şi obligaţiilor ale omului, în care în art. 26 s-a recunoscut ca drept fundamentai al omului prezumţia de nevinovăţie. Apoi, America Latină s-a orientat spre întocmirea unui cod model pentru întregul continent. Astfel, reuniunea organizată de către institutul de ştiinţe juridice a statului Chile (Santiago, 4-16 noiembrie 1964), a formulat principiile fundamentale ce trebuiesc să inspire şi să orienteze elaborarea şi aplicarea ulterioară a legilor penale ale Americii Latine. În Convenţia Americană asupra Drepturilor Omului, 1969, se consacră drepturile şi inviolabilităţile persoanei. La fel în „Convenţia Americană relativă a drepturilor omului" semnată la 22 decembrie 1966 la San Jose în Costa Rica şi la cel de-al Xll-lea Congres Internaţional de drept penal (Hamburg, 16-22, septembrie 1973). Mai amintim şi „Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei din 29 iunie 1990", care stabileşte principiile justiţiei esenţiale pentru expresia completă a demnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile a tuturor fiinţelor umane. 2. Esenţa şi clasificarea tipurilor ”naţionale” de proces penal. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe forme de efectuare a urmăririi penale pe dosare, forme care se foloseau anterior şi care se folosesc în prezent. De a diferenţia o formă de alta este foarte complicat, practic imposibil, dar este posibil de a delimita aceste forme după diferite criterii comune , adică după tipologia lor. În general pot fi evidenţiate trei tipuri principale de proces. 1) Tipologia „ideală” a procesului judiciar se bazează pe lipsa sau prezenţa în proces a contrazicerilor între părţile participante la proces. 2) Tipurile „istorice” de proces penal, presupun stabilirea unor legităţi în dezvoltarea procesului. În trecutul nu atît de îndepărtat, se considera că procesul sclavagist este schimbat de cel feudal, care cedează locul celui feudal, care la rîndul lui cedează locul celui capitalist, atunci astăzi se foloseşte construcţia clasică a procesualiştilor este din secolul trecut. 3) A treia tipologie este numită în literatura de specialitate „morfologică” sau „naţională” deoarece la baza ei stau particularităţile naţionale, religioase şi alte particularităţi social – culturale ale obştii şi statului dat. Astfel tipul „naţional ”al procesului penal poate fi considerat ca o atare construcţie de efectuare a urmăririi penale, condiţionată de particularităţile social culturale a regiunii date. Cele relatate permit de a delimita tipul naţional procesului penal de cele ideal şi istoric. Ultimele nu sunt dependente de regiuni, procese culturale, sociale sau de populaţia care locuieşte pe acest teritoriu. În timp ce tipul naţional al procesului penal se evidenţiază anume prin particularităţile sale religioase, culturale etc. Însă fiecare stat în parte dispune de propriul său proces penal. De aici rezultă că pentru studierea tipurilor naţionale de proces penal este necesară generalizarea lor . Sunt cunoscute mai multe clasificări ale sistemelor procesual penale naţionale. În ştiinţa dreptului procesual penal sunt evidenţiate zeci de tipuri de drept istorico – culturale. Cu toate acestea mai „productive” sunt considerate cîteva familii de drept procesual penal „naţional”. 1. Familia de drept romano – germanică (sistemul de drept continental), este caracterizat de importanţa covîrşitoare a actului normativ şi normelor de drept, care de obicei sunt acumulate în acte normative codificate. În această familie de drept intră marea majoritate a ţărilor Europei continentale, la fel a Americii Centrale şi de Sud, Africii francofone, Orientului Apropiat, Indoneziei, Turciei şi din punct de vedere formal – Japonia, Singapur, Tailanda şi altele.

12

2. Familia dreptului comun (sistemul insular sau anglo-saxon), pe primul plan pune practica judiciară, exprimată în precedentele judiciare, adică hotărîri judecătoreşti rămase definitive. Reprezentanţii ei sunt Anglia, SUA, majoritatea ţărilor regatului Britanic, Australia, Noua zelanda şi altele. 3. Sistemul de drept tradiţional (obişnuielnic), care este bazat pe principiul idiologic. Mai întîi de toate aceste sunt nişte sisteme juridice obşteşti religioase a sistemului de drept munsulman, induist, la fel sistemele de drepr ale Orientuluzi Îndepărtat (China, într-o oarecare măsură Japonia, Mongolia, Coreia, ţările din Indochitai) şi ţările Africii Negre, Madagascarului. La aceste grupe este de bază supremaţia criteriului ideologiei totalitare în faţa normelor de drept şi practicii judiciare. La ele se pot atribui ţările cu regim politic autoritar inclusiv dreptul socialist. Savantul procesualist rus, A.V.Smirnov, face o evidenţiere mai detaliată a sistemelor de drept, care-i dau posibilitatea să evidenţieze patru tipuri morfologice de procese: francez; germanic, englez şi musulman ( a şariatului). În ţările socialiste, pînă după căderea regimurilor comuniste, s-a format al cincilea sistem de drept aparte – socialist. Aceste patru tipuri de drept sunt sînt principale şi stau la rădăcinile sistemelor actuale de drept în ţările respective. Aceste tipuri s-au format sub acţiunea concretă a anumitor particularităţi istorice a regiunilor respective, deacaia A.V. Smirnov le numeşte ca forme istorice de drept. Tipologia morfologică a acestor sisteme, înafară de formele istorice permite de a evidenţia şi forme legislative a procesului judiciar al acestor sisteme. Aceste forme legislative au un conţinut mai concret, deoarece sunt influenţate de factori actuali externi. Dacă forma istorică a procesului este rezultatul drumului istoric al regiunii date, atunci forma legislativă este o abatere a unui proces istoric concret de la forma sa istorică sub acţiunea condiţiilor locale de scurtă durată. Abaterea legislativă permanentă de la forma istorică, poate da naştere unei noi forme morfologice de drept. În virtutea frecvenţei sale şi influenţei asupra altor ţări, un interes aparte prezintă primele două familii de drept. Reprezentanţi tipici a familiei romano-germanice sunt Franţa şi Germania, a familiei de drept comun – Anglia şi SUA. 3. Tendinţele moderne de dezvoltare a procesului penal în ţările străine. Reforma de drept care a început în anii 60 ai secolului trecut şi care se prelungeşte pînă în zilele noastre, într-o măsură sau alta a atins aproape toate sferele dreptului modern al ţărilor străine. Însă un caracter aparte, iar în unele cazuri în exclusivitate a căpătat reforma în sfera dreptului penal şi dreptului procesual penal. Acesta este condiţionat de acel fapt, că aceste ramuri ale dreptului sunt nişte instrumente ale statului care se aplică cel mai des la executarea funcţiilor de securitate internă a statului, ce este destul de important în condiţiile creşterii criminalităţii. Propuneri privind schimbările în lege, includ aplicarea celor mai operative şi efective măsuri, care ating adînc interesele legale ale cetăţenilor, inclusiv limitarea formală a dreptului de a tăcea, atribuirea învinuitului funcţiei de a-şi dovedi nevinovăţia. Un lucru enorm de pregătire a reformelor ştiinţifice a arătat, că activitatea organelor de drept şi justiţiei penale necesită cheltuieli materiale enorme, care cresc an de an. Conform datelor statistice ale juriştilor englezi, preţul cheltuielilor judiciare pe un dosar complicat, deseori depăşeşte suma de 50 mii lire sterline, iar pe unele dosare în parte atinge suma de pînă la 250 mii lire sterline. În aceste condiţii, odată cu reforma dreptului procesual penal au apărut speranţe în atare organizarea procesului , care prin simplificarea procedurii şi reducerea substanţială a garanţiilor procesuale să dea un rezultat economic destul de eficient. Reforma de drept nu poate fi privită ca un fenomen regional, caracteristic pentru un număr anumit de state. Tendinţe reformatorii clar se urmăresc în sistemul de drept continental al Franţei, Germaniei, Italiei, Spaniei şi altor state. În statele de drept anglo-saxon – Anglia, SUA şi altele, reforma se deosebeşte prin stilul complicat şi contradictoriu, în legătură cu controlul normativ al funcţiilor judecăţii. Aici necesitatea reformei este condiţionată nu numai de motivele şi concluziile sociale, dar şi de factori cu caracter juridic destul de importanţi. 13

Acumularea neverificată a antecedentelor judiciare, necoordonarea şi contradictorialitatea conţinutului lor, au dus la crearea unei neclarităţi esenţiale a dreptului procesual penal. Însă creşterea lipsei de mai departe a controlului materialului normativ nesistematizat şi contradictoriu putea duce la deformarea principalelor principii ale dreptului anglosaxon. Anume aceasta a născut tendinţa reală de a verifica centralizat şi destul de sever dezvoltarea de mai departe a funcţiilor de creare a normelor juridice de către judecată. În anii 80, intensitatea dezvoltării reformei de drept a crescut substanţial, care a dus spre exemplu în Anglia la adoptarea unor asemenea legi importante cum ar fi : Legea despre justiţia penală (1982), Legea despre învinuire (1985), Legea despre justiţia represivă (1988), care într-o oarecare măsură au consolidat procesul penal al ţării. În plan teoretic care guvernează jurisprudenţa occidentală modernă, în deosebi anglosaxonă, doctrina privind supravegherea criminalităţii este principală. Această concepţie prevede limitarea garanţiilor procesuale intereselor şi drepturilor persoanei, admitea posibilitatea încălcării legalităţii de către organele de drept în scopul intensificării luptei cu criminalitatea, redă importanţă probatorie declaraţiilor martorilor anonimi, rezultatelor testării psihofiziologice la poligraf, datelor urmăririi electronice anonime. Caracteristic pentru această doctrină este punerea accentelor pe activitatea neprocesuală a poliţiei, în comparaţie cu procedura judiciară. Aceasta la rîndul său ridică rolul poliţiei în procesul penal. E necesar de atenţionat faptul la acea circumstanţă, că multe prevederi ale doctrinei supravegherii criminalităţii în ultimul timp au căpătat accentul său prin întărirea lor în legile procesual penal. În octombrie 1984, prezidentul SUA a semnat legea privind supravegherea asupra criminalităţii; în acelaşi an în Anglia a fost primită Legea despre polişie şi probe pe dosarele penale. Legi asemănătoare, care realizau ideile doctrinei respective au fost primite şi în alte ţări ale Europei. Cu toate aceste, este de menţionat, că dezvoltarea actuală a procesului penal în aceste state confirmă faptul că o mare atenţie se atrage realizării valorilor umane unanim recunoscute. Astfel în urma reformelor din SUA se dezvoltă aşa numitul drept al sărăciei, datorită căruia învinuiţii neasiguraţi material au posibilitatea de a se folosi de serviciile avocatului fără plată; în Anglia a fost lichidat cenzul averii în curtea juraţilor; în Franţa a fost înăsprită răspunderea pentru reţinerea ilegală; în Germania au fost primite măsuri de protejare a justiţiei de influenţa presei şi mişcărilor de presiune a justiţiei. În ţările sistemului anglo – saxon dreptul procesual penal şi dreptul probator sunt studiate ca ramuri de drept desinestătătoare. Astfel în literatura procesual penală occidentală a început a figura termenul de „ sistem probator anglo-saxon”. Noţiunea de drept probator poate fi înţeleasă ca un sistem de recul despre probe. Sistemul probator anglo-saxon ocupă un loc intermediar între sistemul formal şi liberii aprecieri a probelor. În multe ţări o importanţă esenţială a căpătat practica folosirii în procesul probator pe dosarele penale a datelor activităţii operative de investigaţii, în deosebi a informaţiei, izvorul căreia este colaboratorul netitular al poliţiei (informatorul). În procesul penal al SUA folosirea informaţiei agenţilor poliţiei în calitate de temei pentru aplicarea arestului, percheziţiei, şi altor măsuri procesuale de constrîngere nu necesită nici chiar descoperirea agentului, sau numelui său. Această normă este întărită în multe acte legislative a diferitor state, spre exemplu în § 1042 al Codului probator din statul California. 4. Consideraţii generale cu privire la procesul penal şi la dreptul procesual penal. Caracteristica generală cu privire la dreptul procesual penal. Conţinutul, formele şi ierarhia izvoarelor dreptului procesual penal în unele state bine dezvoltate se caracterizează printr-o diversitate esenţială (în fiecare ţară se observă). Fiecare stat îşi are priorităţile sale. Ele fiind considerate generale de mai multe condiţii concrete cum ar fi, de exemplu, cele de ordin economic, social, istoric, etnic, religios şi altele. Nu pe ultim plan sînt situate cele . 14

Un rol important îl joacă nivelul format al culturii juridice şi al tradiţiilor. Particularităţile dezvoltării unei ţări (stat) anume nu pot să nu se reflecte şi asupra sistemului judiciar în întregime şi în privinţa unei ramuri aparte cum ar fi dreptul procesual penal şi izvoarele lui. În ţările unde se aplică codurile de procedură penală, practic nu se pot găsi legi de asemenea tip care ar fi identice una cu alta. Totodată nu pot fi găsite hotărîri identice privind unele probleme concrete, legate de procedura pe cauzele penale. Însă aceasta nu exclude posibilitatea grupării ţărilor, unde se observă referirea la problemele asemănătoare ce reflectă construcţia structurii şi formelor izvoarelor dreptului procesual penal. În una dintre aceste grupe sînt ţările în care s-au conturat de-a lungul anilor sisteme de drept denumite continentale, iar altele denumite sisteme de drept anglo – saxone. ■ la primele se referă ţările Europei continentale (centrale) şi fostele colonii, care în prezent sînt ţări independente. Cel mai important, dar nu unicul izvor de drept al dreptului procesual penal este (sînt) codurile de procedură penală, în care sînt reflectate toate reglementările ce decurg în cadrul cercetării cauzelor penale. Un loc important între izvoarele de drept procesual penal îl ocupă şi legile acestor ţări – constituţiile unde se înscriu principalele probleme cu privire la garanţiile drepturilor legitime, modurile de organizare şi activitatea judecătorească şi altor organe judiciare. Paralel cu Constituţia si Codurile de procedură penală sînt prezente şi alte legi, acte subordonate, care într-un mod sau altul au atribuţie în activitatea de urmărire penală. Precedentele judiciare în aceste ţări nu au o importanţă dominantă: însă deseori acestea sînt folosite în calitate de mijloace de explicare privind aplicarea legislaţiei, actelor normative şi a legilor în anumite cazuri concrete. Una din importantele trăsături a Codurilor de procedură penală şi a altor legi de acest gen, existente în ţările Europei continentale se consideră stabilitatea lor, cu toate că în unele ţări pe parcursul sec. XX au avut loc unele evenimente, care au schimbat radical structura social – politică. 1. în Germania pînă în zilele noatre este în vigoare Codul de procedură penală, care a fost adoptat în anul 1877, fiind redactat în 1887; 2. primul Cod de procedură penală al Franţei, aprobat de Napoleon I în anul 1808, a fost aplicat pe parcursul a 150 de ani – pînă în 1959, cînd a fost schimbat cu Codul de procedură penală care pînă în prezent este în vigoare. 3. în Belgia a fost aplicat pînă în anul 1838 acelaşi cod aprobat de Napoleon I, dar timp de 88 de ani (pînă în 1926) Codul de procedură penală nu a fost aplicat. 4. în Austria primul Cod de procedură penală a fost aplicat timp de 123 de ani (1832 1975); 5. în Grecia – 117 ani (1834 - 1951); 6. în Norvegia la fel ca şi în Germania se aplică Codul de procedură penală din anul 1887; 7. în Spania din 1882; 8. în Luxemburg din 1808; 9. în Belgia la fel se aplică Codul de procedură penală „importat” din Franţa în anul 1808, care mai apoi a suferit unele schimbări şi unele modificări neimportante. Prin stabilitatea Codurilor de procedură penală a ţărilor Europei de Vest nu se are în vedere că pe parcursul existenţei nu au suferit careva modificări. Practica de drept aplicată presupunea noi hotărîri, care reflectau starea de drept în anumite ţări (economică, politică, socială) chiar şi experienţa de cooperare internaţională. Procesul de perfecţionare a procedurii judiciare evolua necontenit. În ultimii ani în unele ţări au fost adoptate noi Coduri de procedură penală. De exemplu, în anul 1987 noul Cod de procedură penală a fost adoptat în Portugalia, iar în anul 1988 după 40 de ani de dezbateri a fost primit Codul de procedură penală şi în Italia. Însă au existat şi unele eşecuri. De exemplu, în Franţa pe parcursul mai multor ani s-au dus discuţii între profesorii universitari în vederea reînoirii radicale a Codului de procedură penală. Aceste elaborări au luat sfîrşit în anul 1993, cînd a fost primită legea, care prevedea o 15

