Curs Criminologie[1]

CRIMINOLOGIE CURS I.D.

LECTOR.UNIV. SERGIU BOGDAN

1

CAPITOLUL I

Noţiuni generale despre criminologie 1. Ce importanţă are studiul criminologiei.

Parafrazându-l pe H. Petit, care caracteriza spiritul francez, la fel se poate spune şi despre criminologie care, la fel ca şi Descartes, caută ceea ce s-ar putea găsi, deoarece comportamentul infracţional ar trebui să poată fi explicat din moment ce poate fi constatat, şi în acelaşi timp, la fel ca şi Pascal, ea nu poate să găsească ceea ce caută, deoarece nimeni nu a reuşit să dezlege în întregime cauzele unui anumit comportament criminal. Dacă în ceea ce priveşte metodele de cercetare specifice criminologiei există o mare dezbatere, cu siguranţă, importanţa criminologiei este relevată mai ales de obiectul ei de cercetare şi anume comportamentul infracţional. Preocupări pentru a răspunde la întrebarea „de ce comit oamenii infracţiunii” au existat încă din timpul primelor structuri sociale, iar răspunsurile date la această întrebare au influenţat soluţiile propuse pentru înlăturarea comportamentului antisocial. Principial, lucrurile stau la fel şi astăzi, diferenţa constând în diferenţa cantitativă şi calitativă de informaţii pe care o poate utiliza astăzi cercetarea criminologică. Ori de câte ori auzim despre comiterea unei infracţiuni, ne punem întrebarea ce anume l-a determinat pe acel om să se poarte în acest fel, încercând fiecare dintre noi să dăm un anumit răspuns, mai mult sau mai puţin veridic. Cei care încearcă să facă o analiză completă şi complexă a respectivului fapt întreprind o cercetare criminologică. Următoarea întrebare care ne vine în minte este dacă acel fapt ar fi putut fi prevenit. La fel, fiecare dintre noi putem propune un răspuns, însă răspunsul cât mai aproape de adevăr la această întrebare relevă în realitate importanţa criminologiei. Răspunsul la această întrebare influenţează procesul de elaborare al legilor, noţiunea de infracţiune şi evident reacţia provocată de comiterea unei infracţiuni. Dacă în dreptul penal reacţia la comiterea unei infracţiuni constă în aplicarea unei anumite sancţiuni, criminologia are libertatea de a propune atât soluţii de ordin juridic (pedepse mai grele sau dimpotrivă mai puţin grele, sancţiuni alternative, etc.) dar şi soluţii de ordin empiric, ce ţin de exemplu de luminarea străzilor în cartierele rău

2

famate, patrularea străzilor de jandarmi, sau învăţarea victimei cum să reacţioneze în faţa unui pericol potenţial de această natură. Întrebările fundamentale ale criminologiei sunt : Este posibil de a studia de o manieră ştiinţifică infractorul şi infracţiunea? Dacă răspunsul este da, atunci s-ar putea ajunge la generalizări, principii sau legi cu valoare de predicţie? Răspunsurile la această întrebare au atins ambele extreme. MM. Michel spunea că : ” O ştiinţă empirică a criminologiei este actualmente imposibilă pentru că nu există psihologie sau sociologie empirică, iar cercetarea criminologică este o încercare de a realiza imposibilul”. Aceeaşi idee a fost susţinută şi de M. Adler care a susţinut că” Indeterminarea comportamentului uman face imposibilă elaborarea unui adevăr ştiinţific.” Foarte optimist G. Mead a susţinut că : „Postulatul fundamental al ştiinţei este că lumea este aptă de a fi cunoscută, iar dacă e aşa trebuie să existe o raţiune în toate”.

Chiar dacă rezultatele obţinute au un caracter de probabilitate această

trăsătură a cercetării ştiinţifice este valabilă pentru orice domeniu. Orice lege ştiinţifică trebuie considerată ca o afirmaţie temporară deoarece, odată cu dezvoltarea cunoaşterii, aceste legi, care păreau imuabile, trebuie actualizate sau chiar modificate. De aceea demersul cercetării criminologice are o semnificaţie particulară, iar concluziile trase trebuie doar considerate ca fiind afirmaţii adevărate dar temporare. Se spune despre criminologie că este un barometru socio-moral al colectivităţii. Măsura în care societatea îi tratează pe cei provizoriu excluşi din rândul ei simbolizează nivelul de civilizaţie.

2. Sfera conceptului de criminologie.

Iniţial cercetarea criminologică era marcată de întrebarea fundamentală de ce, şi de aceea primele demersuri în cercetarea fenomenului criminal aveau un caracter preponderent etiologic sau cauzal. Răspunsul care se căuta era de tipul următor: oamenii comit infracţiuni pentru că au un anumit aspect psihic( explicaţiile pozitiviste), pentru că trăiesc într-un anumit mediu social( explicaţii sociologice) sau pentru că au o anumită structură psihică (explicaţii psihologice). O astfel de abordarea a dus la apariţia criminologiei etiologice, care a avut ca principale direcţii : şcoli de inspiraţie biologică , şcoli de inspiraţie sociologică şi şcoli de inspiraţie psihologică.

3

Nemulţumiţi de răspunsurile pe care le-au primit dintr-o perspectivă cauzală, criminologii au mutat centru de interes de pe cauze preferând o analiză în dinamica fenomenului. Astfel în anii 50 ai secolului trecut a apărut analiza „procesului de trecere la act” când ceea ce conta în opinia acestor criminologi era contextul cauzal al producerii fenomenului infracţional de tipul „omul nepotrivit la locul nepotrivit”. Această abordare a fost numită criminologia dinamică sau a trecerii la act. În general, s-a considerat că infractorul are în anumite circumstanţe o imunitate scăzută la tentaţiile actului infracţional, şi de aceea dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de ordin intern sau extern, el va trece la comiterea acţiunii. În anii 60 – 70 ai secolului trecut s-a încercat o altă abordare şi anume s-a susţinut că nu există nici o diferenţă între un comportament infracţional şi unul licit decât din perspectivă normativă, adică a reacţiei sociale pe care o determină un anumit comportament. S-a creat aşa numita criminologie a reacţiei sociale, care nu pleacă de la premisa că sancţiunea este consecinţa comportamentului infracţional, ci răstoarnă acest raţionament, în sensul că tipul de reacţie al societăţii la un anumit comportament al individului este ceea ce creează criminalitatea. Nu interesează de ce un pieton traversează pe culoarea roşie a semaforului, ci contează doar dacă fapta lui este incriminată sau nu. Dacă legiuitorul incriminează astfel de fapte, înseamnă că a creat criminalitate. Dimpotrivă, dacă nu ar exista legi penale nu ar exista criminalitate. Acţiunea infracţională este diferită de acţiunea umană doar prin reacţia socială pe care o declanşează prima. Reprezentativă pentru această abordarea ar fi teoria etichetării. Într-o altă abordare, s-a considerat că analiza doar a autorului şi a faptei sale a fi incompletă dacă victimei nu i se acordă o importanţă măcar egală. Astfel a apărut victimologia sau criminologia victimologică. Criminologia restaurativă pleacă de la premisa că este mult mai important, decât a încerca să explicăm cauzele sau condiţiile unui fenomen infracţional, să ne concentrăm asupra consecinţelor comportamentului infracţional sau mai precis asupra înlăturării consecinţelor negative ale unui comportament infracţional. Să încercăm să repunem lucrurile în situaţia anterioară comiterii faptei (de exemplu despăgubirea victimei de către stat , centre de primire a victimelor violenţei în familie, centre de dezintoxicare, sancţiuni alternative şi sancţiuni mult mai adaptate tipului de comportament infracţional). Crima apare ca o defecţiune a sistemului social şi nu e atât de important să-i afli cauza, dar este capital să remediezi defecţiunea.