serie de schimbări şi modificări, care au atins aproximativ 25 de articole ale Codului de procedură penală. Printre ele figurau şi unele articole principale. În particular s-a propus schimbarea activităţii de cercetare a cauzelor penale, care era diferită de activitatea existentă în prezent în Franţa, chiar procedura aplicării măsurilor preventive – arestul de aplicat la hotărîrea completului de judecată, compus dintr-un membru profesional şi doi membri neprofesionali. Însă astfel de propuneri noi au trezit mari proteste din partea practicienilor, care trebuiau în mare parte să se restructureze, neavînd o încredere deplină că această restructurare va avea un efor important în lupta cu creşterea infracţionalităţii. Însă cea mai importantă modificare a fost aceea că a dispărut din procesul penal noţiunea de „învinuit” în locul căreia apărut un termen nou „persoana atrasă la examinare”. Pentru caracteristica generală a dreptului de procedură penală a ţărilor Europei continentale o importanţă deosebită o are şi faptul că în marea majoritate din aceste ţări este stabilită folosirea obligatorie de către organele care efectuează cercetarea pe cauzele penale, a normelor care se conţin în Tratatele internaţionale dedicate dreptului şi libertăţii omului. Printre aceste documente se aminteşte şi de Pactul Internaţional privind drepturile omului. Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi hotărîrilor primite de organele interesate. Din următoarea grupă fac parte ţările cu sisteme de drept anglo – saxonă unde au prioritate normele dreptului rescris. În acest caz nu se are în vedere că legile adoptate în Parlament nu au nici o putere. Ele se aplică numai în măsura în care ele sînt recunoscute ca fiind posibile de către judecători. Sistemul de drept anglo – saxon este tipic pentru Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. În Marea Britanie nu a existat legea procesual penală, care ar reglementa în întregime procedura judiciară pe cauzele penale, însă o asemenea intenţie de elaborare a unei asemenea legi (cod) a avut loc şi încercările în acest sens durează din secolul trecut. În Marea Britanie în prezent s-a concentrat o mare parte de legi elaborate de-a lungul timpului, care integral sau în parte au avut destinaţia să reglementeze procedura pe cauzele penale. Dintre acestea pot fi menţionate cele mai importante acte care au atribuţie la normele procesual penale aşa numitele legi consolidate, care sînt adoptate în ultimul deceniu pe baze multiplelor schimbări (care le-au schimbat pe cele anterioare: legea juraţilor (1974), legea cu privire la asistenţa juridică (1976), legea despre justiţia penală (1967, 1972, 1982, 1986, 1987, 1988, 1990, 1991, 1993), legea privind atribuţiile instanţelor de judecată care precaută cauzele penale (1973), legea privind convorbirile telefonice, telegrafice şi ale altor comunicări (1985), cercetarea infracţiunilor (1985), despre extrădare (1989), a persoanelor cu funcţie de răspundere a organelor de poliţie (1989), despre urmărirea penală (1996), despre poliţie (1997), privind drepturile omului (1998) şi altele). Pentru a avea închipuire despre numărul legilor engleze care în întregime (total) sau în parte se referă la activitatea de urmărire penală, este necesar de avut în vedere faptul că problemele legate de activitatea de urmărire penală (prejudiciară) sînt oglindite într-un număr de 120 de acte adoptate de Parlament. Una dintre laturile principale ocupă Legea despre poliţie şi a mijloacelor de probă pe cauzele penale din 1984, care după adoptare a suferit nenumărate schimbări şi modificări. Problemele procedurii penale în Marea Britanie de asemenea pot fi hotărîte prin legi, acte departamentale, dispoziţii, ordine, în primul rînd cele emise de Ministerul Afacerilor Interne. La acestea se referă, de exemplu, emise de către ministrul afacerilor interne în baza Legii despre poliţie şi despre mijloacele de probă din 1984. După conţinutul lor acestea sînt instrucţiunile (ordinele) în care se conţin referinţe la comentariile oficiale privind modul de îndeplinire a tuturor activităţilor organelor de poliţie la efectuarea urmăririi penale (acest tip de instrucţiuni se referă la reţinerea persoanei în scopul stabilirii identităţii şi a percheziţiei corporale la locul faptei ; despre efectuarea percheziţiei la domiciliu şi ridicare; despre reţinerea persoanei bănuite în comiterea infracţiunii şi audierea acestora, despre aplicarea înregistrărilor audio – video la audierea părţilor şi persoanelor). 16

Un rol important în acest sens îl prezintă editarea actelor normative de către instanţele judecătoreşti. Aceste acte se mai numesc „recomandări practice”. Ele sînt emise de judecătoriile superioare ori de către judecătorul principal şi sînt obligatorii pentru instanţele de judecată, de către alte organe care efectuează urmărirea penală cele mai cunoscute acte de acest gen în Marea Britanie pot fi considerate aşa numitele Regulamentele judecătoreşti, în care din anul 1912 de către Comisia de Judecată autoritară au fost elaborate dispoziţii generale principale privind procedura de audiere a bănuiţilor în comiterea infracţiunilor Organelor de poliţie mult timp nu sau putut acorda cu aceste dispoziţii. Însă în zilele noastre ele au devenit un comportament aparte a unui din regulamentele practice elaborate pentru organele de poliţie. Conţinutul, formele şi ierarhia izvoarelor dreptului procesual penal a SUA în mare măsură sînt identice cu cele engleze, însă influenţa factorilor americani le atribuie acestora o importanţă deosebită. În acest sens se poate menţiona existenţa a două categorii de factori: construcţia federală a SUA şi cel care a devenit pe parcursul istoriei (şi o atitudine de „respect” faţă de dreptul scris dobîndit pe parcursul istoric). Constituţia SUA este izvorul principal al dreptului de procedură penală. Multiplele legi adoptate de Congresul SUA în diferit timp după anul 1977 la fel şi altele departamentale primite de instanţele federale de judecată federală, în primul rînd de Curtea Supremă de Justiţie a SUA care are o putere juridică superioară faţă de lege, Decrete emise de preşedinte şi departamente. Organizarea izvoarelor de drept procesual penal în state este aproximativ unică. Există la fel constituţii scrise care conţin norme, legi, acte adoptate de către judecătoriile statale, la fel actele guvernatorilor şi miniştrilor. Specific statelor se consideră faptul că în marea majoritate au apărut Coduri de procedură penală în baza legilor existente anterior, în care sînt reglementate rezolvarea problemelor ce apar odată cu cercetarea cauzelor penale. 5. Unele aspecte privind participanţii procesului penal. Codul procesual penal al Franţei nu stabileşte faptul din ce moment persoana are calitatea de bănuit şi nu defineşte noţiunea acestui participant al procesului penal. Codul procesual penal stipulează despre persoana bănuită în comiterea infracţiunii. În calitate de „învinuit” pînă în anul 1993 era recunoscută persoana „căreia i s-a demonstrat vina în timpul urmăririi penale şi care mai apoi au statutul părţii de apărare”. Legea din 04.01.1993 (a modificat) noţiunea de „învinuit” cu noţiunea de „persoana atrasă la examinare”. În procesul penal al Franţei noţiunea de „parte vătămată” şi „parte civilă” sînt identice. Partea vătămată are dreptul de a înainta în cadrul procesului penal o acţiune civilă pentru ce se începe urmărirea penală sau să fie recunoscut în calitate de parte civilă în cadrul procesului penal pornit de către procuror. În cadrul procesului penal a Germaniei învinuitul este persoana în privinţa căreia este începută sau se efectuează urmărirea penală. Învinuitul este subiect a unui număr de drepturi. După prima audiere învinuitul este în drept să invite un apărător. După emiterea ordinului de transmitere în judecată, învinuitul devine inculpat. Apărătorul participă la cauza penală la cererea inculpatului sau la numirea din oficiu în cazurile de participare obligatorie prevăzute de lege. Partea vătămată poate participa în cauza penală în calitate de acuzator pa cauzele penale pornite în baza plîngerii victimei. În procesul penal al Marii Britanii bănuitul este considerată persoana reţinută în comiterea infracţiunii. Ea are un şir de drepturi dintre care: să se consulte în mod confidenţial cu apărătorul; să anunţe o persoană indicată de el despre reţinerea sa; de a cunoaşte că este în drept să nu depună depoziţii. După înaintarea învinuirii în actul de învinuire persoana are denumirea de подзащитный, iar la examinarea cauzei în instanţa de judecată calitatea de inculpat. Condamnat sau achitat este considerată persoana recunoscută sau nerecunoscută vinovată de către instanţa de judecată. Apărătorul poate participa în cadrul procesului penal din momentul reţinerii persoanei bănuite. Apărătorul se bucură de aceleaşi drepturi ca şi acuzatorul de stat. Partea vătămată este în drept să efectueze urmărirea penală. 17

În procesul penal al SUA bănuit – se consideră persoana reţinută în comiterea infracţiunii; învinuit – persoana împotriva căreia de către procuror a fost înaintată învinuirea; la examinarea cauzei penale învinuitul capătă calitatea procesuală de inculpat. Partea vătămată se bucură de dreptul de a efectua urmărirea penală. 6. Circumstanţele ce urmează a fi dovedite în cadrul procesului penal În sistemul dreptului procesual penal al altor ţări un loc important îl ocupă dreptul probator. Măsurile procesuale. Despre (garanţiile) drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului în ţările Europei şi America de Nord se vorbeşte tocmai din sec. XVIII – XIX. În prezent în multe state organele de poliţie şi a procuraturii sînt împuternicite cu aplicarea măsurilor procesuale. Spre exemplu, în Germania poliţia şi procuratura conform Codului procesual penal dispun de un şir de împuterniciri în ceea ce priveşte reţinerea cetăţenilor la fel şi aplicarea faţă de ei şi a altor măsuri procesuale de constrîngere, în deosebi, pentru controlul şi stabilirea identităţii în punctele de control special amenajate. Nu cu puţine împuterniciri sînt înzestrate organele procuraturii şi poliţia judecătorească a Franţei, la fel şi serviciile corespunzătoare ale poliţiei şi ale organelor de urmărire penală a SUA şi Marii Britaniei şi ale altor ţări. După cel de al doilea război mondial s-au mărit tendinţele referitoare la garanţiile drepturilor omului în procesul penal, în special cele legate de aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere de diferite forme din partea controlului judiciar. În diferite state, practica din acest domeniu era foarte diversă: autorizarea instanţei sau a judecătorului cu care la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere: asigurarea prezenţei la instanţa de judecată în scopul controlului legalităţii temeiniciei aplicării măsurilor procesuale. În Codul de procedură penală al Franţei, de exemplu, există în capitolul X în conformitate cu care instanţa de judecată poate considera ilegal acţiunile de urmărire penală sau hotărîrile organelor de urmărire penală şi să anuleze acţiunea dată. Pornirea urmăririi penale. Efectuarea urmăririi penale conform legislaţiei SUA poate fi considerată începută din momentul pornirii de către poliţie a informaţiei despre comiterea unei infracţiuni. Această informaţie poate fi cuprinsă în conţinutul plîngerii, orale sau scrise, a persoanei cointeresate, datele care conform legislaţiei noastre poartă denumirea de măsuri operative. Din acest moment se întreprind toate măsurile legale în vederea cercetării infracţiunii şi identificarea făptuitorilor: se întreprind şi măsuri operative de investigaţii şi acţiuni de urmărire penală, chiar şi cele autorizate de instanţele de judecată. Începerea urmăririi penale nu se rezumă numai la decizia unei persoane abilitate cu funcţie procesuale. Această etapă este constituită din acţiunile şi deciziile mai multor persoane şi organe şi nu au o reglementare în detaliu. Atunci cînd există destule motive şi temeiuri de a porni urmărirea penală pentru atragerea persoanei la răspundere penală, colaboratorul poliţiei sau a altui organ de urmărire penală întocmeşte un demers pentru solicitarea eliberării mandatului de arest. Demersul este prezentat judecătorului, care în urma examinării lui va elibera mandatul de arest sau va dispune refuzul în eliberarea lui. Demersul fiind un document oficial nu este considerat act formal pentru pornirea urmăririi penale, însă emiterea mandatului de arestare poate constitui actul procesual care, formal semnifică începerea urmăririi penale. Decizia privind începerea urmăririi penale este luată de acuzatorul de stat în faza cercetărilor efectuate de către colaboratorii poliţiei şi de alte organe abilitate. Împreună cu concluziile bazate pe materialele cercetărilor, procurorului îi sînt prezentate: demersul în vederea arestării preventive sau efectuării percheziţiei. Examinînd materialele cauzei penale, acuzatorul de stat apreciază probele administrate şi în natura respectării legii şi admisibilităţii lor. Procurorul este în drept să refuze anexarea la cauza penală a probelor administrate cu încălcarea normelor procesual penale. 18

Conform legislaţiei procesual penale a Franţei, urmărirea penală se începe de către funcţionarii procuraturii (denumiţi magistraţi), atît din iniţiativa proprie, cît şi în baza plîngerii victimei sau a persoanelor terţelor. Majoritatea cauzelor penale sînt intentate în baza materialelor prezentate de lucrătorii poliţiei judiciare. Poliţia judiciară dispune de împuterniciri largi privind efectuarea actelor premărgătoare: ascultarea martorilor, ridicarea de obiecte şi documente, percheziţii, reţineri. Actul procesual de începere a urmăririi penale este înştiinţarea oficială a învinuitului, adică punerea în mişcare a acţiunii penale. Conform legislaţiei procesual penale a Germaniei urmărirea penală începe din momentul sesizării organelor poliţiei, procuraturii sau instanţelor judecătoreşti de sector, despre comiterea infracţiunii. Decizia începerii urmăririi penale este luată de procuror care pînă la adoptarea acestei hotărîri efectuează cercetarea penală. Împrejurările comiterii infracţiunii sînt constatate în timpul cercetării penale. Actele de urmărire penală sînt efectuate de către procurori care dispun efectuarea lor organelor de poliţie. Poliţia dispune de prerogativele largi privind depistarea, descoperirea infracţiunii şi identificarea făptuitorului. Poliţia este în drept să efectueze acte de urmărire penală ce nu suferă amînare în cazul sesizării despre săvîrşirea infracţiunii. Toate materialele acumulate trebuie să fie transmise procurorului sau judecătorului. Poliţia are dreptul să emită dispoziţia în vederea arestării bănuitului reţinut care a încercat să fugă de la locul faptei sau se eschivează de răspunderea penală. Conform codului de procedură penală al Austriei, cercetarea penală se efectuează în scopul stabilirii temeiurilor şi motivelor pentru pornirea urmăririi penale în privinţa persoanelor bănuite în comiterea infracţiunilor. În unele cazuri cercetarea penală poate fi efectuată fără a cunoaşte făptuitorul. Procurorul conduce cu activitatea de cercetare penală. Procurorul trebuie să examineze toate materialele după care va da dispoziţii judecătorului de instrucţie ori organelor de menţinere a ordinii publice să acumuleze materiale în vederea începerii. Cu ajutorul poliţiei, procurorul poate efectua numai anumite activităţi procesuale: primirea explicaţiilor de la cetăţeni (martori oculari) cercetarea la faţa locului şi percheziţia la domiciliu. În baza cercetărilor efectuate, procurorul: 1. va dispune începerea urmăririi penale, dacă există temeiuri legale şi motive suficiente; 2. va respinge plîngerea, declaraţia, refuzînd începerea urmăririi penale în cazul lipsei de temeiuri şi motive justificate legal. 3. propune judecătorului de instanţă să elibereze de răspundere penală persoana în cazul săvîrşirii unor infracţiuni neînsemnate ce nu prezintă un pericol social sporit; 4. propune de a suspenda cercetarea penală în cazul neindentificării persoanei care a săvîrşit infracţiunea, dacă sînt epuizate toate posibilităţile în acest sens.