4

Fiecare comportament infracţional are trei aspecte importante: făptuitorul, fapta sa şi victima faptei sale. Criminologia etiologică era concentrată să găsească cauzele comportamentului infracţional până la momentul comiterii faptei, criminologia dinamică include în procesul de analiză şi contextul spaţial şi temporal în care se comite fapta, iar criminologia restaurativă propune soluţii restaurative pentru consecinţele infracţiunii, fără a conta extrem de mult care a fost cauza sau care a fost contextul comportamentului infracţional. Criminologia reacţiei sociale, nu consideră că există vreo diferenţă de fond între comportamentul licit şi cel ilicit. Criminologia restaurativă se concentrează pe înlăturarea pentru viitor a consecinţelor comportamentului infracţional. Abordarea restaurativă poate fi şi consecinţa eşecului explicării comportamentului infracţional şi mai ales nevoia unei soluţii mai practice chiar dacă are o doză mai mare de empirism. 3. Definiţia criminologiei şi ramurile criminologiei

În materie de definiţii a criminologiei există o abundenţă de posibilităţi de definire, plecând de la abordarea foarte generoasă a lui Ferri care susţinea că criminologia este suma tuturor ştiinţelor penale , incluzând chiar şi dreptul penal, care nu ar fi decât capitolul juridic al acestei ştiinţe. La polul opus se află susţinătorii ideii că criminologia este total distinctă de dreptul penal, fiind o ştiinţă pur teoretică care se ocupă doar de sistematizarea datelor cu privire la factorii şi mecanismul delincvenţei. În criminologie se spune că există atâtea definiţii ale criminologiei câţi criminologi sunt. Din buchetul de definiţii existent o vom prefera pe cea a lui R. Gassin care susţinea că criminologia este „ştiinţa care studiază factorii şi procesul de realizare a conduitei infracţionale şi care determină, plecând de la factorii şi procesul infracţional, cele mai bune mijloace de luptă pentru a stăpâni sau pe cât posibil să reducă răul social cauzat de infracţiune.” Preferăm această definiţie deoarece ea cuprinde atât dimensiunea teoretică a criminologie, mai precis studiul cauzelor şi procesului actului infracţional, cât şi dimensiunea ei practică, adică elaborarea mijloacelor de stăpânire a fenomenului infracţional. Mijloacele pot avea atât o faţadă juridică, (noi texte de incriminare, noi sancţiuni penale, etc.), cât şi o faţadă empirică ( studiul factorilor victimogeni, sfaturi pentru a reduce posibilitatea de a fi victima unei infracţiuni, etc.). 5

Nu vom încerca să analizăm în ce măsură unele din ramurile criminologiei îşi justifică sau nu existenţa, limitându-ne doar la a le face cunoscute. Criminologia generală

este acea ramură a criminologiei, care studiază

fenomenul criminalităţii în ansamblul său, crima, criminalul, cauze ale criminalităţii, soluţii de combatere a criminalităţii, fiind principala ramură a criminologie dar şi o ramură de sinteză. În general în facultăţile de drept se studiază criminologia generală. Criminologia teoretică este acea ramură a criminologiei care studiază teoretic şi mai puţin aplicativ explicarea acţiunii infracţionale. Criminologia specială se ocupă cu studiul unor părţi sau sectoare de criminalitate( criminalitatea minorilor, crima organizată etc). Criminologia clinică este o ramură de ştiinţă aplicativă, asemănătoare cu medicina clinică, având misiunea de a efectua examene complexe ale unui singur criminal, în urma căruia pune un diagnostic privind cauza comiterii infracţiunii şi apoi face o estimare asupra conduitei viitoare a criminalului respectiv. Criminologia aplicată este acea ramură care se ocupă în principal de studiul ştiinţific al mijloacelor de luptă contra delincvenţei ( mijloace juridice sau empirice) Criminologia etiologică este acea ramură a criminologiei care se ocupă de studierea cauzelor, condiţiilor sau factorilor care determină sau care favorizează fenomenul criminal( explicaţii biologice, sociologice, psihologice sau multifactoriale). Criminologia dinamică este acea ramură a criminologiei teoretice care se ocupă cu studierea fenomenului criminal din punctul de vedere al mecanismelor şi proceselor care însoţesc trecerea la actul criminal. Criminologia empirică este acea ramură a criminologiei care foloseşte metoda empirică de cercetare a fenomenului infracţional, fără a se lăsa influenţată de teoriile criminologice ale comportamentului infracţional în general. Ea studiază faptul, ceea ce este, nu ceea ce ar putea să fie( de exemplu costată că într-un anumit loc este o problemă legată de consumul de droguri şi atunci analizează fenomenul faptic şi propune soluţii fără a se lăsa influenţată de teoriile criminologice care ar explica acel comportament). Criminologia restaurativă este acea ramură a criminologie în care victima devine un actor important şi care se concentrează pe repunerea lucrurilor în situaţia anterioară comiterii infracţiunii, în măsura în care mai este posibil, atât în ceea ce-l priveşte pe autor cât şi pe victimă( medierea între autor şi victimă, sancţiuni alternative, etc). 6

4. Obiectul de cercetare criminologică.

Plecând de la definiţia de mai sus vom explicita obiectul cercetării criminologice.

A. Cunoaşterea acţiunii umane. În primul rând cercetarea criminologică se ocupă de studiul infracţiunii, ca şi concept general, dezbrăcată de dimensiune sa formală specifică dreptului penal, unde orice definiţie a infracţiunii începe cu fraza „…este o faptă prevăzută de legea penală…”, aceasta fiind dimensiunea formală a infracţiunii. Într-o abordare criminologică infracţiunea este o conduită umană voluntară specifică care vizează atingerea unor scopuri de natură diversă prin folosirea violenţei sau a înşelăciunii. Criminologia nu studiază victimele unor catastrofe naturale sau a oricărui fenomen care are consecinţă păgubitoare, dacă nu sunt determinate de comportamentul uman. Acest comportament mai trebuie să fie unul voluntar, faptele umane involuntare nu pot fi în nici o măsură controlate fiind absurd să se studieze înlăturarea efectelor lor. Conceptul de act voluntar cuprinde atât faptele intenţionate cât şi din culpă, atât comportamentele comisive cât şi cele omisive. Particularitatea comportamentului infracţional faţă de orice altă acţiune voluntară umană nu este reprezentată de scopul urmărit de către infractor, ci de mijloacele de realizare a acestor scopuri şi anume atingerea anumitor scopuri prin violenţa şi înşelăciunea, înţelese în sens foarte larg. Prin comiterea unei tâlhării autorul doreşte să dobândească un anumit lucru al altuia, ceea ce nu este antisocial, deoarece acest bun poate fi cumpărat de la proprietarul ei sau poate fi moştenit, însă când dobândirea bunului altuia se realizează prin violenţa fapta devine infracţiune. În caz de abuz de încredere faptul de a păstra un bun al altuia nu este antisocial, acest bun putând fi dobândit în diverse modalităţi licite, dacă însă deţinătorul bunului vinde bunul unei alte persoane, înşelând încrederea proprietarului bunului, fapta capătă un caracter infracţional. Criminologia studiază infracţiunea nu doar ca fenomen individual (crima) ci studiază crima şi ca fenomen colectiv(criminalitatea). Devianţa nu este sinonimă cu criminalitatea, fiind un concept sociologic mult mai larg, cuprinzând orice comportament diferit de statistica culturală a populaţiei, comportament diferit de al 7