19

Tema: Procesul penal al Angliei şi SUA 1. Dreptul procesual penal şi subiecţii săi. 2. Etapa cercetării poliţieneşti (înafara procesului penal). 3. Cercetarea prejudiciară a circumstanţelor cauzei de către partea acuzării şi apărării. 4. Etapele de judecată a procesului penal. 5. Cercetarea în ordine simplificată. 1. Dreptul procesual penal şi subiecţii săi. Dreptul procesual penal al sistemului anglo – saxon este constituit din dreptul comun şi dreptul adevărului. Dreptul comun în Anglia a fost constituit de judecătorii Bestminsterieni, iar dreptul adevărului a fost constituit den hotărîrile judecăţii cancelarului, care corectau neajunsurile dreptului comun. Iată de ce sistemul dat de drept este numit după structura sal al precedentului judiciar. Una din formele (izvoarele) dreptului procesual penal o constituie practica judiciară. Hotărîrile emise de judecată sunt obligatorii pentru ea însăşi şi pentru judecătoriile ierarhic inferioare pe cazuri analogice. Un alt izvor drept serveşte legea (dreptul statutar). Necătînd la aceasta legea în comparaţie cu practica judiciară joacă un rol secundar, deoarece pentru jurişti actul normativ nu are nici o importanţă pînă el nu este tălmăcit de hotărîri judecătoreşti. Ca excepţie serveşte Constituţia ţării care are efect direct. Un izvor important al dreptului procesual penal englez îl constituie Marea hartie a libetăţilor din 1215 şi Bilul despre drepturi din 1689. e necesar de menţionat că din 1832, rolul legii în Anglia a început să crească. În ultimul timp au fost primite un şir de acte normative importante printre care Legea cu privire la judecătorie din 1971, Legea despre judecata magistraţilor din 1980, Legea despre judecătoria supremă 1981, Legea despre poliţie şi probe pe dosarele penale, Legea despre acuzatorii de stat 1985, Legea despre judecată şi asistenţa de drept 1990, Legea despre justiţia penală şi ordinea publică 1994, la fel Legea despre procesul penal şi cercetare prealabilă. Cele mai sus relatate permit de a face concluzia că în procesul penal modern al Angliei între izvoarele de drept procesual penal, legea nu ocupă un loc mai puţin important la precedentele judiciare. În comparaţie cu dreptul procesual penal englez, dreptul procesual penal al SUA tot timpul a avut nişte particularităţi care-i permiteau de al apropia de sistemul continental. Prezenţa unei baze legislative mai dezvoltate (în deosebi a Constituţiei SUA şi a 15 amendamente la ea), la fel şi sistemului federal de justiţie, esenţial deosebesc dreptul procesual penal al SUA de cel englez. În calitate de particularităţi comune a normelor procesual penale a ţărilor dreptului comun, se poate de evidenţiat prioritatea lor în faţa normelor dreptului material în viziunea celor care aplică dreptul, la fel şi nedespărţirea lor de dreptul procesual civil. Pentru Anglia şi SUA este caracteristic un sistem judiciar complicat. În Anglia se evidenţiază judecătorii de verigă superioară şi de verigă inferioară. Judecătoriile de verigă superioară sunt reprezentate de Judecătoria supremă care este constituită din Judecata supremă, Judecata coroanei şi secţiei penale, Curtea de apel. Pe unele cauze penale în calitate de instanţă superioară evoluează Comitetul de apel al palatei lorzilor. În America în acelaşi timp interacţionează sistemele judecătoreşti ale statelor cu cele federale. Sistemele judecătoreşti ale statelor, în general sunt compuse din trei nivele : judecătorii de prima verigă, judecătorii de apel şi judecătoria supremă. Judecătoriile supreme evoluează în calitate de instanţe de apel pentru cele ierarhic inferioare, la fel examinează în calitate de judecătorii de primă instanţă cauzele de o importanţă deosebită. Judecăţile inferioare, de primă verigă, convenţional pot fi numite judecăţi ale magistraţilor, care de obicei sunt deservite de judecători care nu sunt jurişti de profesie. Ei pot activa ca regulă nu toată ziua de muncă, şi pot practica alte activităţi în timpul cînd nu sunt ocupaţi cu funcţii de 20

judecată. Judecata magistraţilor soluţionează cauze pentru infracţiuni care nu prezintă un mare pericol social (delicte penale). Ei nu sunt în drept de a stabili pedepse mai mari de limita stabilită (90 zile privaţiune de libertate în unele state şi pînă la 6 luni de zile în Anglia). Pe infracţiunile grave magistraţii efectuează cercetarea prealabilă : sancţionează percheziţii şi arestări, asigură prezenţa iniţială a arestatului în instanţă, stabilesc cauţiunea, stabilesc un apărător pentru cei cu mijloace financiare insuficiente şi efectuează audierea prealabilă a cauzei. Un alt subiect principal este acuzatorul. În temeiul unei învinuiri particulare în procesul anglo-sacxon este prevăzută posibilitatea fiecărui cetăţean de a evolua în calitate de acuzator personal sau cu ajutorul apărătorului. Pînă la 1985 în Anglia nu era serviciul acuzatorilor de stat, iar în calitate de acuzatori evoluau avocaţii care reprezentau interesele statului. În prezent acest serviciu este şi funcţionează. Învinuirea de stat pe infracţiunile grave este susţinută de către ajutorii directorului de cercetări publice, care este numit în această funcţie de către puterea legislativă. În SUA învinuirea publică funcţiona încă înainte de revoluţie. Ea este efectuată de serviciul „atorneilor”, condus de atorneul general al SUA, în subordinea cărora sunt atorneii principali din 94 circumscripţii care au la rîndul său în subordine cîte 50 de ajutori. În fazele prejudiciare funcţia de învinuire se înfăptuieşte prin efectuarea cercetării prealabile. Înafară de subiecţii mai sus indicaţi cercetarea prealabilă pe marea majoritate a dosarelor este înfăptuită de către poliţie şi alte persoane funcţionari de stat ( spre exemplu în Anglia atorneul principal sau directorul direcţiei de luptă cu escrocheriile grave). Poliţia din ţările date are o structură destul de complicată. În Anglia funcţionează poliţia naţională şi poliţia regatelor, în America + poliţia federală, poliţia statelor şi poliţia locală. Al treilea subiect important al procesului penal sunt apărătorii. În Anglia cele mai vechi corporaţii ale apărătorilor sunt corporaţiile „baristerilor” şi a „solisterilor”. Baristerii sunt consideraţi elita avocaturii şi activează în instanţele de judecată, iar solisterii se ocupă cu clienţii şi acumulează materialul probator în etapele prejudiciare. Din 1990 hotarele stricte dintre delimitarea funcţiilor acestor instituţii au început să se şteargă. Înafară de aceasta a apărut o noua categorie de apărători – avocaţi care au dreptul de a evolua în instanţele de judecată. În SUA se evidenţiază doua categorii de avocaţi. Prima categorie activează în consultaţiile juridice (agenţii de apărători), care asigură participarea avocaţilor în procesul celor săraci din contul mijloacelor financiare ale statului respectiv. A doilea categorie se consideră avocaţi particulari (cu plată) şi se numesc baristeri. O particularitate a procesului penal englez o constituie diferenţierea esenţială. O procedură aparte o are examinarea infracţiunilor săvîrşite de minori. Pe toate cauzele penale, forma procesual penală se deosebeşte la fel ăn dependenţă de categoriile de infracţiuni. Astfel, procesul penal în cazul infracţiunilor deosebit de grave, grave este mult mai complicat ca în cazul procesului penal privind delictele penale. Un interes deosebit prezintă procesul penal în cazul infracţiunilor grave, care sunt legate de arestări deoarece atentează la drepturile fundamentale a persoanei. Juriştii americani deosebesc 19 etape ale cercetării penale, care pot fi împărţite în trei grupe mari: 1) faza cercetării poliţieneşti; 2) faza cercetării prejudiciare de cercetare a circumstanţelor faptei de către partea acuzării şi apărării; 3) fazele de judecată. 2. Etapa cercetării poliţieneşti . Aceasta este prima fază a procesului penal, care include în sine 4 etape : 1) curmarea săvîrşirii infracţiunii ; 2) cercetarea pînă la arestare; 3) arestarea; 4) înregistrarea arestatului şi cercetarea poliţienească după arestare. Însuşi juriştii americani şi englezi nu atribuie această fază la procesul penal. Activităţile în această fază poartă un caracter administrativ şi nu se deosebesc de activitatea operativă de investigaţii. La această etapă poliţia activează ca o parte înafara procesului, ori ajutînd victima în investigaţiile sale, ori prezentînd limitat interesele statului. Prin aceasta se explică, faptul de ce acuzatorul în Anglia şi SUA este considerat avocatul sau reprezentantul statului. În rezultatul cercetării poliţieneşti nu apar probe judiciare şi poliţia nu întreprinde măsuri pentru soluţionarea 21

raportului juridic apărut între învinuit şi stat. La această etapă se petrece numai căutarea, depistarea purtătorilor de informaţie probantă, care ulterior vor fi prezentaţi în judecată. Iată de ce poliţia nu întocmeşte procese verbale, dar întocmeşte rapoarte (note informative). Această informaţie va căpăta conţinut probator numai în instanţa de judecată în cazul audierii ofiţerului de poliţie sau expertului ca martor al acuzării. Cercetarea poliţienească din punct de vedere procesual este reglementată numai de o singură regulă generală –„regula excepţiei”. Acesta este o regulă similară a legislaţiei altor ţări : dovezile acumulate cu încălcarea legii, nu au putere juridică Regula excepţiei Procesul judiciar poate fi bazat numai pe probe admisibile, deaceia din sfera justiţiei sunt excluse toate datele acumulate cu încălcarea „procedurii legale permise”. Această regulă este stabilită în amendamentele IV, V, VI şi VII ale Constituţiei SUA. După principiul „capacului cu fructe otrăvite” toate informaţiile ulterioare, primite în baza dovezilor inadmisibile, la fel se exclud din cercetare. Spre exemplu, nu va fi admisă audierea martorului stabilit în urma recunoaşterii silite a bănuitului. Dacă percheziţia a fost efectuată ilegal, atunci obiectele depistate cu ocazia percheziţiei, cercetarea lor şi expertiza , la fel şi alte date bazate pe cercetarea acestor probe sunt considerate ca neavînd putere probatorie. După regula generală nu se admit în instanţă probe „din auzite”, adică probe indirecte. Regula excepţiei este considerată în acest caz ca o sancţionare, pentru cel care a încălcat legea. Necătînd la aceasta procesul penal anglo-american se dezice de adevărul obiectiv ca scop al procesului penal. Deaceia se exclud chiar şi acele probe, care nu prezintă bănuieli din punct de vedere al veridicităţii. În acelaşi timp regula excepţiei necesită o tălmăcire limitativă, ca sancţiunea să se aplice asupra părţii acuzării şi nu asupra justiţiei în general. Regula excepţiei are o multitudine de excepţii şi provoacă discuţii aprinse printre juriştii americani. Admisibilitatea percheziţiei şi interceptării convorbirilor Rezultatele percheziţiei nu pot fi admise în procesul probaţiunii, dacă ea a fost efectuată fără un mandat judecătoresc, în care concret sunt indicate locurile de efectuare a percheziţiei şi obiectele care necesită a fi ridicate. La efectuarea percheziţiei nu participă alte persoane (martori asistenţi), şi nu se întocmeşte proces verbal. Din aceste considerente indicarea prealabilă în mandat a obiectelor care necesită a fi ridicate, şi faptul depistării ulterioare a lor sunt considerate ca garanţii că aceste obiecte într-adevăr se aflau la bănuit. Cerinţa de prezentare obligatorie a mandatului de percheziţie are o mulţime de excerpţii. Spre exemplu nu necesită un mandat judiciar percheziţia mijlocului de transport., ridicarea în timpul percheziţiei a corpurilor delicte care stăteau la văz, dar nu erau indicate în mandat, la fel şi efectuarea percheziţiei în cazuri care nu suferă amînare. Înafară de aceasta, chiar dacă percheziţa a fost efectuată cu încălcarea procedurii, în unele cazuri rezultatele ei pot fi folosite nu împotriva persoanei la care s-a efectuat percheziţia, dar împotriva altui învinuit, sau în cadrul audierii încrucişate. Pentru utilizarea mijloacelor de interceptare a convorbirilor este necesară prezenţa unui mandat judiciar, sau acordul unuia dintre cei interceptaţi. Există şi excepţii de la aceste reguli, spre exemplu în cazul interceptării convorbirilor fără înscierea audio sau folosirea mijloacelor tehnice. Este posibilă şi interceptarea convorbirilor în situaţiile critice pe un termen nu mai mare de 48 ore. Admisibilitate prezentării spre recunoaştere. În procesul penal american nu există prezentarea spre recunoaştere ca acţiune de urmărire penală. Practica cunoaşte feluri de identificare a persoanei: 1) recunoaşterea, în cadrul căreia celui care recunoaşte îi sunt prezentate mai multe persoane; 2) recunoaşterea, efectuată în timpul confruntării, poate fi combinată cu audiere; 3) recunoaşterea în cadrul căreia celui care recunoaşte îi este prezentată spre recunoaştere o singură persoană; 4) recunoaşterea după fotografie, poate fi efectuată şi după o singură fotografie. Un criteriu esenţial al acceptării sau neacceptării prezentării spre recunoaştere serveşte lipsa sau prezenţa în proces a circumstanţelor, care direct indică celui care recunoaşte la persoana 22

care trebuie recunoscută. Însă chiar şi în cazul punerii unor întrebări care evident arată la persoana bănuitului, rezultatele prezentării spre recunoaştere pot avea importanţă probatorie, dacă încălcarea procedurii a fost argumentată de circumstanţe şi rezultatele ei nu prezintă îndoieli, sau ulterior a fost efectuată prezentarea spre recunoaştere în judecată. Privilegiile în cazul autoînvinuirii şi admisibilitatea recunoaşterii vinei de către învinuit Este interesantă în procedura penală engleză prezenţa regulii de nemărturisire împotriva sa, care este considerată ca un principiu de bază a procedurii penale. Pe scurt acestă regulă sună în felul următor : ”nimeni nu este obligat să mărturisească împotriva sa”. Provenienţa acestei reguli este generată de următoarele cauze. Învinuitul, bănuitul, inculpatul în proces are o situaţie dublă, el este în acelaşi timp şi parte în proces şi izvor a informaţiei probatorii. Dacă procesul de investigaţie vede în el numai izvor de informaţii (obiect de cercetare, din care trebuie de extras informaţii autentice, chiar şi prin tortură), atunci procesul competitiv vede învinuitul ca un obiect al discuţiei de care depinde soarta dosarului. Evident că dare de declaraţii nu este o obligaţie a învinuitului ci un drept, care-i este explicat în prealabil. Astfel învinuitul evoluează în proces în calitate de parte ( cînd el dă explicaţii – versiunea apărării) şi ca izvor al probaţiunii (cînd face declaraţii referitor la obiectul probaţiunii). Realizarea procesuală a privilegiilor de mărturisire împotriva sa în ţările dreptului comun se deosebeşte de realizarea acestei privilegii în ţările dreptului continental. În marea majoritate a ţărilor dreptului continental învinuitul nici odată nu se preîntîmpină pentru refuz de a face declaraţii, sau pentru darea de declaraţii false, dar în Anglia la acordul învinuitului de a face declaraţii către el se aplică procedura de audiere a martorului. Atunci el poartă răspundere pentru declaraţii false şi refuzul de a răspunde la întrebările judecăţii. Poliţia acţionează ca reprezentant al acţiunii penale, deaceia acţiunile ei sunt îndreptate la primirea dovezilor de acuzare şi în deosebi recunoaşterea faptei de către învinuit. Nu rareori poliţia aplică asupra învinuitului diferite atacuri psihologice. Recunoaşterea vinei de către arestat poate fi folosită pentru consolidarea sentinţei de acuzare, prin folosirea în judecată a declaraţiilor poliţistului, dacă recunoaşterea este făcută benevol. Recunoaşterea benevolă este condiţia principală de acceptare a probei date de către instanţă. Legea Mirandei din1966, a instituit o procedură corespunzătoare pentru recunoaşterea vinovăţiei. Pînă la orice interogare persoana trebuie preîntîmpinată într-un limbaj accesibil, fără termini cu dublu sens despre faptul că ea are dreptul să nu facă declaraţii, că orice va fi spus de ea poate fi folosit împotriva ei, şi că ea are dreptul să fie asistată de un avocat (inclusiv gratis). Această regulă nu se răspîndeşte asupra bănuiţilor care la momentul interogării nu se aflau în stare de arest. Învinuitul se poate refuza de realizarea reală a acestor drepturi, dar trebuie să o facă benevol, înţelegînd şi conştientizînd acţiunile sale. Dreptul la participarea apărătorului este o garanţie a recunoaşterii benevole a vinovăţiei. Este unanim recunoscut că persoana nu poate căpăta careva consecinţe neplăcute din cauza folosirii dreptului de a tăcea sau a privilegiei de autoînvinuire. Din aceste considerente procurorul nu poate folosi în judecată faptul refuzului de a face declaraţii de către învinuit. Cererea bănuitului, primită fără aplicarea regulei Mirandei, poate fi folosită în judecată în cazul dacă ea duce la achitare învinuitului. Acest privilegiu pentru partea apărării o egalează în drepturi cu partea acuzării. În faza următoare a procesului penal american, intră etapele pregătitoare către dezbaterile judiciare, în care locul poliţiei este ocupat de partea acuzării şi apărării. Din acest moment se aplică metoda judiciară de reglementare a raporturilor de drept şi apare o relaţie de drept din trei subiecţi.