majorităţii membrilor şi care riscă să provoace, din cauza acestei diferenţe, reacţii ostile. Când un individ cu comportament deviant foloseşte ca mijloace de atingere a anumitor scopuri violenţa sau înşelăciunea atunci acesta devine infractor iar reacţia ostilă se concretizează în sancţiune penală. Criteriul normativ este principalul element de diferenţiere între devianţă şi criminalitate dar nu şi singurul, existând situaţii când o anumită conduită este considerată infracţiune, deşi ea nu leza în nici un fel societate ( vânzarea unei bijuterii de aur, era incriminată de art. 37 din Dec. nr. 315/1969). Situaţia inversă adică existenţa unui comportament antisocial care încă nu este calificat ca infracţiune în sens formal, nu împiedică în nici un fel criminologii să studieze acel fenomen şi să propună incriminare sau neincriminarea sa. Conduitele ce ţin de fraude informatice sau de manipulări genetice au fost cercetate din punct de vedere criminologic înainte ca acestea să devină infracţiuni şi în sens formal. Legiuitorul penal decide incriminarea unui comportament criminal urmare a unui studiu criminologic asupra fenomenului respectiv. Criminalitatea poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii. a. În funcţie de gradul de cunoaştere a criminalităţii există: - criminalitatea reală, care cuprinde toate infracţiunile comise într-un anumit spaţiu şi într-un anumit interval de timp, şi care nu este influenţată de gradul de descoperire sau de cunoaşterea fenomenului infracţional; - criminalitatea aparentă, care cuprinde toate infracţiunile care sunt descoperite fie de autorităţi, fie de orice altă persoană decât infractorul, fiind lipsit de importanţă dacă cel care descoperă infracţiunea şi sesizează autorităţile judiciare. - criminalitatea judiciară, care cuprinde toate infracţiunile care au ajuns în orice mod la cunoştinţa autorităţilor, indiferent dacă infractorul a fost prins , a fost condamnat sau procesul a încetat din cauza unor motive procesuale ( prescripiţie, amnistie etc). - criminalitatea legală, care cuprinde toate infracţiunile pentru care autorii lor au fost sancţionaţi penal, indiferent dacă e vorba de o pedeapsă sau măsură educativă. În doctrina criminologică majoritară, criminalitatea judiciară este un concept care este inclus în categoria criminalităţii aparente, însă am preferat să facem această distincţie între ceea ce nu s-a descoperit a fi comis şi ceea ce s-a descoperit dar pentru care nu au fost sesizate autorităţile, deoarece numărul acestor ultime infracţiuni ar putea fi cunoscut printr-o mai buna politică de comunicare între individ şi organele

8

judiciare. Cu cât încrederea cetăţenilor în organele judiciare este mai mare cu atât cifra infracţiunilor descoperite de ei şi nedenunţate autorităţilor va fi mai mică. Diferenţa între criminalitatea reală şi cea aparentă va evidenţia cifra neagră a criminalităţii, adică acele infracţiuni care nu vor ajunge niciodată la cunoştinţa autorităţilor. Cu cât cifra neagră va fi mai mică cu atât mai eficientă va fi activitatea organelor judiciare. Este de dorit ca politicile penale să se facă, nu în funcţie de criminalitatea legală sau judiciară, ci raportate la criminalitatea reală, existând tehnici de evaluare a acestei criminalităţi cu o precizie acceptabilă. b. În funcţie de sexul infractorului există criminalitate masculină şi criminalitate feminină, fiecare prezentând anumite particularităţi.

c. În funcţie de vârsta infractorilor există

criminalitate a minorilor şi

criminalitate a majorilor. d. În funcţie de locul comiterii există criminalitate urbană şi criminalitate rurală; sau criminalitate zonală, criminalitate naţională sau criminalitate internaţională.

e. În funcţie de statutul social al infractorilor se poate face o diferenţă între criminalitatea oamenilor obişnuiţi şi criminalitatea gulerelor albe.

f. În funcţie de gradul de organizarea al infractorilor există criminalitate neorganizată şi criminalitate organizată.

g. În funcţie de gravitatea infracţiunilor există o criminalitate gravă, una mijlocie şi criminalitate uşoară. Criteriul în funcţie de care se stabileşte gravitate infracţiunii fiind de obicei gravitatea sancţiunii aplicabile pentru fapta respectivă. De exemplu sancţiuni de peste 10 ani închisoare, sunt considerate a fi fapte grave, între 5 şi 10 ani închisoare sunt considerate fapte de gravitate medie, şi fapte sancţionate cu închisoare sub 5 ani sau amendă sunt considerate fapte uşoare.

h. În funcţie de valorile sociale lezate se poate face o clasificare a infracţiunilor raportată la toate titlurile din codul penal precum şi la textele de 9

incriminare din legile speciale. Vom enunţa doar acele valori sociale care sunt mai frecvent lezate sau care au o rezonanţă deosebită. Criminalitatea contra patrimoniului ocupă locul central ca număr de infracţiuni, fiind la o distanţă considerabilă de oricare altă categorie de criminalitate. Pe locul doi ca număr dar pe primul loc ca şi gravitate există criminalitatea contra persoanei. Mai pot fi amintite ca şi tipuri de criminalitate în funcţie de valoarea socială lezată: criminalitatea economică, criminalitatea legată de corupţie, criminalitatea legată de traficul şi consumul de droguri, criminalitatea rutieră. B. Mijloacele de luptă împotriva crimei şi a criminalităţii. În al doilea rând, obiectul de cercetare al criminologiei se referă şi la mijloacele de luptă pentru stăpânirea şi diminuarea fenomenului infracţional. Am fi tentaţi să spunem că trebuie găsite mijloacele de înlăturare a fenomenului infracţional. Credem că este mai potrivită prima sintagmă deoarece comportamentul infracţional nu va putea fi niciodată înlăturat, acesta fiind o dimensiune a conduitei umane. Va putea fi stăpânit, va putea fi redus, dar niciodată înlăturat. La fel cum medicina nu va putea niciodată să înlăture apariţia unor boli, ci doar să le trateze în măsura în care dispune de mijloacele necesare, la fel şi criminologia va trebui doar să controleze acest fenomen pentru că înlăturarea lui este iluzorie. Mijloacele de luptă pot fi clasificate în a. mijloace juridice: de drept penal ( de exemplu legiuitorul decide incriminarea sau modificarea sancţiunii penale a unui anumit comportament, etc.); sau de drept în general (legiuitorul reglementează dreptul victimelor infracţiunilor de a fi despăgubite de stat, reducerea fiscalităţii, etc). b. mijloace empirice. De exemplu dotarea corespunzătoare a poliţiei şi a celorlalte organe care asigură protecţia împotriva infracţionalităţii. Politici de prevenire a consumului şi traficului de droguri în şcoli şi universităţi, sau programe de educaţie rutieră pentru copii.

10

5. Distincţia dintre criminologie şi alte ştiinţe juridice sau nejuridice a. Distincţia dintre criminologie şi dreptul penal

Criminologia porneşte de la

unele concepte de drept penal ( infracţiune,

pedeapsă), dar spre deosebire de dreptul penal ea nu are un caracter normativ. Ea analizează fenomenul criminal ca realitate individuală şi socială şi nu doar ca fenomen juridic. Juridismul este calea practică prin care unele concluzii criminologice pot fi aplicate în societate. De exemplu printr-o cercetare criminologică se constată că a apărut în societate un fenomen negativ nou ( de exemplu fenomenul terorist actual), în acest caz criminologii vor decide care este cea mai bună metodă de a stăpâni fenomenul respectiv şi propun un set de măsuri ( legislaţie specială în domeniu, sau noi texte de incriminare, sau modificarea procedurii penale etc). Modificarea concretă a cadrului normativ este apanajul penaliştilor, care transformă soluţiile teoretice în soluţii concrete, pe care le şi aplică practic. Studiul eficienţei unui anumit cadru normativ penal este tot un demers criminologic (de exemplu se constată că agravarea sancţiunilor pentru anumite fapte în loc să diminueze, dimpotrivă îl accentuează sau cel puţin nu are vreo influenţă semnificativă asupra fenomenului). b. Distincţia dintre criminologie şi criminalistică Criminalistica cuprinde ansamblul metodelor şi tehnicilor utilizate pentru stabilirea faptelor şi dovedirea vinovăţiei infractorilor, cuprinzând medicina legală, balistica, etc. Criminalistică nu are o legătură directă cu criminologia pentru că ea are un scop exclusiv probator al faptelor, ţinând mai mult de desfăşurarea procesului penal, pe când criminologia are ca obiectiv explicarea acţiunii criminale. Cu toate acestea pot fi evidenţiate anumite legături în sensul că informaţiile oferite de criminalistică cu privire la modul de comitere a unor fapte, pot fi folosite de criminologi în elaborare explicaţiilor actului infracţional. Şi reciproca este valabilă, în sensul că cercetările criminologice pot ajuta criminaliştii la perfecţionarea metodelor de identificare a infractorului.

11

c. Distincţia dintre criminologie şi sociologia devianţei Devianţa din punct de vedere sociologic se referă la orice conduită socială şi la orice act social, care sunt diferite de comportamentele şi acţiunile generale ale membrilor unei societăţi şi care riscă, prin această diferenţă, să provoace reacţii ostile sau sancţiuni din partea colectivităţii. Criminologia din acest punct de vedere are o sferă mai restrânsă decât sociologia devianţei, deoarece studiază în principal devianţa criminală comisă cu vinovăţie , pe când sociologia devianţei studiază orice comportament deviant, cu sau fără semnificaţie penală. Criminologia studiază infracţiunea şi din perspectivă psihologică sau biologică, nefiind limitată la o abordare sociologică a criminalităţii.

6.Tehnici de cercetare criminologică

Pentru a putea fi explorat un anumit fenomen acesta trebuie cunoscut atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Pentru a se realiza acest demers criminologia a împrumutat mai multe metode de evaluare a fenomenului infracţional. Prin tehnici de cercetare criminologică vom înţelege ansamblul de procedee concrete care permit colectarea de o manieră organizată a informaţiilor referitoare la fenomenul infracţional. Măsurarea criminalităţii se face tradiţional prin intermediul statisticilor criminalităţii. Acestea pot să fie statistici publice sau private; naţionale sau internaţionale; poliţieneşti, judiciare sau penitenciare. Cu toate acestea, toată lumea este de acord că statisticile tradiţionale au şi neajunsuri majore. În primul rând sunt suspectate de a fi inexacte, sursele acestor inexactităţi pot să fie erori involuntare cu referire la culegerea datelor sau prelucrarea lor, faptul că sunt făcute în momente inoportune pentru cunoaşterea exactă a fenomenului sau chiar faptul că uneori sunt modificate în mod deliberat. Din acest motiv cercetare criminologică a făcut apel la metode de cercetare noi. Anchetele de autoconfesiune se realizează prin chestionarea unui grup reprezentativ din ansamblul populaţiei cu privire la faptul dacă individul respectiv a comis infracţiuni şi ce fel de infracţiuni. Prezintă marele avantaj al anonimatului şi al sursei directe de informaţiei, însă prezintă neajunsul major că aceste mărturisiri pot fi suspectate de subiectivism. 12

Anchetele de victimizare constau în chestionarea unui grup de persoane reprezentativ asupra faptului dacă au fost victima vreunei infracţiuni şi care anume a fost aceea. Avantajul utilizării anchetelor de victimizare constă în faptul că pot releva şi acele infracţiuni care nu au fost avute în vedere de statisticile judiciare sau poliţieneşti, şi pot scoate la lumină eficienţa sistemului poliţienesc prin prisma diferenţelor care se semnalează între statisticile poliţiei şi datele ce rezultă dintr-o anchetă de victimizare. Prezintă şi neajunsuri deoarece aceste anchete nu pot să releve şi infracţionalitatea al cărei subiect pasiv este statul. De asemenea există şi riscul unor erori de memorie sau de exagerare a fenomenului de către persoane care au crezut că au fost victimele unor infracţiuni. Evaluarea costului crimei constă în evaluarea criminalităţii plecând de la costul economic al infracţiunii şi presupune estimarea monetară a prejudiciilor şi a costului combaterii şi prevenirii ei. Dezavantajul ei major este că nu ia în calcul decât prejudiciile materiale nu şi pe cele morale. Mai mult decât atât la infracţiunile de pericol abstract nu se poate face o evaluare credibila a costului lor. Sondarea sentimentului de insecuritate constă în efectuare unor sondaje de opinie periodice. Cuantificarea infracţionalităţii se face plecând de la sentimentul de insecuritate al publicului. Poate să-i fie obiectat acestei tehnici faptul că apelarea la sentimentul de insecuritate este foarte nesigură, fiind influenţată de parametri care nu au legătură cu fenomenul infracţional ( manipularea mediatică, independenţa media, teama de crimă sau preocupare pentru sentimentul infracţional). Cercetarea criminologică utilizează şi tehnici sociologice ( observaţia spontană sau organizată, chestionarea, interviul, etc.), tehnici de cercetare psihologică ( testele psihologice, psihanaliza etc. ), tehnici istorice de evaluare ( criminalitatea într-o anumită perioadă istorică), tehnici comparatiste ( analizarea criminalităţii prin compararea cu datele din alte ţări) sau chiar investigaţii medicale ( psihiatrice, neurologice, antropometrice, genetice). La nivelul microcriminalităţii se mai utilizează şi studiul biografiilor criminale sau studiile de urmările. Toate tehnicile de cunoaştere a criminalităţii vizează stabilirea volumului acesteia, a structurii acesteia, a evoluţiei în timp şi a evoluţiei în spaţiu.

13

CAPITOLUL II Cesare Beccaria 1. Apariţia cărţii şi ecoul european Tratatul “Despre infracţiuni şi pedepse” a fost scris de Cesare Beccaria în doar câteva luni (martie 1763 - ianuarie 1764) şi a avut un succes imediat atât în faţa susţinătorilor săi cât şi în faţa contestatarilor cărţii. Prima ediţie a fost publicată anonim în 1964 şi a fost considerată, de criticii săi, ca fiind opera unui răzvrătit împotriva suveranului şi împotriva biserici, lucru pe care Beccaria l-a dezminţit ulterior, în prefaţa din a treia ediţie( 1765). Naşterea operei a fost favorizată de solidaritatea prietenilor şi de participarea lor susţinută. Secondat cu entuziasm şi stimulat de Pietro şi Alexandro Verri, scria o mulţime de idei pe bucăţi de hârtie. Scenariul era acelaşi : după prânz mergeau la plimbare, vorbeau despre erorile jurisprudenţei penale, intrau în dispute, în probleme, şi seara Beccaria scria. Tratatul nu a fost scris de un cercetător izolat, ci de o inteligenţă tânără şi dinamică, carte ce poartă amprenta inconfundabilă a personalităţii autorului său. În cercurile intelectuale de la Paris opera a devenit foarte repede celebră. Diderot i-a adresat laude, iar Voltaire

a citit cartea cu entuziasm şi a scris un

Comentariu despre tratatul infracţiunilor şi pedepselor. La sfârşitul lui 1766 abatele Andre Morellet (1727-1819) , a publicat prima traducere a cărţii, Tratat despre infracţiuni şi pedepse, tradus din italiană după cea de-a treia ediţie ... Autorul traducerii a riscat şi o îndrăzneaţă operaţiune editorială şi a amestecat după criterii personale de coerenţă ordinea capitolelor. Versiunea lui Morellet (şi proza traducătorului simplifica, chiar cu preţul de a altera complexa structură a pasajelor cele mai grele) a contribuit la mărirea difuzării tratatului. O traducere în engleză s-a făcut în 1767, apoi au urmat versiunile în germană, olandeză, spaniolă. Astfel ideile cărţii au pătruns în noile legislaţii introduse în Europa, iar ecoul lor s-a prelungit în discuţiile Adunării Naţionale din timpul revoluţiei franceze. Ecaterina II, l-a invitat pe filosoful milanez la Petersburg, ca să conducă reforma codului penal rus, dar Beccaria a refuzat oferta. Beccaria a fost de acord