23

3. Cercetarea prejudiciară a circumstanţelor cauzei de către partea acuzării şi apărării. Această fază este constituită din trei etape : primirea hotărîrii despre învinuire, inaintarea documentului de acuzare în judecată şi examinarea lui de către instanţă. Dacă în cauza dată arestarea sa efectuat fără mandat de arestare (la primirea căruia dovezile se examinează şi se apreciază de către magistrat), atunci în majoritatea statelor dosarele se trimit în serviciul „atorneilor” pentru primirea hotărîrii de învinuire. Ca acuzator pe dosar poate evolua o persoană particulară sau un avocat particular, cazuri foarte des întîlnite în Anglia. O particularitate caracteristică a procesului este faptul, că acuzatorul nu este dator să urmărească în judecată fiecare infractor şi să descopere fiecare infracţiune. Atorneul expediază documentul de învinuire (proiectul ordonanţei de punere sub învinuire) pentru sancţionarea arestării efectuate de către magistrat, care verifică legalitatea şi temeinicia fără participarea învinuitului. În cazul cînd arestul şi învinuirea sun întemeiate, arestatul fără îtîrzieri trebuie să fie prezentat în faţa instanţei pentru înaintarea acuzării. Această etapa a cercetării este numită ca prezentarea primară (iniţială) a învinuitului în instanţă. Procedura prezentării iniţiale, constă în stabilirea identităţii persoanei de către Judecată informarea lui cu esenţa învinuirii. Judecata explică drepturile, inclusiv dreptul de a tăcea şi preîntîmpinarea că tot ce a fost spus de către el poate fi folosit împotriva lui, dreptul la apărător. În cazul fiecărui arestat, judecătorul este obligat de a precăuta întrebarea privitor la liberarea pe cauţiune. Cauţiunea este o măsură de constrîngere principală, deoarece învinuitul(ca subiect a procesului, parte), are nevoie de timp pentru a acumula dovezi în folosul nevinovăţiei sale. Din momentul apariţiei primare a învinuitului în instanţă , în cele mai dese cazuri apare un nou participant al procesului – apărătorul. El poate apărea în proces imediat după arestarea învinuitului. Dacă învinuitul doreşte să aibă un avocat particular dar nu din oficiu, atunci importanţa acestuia se poate prelungi pe parcursul fazei următoare – ascultarea prealabilă a cauzei. Importanţa procesuală a acestei etape constă în faptul , că judecata confirmă documentul de învinuire după verificare lui prin procesul competitiv. Judecata înaintează învinuirea iniţială bănuitului, atrăgîndu-l în calitate de învinuit. Anume judecata şi nu acuzatorul, ascultînd argumentele părţilor, alege măsura preventivă a învinuitului. 4. Etapele de judecată a procesului penal. Teoria procesului penal evidenţiază patru faze de judecată: trimiterea în judecată, dezbaterile judiciare, revizuirea sentinţelor care nu au intrat în vigoare, revizurea sentinţelor intrate în vigoare. Ascultarea prealabilă a cauzei Trimiterea în judecată în procesul penal anglo-saxon este întruchipată prin ascultarea prealabilă a cauzei, care se efectuează de către mgistrat cu participarea părţilor şi are scopul de a stabili suficienţa de probe pentru susţinerea învinuirii la dezbaterile judiciare. Ascultarea prealabilă se petrece în formă competitivă, în care acuzatorul prezintă după părerea lui probe suficiente, iar apărare este în drept de a le cerceta (a le supune audierii încrucişate a martorilor ) şi a le contesta, la fel şi de a prezenta dovezile sale. Dacă învinuire este considerată întemeiată, atunci cauza se transmite spre examinare juriului mare. În Anglia acest institut a fost instituit în 1993, iar în SUA deja funcţiona. Juriul mare constă din 16 – 23 cetăţeni ne interesaţi în proces, care examinează argumentele învinuirii fără participarea apărării , „de la numele societăţii” permit de a supune judecăţii învinuitul. Actul de învinuire stabilit de juriul mare numit „true bill”, şi cauza se transmit în judecata care va soluţiona cauza definitiv. De obicei acesta este o instanţă de sector, care în acelaşi timp este şi instanţă de apel pentru magistraţi.

24

Dezbaterile judiciare Pînă la începerea anchetei judiciare, judecata pronunţă actul de învinuire (sau informaţia) învinuitului şi îl audiază în esenţa învinuirii, recunoaşte învinuirea, nu este de acord cu învinuirea, sau în genere nu face declaraţii referitor la învinuire. Răspunsul dat de învinuir, joacă un rol foarte important pentru cercetarea ulterioară. Dacă învinuitul recunoaşte învinuirea sau refuză de a se pronunţa referitor la învinuire, atunci cauza se expediază pentru darea sentinţei, evitînd etapa de ascultare a cauzei. Asemenea instituţie este prevăzută şi de capitolul X al CPP al FR din 2001. numai în cazul declarării nevinovăţiei sale măcar într-o parte a învinuirii, se petrece cercetarea judiciară a crcumstanţelor cauzei. Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit nu este o dovadă formală pentru stabilirea vinovăţiei, dar actul de decizie a părţii. Acordul părţii apărării cu acuzarea constituie lipsa de contraziceri. Recunoaşterea vinovăţiei în cazul unui proces competitiv este obligatorie pentru judecată, care în sentinţa de acuzare constată veridicitatea cazării, lipsa de îndoieli. Luînd în consideraţie că judecata este legată de cerinţele părţilor apărării şi acuzării, se formează şi un temei teoretic şi o posibilitate reală de a negocia acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Negocierile în privinţa recunoaşterii vinovăţiei, sunt o caracteristică de bază a procesului penal, în deosebi a celui american. Aceste negocieri prezintă acordurile părţilor acuzării şi apărării, în care învinuitul recunoaşte vinovăţia parţial sau integral în schimbul unei pedepse reduse. Importanţa negocierilor privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei este greu de contestat. În urma datelor statistice aproximativ de la 75 la 90 % din toate cauzele se soluţionează anume prin această metodă. Dacă în procesul penal al Angliei negocierile dintre acuzator şi partea apărării referitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei sunt considerate nedemne de demne de activitatea unui jurist adevărat şi nu se afişează, atunci în cazul Americii, invers, ele sunt apărate de reguli speciale. Astfel spre exemplu în cazul Bordenkirghen v. Hazes (1978) a fost stabilit un precedent, datorită căruia promisiunile făcute de către procuror după începerea negocierilor privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să fie îndeplinite necătînd la refuzul învinuitului de a recunoaşte vinovăţia. Înafară de aceasta Legile federale ale procesului penal în judecătoriile regionale al SUa, direct reglementează procedura privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, în cazul cînd înculpatul a declarat despre vinovăţia sa, după procedurile pregătitoare (facerea de cunoştinţă cu probele părţii adversare, sau renunţarea la învinuire, declaraţiile privind neacceptarea unor probe adecvate vinovăţiei sale) se începe ascultarea cauzei. Inculpaţii în procesul penal american au dreptul la judecăţile cu juraţi în toate cazurile pentru care este prevăzută o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 6 luni. Judecata constă din două colegii: judecătorilor încoronaţi şi curtea de juraţi (de la 6 la 12 persoane). În conformitate cu doctrina anglo-saxonă, primii soluţionează întrebările de drept, iar ai doilea de fapt. Dezbaterile judiciare sunt construite pe principiul competitivităţii. În numărul particularităţilor sale în sistemul insular de drept procesual penale necesar de a evidenţia anumite trăsături: ancheta judiciară şi dezbaterile părţilor se contopesc de evoluţia părţilor; juraţii de obicei trebuie să emită hotărîrea unanim; preşedintele instanţei, de obicei este împuternicit cu drepturi mari, inclusiv de a numi pedeapsa, deoarece el nu este legat de normele procesual penale în aşa măsură ca judecătorii din sistemul de drept continental; pentru primirea datelor despre personalitatea celui judecat stabilirea pedepsei se poate prelungi o săptă mînă, chiar mai8 mult. Acesta procedură nu este inclusă în procesul judiciar general şi este reglementată de alte norme. Judecarea apelului şi revizuirea sentinţelor intrate în vigoare După emiterea sentinţei de acuzare, acuzatul are dreptul la reexaminarea cauzei în ordine de apel. Două treimi din state au două nivele a instanţelor de apel : intermediară şi supremă (de obicei acestea este judecătoria supremă a statului). În unele state este un singur nivel suprem. În 25

sistemul judiciar federal ca nivel intermediar serveşte judecata de apel, iar cel superior – judecătoria Supremă. În Anglia pentru judecăţile insulare şi cele ale magistraţilor, ca instanţă de apel o constituie judecătoria de raion (regională). Recursurile împotriva instanţelor raionale se trimit în Judecata de apel. Ca instanţă superioară de apel o constituie Palata lorzilor. Delimitarea instanţei de apel în două nivele, în practică înseamnă că acuzatul automat are dreptul la recurs şi reexaminare a cauzei în judecata de apel de nivelul unu. Desfăşurarea examinării ulterioare depinde de decizia instanţei superioare. O funcţie a instanţei de apel este asigurarea reexaminării cauzei în scopul verificării regulilor anumite în prima instanţă. Sentinţa se confirmă în cazul lipsei încălcărilor de lege la examinarea în prima instanţă. Chiar dacă judecata de apel va stabili încălcări ale legii procesuale, ele pot fi considerate neesenţiale, nedăunătoare şi care nu au influenţat la rezultatul decizie pe cauza dată. Acesta se atribuie numai la acele încălcări, care nu ating principiile constituţionale. La depistarea unei încălcări esenţiale, cauza penală poate fi încetată, sau trimisă la reexaminare. Instanţa de apel este în drept de a emite o nouă sentinţă sau să prescrie instanţei inferioare soluţionarea cauzei în folosul unei anumite părţi. După intrarea în vigoare a sentinţei, urmează faza de executarea asentinţei şi formal nimeni nu o poate revedea, fiindcă sentinţa instanţei – este o hotărîre care are nivel de lege. Din această cauză în sistemul de drept anglo-saxon lipseşte nu numai instanţa de apel, dar nici de juriştii englezi nu sunt evidenţiate faze de reexanimare a cauzei în urma depistării unor noi circumstanţe. Pentru aceste scopuri se foloseşte instituţia „habeas corpus”. În SUA ea se numeşte instanţa suplimentară de recurs a sentinţei. Ca rezultat acuzatul judecat nelegal, se eliberează de sub arest, cu toate că formal sentinţa rămîne în vigoare, iar cauza se trimite la o nouă examinare. 5. Cercetarea în ordine simplificată În procedura judiciară a Angliei în procedură simplificată (sumară) se examinează trei categorii de infracţiuni: 1) neînsenate (cu un pericol social eînsemnat); 2) infracţiunile combinate, în adresa cărora este stabilită o ordine alternativă de examinare în dependenţă de voinţa părţilor, complicitatea cauzei şi mărimea prejudiciului cauzat; 3) o serie de infracţiuni, pentru care sunt stabilite circumstanţe atenuante sau care nu prezintă pericol pentru societate. Cercetarea în ordine simplificată are o formă procesuală simplificată. Astfel lipseşte audierea prealabilă, cauza este soluţionată de magistrat, participarea apărătorului nu este obligatorie (dacă sancţiunea articolului nu prevede privaţiune de libertate). În unele cazuri la fel examinarea se petrece fără participarea învinuitului. În unele categorii de infracţiuni (infracţiuni combinate) examinarea în ordine simplificată poate avea loc numai cu acordul învinuitului, care se dă în formă scrisă. Mulţi dau acordul la această procedură din motive de competenţă limitată a magistratului de stabilire a unei pedepse privative de libertate nu mai mare de 6 luni, cu toate că în judecata cu juraţi tot pentru această infracţiune se poate primi o pedeapsă cu mult mai aspră.

26

Tema: Procesul penal al Franţei 1. Izvoarele dreptului procesual penal al Franţei 2. Fazele procesului penal al Franţei 3. Noţiunea acţiunii publice şi civile în procesul penal al Franţei. 4. Părţile (participanţii) în procesul penal. 5. Etapele cercetării penale în procesul penal al Franţei. 6. Acţiunile procesuale în faza cercetării penale. 7. Actele procesuale ale cercetării penale şi importanţa lor probatorie. 8. Pornirea urmăririi penale. 9. Acţiunile de urmărire penală 10. Examinarea cauzelor penale în faza de judecată 11. Procedura simplificată (procedurile speciale). 1. Izvoarele dreptului procesual penal al Franţei Franţa aparţine la sistemul continental de dreptşi de aceia principalul izvor de drept este actul normativ (legea). Sistemul iyvoarelor dreptului procesual penal al Franţei âl constituie Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789); Constituţia Franţei (1958); CPP (1958) şi alte acte normative. Sistemul izvoarelor are o ierarhie strictă. În vîrful piramidei stă Constituţia şi CPP, apoi urmează normele de drept ale legilor şi actelor supuse legii. Multe norme ele convenţiilor internaţionale sunt total incorporate în CPP. Dacă e să analizăm prescurtat izvoarele de bază ale procesului penal francez, atunci vedem că în Declaraţie drepturilor omului şi cetăţianului din 1789 se conţin următoarele norme: neadmiterea atragerii la răspundere penală decît în baza legii („nimeni nu poate fi învinuit, reţinut sau întemniţat înafară de cazurile prevăzute de lege şi în formele prevăzute”art.7 ), pedeapsa pentru diferite fapte este stabilită numai de către lege („legea trebuie să aplice numai pedepsele stricte şi absolut necesare” art.8), neadmiterea acţiunii inverse a legii („nimeni nu poate fi pedepsit decît în condiţiile legii ”) La fel Constituţia Franţei conţine şi norme procesual penale: - preşedintele republicii execută dreptul la graţiere (art.17); - legea stabileşte norme, care delimitează infracţiunile, delictele şi măsurile de pedeapsă pentru ele(art.34) ; - nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de libertate (art.66); - preşedintele republicii nu poartă răspundere pentru acţiunile înfăptuite în timpul mandatului înafară de trădarea de patrie. Membrii Guvernului poartă răspundere penală, pentru acţiunile înfăptuite în exerciţiul funcţiunii funcţiunii, dacă aceste fapte au fost calificate ca infracţiuni şi delicte(art.68). Pînă la primirea noului CPP în Franţa acţiona codul urmăririi penale lui Napoleon din 1808. CPP din 1958 conţine două volume „Etapele prejudiciare” şi „Dezbaterile judiciare”, care conţin în jurul de 800 articole. Înafară de noul CPP, în ultimii 40 ani au fost primite un şir de legi noi ale preşedintelui Franţei, legate de urmărirea penală. Spre exemplu în 1972 a fost primită lege privind „Procedura simplificată pe dosarele cu privire la faptele neînsemnate” alte legi primite în acelaşi an reglementau activitatea curţilor de juraţi, se întroduceau o mulţime de corectări şi adăugări în compartimentul pedepselor şi executarea lor. În 1981 a fost primită legea privind „Anularea pedepsei cu moartea”; 1982 „legea privind procedura aplicată asupra avocatului care a comis o greşală profesională gravă în timpul şedinţei judiciare”; 1983 „Legea privind protecţia părţilor vătămate de infracţiuni”. 27

Primirea acestor legi permanent genera necesitatea de schimbări în CPP. Conform schimbărilor întroduse, pînă la data de 15 februarie 1989, ele constituiau mai mult de o mie pagini şi conform regulilor stabilite de codificare erau repartizate în patru compartimente: legislativ în total 802 articole, sublegislativ în formă de decrete primite şi coordonate cu Guvernul, decrete şi ordonanţe guvernamentale. Ce mai mare inovaţie a fost introdusă în CPP în forma amendamentelor în număr mare a documentelor care se atribuie la activitatea justiţiei, securitatea drepturilor cetăţeneşti cît şi a cîtorva coduri: a justiţiei militare, serviciului militar de stat, organizării judecătoreşti, separărilor din codul rutier şi altor acte legislative. Astfel spre exemplu, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor omului, semnată laRoma în 1950 şi ratificată de către Franţa în 1953, a fost întru totul reprodusă în CPP cu protocoalele adiţionale şi comentariile referitoare la hotărîrile principiale ale CEDO. Totodată este reprodusă şi Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948. Din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi garanţiilor fundamentale ale omului din 1950 reiese un şir de principii ale procesului penal francez: a) prezumţia de nevinovăţie; b) interzicerea torturii şi altor metode care înjosesc demnitatea persoanei; c) dreptul la libertate; d) dreptul la apărare; e) dreptul la un proces rapid. Tendinţa de creare a Dreptului european (asupra dreptului naţional), conţine două direcţii înaintate de Parlamentul european: 1) trebuie să fie creat un proces penal comul al Europei (profesorul Mirei Delimas-Marti); 2) un model unic de proces penal n-a fost şi nici nu poate fi, sunt numai principii europene comune ale procesului penal (profesorul Pradel). 2. Fazele procesului penal al Franţei Procesul penal al Franţei include următoarele faze : 1) cercetarea penală; 2) pornirea urmăririi penale; 3) cercetarea prealabilă – fazele prejudiciare; 4) dezbaterile judiciare; 5) căile de atac şi revizuirea procesului penal. Clasificarea procesual penală a faptelor infracţionale şi diferenţierea procesului penal Infracţiunea Cercetare a penală

Pornirea urmăririi penale

procuratura

Judecătorul de instrucţie

Partea vătămată

Camera de învinuire

Judecata de casare

Judecata asizilor

28

Faptă (delict) Cercetarea penală

Curtea de casare

Pornirea urmăririi penale

procuratura Partea vătămată

Curtea de apel

Procedura Chemarea rapidă nemijlocită în judecată Judecătorul de instrucţie Chemarea nemijlocită în judecată Tribunalul de corecţie

Încălcare Procedura simplificată

Cercetarea penală Procuratura

Chemarea nemijlocită în judecată Judecătorul de instrucţie

Curtea de casare

Curtea de apel

Judecata poliţienească

3. Noţiunea acţiunii publice şi civile în procesul penal al Franţei. În dreptul francez ambele tipuri de acţiuni sunt strict delimitate. Acţiunea publică (penală), se înaintează de către procuratură în numele statului şi nu depinde de voinţa părţilor. Pe cînd, acţiunea civilă în procesul penal asigură interesele private, şi partea civilă se poate dezice de această acţiune la orice fază a procesului , dar care nu are nici o influenţă asupra acţiunii publice. (art.2 CPP). Acţiunea civilă poate fi pornită separat de acţiunea penală. Însă emiterea hotărîrii în instanţa de judecată pe dosarele civile se amînă pînă cînd nu va fi scoasă hotărîrea pe acţiunea publică, dacă ea a fost pornită (art.4 CPP). 4. Părţile (participanţii) în procesul penal. Aici e necesar de a trage atenţie la faptul, că procuratura îndeplinind funcţia de stat a urmăririi penale, este în drept de a porni o acţiune penală din iniţiativă proprie şi în baza proceselor verbale primite, plîngerilor şi denunţurilor. Procuratura este obligată de a porni urmărire penală în baza plîngerii victimei, indiferent este sau nu însoţită această plîngere de înaintarea acţiunii civile. Pornind urmărire penală, procuratura de obicei se bazează pe rezultatele activităţii poliţiei de judecată, care este datoare să acumuleze probe, să întărească dovezi, la fel să organizeze căutarea persoanelo vinovate de încălcarea legii. Dreptul probator în Franţa – o particularitate a dreptului probator în Franţa este faptul, că tot mai mult se acordă rolul principal mijloacelor tehnice de probare, spre exemplu expertizei, dar nu declaraţiilor martorului deoarece ultimul poate refuza să facă delaraţii autentice din frica răzbunării infractorului. În general însă la studierea teoriei probaţiunii, trebuie de menţionat faptul că sistemul probator este bazat pe teoria liberii aprecieri a probelor şi convingerea lăuntrică a judecătorului.

29

Obiectul probaţiunii în doctrina franceză îl constituie două circumstanţe : pe de o parte faptul încălcării legii şi cauzării prejudiciului moral, pe de altă parte faptul cauzării prejudicului fizic şi moral în toate formele sale. Principalele tipuri de probe în procesul penal al Franţei. Probele directe şi indirecte. Directe : expertiza, declaraţiile martorului, recunoaşterea vinei de către infractor, probele scrise şi nemijlocite. Indirecte : diferite prezumţii, dovezi, semne care indirect formează convingerea judecătorului. Probele se acumulează şi se întăresc în corespundere cu anumite reguli stabilite. Spre exemplu judecătorul î-şi bazează hotărîrea sa numai pe acele dovezi, care au fost prezentate în cadrul dezbaterilor judiciare şi examinate cu respectarea principiului competitiv. 5. Etapele cercetării penale în procesul penal al Franţei. Primul capitol din partea II al CPP are denumirea „Cercetarea penală şi identificarea personalităţii”. Cercetarea penală este prima etapă a procesului penal care se începe pînă la pornirea urmăririi penale (acţiunii publice) şi în procesul căreia poliţia judecătorească stabileşte faptul încălcării legii, acumulează probe şi stabileşte persoanele care au săvîrşit infracţiunea. Cu termenul de cercetare penală este în strînsă legătură un cuvînt cheie al Procesului penal francez – poliţia judecătorească. Plînger e Cerere

Cercetarea penală

Înaintarea acţiunii publice

Cercetarea prealabilă

Depistarea nemijlocită Poliţia judecătorească – funcţiile procesuale, sunt formulate în art.14 CPP al Franţei din 1958. Poliţia judecătorească – este subiect al procesului penal, care este împuternicit cu funcţii de efectuare a cercetării penale. În Franţa există a delimitare între poliţia judecătorească şi cea administrativă. Acestă delimitare sa început în timpul marii revoluţii burgheze. Poliţie administrativă acţionează pînă la săvîrşirea infracţiunii în scopul prevenirii, iar poliţia judecătorească acţionează după săîrşirea infracţiunii în scopul descoperii ei. Componenţa poliţiei judecătoreşti: În plan administrativ : a) poliţia naţională; b) jandarmeria naţională. în plan procesual (stabileşte statutul) art.15, 16 CPP a) ofiţerii poliţiei judecătoreşti(primarii şi ajutorii lor, comisarii de poliţie); b) agenţii poliţiei judecătoreşti şi ajutorii lor; c) funcţionarii, egalaţi cu poliţia judecătorească. Delimitarea competenţei: a) cine a depistat infracţiunea, acela efectuează cercetarea penală; b) sunt anumite infracţiune indicate în lege, pentru care este stabilit cine efectuează cercetarea penală; c) alegerea liberă de către procuror cine să efectueze cercetarea penală. Cercetarea penală se efectuează sub conducerea procuraturii (art. 12, 13 CPP).

30

Formele de cercetare penală. a) Formele generale ale cercetării penale: 1) cercetarea penală a infracţiunilor evidente (a faptelor) – a apărut în timpurile dreptului roman. Astfel de cercetare este atunci, cîn infractorul a fost prins în flagrant delict la locul infracţiunii şi sunt martori oculari. Acest institut a fost format prin ordonanţa din 1670 şi în cazul anumitor condiţii infracţiunea se examinează ca una evidentă, iar în acest caz poliţia judecătorească capătă atribuţii maximale, practic egale cu atribuţiile judecătorului de instrucţie. Condiţiile flagrantului: a) flagrant în sensul direct al cuvîntului – infracţiunea este depistată în momentul săvîrţirii, sau imediat după săvîrşirea ei.; b) flagrantul prezumat – dacă după săvîrşirea infracţiunii infractorul este urmărit de alte persoane, şi asupra lui sunt mijloace şi obiecte care dau temei de a presupune că el asăvîrşit infracţiunea; c) condiţii egalate cu cele ale flagrantului – în cazul cîndinfracţiunea este săvîrşită într-o încăpere de locuit, şi persoana care locuieşte legal în această încăpere cheamă poliţia. În cazul infracţiunilor evidente, poliţia capătă atribuţii largi. Inclusiv dreptul de a aplica măsurile procesuale de constrîngere. 2) cercetarea penală iniţială - se efectuează pe dosarele în care există indicii infracţiunii evidente. Pînă la 1958, nu era o reglementare bazată pe lege a acestor genuri de infracţiuni. Deaceia toată reglementarea actuală se bazează pe practica judiciară. În limitele acestui stadiu practic lipsesc măsuri procesuale de constrîngere. 3) Cercetarea penală în cazul infracţiunilor care atentează la securitatea statului – se efectuează de către prefecţii de poliţie. b) Formele speciale ale cercetării penale: 1) cercetarea penală a morţii suspecte (art.74 CPP) – procurorul o efectuează personal, sau porunceşte efectuarea altei persoane , dar în toate cazurile participă un specialist. La această etapă se acumulează informaţia iniţială, adică se poate de spus că este o etapă pregătitoare a acercetării penale. 2) Iunstitutul de verificare a personalităţii – În 1981 a fost primită legea privind „Securitatea şi libertatea persoanei”. Această lege a dat dreptul poliţiei judecătoreşti de a reţine persoana pentru stabilirea identităţii în scopul preîntîmpinării infracţiunilor pe un termen de 4 ore. Legea din 10 august 1993 presupune : că verificarea personalităţii se poate petrece indiferent de comportamentul persoanei, pentru preîntîmpinarea atentatelor la ordinea publică. Verificarea personalităţii se împarte în: a. verificarea personalităţii în sensul direct al cuvîntului, poliţia dă posibilitate persoanei de a prezenta date despre personalitatea sa. b. Identificarea personalităţii – în cazul în care persoana a refuzat de a prezenta date privind personalitatea sa. Persoana se reţine pe un termen de 4 ore, iar poliţia caută informaţie privind personalitatea celui reţinut. Dacă lipseşte informaţia, atunci persoana este prezentată procurorului pentru a hotărî acţiunile de mai departe. 6. Acţiunile procesuale în faza cercetării penale. În procesul cercetării penale, poliţia judecătorească acţiuni procesuale, dar care nu au conţinut de acţiuni de urmărire penală. Nici acţiunile procesuale, nici cele de urmărire penală nu au o reglementare strictă în legislaţia procesual penală. Doctrina evidenţiază: 1. ieşirea la faşa locului şi constatarea – includ procedura ieşirii la faţa locului şi activităţile pină la începerea constatărilor, ulterior „constatarea”, adică CFL obişnuită, ridicarea şi fixarea corpurilor delicte, urmelor, obiectelor etc. 31

2. percheziţia şi ridicarea – n cazul cercetării iniţiale este necesar acordul scris al celui percheziţionat, este efectuată de către ofiţerul poliţiei judecătoreşti. 3. audierea – se efectuează de către ofiţerul sau agentul poliţiei judecătoreşti, este însoţită de un proces verbal. 4. confruntarea – nu este prevăzută de lege, dar se foloseşte pe larg în practică. 5. expertiza – se apelează la ajutorul anumitor persoane, care sunt desemnaţi în liste speciale cu dreptul de a face expertize pe parcursul urmăririi penale. 6. reţinerea – se efectuează de către ofiţerul poliţiei judecătoreşti, este obligat să explice dreptul de a preîntîmpina prin telefon membrii familiei, sau persoanele cu care locuieşte; dreptul la examinare medicală; dreptul la întîlnire cu apărătorul după 20 de ore de la momentul reţinerii. În timpul cercetării penale a infracţiunilor evidente poate fi reţinută orişicare persoană, care dispune de careva informaţie, iar în cazul cercetării iniţiale numai persoana împotriva căreia există anumite probe. Timpul de reţinere nu poate depăşi 24 ore. martorii pot fi reţinuţi numai pe timpul necesar pentru primirea de la ei a informaţiei. Termenul poate fi prelungi încă pentru 24 ore numai în cazul argumentelor întemeiate. După aceasta persoana se eliberează sau se primeşte hotărîrea de a intenta o acţiune publică. 7. Actele procesuale ale cercetării penale şi importanţa lor probatorie. Procesele verbale – acţiunea procesuală, care fixează o acţiune poliţienească sau mai multe acţiuni în limitele cercetării penale, este întocmit de ofiţerii sau agenţii poliţiei judecătoreşti. Rapoartele – se întocmesc de către ajutorii agenţilor poliţiei judecătoreşti şi se transmit superiorilor. Raportul nu are o putere probatorie deplină în comparaţie cu procesele verbale. Înafară de acesta raportul este documentul de finalizare a cercetării penale, care conţine concluzia pe dosar a poliţie judecătoreşti. După rezultatele raportului, procurorul primeşte hotărîrea de pornire a urmăririi penale sau clasează dosarul, la fel caliofică acţiunea.. la această etapa cercetarea penală se încheie. 8. Pornirea urmăririi penale. Procuratura este unicul organ care poate dispune începerea urmăririi penale. Din organele nestatale, această acţiune poate fi iniţiată numai de partea civilă, persoana care a suferit în urma infracţiunii. Există trei concepţii de pornire a urmăririi penale : 1. concepţia legalităţii pure – dosarul penal se intentează şi se suspendă pe temeiuri formale. 2. concepţia eficienţei – pornirea şi suspendarea dosarului depinde de organele statale, adică despre hotărîrea lor privind eficienţa. 3. concepţia combinată : - urmărirea penală se porneşte la hotărîrea organelor de stat, dar se încetează reieşind din principiile legalităţii. - Urmărirea penală se porneşte reieşind din principiile legalităţii, dar se încetează la hotărîrea organelor statale. Concepţia franceză reiese din concepţia combinată (primul caz): dosarul se porneşte de către procuratură, dar se încetează după concepţia legalităţii (incetează procesul penal nu procurorul, dar alt organ de stat – judecata etc.). Cînd procurorul primeşte raportul de la organele de cercetare penală, el hotărăşte întrebarea privind începerea urmăririi penale reieşind din principiile eficienţei (poate porni, dar poate şi refuza în pornirea UP). Refuzul de a porni urmărirea penală este un act administrativ. Deaceia alt procuror poate începe urmărirea penală pe acelaşi caz. Persoanele sunt în drept de a ataca acţiunile procurorului la procurorul ierarhic superior.

32

Ordinea de începere a urmăririi penale. Procuroru l

Cerinţa de a începe urmărirea penală Chemarea nemijlocită în judecată Chemarea prin intermediul procesului verbal. Chemarea urgentă.

Cerinţa de începere a urmăririi penale – este un document procesual, pe care procuratura după ce a pornit urmărirea penală îl trimite judecătorului. Pe dosarele pornite pe cazuri de infracţiuni, dosarele necesită a fi expediate judecătorului de instrucţie, la fel şi în cazurile minorilor. Pe dosarele în care necesită a fi stabilit făptuitorul, dosarul rămîne la organele procuraturii. Chemarea nemijlocită în judecată – este un act procesual, prin intermediul căruia persoanei îi este stabilită obligaţiunea de a se prezenta într-o anumită zi şi la o anumită oră. Astfel funcţionarul de la judecată întocmeşte un document în conformitate cu legea (la indicaţia procurorului) şi-l prezintă persoanei personal. Din acest moment persoana se consideră bănuită ( după primirea copiei documentului respectiv). Ordinea procesuală de începere a urmăririi penale de către partea vătămată şi civilă. Partea vătămată sau partea civilă.