şi cu noua ordine elaborată de Morellet, care

transformase planul cărţii, transferând paragrafe, mutând capitole întregi. Totuşi el s-a ferit să păstreze noua “ordine franceză” în ediţiile posterioare traducerii lui Morellet (

14

nu a reluat-o, de exemplu, în importanta a cincea ediţie publicată în 1766 la Livorno). Fapt este că totuşi forma cea mai citită şi răspândită a celebrului tratat a rămas alta, cea consacrată în versiunea franceză şi trecută apoi în cea mai mare parte a ediţiilor succesive. În limba română au fost traduse atât varianta franceză1 cât şi varianta originală italiană2.

2. Actualitatea lui Beccaria. Dacă ar trebui caracterizată în câteva cuvinte întreaga lucrare, cred că cele mai potrivite ar fi chiar cuvintele sale: „ Acesta este unul din acele adevăruri palpabile care, deşi nu au nevoie de nici un fel de cadrane, nici de telescoape pentru a fi descoperite, ci sunt la îndemâna oricărui intelect mediocru, chiar printr-o combinaţie potrivită de împrejurări, nu sunt cu siguranţă cunoscute decât de câţiva gânditori din fiecare naţiune şi din fiecare secol”. Fără să greşim putem afirma că Beccaria a fost unul din acei puţini gânditori care au exprimat acele adevăruri palpabile dar care, deşi accesibile tuturor, n-au fost scoase de altcineva din semiîntunericul în care zăceau de multe secole. Ca reprezentant al şcolii clasice a fost criticat pentru faptul că, în concepţia sa, infracţiunea şi pedeapsa sunt entităţi juridice abstracte, care au fost cercetate izolat atât de persoana infractorului cât şi de mediul social. Fără a încerca să minimalizăm şi lipsurile lucrării lui Beccaria, credem că el şi-a dorit cartea ca un tratat de drept penal şi mai puţin ca unul de criminologie ( concept impus mult mai târziu), el a dorit o soluţie aplicabilă în practică şi mai puţin o analiză a fenomenului în sine. Argumentele lui sunt pentru susţinerea soluţiilor în practica dreptului penal, mai degrabă decât o analiză a cauzelor acestor infracţiuni. Dreptul penal prin natura sa are un profund caracter formalist, de exemplu mediu social al infractorului poate fi luat în calcul doar ca o circumstanţă de apreciere a pedepsei între limitele prevăzute de lege sau eventual ca o circumstanţă atenuată. Ideea mai amplă, de proporţionalitate între infracţiuni şi pedepse, poate rezolva şi acest neajuns. Beccaria însuşi afirmă că pedeapsa aplicată este trăită în mod diferit de condamnat ţinând cont tocmai de sensibilitatea sufletească, starea sa socială şi nivelul de cultură. În plus, el nu uită să 1 2

Cesare BECCARIA, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. Cesare BECCARIA, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001.

15

menţioneze că „educaţia este cel mai sigur, dar şi cel mai dificil, mijloc de a prevenii infracţiunile” iar „ştiinţele care însoţesc libertatea” produc acelaşi efect.

3. Câteva propuneri cu implicaţii juridice ale lui Beccaria. Întreaga construcţie teoretică a lui Beccaria are ca şi fundament teoria contractualistă a lui Rousseau. Omul cedează o parte din libertatea sa, aderând la contractul social tocmai pentru a se proteja în interiorul societăţii. Din acest motiv dreptul penal trebuie să reflecte relaţiile contractuale stabilite între cetăţean şi stat. Contractul obligă cetăţeanul să nu acţioneze împotriva intereselor societăţii, dar tot contractul obligă statul să precizeze clar care sunt valorile care nu trebuie lezate sau generalizând, să stabilească clar între ce limite cetăţeanul dispune de libertatea de acţiune personală. O primă observaţie se referă la tehnica legislativă în materie penală. Beccaria consideră ca

elemente fundamentale: claritatea legii penale şi publicitatea ei,

consecinţe care decurg, în mod necesar, din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. Textul unei legi trebuie să fie redactat de o manieră clară şi redactat într-o limbă care să facă legea aproape ”privată şi intimă ”. Au trebuit să treacă aproape două secole pentru ca omenirea să consacre fie şi de o manieră implicită acest deziderat în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului a art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Ideea publicităţii legii, enunţată de Beccaria are ca şi justificare posibilitatea de a cunoaşte legea şi de a o respecta. „ Bunul simţ” ne spune că nu este deloc improbabil ca un cetăţean, de bună credinţă fiind, să nu cunoască un text de incriminare chiar publicat. E vorba de aşa numitele infracţiuni artificiale, şi nu de infracţiunile de drept comun ca omorul, furtul, etc. Uneori redactarea textului de incriminare se face într-o manieră care îl face dificil de înţeles de către specialişti, cu toate că legile penale trebuie respectate de toţi. Un alt aspect criticat de Beccaria este şi interpretarea neuniformă a legilor. Nu suntem însă de acord cu ideea, exprimată de autor că judecătorul se reduce la un aparat de logică, care, juxtapunând premisa majoră peste cea minoră, pronunţă o soluţie, fie de achitare, fie de condamnare. La fel de adevărat este că nu putem fi de acord nici cu aplicarea foarte diferită a legii în funcţie de instanţă sau chiar în funcţie 16

de judecător. Dacă acceptăm o astfel de interpretare înseamnă că avem atâtea legi câte instanţe , iar funcţia legislativă este împărţită între Parlament şi instanţe. E greu de acceptat pentru omul simplu ca aceeaşi faptă într-o parte a ţării să-i atragă condamnarea şi în alta achitarea. Aplicarea în mod uniform a legilor este o utopie, dar asta nu justifică avalanşa de interpretări de multe ori diferite ca soluţii şi nu doar ca diferenţe de nuanţă. Încurajarea agresorului prin modul de redactare a textului de incriminare poate fi un demers păgubos în încercarea de a împiedica comiterea infracţiunilor, deoarece legea trebuie să-l declare „ nevinovat pe cel care fără vină a fost constrâns să apere ceea ce legile actuale nu apără”. Afirmaţia a fost făcută într-o perioadă în care legitima apărare pentru a-şi produce efecte trebuia să fie însoţită şi de iertarea magistraţilor sau a suveranului. Reglementarea legitimei apărări rezolvă astăzi această chestiune. Beccaria propune dezincriminare homosexualităţii, a adulterului, propune ca sancţiune penală munca în folosul comunităţii arătându-i avantajele, atât pentru societate, cât şi pentru individ. În materie de procedură penală poate că ar trebui urmat îndemnul lui Beccaria de a se lua măsura arestării doar în cazuri excepţionale( ori pentru a împiedica fuga ori pentru a nu se ascunde probele infracţiunii), deoarece aceasta nu este decât, cu toate justificările procesuale, „o pedeapsă care precede constatarea comiterii infracţiunii. Am dorit doar să propunem şi o altă perspectivă de analiză a operei beccariene, respectiv actualitatea sa şi, în acelaşi timp, să scoatem în evidenţă caracterul ei de carte fundamentală pentru criminologi şi penalişti în aceeaşi măsură.