Plîngere judecătorului de instrucţie

Chemarea nemijlocită în judecată Plîngere judecătorului de instrucţie – în cazul în care procurorul nu porneşte urmărirea penală. Judecătorul de instrucţie primeşte plîngerea de la partea vătămată sau civilă şi o transmite procurorului, care nu a primit-o pînă atunci, iar procurorul este obligat să pornească urmărirea penală dacă sunt temeiuri formale. Chemarea nemijlocită în judecată – pe dosarele privind încălcări. Faza cercetării prealabile. Oricare, chiar şi cel mai simplu dosar penal necesită o anumită pregătire prejudiciară, deaceia activitatea organelor justiţiei penale pînă la trimiterea materialelor în judecată este obligatoare. De obicei acest rol în justiţia franceză îl îndeplineşte cu succes poliuţia judecătorească la etapa cercetării penale. Doar pe unele infracţiuni, care au un procent foarte mic de la numărul total de infracţiuni, se efectuează şi cercetarea prealabilă care este o fază independentă a procesului penal. Judecătorul de instrucţie este un organ de cercetare prealabilă de I instanţă şi posedă statut dublu: de magistrat (pe viaţă) şi de judecător de instrucţie ( pe trei ani, cu posibilitatea prelungirii termenului). Judecătorul de instrucţie este lipsit de dreptul de a începe singur cercetarea prealabilă. Ea poate fi începută numai de procuror. El înaintează în acest sens o cerinţă judecătorului de instrucţie, care intentează un dosar penal pe faptul infracţiunii, adică nu are nici o legătură cu persoana care a comis infracţiunea, judecătorul are legătură numai cu fapta care a fost indicată de către procuror. 33

9. Acţiunile de urmărire penală Judecătorul de urmărire penală este în drept de a efectua orice acţiune de urmărire penală, pe care o va considera necesară pentru stabilirea circumstanţelor infracţiunii. Se permite tot ce nu este interzis. Legislaţia stabileşte tipurile acţiunilor de urmărire penală, dar judecătorul de urmărire penală poate aplica şi alte acţiuni, adică cercul acţiunilor de urmărire penală este nelimitat: ieşirea la faţa locului, constatarea, audierea, confruntarea, percheziţia, ridicarea etc. Înaintarea învinuirii. Învinuitul – este un participant activ al urmăririi penale. El are dreptul de a avea apărător, de a face cunoştinţă cu materialele dosarului penal, este în drept de ataca actele jurisdicţionale la camera de învinuire. Înaintarea învinuirii este o acţiune de urmărire penală a judecătorului de instrucţie, îndreptată spre aducerea la cunoştinţă persoanei că împotriva lui se efectuează urmărirea penală pe faptul comiterii infracţiunii. Audierea martorului şi părţii vătămate. Poate fi audiată orice persoană indiferent de vîrstă, stare psihică etc. „Martorul asistat” – acest institut a fost creat în 1987. dacă o persoană oarecare indicată în actele, prezentate judecătorului de instrucţie pentru pornirea procesului penal, este în drept de a avea asistent un apărător. Apărătorul – (legea din 1993). Învinuitul şi partea vătămată au dreptul de a invita un avocat la audiere şi nici o audiere nu poate fi petrecută fără participarea avocatului, în afară de refuzul benevol de serviciile apărătorului. Art.114 CPP, le oferă dreptul de a invita un avocat cu 5 zile înainte de prima audiere, înafară de aceasta cu 4 zile înainte de prima audiere avocatului trebuie să-i fie prezentate materialele dosarului. Interceptarea convorbirilor transmise prin mijloacele de telecomunicaţie. CPP din 1958 nu dădea dreptul de a intercepta convorbirile. Această măsură era condamnată de către Judecata pentru drepturile omului de la Stasburg. Necătînd la aceasta peste un an a fost primită legea privind interceptarea convorbirilor transmise prin mijloace de telecomunicaţii. Hotărîrea despre ascultarea convorbirilor telefonice este percepută ca un act administrativ care se autorizează pe un termen de 4 luni, ulterior poate fi prelungită(ca excepţie sunt avocaţii, notarii, medicii). Expertiza. Lista experţilor există pe lingă Curtea de casare. Însă judecătorul de instrucţie este în drept de a numi un expert nu din listă, pentru aceasta trebuie să existe o ordonanţă motivată. Există trei forme ale expertizei : 1. Expertiza competitivă. Partea învinuirii î-şi numeşte apărătorul său şi cea a acuzării pe al său. 2. Expertiza verificată. Partea învinuirii î-şi numeşte apărătorul, iar expertul părţii apărării î-i verifică activitatea. 3. Expertiza necompetitivă. Judecătorul de instrucţie numeşte expertul, iar partea apărării poate cere schimbarea acestui expert, sau chemarea unui anumit expert, sau acceptarea expertului. Legea permite judecătorului de instrucţie de a delega atribuţiile sale unui judecător din tribunalui său, unui judecător din altă circumscripţie administrativă sau ofiţerului poliţiei judecătoreşti. Măsurile de constrîngere ( această noţiune în procesul penal al Franţei lipseşte). Felurile măsurilor: 1) arestarea preventivă temporară; 2) controlul judecătoresc (măsura de bază prevăzută în art.137 CPP). Controlul judecătoresc, adică un complex de măsuri legale de limitare a drepturilor: - măsuri care asigură imposibilitate de a se ascunde ( interzicerea de a pleca din localitate, ţară); - măsuri care asigură imposibilitate de a săvîrşi noi infracţiuni (interzicerea practicării 34

unei anumite activităţi profesionale); - măsuri cu caracter de educare socială; - cauţiunea, care la fel intră în controlul judecătoresc, poate fi privită ca un gen al controlului judecătoresc. Măsura despre aplicarea cauţiunii şi volumului ei este aplicată de către judecătorul de instrucţie. Terminarea anchetei preliminare (urmăririi penale). În Franţa lipsesc termene limită pentru efectuarea anchetei preliminare. Termenele sunt stabilite de judecătorul de instrucţie. Cînd judecătorul de instrucţie consideră că ancheta preliminară a luat sfîrşit, el informează despre aceasta părţile, dar nu prezintă părţilor materialele pentru a face cunoştinţă. În termen de 20 de zile părţile pot înainta demersuri, care sunt examinate de judecătorul de instrucţie. După aceasta materielele sunt transmise procurorului. Procurorul la rîndul său are trei variante de acţiuni asupra materialelor: - de a cere anchetă suplimentară; - de a cere încetarea anchetei; - de a transmite dosarul în judecată. Aceste cerinţe sunt înaintate judecătorului de instrucţie, care primeşte hotărîrea definitivă, califică fapta şi transmite materialele : 1) camerei de învinuirepe lîngăCurtea de apel, - dacă este vorba de o infracţiune; 2) în Tribunalul de corecţie – dacă e vorba de o faptă; 3) în Tribunalul poliţienesc – dacă e vorba de încălcare. O sentinţă de învinuire caatare la această etapă a judecăţii nu se emite, se emite doar o hotărîre de înaintare a acuzării şi de transmitere a dosarului în unul din organele judecătoreşti de a doua instanţă. Astfel se încheie ancheta preliminară în prima instanţă. Ancheta preliminară de a doua instanţă. Ancheta preliminară de a doua instanţă (camera de învinuire în componenţa curşii de apel, care mai e numită şi revizia anchetei preliminare de prima instanţa), hotărăşte următorul cerc de întrebări: 1) revizia şi transmiterea în judecată: - cînd este vorba de o infracţiune; - în cazul cînd procurorul a calificat acţiunile ca infracţiune, iar judecătorul de instrucţie nu a fost deacord cu părerea procurorului şi a transmis materialele în tribunalul de corecţie sau cel poliţienesc, atunci procurorul are dreptul de a lua materialele şi a le trancmite în camera de învinuire; - camera de învinuire a clasat dosarul, iar procurorul nefiind deacord iarăşi trimite dosarul în camera de învinuire; - dacă judecătorul de instrucţie timp de 4 luni nu a efectuat nici o acţiune de urmărire penală, preşedintele camerei de apel are dreptul de a lua dosarul şi de a-l transmite camerei. 2) examinarea plîngerilor referitoare la hotărîrile jurisdicţionale ale judecătorului de instrucţie – atunci cînd judecătorul de instrucţie emite oarecare ordonanţă, procurorul nefiind deacord cu ea în termen de 5 zile are dreptul de a fece plîngere în adresa judecătorului de instrucţie în camera de învinuire. Porţile pot ataca numai hotărîrile jurisdicţionale ale judecătorului de instrucţie în termen de 10 zile. 3) Recunoaşterea nulităţii actelor de anchetă preliminară a primei instanţe. Nulitate se divizează : a) nulitatea textuală – în lege este clar indicat, că în cazul încălcării procedurii de efectuare a acţiunilor de urmărire penală ele sunt considerate nule; b) nulitatea substanţială – art.171 CPP, atunci cînd acţiunea lezează drepturile şi interesele persoanei.

35

Recunoaşterea nulităţii actelor procesuale poate fi pusă de : - judecătorul de instrucţie pînă la 1993; - părţile au dreptul de a înainta asemenea propunere, termene nu sunt stabilite în cazul nulităţii actelor procesuale nu sunt restricţii în ce priveşte infracţiunile sau actele administrative. Nulitatea actelor procesuale poate duce în general la nulitatea anchetei preliminare. Dacă dosarul a ajuns pînă în camera de învinuire şi nu a fost puse plîngeri referitoare la nulitatea actelor , atunci mai departe acest drept se pierde. Principiile efectuării anchetei preliminare în a doua instanţă. 1) ancheta total se bazează pe concurenţă; 2) se petrece oral; 3) se efectuează în mod închis, publicul nu are acces. Cercetarea se începe cu discursul unuia din judecători, apoi părerea sa o expune procurorul, apărătorul. Apoi după deliberări se emite o hotărîre. De a contesta o asemenea hotărîre se poate în ntermen de 5 zile în ordine de apel pe temeiuri formale. Dezbaterile judiciare – francezii înţeleg această fază, nu numai ca examinarea dosarului şi luarea hotărîrilor, dar ca şi examinarea plîngerilor împotriva hotărîrilor. Reforma procesului penal francez în mare măsură a atins faza de anchetă preliminară, de aceia faza dezbaterilor judiciare şi institutul de atac au suferit schimbări mai puţine. Însă după volumul reglării legislative fazele de judecată ocupă în CPP din 1958 un loc important. Lor le este consacrată a doua carte „organele de judecată, care hotărăsc cauza în esenţă” (art.231-566). Principiile : oralitatea, publicitatea, competitiv – rolul activ al judecăţii (în comparaţie cu sistemul de drept anglo - saxon), judecătorul nu este numai un arbitru. Reforma de la 4 ianuarie 1993 a încercat să schimbe lucrurile şi să micşoreze rolul activ al judecăţii (judecata ultima, după părţi audiază persoanele), dar nu a avut succes. 10. Examinarea cauzelor penale în faza de judecată Schema sistemului judiciar al Franţei, care examinează cauzele penele.

Judecata asizilor, nu intră în instanţele de apel

Palata de drept a Curţii de casare Curtea de apel Tribunalul de corecţie al instanţei superioere

Camera de învinuire

Judecătorul de instrucţie (trimite dosarul)

Tribunalul poliţienesc Infracţiunile se examinează în judecăţile asizilor (curţii de juraţi), faptele – în tribunalele de corecţie, încălcările – în tribunalele poliţieneşti. Judecata asizilor . În codul lui Napoleon a fost instituită judecata clasică a curţii de juraţi. Sec. Al XX – lea, practic a restructurat curtea de juraţi. La 5 martie 1932, a fost primită legea, care a instituit un sistem, în care juriul soluţionează fapta, apoi cu ajutorul unui judecător profesional se soluţionează întrebarea privitor la pedeapsă. În 1941 se primeşte legea (confirmată de ordonanţa din 20 aprilie 1945), privind soluţionarea faptei şi a pedepsei de comun acord a judecătorului cu 36

curtea de juraţi. Judecata asizilor constă . din trei judecători (un preşedinte şi doi asesori profesionali); juriu (constituit din 9 membri ne profesionali). Judecata asizilor poate fi delimitată în două forme : obişnuită şi cea în avans. Judecata obişnuită se efectuează în cazul infracţiunilor. Este necesară prezenţa învinuitului. Aici pot fi evidenţiate trei etape : - acţiunile prejudiciare; - dezbaterile judiciare; - acţiunele după dezbaterile judiciare. Acţiunile prejudiciare sunt limitate de un cerc de fapte indicate de camera de învinuire şi un cerc de persoane indicate la fel de camera de învinuire. Copia ordonanţei de trimitere în judecată trebuie înaintată învinuitului. Înainte cu cel tîrziu o zi de la începerea dezbaterilor judiciare învinuitului î-i trebuiesc prezentate listele juraţilor (asizilor în număr de 35), la fel şi lista experţilor. La cerinţa lui trebuie prezentată copia oricărui document. Inculpatul este chemat la judecătorul care petrece audierea. Aceasta este o acţiune administrativă de pregătire, se stabileşte identitatea inculpatuluia, cît şi faptul primirii de către el a tuturor copiilor documentelor cerute. Se soluţionează întrebarea cu privire la apărare. În judecata asizilor prezenţa apărătorului este obligatorie. Dacă inculpatul nu şi-a ales apărător el este numit de judecător. Preşedintele poate soluţiona întrebarea privind disjungerea, conexarea, trimiterea dosarului la o anchetă suplimentară, poate efectua de unul sigur acţiunea de anchetă necesară, poate trimite dosarul judecătorului de anchetă. Dezbaterile judiciare. Funcţiile participanţilor la proces. Preşedintele are următoarele funcţii: A) funcţia poliţienească – de asigurare a odrinii la proces; B) conducerea şedinţei de judecată – stabileşte ordinea de examinare a probelor; C) funcţie directoare – preşedintele are un rol activ, el poate lua hotărîrea de a efectua orice acţiune la discreţia proprie. Declaraţiile martorului chemat în judecată de către preşedinte în virtutea fincţiei directorii la discreţia lui nu pot avea importanţă probatorie. Funcţiile nemijlocite a instanţei. a) numai judecata în esenţă soluţionează probleme de conţinut administrativ sau procesual; b) numai judecata în esenţă are atribuţii jurisdicţionale îndreptate spre soluţionarea, conflictelor iscate în timpul dezbaterilor judiciare; c) laolaltă cu preşedintele, are atribuţii de menţinere a ordinii în şedinţă şi de a aplica pedepse pentru încălcarea ordinii; d) poate soluţiona întrebarea privind numirea unor acţiuni de anchetă, dar prioritate o are preşedintele. Juriul – joacă un rol pasiv, trebuie să fie atent la examinarea cauzei, nu are ale împuterniciri speciale. Părţile pot pune întrebări, înainta demersuri etc. Şedinţa de judecată se începe prin aceia că în sală este adus cu convoiul inculpatul, fără cătuşe, în haine civile şi nu stă în cameră cu grile de metal. Formarea juriului. Există 35 de membri ai juriului, care participă la sesiunea dată. Preşedintele verifică prezenţa lor şi posibilitatea participării în şedinţă. Preşedintele poate exclude pînă la 12 juraţi (dacă mai mulţi, atunci numărul se completează dintr-o listă specială). Mai departe prin tragerea la sorţi preşedintele alege 9 membri ai juriului, care vor participa la judecarea cauzei. La fel se stabileşte unul sau mai mulţi juraţi de rezervă. În timpul extragerii la sorţi, procuratura are dreptul de a exclude fără motiv 4 juraţi, iar învinuitul 5. Se efectuează verificarea prezenţei martorilor, după care ei părăsesc sala judecăţii. Această 37

acţiune este precedată de anunţarea ordonanţelor şi trimiterilor judecăţii. După aceasta urmează examinarea probelor. Preşedintele pune întrebări primul. Apoi urmează dezbaterile, discursul învinuitului şi apărării, se întocmeşte lista întrebărilor, la care trebuie dat răspuns la întrebări judecătorilor şi juraţilor. Preşedintele iniţiază juriul. Cu aceasta şedinţa de judecată ia sfîrşit. Acţiunile care urmează după dezbaterile judiciare. Membrii juriului şi instanţa se retrag pentru deliberare. Se alcătuieşte o hotărîre referitoare la acţiunea publică. Concluzia de învinuire este primită dacă pentru ea au votat 8 din 12 ( adică 9 juraţi plus trei judecători). Hotărîrea se pronunţă. Dacă este o hotărîre de învinuire, atunci instanţa se retrage pentru a primi hotărîre privitor la acţiunea civilă. Procedura în avans (contumace). Este prevăzută de art.627 CPP. După 10 zile care au trecut de la anunţarea inculpatului de a se prezenta în instanţă şi ultimul nu s-a prezentat, preşedintele instanţei emite o hotărîre prin care obligă persoana de a se prezenta în termen de 10 zile, în caz contrar este declarat duşman al legii, se suspendă drepturile lui civile, se sechestrează averea sa, iar dosarul se examinează în lipsa lui. Această ordonanţă se expediază inculpatului, se afişează pe tabla de anunţuri a primării, se publică în ziarul local. Dacă persoana în decurs de 10 zile nu se prezintă, cauza se examinează în lipsa lui. În acest caz nu se audiază martorii, nu poate participa avocatul inculpatului (ca excepţie constituie faptul cînd o rudă apropiată, un prieten apropiat pot aduce dovezi, care argumentează lipsa inculpatului, atunci preşedintele poate anula examinarea cauzei în lipsa inculpatului). La examinarea cauzei în acest cază nu participă juriul, iar hotărîrea nu poate fi atacată prin căile de atac ordinare. Pe averea inculpatului este pus sechestru. Dacă persoana apare în limitele judecării acţiunii publice, atunci hotărîrea nu se pune în executare şi se numeşte un proces obişnuit. Procedura în tribunalul de corecţie şi poliţienesc. Tribunalul poliţienesc. Tribunalul poliţienesc a venit la schimb instituţiei judecătorului solitar, un singur judecător personal examinează toate dosarele despre încălcări neesenţiale. Competenţa limitată a tribunalelor poliţieneşti este dată prin lege. În conformitate cu art.521 CPP, de competenţa tribunalelor poliţieneşti sunt dosarele despre încălcări care se pedepsesc cu privaţiune de libertate pînă la 2 luni de zile ori cu amendă. Tribunalul de corecţie constă din trei judecători profesionali, un preşedinte şi 2 asesori. În 1972 a fost efectuată o reformă, care a permis solitară în cadrul tribunalului de corecţie la prezenţa următoarelor condiţii : examinarea solitară a dosarelor în tribunalul de corecţie nu este permisă la toate încălcările, dar numai acelora stabilite de lege, hotărîrea despre examinarea solitară a dosarului este primită de preşedintele tribunalului. Dacă judecătorul nu este de acord, examinarea solitară nu se permite. La fel nu se permite în cazul măsurii de constrîngere – arestarea preventivă. Lărgind competenţa tribunalelor, legislatorul permanent limitează competenţa curţilor de juraţi, străduindu-se la maximum să folosească tribunalele de corecţie nu numai pe dosarele privind încălcările dar şi pe dosarele penale care nu au perspectivă pentru autorităţi. Bazîndu-se pe caracterul ne constant al activităţii judecăţii cu juraţi (în timpul sesiunilor), dar în realitate avînd în vedere posibilitatea achitării persoanei din lipsă de probe, procuratura şi organele de anchetă expediază dosarele despre infracţiuni pentru examinare în tribunalele de corecţie, ignorînd circumstanţele agravante care se află în dosare şi încălcînd ordinea de calificare a faptelor. Această practică este numită „corecţionalizare”. Astfel în actuala Franţă, indiferent de regulile de competenţă, oricare aptă care se pedepseşte penal, indiferent de gravitate şi caracter, poate fi transmisă spre examinare, acelei instanţe, care după lege este competentă de a o primi spre examinare.