4. Câteva aprecieri generale aparţinând lui Beccaria. Foarte interesante sunt şi consideraţiile generale pe care Beccaria le-a făcut în cartea sa. Astfel el consideră că „ dacă ar trebui să dictez legi noi, în vreun colţ părăsit din univers, înainte de a autoriza o astfel de cutumă, mi-ar tremura mâna şi aş avea întreaga posteritate în faţa ochilor”. Oare câţi dintre cei care elaborează legi au în vedere toate consecinţele pe care le vor implica legile lor ? Că nu e aşa o dovedesc desele modificări a legilor de curând adoptate.

17

Critică birocraţia ( „ tirania celor mulţi”), exodul de inteligenţă ( cea mai sigură manieră de a fixa cetăţenii este creşterea bunăstării fiecăruia) având soluţii şi în economie ( „să se facă efort pentru ca balanţa comerţului să fie în favoarea noastră” şi crearea unui fond de garantare a creditului pentru cazurile de falimente nefrauduloase). Contribuţia sa cea mai importantă este acea idee că nici o soluţie juridică nu trebuie să contravină „bunului simţ” şi că oamenii nu trebuie să fie „ victimele unui cuvânt”. Interesul unui cetăţean nu trebuie să fie subjugat unei religii (ex. fundamentalismul religios), unor doctrine politice (ex. comunismul), doctrine economice (ex. profit cu orice preţ) sau formalismului juridic. Atunci când se elaborează o lege nouă trebuie să se ţină cont că există o inerţie firească a societăţii la schimbare, tranziţia românească dovedind din plin acest lucru. Concluzia optimistă a operei lui Beccaria este că „ Nu numai artele gustului şi ale plăcerii au drept principiu universal imitarea fidelă a naturii, ci şi politica însăşi, cel puţin cea adevărată şi durabilă e supusă acestei maxime generale, pentru că ea nu este decât arta de a conduce mai bine şi de a face să conlucreze sentimentele imuabile ale oamenilor”.Cu alte cuvinte politica bună este supusă legii progresului din natură. În consecinţă, orice ar încerca să se opună acestui mers firesc al lucrurilor ar sfârşi prin a fi înlăturat, chiar dacă într-un timp mai scurt sau mai lung.

5. Concluzie. Cartea exprimă cu atâta claritate şi precizie ideile autorului, încât cel mai bun studiu asupra cărţii rămâne cartea însăşi. Ideile lansate de Beccaria au fost calificate ca aparţinând şcolii clasice criminologice, deoarece acesta pune un accent deosebit pe noţiunea de infracţiune şi pe sancţiunile care se pot aplica în caz de comitere a infracţiunii. El a plecat de la premisa că oamenii sunt liberi să decidă dacă respectă sau nu legile penale, iar sancţiunea va avea efecte asupra lor, aşa cum are ea efecte asupra unui om foarte raţional. În realitate omul nu dispune de o libertate absolută de conduită iar raţionalitatea unui om are diferite nuanţe, neexistând un model abstract de raţionalitate umană individuală. Poate de aceea şcoala pozitivistă italiană plecând de la aceste limite ale şcolii clasice a încercat să răstoarne perpectiva de cercetare, modificând premisele. Omul nu este liber ci, dimpotrivă, fiecare acţiune a sa este determinată de factori biologici, iar pedeapsa nu se justifică decât ca o manieră de a proteja societatea în faţa individului damnat să fie infractor. 18

CAPITOLUL III CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ I. Explicaţii de natură biologică ale comportamentului infracţional 1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin biologic. Efervescenţa creată de descoperirile ştiinţifice ale secolului XIX, a determinat oamenii de ştiinţă să caute explicaţia comportamentului infracţional în structura biologică a individului. Răspunsul căutat de atâtea mii de ani părea să fi fost tot timpul la vedere. La început aceşti autori s-au bucurat de o mare notorietate , demersul lor determinând şi crearea unei noi ştiinţe şi anume antropologia criminală, iar mai apoi, aceasta din urmă, s-a numit criminologie. Dincolo de diferenţele care există între autorii care au susţinut că infracţiunea are o cauză biologică, se pot evidenţia mai multe trăsături comune

tuturor

explicaţiilor de ordin biologic. Comportamentul infracţional, în opinia acestor autori, nu poate fi imputat individului, deoarece acesta este o disfuncţie a organismului ( fie că ea este de natură antropometrică, cromozomială sau genetică). În al doilea rând, se susţine că infractorul este victima propriului său organism, el nu are libertatea de a decide comiterea sau nu de infracţiuni, el fiind constrâns de status-ul său biologic. În consecinţă infractorul nu trebuie să fie pedepsit ci trebuie tratat, putându-se aplica şi tratamente preventive, înainte de comiterea unei fapte, pentru ca acest criminal înnăscut să nu ajungă să şi comită infracţiuni. Poate că ceea ce a determinat aceştia autori să susţină această abordare, este ideea lui Aristotel, că trebuie să existe o concordanţă între formă şi fond, mai exact între aspectul unui individ şi moralitatea sa. G.B. Della Porta a susţinut că există o legătură evidentă între fizionomia unui individ şi calităţile sale morale ( cap de brută, privire de asasin)3. F.J. Gall a încercat să stabilească o corelaţie între forma craniului şi funcţiile intelectuale ale omului4.

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură biologică. 3 4

Metoda lui Della Porta se numea fiziognomie Metoda lui s-a numit frenologie.

19

a. Cezare Lombroso, (1835-1909) este cel care a consacrat acest tip de abordare a fenomenului infracţional punând bazele şcolii pozitiviste italiene. El a susţinut teoria criminalului atavic conform căreia criminalii nu sunt altceva decât rămăşiţele unui stadiu timpuriu de dezvoltare. El fost influenţat de

ideile

evoluţioniste ale lui C. Darwin. şi teoria recapitulaţiei a lui E. Haeckel. Conform teoriei recapitulaţiei, dezvoltarea individului, de la nou-născut la adult, recapitulează dezvoltare speciei, repetând pe scurt şi rapid toate stadiile de dezvoltare a speciei sale. Astfel criminalii nu reuşesc să parcurgă toate stadiile de evoluţiei a speciei umane şi rămân la un stadiu anterior de evoluţie. C. Lombroso a susţinut şi a argumentat cu picanterii faptul că omul civilizat, în epoca copilăriei sale, în mai multe privinţe, prezintă însuşirile omului sălbatic( copilul este mincinos pentru a capta atenţia, egoist, indolent şi leneş etc.). A mai susţinut că crima este o copilărie prelungită sau o sălbăticie rămasă în mijlocul civilizaţiei şi faptul că la organismele inferioare crima este regula ( adulterul la berze, asocierea castorilor răufăcători, calul care şchiopătează doar pentru a nu merge la lucru, albinele care după ce au descoperit alcoolul nu mai lucrează etc.).La sălbatici este exemplificată ideea cu cazurile de canibalism juridic, prostituţie în onoarea oaspeţilor, violul ca modalitate de căsătorie, etc. La omul normal ajuns la o dezvoltare deplină nu există comportament infracţional. Ulterior a recunoscut că nu doar aspectul fizic influenţează ci şi unele maladii mentale. Susţinerile lui Lombroso ar putea fi reduse la câteva idei de bază. - Criminalii se deosebesc de non-criminali prin numeroase anomalii fizice sau psihice (mărimea capului, asimetria feţei, dimensiunile excesive ale pomeţilor, defecte ale ochilor, urechi de dimensiuni neobişnuite, nas strâmb, buze cărnoase, dentiţie anormală, lungimea excesivă a braţelor, bărbie proeminentă sau excesiv de lungă, abundenţa, varietatea şi precocitate zbârciturilor, idioţii, imbecilii, paranoicii, epilepticii, istericii, cei cu sistem emoţional instabil, etc.) . - Criminalul este un anumit tip de specie umană, un tip antropologic degenerat, fiind un tip înnăscut. - Criminalul este un tip uman a cărui evoluţie nu s-a finalizat, fiind un sălbatic într-o lume modernă. - Criminalitate se moşteneşte, determinând o altă carieră criminală.

20

Fiind de formaţie medic, metoda s-a de bază a fost una experimentală, constând în măsurarea craniilor unor deţinuţi şi apoi prin colectarea şi prelucrarea datelor antropometrice. Dacă la început susţinerile sale au declanşat un interes imens în lumea ştiinţifică, spre sfârşitul carierei a trebuit, sub presiunea cercetărilor făcute, să accepte că există şi criminali care nu sunt înnăscuţi şi că există şi alte împrejurări care influenţează comportamentul infracţional. Marele său merit este că prin această dezbatere a declanşat un interes imens pentru antropologia criminală, care din 1885 se va numi criminologie.

b. R. Garofalo (1852-1934) are meritul de a fi consacrat denumirea de criminologie, înlocuind mai vechea denumire de antropologie criminală. El publică în anul 1885 cartea sa numită „Criminologie” care face o evaluare a cercetărilor în acest domeniu. El susţine că doar delictele naturale ar trebui incriminate, deoarece acestea lezează sentimentele altruiste specific umane: mila şi cinstea. Delictele artificiale sunt o pură creaţie legislativă a puterii politice, având un caracter conjunctural. Criminalul, fiind indiferent afectiv, este un monstru în plan moral dar substratul fiziologic al monstruozităţii sale nu a putut fi încă dovedit ştiinţific. Recunoaşte însă că este imposibil să se stabilească un criteriu exact de delimitare a oamenilor oneşti de criminali. Face parte din şcoala pozitivistă italiană deoarece consideră criminalul ca fiind un anormal, o fiinţă diferită de restul oamenilor oneşti.

c. E. Kretschmer (1888-1964) consideră că există o corelaţie între constituţia corporală şi înclinaţia pentru comiterea anumitor infracţiuni. Tipul picnicform ( cuprinde indivizii corpolenţi şi scunzi, adeseori inteligenţi şi expansivi) este înclinat spre înşelăciuni sau fraude. Tipul leptomorf ( cuprinde indivizii înalţi şi slabi, slab adaptaţi social) este înclinat spre infracţiuni contra patrimoniului şi au tendinţa de recidivă. Tipul atletomorf ( cuprinde indivizii atletici) are tendinţă de criminalitate brutală şi tendinţă de recidivă. Tipul disoplastic ( cuprinde acei indivizi înapoiaţi fizic şi intelectual) sunt înclinaţi spre delicte sexuale şi operează în mod neaşteptat. d. H.A. Witkin şi S. A. Mednik, cercetători danezi, plecând de la cazul unor criminali celebri care aveau o anumită anomalie cromozomială, în urma unui studiu amplu ( realizat în 1977), au susţinut că există o corelaţie între comportamentul 21

infracţional şi anomaliile genetice, în sensul că cromozomială 47xyy, având un cromozom y

indivizii care au formula

suplimentar, sunt predispuşi la un

comportament infracţional într-o pondere de 42 %, spre deosebire de oamenii fără aberaţii cromozomiale pentru care riscul infracţional ar fi de doar 9.3%. La fel şi în cazul când aberaţia cromozomială este de tipul 47xxy. Cromozomul y suplimentar ar determina comportamentul agresiv, fiind astfel „cromozomul criminal”. Cercetări complexe au demonstrat că o stabilirea unei astfel de corelaţii este hazardată.

e. Dupre susţine că există trei instincte

care domină activitatea umană:

instinctul de conservare, instinctul de reproducere şi instinctul de asociere. Aceste instincte sunt susceptibile de anomalii prin exces, prin atrofie sau chiar inversiune. Anomaliile acestor instincte pot determina un comportament infracţional.

f. H. Laborit

a susţinut că activitatea infracţională este determinată de

contradicţia dintre individul biologic şi omul social. Primul se caracterizează prin etajarea creierului pe trei nivele. Primul nivel este reprezentat de creierul vechi, comun la toate speciile care comandă comportamentul instinctiv. Al doilea nivel este reprezentat de calota corticală sau sistemul limbic caracteristic mamiferelor superioare care coordonează afectivitatea. Ultimul nivel, neo-cortexul,

constituie

pentru om baza funcţională a imaginaţiei şi creativităţii. Omul social se naşte într-o reţea socio-culturală, care trebuie să-i creeze automatisme de gândire şi acţiune necesare menţinerii ordinii sociale. Această cuprindere în reţeaua socioculturală poate genera un sentiment de insatisfacţie şi apoi angoasă care se poate depăşi de respectivul individ, în modul cel mai simplu şi mai brutal şi anume prin încălcarea regulilor sociale.

g. E. O. Wilson, a creat sociobiologia explicând apariţia anumitor instituţii sociale plecând de la structura genetică. Sociobiologia este capabilă, în opinia lui Wilson să explice numeroase fenomene ce ţin de societatea umană: războaie, deviaţii sexuale, altruism şi egoism, religia, morala şi cultura, aşa cum sociobiologia a explicat anumite comportamente la animale. Impactul sociobiologiei a fost la fel de însemnat ca şi enunţarea teoriilor lombrosiene, doar că dezbaterea a coborât de la structura craniului la genetică. Până acum nu s-a descoperit nici o genă a infractorului deşi s-au realizat numeroase cercetări. Nu lipsit de interes este şi faptul că eventuala 22

descoperire a unei astfel de gene a criminalului ar pune serioase probleme de etică socială. Doctrina nazistă a aplicat exact o astfel de dogmă cu privire la existenţa unei rase superioare, rasele inferioare trebuind să fie eliminate ( evrei, ţigani, etc.).

23

II. Explicaţii de natură psihologică ale comportamentului infracţional 1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin psihologic.

Viziunea

psihologică propune

următoarea

explicaţie: comportamentul

antisocial este determinat de problemele de personalitate. Există nuanţe ale trăsăturilor de personalitate, infractorul putând fi un nevrozat emotiv, un egocentric, un imatur afectiv. El este influenţat de complexe din propria perioadă de formare a personalităţii( conflictele din perioada infantilă, cele legate de sexualitate, cele legate de sentimentul de inferioritate). Omul, spre deosebire de explicaţiile de ordin biologic, nu se naşte criminal dar se naşte cu tendinţe spre criminalitate. Uneori, din cauza unor tulburări de personalitate, tendinţele se şi concretizează într-un comportament antisocial. Ca urmare a studiilor efectuate, nu s-a dovedit că nivelul de inteligenţă al individului, aşa cum este consacrată măsurarea lui astăzi, are o influenţă majoră asupra comportamentului infracţional. Au existat şi păreri contrare care s-au bazat în general pe o impresie personală a autorului. Dacă o persoană comite o infracţiune în stare de iresponsabilitate, chestiunea tratării ei nu revine criminologie şi exclusiv medicinei. Criminologia trebuie să se ocupe de indivizii responsabili din punct de vedere intelectual care comit infracţiuni. Răspunsul la întrebarea de ce un nebun comite fapte antisociale trebuie să încerce să îl dea psihiatria şi nu criminologia.