38

Procedura în cazul încălcărilor şi delictelor poate fi împărţită în două tipuri : 1) procedura clasică (există următoarele cazuri de numerire a dosarelor în judecată), a) în urma ordonanţei judecătorului de instrucţie sau camerei de învinuire; b) chemarea nemijlocită în judecată, c) aducerea prin intermediul procesului verbal; d) aducerea imediată; e) prezentarea benevolă – dosarul este primit de tribunal pe un cerc anumit de fapte şi persoane. Procurorul face preîntîmpinare orală şi scrisă persoanei, că el se învinuieşte de săvîrşirea unui delict sau încălcări, dosarul lui se examinează de instanţă şi el este oblicat să se prezinte benevol în instanţă. 2) nişte proceduri speciale, în care nu există procedură judiciară ca atare. Participarea. Părţile . procuratura participă tot timpul. Partea vătămată şi cea civilă pot participa sau pot fi reprezentaţi (în caz contrar se consideră că partea civilă s-a dezis de acţiunea sa). Participarea apărătorului este facultativă, după regula generală. Sistemul de drept anglo – saxon nu permite examinarea cauzei în lipsa inculpatului, pe cînd sistemul de drept continental admite acest fapt. În principiu legea cere participarea inculpatului la examinarea cauzei. Procedura de examinare cu avans e posibilă în cazul : 1) asemenea examinare va fi egalată după consecinţele juridice cu hotărîrile obişnuite. Pe dosarele referitor la delicte, inculpatul poate să nu se prezinte dacă legea prevede pedeapsă pînă la 2 luni privaţiune de libertate.; cînd inculpatul este bolnav. 2) Dacă nu se egalează cu dosarele în care este prezent inculpatul – în cazul neprezentării inculpatului la şedinţă, dosarul oricum va fi examinat, dar consecinţele sale juridice sunt următoarele: dacă persoana va înainta plîngerile sale, atunci hotărîrea va fi anulată şi se va numi o examinare obişnuită. În cazul încălcărilor poliţieneşti se admite examinarea în lipsa făptuitorului. Şedinţa judiciară în tribunalul poliţienesc şi cel de corecţie : 1) este puţin formală; 2) rolul activ îl atre judecătorul. Etapele şedinţei de judecată: 1) activităţi de pregătire; 2) ancheta judiciară – se începe cu citirea documentului, în baza căruia dosarul a fost primit spre examinare. Ulterior se petrece audierea inculpatului, pe care o începe preşedintele instanţei, apoi pun întrebări părţile, dar numai cu acordul preşedintelui. Apoi se audiază martorii. Se ascultă părerile experţilor. În timpul anchetei judecătoreşti este posibilă trimiterea dosarului la o anchetă suplimentară. Dar ea nu se porunceşte judecătorului de instrucţie dar judecătorului de la tribunal. 3) Dezbaterile părţilor – începe partea civilă, procuratura, inculpatul, partea civilmente responsabilă. 4) Primirea hotărîrilor - există 4 obiective asupra cărora se primesc hotărîri : a) soluţionarea întrebărilor de conflict ; b) hotărîrea privind învinuire şi hotărîrea de fapt; c) hotărîrea privind pedeapsa ; d) hotărîrea acţiunii civile. Există 2 sisteme posibile de soluţionare a întrebării privind vinovăţia şi pedeapsa: 1) hotărîrile privind vinovăţia şi pedeapsa se întocmesc într-un singur act. Se menţine şcoala de drept romano – germanică. Dar în ultimul timp a apărut tendinţa de delimitare a întrebărilor privind vinovăţia şi pedeapsa. 2) La început se soluţionează întrebarea privind vinovăţia, apoi se soluţionează întrebarea privind pedeapsa (caracteristic pentru sistemul de drept anglo-saxon). În Franţa a apărut instituţia suspendării primirii hotărîrii privind pedeapsa. Prima data acest act şi-a găsit pronunţarea sa în Ordonanţa din 1945, pentru infractorii minori. În 1975, 39

legea a stabilit, dacă persoana se găseşte pe calea corectării, atunci judecata poate să suspende primirea hotărîrii de pedeapsă, dar necătînd la aceasta stabileşte strict data primirii unei asemenea hotărîri. La moment această normă este stabilită în CPP. Dacă este primită o hotărîre de achitare, atunci acţiunea civilă poate fi satisfăcută în folosul inculpatului. Soluţionarea acţiunii civile este posibilă atît în cadrul procesului penal, cît şi în cazul unui proces civil. Toate hotărîrile tribunalelor de corecţie şi celor poliţieneşti sunt motivate. Procedura simplificată (procedurile speciale). Ideea simplificării procedurii judiciare, capătă o dezvoltare activă în legislaţia procesual penală.. o mare importanţă o au recomandările sovetului de miniştri a Europei privind simplificarea procesului penal. Sunt constituite 2 tipuri de proceduri judiciare simplificate. 1. Ordonanţa penală - este o instituţie de origine germană. Este aplicabilă asupra tuturor încălcărilor de drept. Nu este posibilă de aplicat în cazul cînd partea vătămată personal a chemat în judecată persoana care a săvîrşit fapta. Ca măsură de pedeapsă poate fi aplicată numai amenda. Se aplică numai la doleanţa procurorului şi judecătorului. Procurorul avînd materialele dosarului, este în drept de a anexa demersurile sale şi a trimite materialele judecătorului cu rugămintea de aaplica sistemul ordonanţei penale. Dacă judecătorul este deacord, el nu petrece şedinţa judiciară, dar imediat în scris soluţionează întrebarea privind amenda sau achitarea persoanei. Blancheta în care se indică hotărîrea dată se numeşte ordonanţă penală. În decurs a 10 zile de la primirea ordonanţei, procuratura este în drept de a înainta demersuri. În asemenea caz judecătorul este obligat de a începe un proces de judecată obişnuit. În caz contrar după expirarea a zece zile, judecata anunţă inculpatul că cauza a fost soluţionată şi în termen de 30 zile e obligat să achite amenda, să înainteze demersuri, care duc la deschiderea unui proces judiciar normal. Referitor la partea civilă: dacă a fost emisă ordonanţa penală, iar partea civilă a chemat inculpatul la instanţă, atunci se face un proces aparte referitor la acţiunea civilă. 2. Aplicarea unei amenzi într-o sumă strict stabilită - se efectuează în cazul unui cerc restrîns de fapte. Jandarmul înştiinţează despre încălcare şi dă o cartelă pentru achitare. Dacă cel care a încălcat va achita amenda în decurs de trei zile, imediat ea va scădea cu 30%. Dacă el nu a achitat în decurs de 30 zile amenda, poate înainta demers împotriva hotărîrii, sau să achite suma în mărime deplină. Dacă el nu executa nici una nici alta, atunci automat mărimea amenzii se măreşte şi se emite o foaie de executare. Metodele şi formele de contestare a hotărîrilor judecătoreşti. Orice hotărîre judecătorească în Franţa poate fi contestată. Dacă hotărîrea nu este supusă atacului despre aceasta este indicat însuşi în hotărîre. Se poate de adus la cunoştinşă cîteva căi de atac a hotărîrilor judecătoreşti: 1. Calea ordinară – hotărîrea se reexaminează în măsură deplină, atît pe problemele de domeniul dreptului cît şi a faptei, extraordinară - se aplică după expirarea căilor de atac ordinare.. hotărîrea poate fi reexaminată în baza temeiurilor prevăzute de lege. 2. Calea retroactivă – hotărîrea se reexaminează de acea judecată, care a emis hotărîrea iniţială; reformatoare – cînd cauza se examinează de instanţa ierarhic superioară. 3. Efectus suspensivuz – asemenea hotărîre are un efect de suspendare. Opoziţia (opposition) – o cale ordinară, retroactivă de atac a hotărîrii, care are o acţiune suspensivă pentru hotărîrea iniţială. Se aplică în cazul hotărîrilor eliberate cu avans pe dosarele cu încălcări şi delicte. Opoziţia este aplicabilă numai în cazul dosarelor în care lipseşte principiul competitivităţii. Are loc în două cazuri: 1) dacă persoana, care a fost citată legal, nu s-a prezentat şi cazul a fost examinat cu avans. Pentru neprezentare persoana trebuie să aibă motive întemeiate, care să motiveze lipsa de la şedinţă; 40

2) nu există probe care confirmă faptul că persoanei i-a fost adus la cunoştinţă despre faptul prezentării la instanţă. 3) Opoziţia exclude apelul şi invers. Opoziţia poate fi înaintată de :- inculpat; - partea civilă; - partea civilmente responsabilă. Procuratura însă nu poate înainta opoziţie. Termenul de înaintare a opoziţiei este de 10 zile de la emiterea în avans a hotărîrii sau din momentul anunţării persoanei. Dacă nu sunt dovezi că persoana a luat cunoştinţă de hotărîre din oricare izvoare, atunci opoziţia poate fi înaintată pe termenul de prescripţie a opoziţiei. Ea poate fi înaintată în orice formă (scrisă sau orală) în procuratură. Dacă persoanna se află în detenţie, atunci opoziţia se înaintează şefului instituţiei peneteciare. În practică opoziţia se înaintează prin intermediul secţiei de poliţie. Ea anulează hotărîrea anterioară, iar judecata examinează cauza din nou. Nu acţionează legea privind efectul mai aspru. Dacă persoana nu s-a prezentat repetat, atunci procedura repetată a opoziţiei este interzisă, iar hotărîrea iniţială rămîne în vigoare, însă examinarea repetată poate fi suspendată şi din iniţiativa instanţei. Apelul – reflectă principiul a două instanţe de judecată. Ordinară, metoda reformatore de atac a hotărîrilor de judecată, care are un efect de suspendare. Poate avea loc numai în cazul delictelor şi încălcărilor de drept. Pe delicte sunt supuse apelului toate cauzele, iar în cazul încălcărilor de lege, numai în cazul aplicării amenzilor pînă la o sumă stabilită, şi în cazul acţiunilor civile. Există două modalităţi de apel : de bază şi în întămpinare. Apelul se înaintează prin cerere proprie secretarului cancelariei de judecată, care a primit hotărîrea. Subiecţii de apel: 1) pe delicte – toţi participanţii; 2) pe încălcări de drept – nu poate declara apel numai partea civilă (pe întrebări legate de acţiunea civilă). Termenul de declarare a apelului este de 10 zile de la momentul emiterii hotărîrii. Dacă persoana nu a participat atunci, 10 zile de la momentul înştiinţării ei. Procurorul general pe lîngă curtea de apel poate face apel pe parcursul a două luni. Consecinţele apelului: - apelul are un efect de suspendare; - apelul are un efect devolutiv – cauza se transmite spre examinare instanţei superioere: a. instanţa ierarhic superioară este limitată de hotărîrea primei instanţă; b. la examinare instanţei superioere sunt transmise toate întrebările în limitele plingerii de apel; c. acţionează principiul neadmiterii întoarcerii la cel mai rău. Procedura privind apelul. Este o şedinţă de judecată obişnuită, întru totul repetată. În principiu instanţa de apel nu este obligată să audieze martorii audiaţi de prima instanţă. Hotărîrea dată de prima instanţă poate fi modificată, anulată, sau lăsată î vigoare. Subiecţii revizuirii procesului penal : ministru justiţiei, însuşi condamnatul. Ordinea de examinare : 1. demersul de revizuire se expediază comisiei pe lîngă Curtea de casare. 2. În palata pe dosarele penale pe lîngă Curtea de Casare se examinează şi se primeşte hotărîrea privind cauza concretă.

41

Tema: Procesul penal al Germaniei 1. 2. 3. 4.

Izvoarele dreptului procesual penal şi sistemul judiciar. Cercetarea prejudiciară. Cercetarea judecătorească. Cercetarea în ordine simplificată.

1. Izvoarele dreptului procesual penal şi sistemul judiciar. Pentru oricare ţară din sistemul de drept continental, inclusiv şi pentru Germania, este caracteristic sistemul de drept exprimat preponderent în acte normative. Pînă la ziua de azi sunt recunoscute în funcţiune legea privind procesul judiciar şi codul de procedură penală primite în 1877. Pentru o istorie mai bine de 100 de ani, conţinutul lor a fost schimbat şi au fost introduse multe schimbări. Legea privind sistemul judiciar funcţionează în redacţia din 9 mai 1975. CPP al RFG a suferit influenţa puternică a Codului lui Napoleon din 1808, dar în redacţia din 1987, ele prevede un sistem calitativ nou de efectuare a urmăririi penale.În afară de legislaţie, izvoare ale dreptului procesual penal în Germania sunt recunoscute hotărîrile Judecătoriei Constituţionale Federale şi a altor instituţii judecătoreşti. Practica judiciară, ca o formă de exprimare a dreptului, are importanţă şi la aplicarea legii, în deosebi în cazurile depistării neclarităţilor şi golurilor în legislaţie. Pentru înfăptuirea justiţiei pe dosarele penale, în sistemul judiciar al Germaniei se evidenţiază patru verigi. Prima verigă o constituie judecătoriile de circumscripţie. Judecătorul de circumscripţie personal examinează. 1)cazuri de învinuire particulară, 2) cazurile referitoare la delicte ( inclusiv în procedură simplificată), 3) la indicaţia procurorului – cazuri de infracţiuni, pedeapsa pentru care nu depăşeşte un an privaţiune de libertate. Cazurile referitoare la infracţiunile pentru care lege prevede privaţiune de libertate pînă la trei ani, se examinează de către judecata „şeffenilor” în componenţa cărora intră judecătorul de circumscripţie, sau do judecători şi doi şefeni. Toţi membrii judecăţii activează într-un colegiu unit fără delimitarea atribuţiilor. La cercetarea prealabilă judecătorul de circumscripţie îndeplineşte funcţiile judecătorului – anchetator, efectuînd unele acţiuni de urmărire penală, la fel soluţionează întrebările privind aplicarea măsurilor preventive. A doua verigă a sistemului judecătoresc le constituie Palatele penale ale judecătoriilor de landuri (pămîntului), care acţionează în calitate de judecătorii de prima instanţă şi instanţă de apel. În calitate de prima instanţă ele examinează toate cauzele, care nu sunt de competenţa judecătoriilor de circumscripţie sau judecătoriilor supreme ale landurilor (sancţiunea pentru care nu depăşeşte 3 ani privaţiune de libertate sau ne este legată cu internarea într-o instituţie psihiatrică). Cauzele de primă instanţă (m.m.3 ani) se examinează de către Curtea penală a judecăţii landurilor, în calitate de judecată a juraţilor, sau de către Curtea superioară a judecăţii landurilor. Curtea de juraţi constă din trei judecători şi doi şefeni, care acţionează în colegiu unit fără delimitarea împuternicirilor. Ea examinează cauzele referitoare la infracţiuni periculoase pentru viaţa şi sănătatea persoanei. Celelalte cauze se examinează de Curtea superioară pe cauzele penale. Ea la fel evoluează în calitate de instanţă de apel pentru judecata şefenilor, pentru sentinţele emise în judecata de circumscripţie. Apelurile la sentinţele judecătorilor de circumscripţie se examinează de curtea mică pe cauzele penale în componenţa preşedintelui şi doi şefeni.

42

A treia verigă a sistemului judiciar o constituie senatele pe cauzele penale, a judecătoriilor supreme a landurilor care îndeplinesc funcţii de primă instanţă, instanţă de apel şi de casare. În primă instanţă examinează cauzele de importanţă şi complicitate deosebită . Senatele pe cauze penale examinează apelurile şi recursurile asupra sentinţelor eliberate de instanţele ierarhic inferioare, dacă plîngerea nu este înaintată pe motive de încălcare a legilor federale. Sistemul judiciar este guvernat de Judecătoria Supremă, care este unica instituţie federală în sistemul de judecătorii. Judecătoria Supremă examinează recursurile asupra hotărîrilor emise de judecăţile pămîntului (landurilor) emise în urma examinărilor în calitate de judecătorii de primă instanţă, la fel şi asupra sentinţelor judecăţilor cu juraţi şi palatelor lărgite a landurilor (dacă ele nu sun supuse recursului în judecătoriile supreme). Judecătoria supremă la fel poate examina cauzele redeschise în urma stabilirii noilor circumstanţe. Din anul 1969, în competenţa lui nu intră examinarea cauzelor în calitate de judecată de prima instanţă. 2. Cercetarea prejudiciară. După cum s-a menţionat mai sus, procesul penal al Germaniei în mare măsură se aseamănă cu cel francez. Cu atît mai mult pînă in anul 1975, cercetarea prealabilă se petrecea după modelul francez, în formă de cercetare poliţienească, anchetă preliminară efectuată de judecătorul de instrucţie. Însă pentru o raţionalitate mai mare a cercetarea prealabilă a fost anulată în legătură cu dublarea acţiunilor săvîrşite de poliţie de către organele de procuratură. În prezent cercetarea este efectuată de către poliţie sub conducerea procurorului, iar judecătorul de instrucţie, ia parte la cercetare numai în roluri episodice, legate de primirea unor hotărîri importante şi legalizarea probelor. Conform CPP al Germaniei, obligativitatea efectuării cercetării prealabile este pe seama procurorului. Procuratura este organizată ca un sistem unic pe lîngă judecătoriile de toate nivelele. După pornirea urmăririi penale de către procuror, pe marea majoritate a dosarelor penale, urmărirea penală se efectuează de către poliţie. Funcţia procurorului se reduce la soluţionarea întrebării privind soarta de mai departe a dosarului: trimiterea la reanchetă, încetarea urmăririi penale sau transmiterea în judecată. Pe unele genuri de infracţiuni procurorul personale efectuează urmărirea penală, iar organele de poliţie sunt obligate să îndeplinească acţiunile procurorului privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală sau altor acţiuni. Cercetarea prealabilă efectuată de poliţie şi procuror nu are o reglementare detaliată a formei procesuale şi se efectuează în formă de investigaţii. Asemenea efectuare a cercetării prealabile este foarte asemănătoare cu măsurile de investigaţie. Cu atît mai mult, multe acţiuni publice de investigaţie operativă sunt reglementate de codul de procedură penală, care este în drept de a le aplica poliţia cu acordul judecăţii. Cercetarea poliţienească în mare măsură se efectuează în afara procesului penal. În legătură cu aceasta în teoria procesual penală a Germaniei se evidenţiază probaţiunea legală şi liberă. Cea legală este în stînsă legătură cu activitate judecătorească şi are o reglementare procesuală. Probaţiunea liberă este aplică în general de poliţie şi nu are o reglementare procesuală. Activitate poliţiei poartă un caracter de pregătirea probaţiunii judiciare. Ea este legată cu căutare izvoarelor de informaţie, care după acumularea lor procesuală, legalizare, pot deveni ca probe în dosar. Astfel în rezultatul activităţii poliţiei şi procurorului nu apar dovezi judiciare. Procesele verbale întocmite de poliţie, nu pot fi date citirii în şedinţele de judecată. Unul din metodele de legalizare a cercetării poliţieneşti serveşte interogarea poliţiştilor şi procurorilor în calitate de martori în dosar. În cazul necesităţii legalizării datelor cercetării prealabile, poliţia se adresează la judecata de instrucţie. Judecătorul – anchetator, funcţiile căruia le îndeplineşte judecătorul de instrucţie, la demersul procuraturii sau părţii apărării, efectuează acţiuni de urmărire penală separate. Cu toate acestea el nu ia dosarul în gestiune, şi nu poartă răspundere pentru rezultatele cercetării prealabile, adică rămîne independent faţă de funcţia de învinuire. Asemenea acţiuni de urmărire penală se efectuează în formă competitivă, cu participarea în şedinţă judiciară a reprezentaţilor părţilor. Procesele verbale întocmite în rezultatul acţiunilor de urmărire penală efectuate, au 43

importanţă probatorie şi pot fi folosite în cazul dezbaterilor judiciare. Spre exemplu, în cazul nerecunoaşterii vinovăţiei de către inculpat în tipul dezbaterilor judiciare, poate fi dat citirii procesul verbal al audierii judecătoreşti la cercetarea prealabilă, în care el a dat declaraţii de recunoaştere a faptei. Alte întrebări care se atribuie la funcţia de justiţie pe parcursul cercetării prealabile la fel sun de competenţa judecătorului anchetator. Pentru aplicarea unei măsuri privative de libertate, procurorul sau persoana cu funcţii de răspundere din cadrul poliţie se adresează judecătorului de instrucţie. Ultimul eliberează (sau refuză) un mandat scris cu privire la arestare în cazul prezenţei unei „bănuiri serioase”. Procesul penal german deosebeşte trei tipuri de bănuire : simplă (suficientă pentru pornirea urmăririi penale), suficientă (care generează o acţiune publică în judecată), şi serioasă (care generează arestarea bănuitului). Durata arestării preventive nu poate depăşi 6 luni, dar este posibilă şi prelungirea termenului de către Judecătoria supremă a landurilor. În cazuri de excepţie bănuitul poate fi arestat şi fără mandat de arestare, însă arestatul trebuie prezentat imediat în faţa judecătorului pentru sancţionare arestării. Jucătorul de instrucţie poate aplica o măsură preventivă mai blîndă la prezenţa temeiurilor. Înafară de aceasta , cel arestat în fazele prejudiciare are dreptul de a iniţia un demers în instanţa de judecată privind anularea mandatului de arest sau suspendarea executării lui. Astfel procedura de aplicare a măsurii preventive decurge într-o formă competitivă. În toate acţiune de urmărire penală efectuate de către judecătorul – anchetator, este în drept de a participa apărătorul. Apărătorul se implică în proces pînă la prima audiere a bănuitului. Bănuitului îi sunt explicate drepturile şi obligaţiile, la fel i se aduce la cunoştinţă în ce se bănuieşte , dreptul de a nu răspunde la întrebări şi dreptul la apărător. În Germania există Asociaţia federală a avocaţilor, care asigură asistenţa juridică gratuită sau cu reduceri pentru cei care nu au suficiente mijloace băneşti. În componenţa Asociaţiei federale a avocaţilor este inclus Colegiul avocaţilor pe lîngă judecătoriile federale şi supreme ale landurilor. Fiecare avocat î-şi organizează biroul său pe lîngă acea judecată unde practică activitatea. În reglementarea procesual penală a cercetării prealabile un loc important îl ocupă admisibilitatea probelor. În Germania există un şir de interdicţii a probaţiunii care se delimitează în doua grupe. La prima se atribuie interdicţia de a stabili anumite date faptice ( legate spre exemplu cu secretul de stat) şi folosirea unor anumite mijloace de informaţie (spre exemplu imunitatea martorului). A doua grupă o constituie interdicţiile aplicării în procesul penal a probelor dobîndite ilegal, spre exemplu a declaraţiilor bănuitului. Cu toate aceste interdicţia dată nu este o regulă strictă care duce la excluderea probelor dobîndite cu încălcarea formei procesuale. Probele sunt considerate inadmisibile, dacă ele dacă ele „substanţial” încalcă sfera de drept a învinuitului. Prezintă interes în practica procesual penală germană folosire în calitate de probe a datelor izvoarelor secrete a investigaţiei operative. Această folosire este posibilă prin două modalităţi: 1) prin audierea colaboratorului de poliţie despre faptul că lui îi este cunoscut din cuvintele agentului secret, care rămîne anonim pentru instanţă; 2) prin audierea agentului secret al poliţiei referitor la caz fără dezvăluirea identităţii lui participanţilor la proces. Se poate de evidenţiat că ambele aceste procedee nu sunt binevenite, deoarece primul din ele încalcă principiul nemijlocirii, iar al doilea principiul egalităţii părţilor. Prin aceasta se manifestă limitarea folosirii datelor agenţilor secreţi numai la anumite categorii de infracţiuni. După terminare cercetării prealabile, la prezenţa unei „bănuieli suficiente”, procurorul expediază cauza în instanţa de judecată. În procedura penală germană, procurorul este împuternicit cu dreptul de a refuza în trimiterea cauzei în judecată în anumite cazuri cînd învinuitului şi apropiaţilor săi le-au fost cauzate daune serioase în urma infracţiunii. 44

3. Cercetarea judecătorească. Cercetarea judecătorească pe cauzele penale în Germania este constituită de trimiterea în judecată a învinuitului, dezbaterile judiciare şi atacul sentinţelor. Transmiterea învinuitului în judecată se efectuează la şedinţa judiciară prealabilă. În teorie etapa dată se numeşte intermediară, sau de primire a hotărîrii pentru deschiderea şedinţei de judecată. Principala atribuţie constă în verificarea materialelor cercetării prealabile şi stabilirea unei bănuieli suficiente. La constatarea pozitivă a cestor circumstanţe, învinuitul se trimite în judecată. Dezbaterile judiciare sunt împărţite în două părţi: partea pregătitoare şi partea de bază. Partea de bază se delimitează în ancheta judiciară, dezbaterile părţilor, ultimul cuvînt al inculpatului, stabilirea şi pronunţarea sentinţei. Ordinea procesuală de desfăşurare a dezbaterilor judiciare în procesul penal german este similară cu cea a procesului penal francez, dar are unele particularităţi.  La pregătirea dezbaterilor judiciare, pînă la începerea anchetei judecătoreşti, pot fi efectuate cercetări, audieri a persoanelor şi experţilor, dacă prezentarea lor la şedinţă nu este posibilă. Aceste acţiuni procesuale se efectuează de judecători, la efectuarea lor participă părţile, iar procesele verbale în toate cazurile le sunt prezentate.  Ancheta judiciară se începe cu audierea inculpatului, care este considerată ca privilegiul lui de a prezenta judecăţii versiunea sa a infracţiunii incriminate, înainte de a fi prezentate celelalte dovezi.  Preşedintele şedinţei de judecată la fel are împuterniciri directorii foarte vaste, inclusiv de stabilire a adevărului. El începe cercetarea dovezilor după care propune inculpatului de a înainta observaţiile sale. Asemenea împuterniciri le au şi ceilalţi membri ai părţii apărării. Apărarea şi învinuirea au dreptul de a audia numai acei martori care au fost citaţi la demersul lor.  Penrtu neîndeplinire de către martor a obligaţiilor sale (refuzul de a face declaraţii), el poate fi supus arestului pe un termen de pînă la 6 luni de zile.  În cadrul dezbaterilor judiciare este obligatorie prezenţa procurorului. La fel în unele cazuri dezbaterile judiciare pot fi petrecute în lipsa inculpatului (procedura simplificată).  La rîndul său parte vătămată, participă în instanţă în trei calităţi : acuzator particular, coacuzator şi parte civilă. Dacă partea vătămată participă în calitate de acuzator particular şi procurorul nu s-a inclus în proces, învinuitul are dreptul pînă la dezbaterile părţilor de a intenta o acuzaţie în întimpinare. Ascultînd ultimul cuvînt al inculpatului, instanţa cîte odată fără a se retrage în camera de deliberări poate pronunţa sentinţa. Procesul penal al Germaniei cunoaşte 4 feluri de sentinţe: - sentinţă de acuzare; - sentinţă de achitare; - sentinţă de aplicare a măsurilor de securitate şi corecţie (internarea inculpatului într-o instituţie medicală), - sentinţă de încetare a procesului. Sentinţa este emisă şi semnată numai de judecători profesionali. În procesul penal al Germaniei se disting două forme de atac a sentinţelor care nu au intrat în vigoare: apelul şi revizuirea (casarea). De a depune apel asupra sentinţelor judecătoriilor de sector şi cel al „şeffenilor”, au dreptul reprezentanţii părţii apărării şi acuzării cu excepţia părţii civile. Este de menţionat cazul că deseori este folosit dreptul acuzatorului de a ataca sentinţa în folosul condamnatului. Acest fapt este o rămăşiţă a vechiul proces cînd procurorului î-i era atribuită funcţia de acuzare şi de control a legalităţii. În ordine de apel judecata de instanţa a doua petrece un proces de judecată nou în limitele indicate în cererea de apel. Dacă apelul este în favoare condamnatului, atunci acţionează regula „inadmisibilităţii aplicării unei pedepse mai grave”. Revizuirii sunt supuse sentinţele palatelor penale, a judecătoriilor de landuri, emise de primele instanţe şi de cele de apel, la fel sentinţele judecătoriilor de sector, care după lege nu pot 45

fi atacate prin apel. Cererea de revizuire se înaintează numai pe motive de încălcare a dreptului de proprietate şi cel procesual penal. CPP al Germaniei stabileşte temeiuri de revizuire absolute, care în toate cazurile duc la reexaminarea procesului penal. Cererea de revizuire trebuie înaintată în termen de 7 zile de la momentul aducerii la cunoştinţă a sentinţei. Înaintarea la timp a cererii de revizuire duce la suspendarea intrării în vigoare a sentinţei referitor la partea atacată. Pentru reexaminarea sentinţelor intrate în vigoare în procesul penal al Germaniei, la fel există institutul reluării procedurii în cazul sentinţei definitive. Părţile sunt în drept de a înainta un demers cu privire la revederea sentinţei. Ca temei de revizuire a procesului pot servi noi circumstanţe apărute în cazul dat, care evident arată ilegalitate sentinţei, însă revizuirea procesului depinde de părerea instanţei superioare. 4. Cercetarea în ordine simplificată. Una din caracteristicile esenţiale ale procesului penal german, este faptul examinării pe larg a cauzelor penale în ordine simplificată., care se răsfrînge în general asupra a 70% din numărul total de cauze penale. Procedura în ordine simplificată poartă denumirea de „ordin de pedeapsă”. Ea se înfăptuieşte de judecătorul de circumscripţie asupra infracţiunilor neînsemnate (încălcări penale), pedeapsa pentru care nu depăşeşte trei luni privaţiune de libertate. Procurorul în baza materialelor cercetării penale sau poliţia se adresează la judecătorul de circumscripţie cu proiectul ordinului de pedeapsă. Judecătorul de circumscripţie în formă scrisă, în lipsa învinuitului primeşte una din următoarele decizii: respinge demersul în legătură cu neconfirmarea bănuielii suficiente; numeşte şedinţă judiciară, sau imediat emite ordinul de pedeapsă. Ordinul de pedeapsă capătă statului de sentinţă şi intră în vigoare, dacă acuzatul în termen de 7 zile nu a înaintat obiecţiile sale după luarea de cunoştinţă cu el. În caz contrar se numeşte o şedinţă judiciară în ordine generală. Astfel, procedura în cazul ordinului de condamnare se apropie după conţinut cu aplicarea unei sancţiuni administrative. Însă acordarea dreptului învinuitului de a fi de acord şi de a nu fi deacord cu ordinul de condamnare, oferă procesului un conţinut contradictoriu, egalînd în drepturi partea acuzării şi învinuitul.

46

Acte normative şi bibliografie recomandată: 1. Codul de procedură penală al Republicii Moldova N 122-XV din 14.03.2003 2. Antoniu Gh., Zaharia N., Volonciu N., Dicţionar de procedură penală, Bucureşti, 1988. 3. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1987 4. Osoianu T., Orîndaş V., Procedura penală (parte generală)/curs universitar, Chişinău, 2004. 5. Osoianu T., Desăvârşirea reglementării actelor de urmărire penală în procesul penal al Republicii Moldova Chişinău, 2000. 6. Volonciu N., Tratat de procedură penală (partea specială), vol.I, Bucureşti, 1986. 7. Белкин А.Р., Теория доказывания, Moscova, 1999. 8. Давлетов А.А., Основы уголовно-процессуального познания, Sverdlovsc, 1991 9. Доля Е.А., Использование в доказывании результатов оперативно-розыскной деятельности, Moscova, 1996. 10. Лупинская П.А., Уголовно-процессуальное право, учебник, Moscova, 1997. 11. Шейфер С.А., Собирание доказательств в советском уголовном процессе, Saratov, 1986. 12. Мешков В.М., Попов В.Л., Оперативно-розыскная тактика и особенности легализации полученной информации в ходе предварительного следствия, Учебнопрактческое пособие, Moscova, 1999. 13. Петрухин И.Л., Уголовный процесс, учебник, Moscova, 2001. 14. Рыжаков А.П., Следственные действия и иные способы собирания доказательств, Moscova, 1997. 15. Боботов С.В. Правосудие во Франции. М., 1994. 16. Головко Л.В. Дознание и предварительное следствие в уголовном процессе Франции. М., 1995. 17. Ламбер Ж.-М. Маленький судья. М., 1990. 18. Решетников Ф. М. Правовые системы стран мира. Справочник. – М., 1993 г. 19. Судебные системы западных государств / под ред. В. А. Туманова. –М., 1991 г.

47