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură psihologică.

a. Z. Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine însă de sfera psihologie normale. Teoria freudiană a fost elaborată în 2 etape: A. Într-o primă fază Freud a considerat că structura psihicului uman era compusă din inconştient ( izvorul tuturor impulsurilor instinctive, şi nu poate fi relevat în nici un mod), preconştient ( care putea fi relevat în anumite circumstanţe speciale) şi conştient. Între cele trei nivele ale psihicului uman impulsurile circulă ascendent şi descendent.

24

B. Într-o a doua fază Freud a considerat că viaţă psihică este guvernată de 3 instanţe: Eul, Sinele şi Supraeul. Eul este conştiinţa de sine, nucleul personalităţii în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai importante interese şi valori. Supraeul este conştiinţa morală, expresie a existenţei individului în societate, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială. Este achiziţia recentă şi fragilă a individului fiind un triumf un elementului conştient asupra elementului inconştient din care provine atât Eul cât şi Supraeul. Sinele este polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominat sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune. Este alcătuit dintrun complex de instincte şi tendinţe refulate, are un caracter apersonal şi nu e trăit conştient. Este o realitate psihică adecvată dar nerelevată conştiinţei realităţii obiective fiind componenta biologică a personalităţii. Mecanismul de funcţionare al psihicului uman se bazează pe colaborarea între cele 3 instanţe. Astfel, Eul încearcă să realizeze un echilibru între pulsiunile instinctive pe de o parte, şi conştiinţa morală pe de altă parte. Procesul prin care instinctele se transformă în comportamente sociale se numeşte sublimare. Dacă un instinct nu reuşeşte a fi sublimat atunci el este deturnat spre alte activităţi prin procesul numit compensare. Dacă nici prin compensare nu se reuşeşte stăpânirea instinctului atunci, Supraeul, ca un fel de represiune, trimite pulsiunea în inconştient, care va putea să erupă în mod necontrolat ( ticuri, manifestări violente etc.,). Eşuarea tentativelor de sublimare sau compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina trecerea la actul infracţional.

b. A. Adler a susţinut teoria complexului de inferioritate. El susţine că fiecare individ are înnăscut sau dobândit un sentiment de inferioritate în funcţie de diferite criterii ( aspect fizic, vârstă, inteligenţă, rasă, clasă socială, instrucţie). Sentimentul de inferioritate declanşează dorinţa individului de a-şi depăşi propria condiţie prin compensare sau supracompensare. Acest mecanism stă la baza progresului individului. Dacă deficienţa nu e depăşită, sentimentul de inferioritate poate să degenereze în complex de inferioritate. Complexul de inferioritate poate genera comportamentul infracţional deoarece este o cale facilă ca individul să îşi compenseze 25

complexul. ( cei care comit infracţiuni pentru a ieşi din anonimat prin apariţia media, etc.)

c. E. De Greef a susţinut teoria psihomorală. Conform acesteia, structurile afective sunt guvernate de două categorii de instincte: de apărare ( manifestat prin teamă, fugă, agresiune etc.) şi de simpatie (presupune acceptarea celuilalt). Inteligenţa individului poate soluţiona eventualele conflicte dintre cele două instincte, dar de regulă în caz de conflict omul preferă securitatea în detrimentul simpatiei. În cursul copilăriei aceste instincte se pot altera determinând un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi în final indiferenţa afectiva. În opinia lui De Greff procesul criminogen cuprinde 3 etape. Prima, faza asentimentului temperat când are loc o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a unor frustrări repetate. Apoi faza asentimentului formulat când individul acceptă comiterea crimei şi îşi caută justificările, iar în final ultima etapă este reprezentată de criză când individul aşteaptă doar momentul potrivit pentru comiterea crimei. În opinia acestui autor, diferenţa dintre un infractor şi un noninfractor este dată de gradul de indiferenţă afectivă.

d. J. Pinatel a susţinut teoria personalităţii criminale. Astfel trăsăturile morale frecvent întâlnite la infractori ( egocentrismul, labilitate psihică, agresivitate şi indiferenţa afectivă), luate izolat nu sunt specifice doar infractorilor ci doar reunirea lor într-un ansamblu articulat ar reprezenta nucleul central al personalităţii criminale. Infractorul nu este o specie umană particulară diferită de oamenii normali, diferenţa e dată de

nivelul pragului delincvenţial. Fiecare om în împrejurări

excepţionale poate deveni infractor, diferenţa e dată doar de intensitatea stimulului pentru infracţiune care la oamenii oneşti

trebuie să fie foarte ridicat pentru a

determina un comportament infracţional spre deosebire de cei care au o personalitate criminală.

26

III. Explicaţii de natură sociologică ale comportamentului infracţional 1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin sociologic. Toate explicaţiile de natură sociologică mută centru de greutate, de pe individ şi de pe fizicul sau psihicul său, pe mediul social în care se naşte sau în care trăieşte. Se susţine că nu structura

psihică sau fizică a omului îl determină să comită

infracţiuni ci mediul social. Toate aceste teorii pleacă de la premisa că omul este o fiinţă prin esenţă socială, fără o societate în care să trăiască neputând fi imaginată existenţa umană. De aceea societatea în care trăim este cea care ne influenţează comportamentul. Crima trebuie analizată doar din perspectivă socială, deoarece în lipsa societăţii nu se poate comite o faptă care să fie antisocială. Mediul social, ca şi cauză exogenă a comportamentului criminal, interesează sub patru aspecte: - Impactul poziţiei geografice şi a urbanismului. Această abordare a plecat de la apariţia primelor statistici criminale, sau de la preocuparea tot mai accentuată a autorităţilor de a explica fenomenul infracţional plecând de la o analiză empirică şi statistică a fenomenului. - Influenţa condiţiilor economice a indivizilor. Aceste explicaţii au fost dezvoltate şi chiar aplicate în blocul comunist. Dacă oamenii ar fi egali din punct de vedere economic, ar dispărea lupta dintre clasa îmbogăţiţilor şi cea a săracilor, astfel s-ar pierde şi motivaţia de a se comite infracţiuni. Urmarea ar fi că în societatea comunistă perfectă dreptul penal s-ar desfiinţa de la sine. - Influenţa condiţiilor socio-economică în procesul de integrare pluriculturală a emigranţilor. Abordarea a fost determinată de existenţa unor zone cu criminalitate crescută în zonele cu foarte mulţi emigranţi. - Efectul de etichetare

pus de societate infractorului. Cu alte cuvinte

criminalitatea este creată de organismul social care incriminează anumite comportament, care pune anumite etichete individului. Cel care încalcă o regulă socială nu este un infractor ci este doar etichetat ca fiind infractor. Toate aceste abordări nu înlătură însă responsabilitatea autorului, care indiferent de mediul social din care provine sau în care trăieşte poate să decidă liber dacă să comită infracţiuni sau nu.

27

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură sociologică. a. L. Quetelet( 1796-1874) şi A. Guerry ( 1802-1866), adepţi ai şcolii geografice au elaborat legea termică a criminalităţii. Conform acesteia, infracţiunile contra persoanei predomină în sud şi în anotimpul cald, în schimb infracţiunile contra patrimoniului predomină în nord şi mai ales iarna. Constatarea lor a plecat de la analiza primelor statistici criminale realizate la nivelul Franţei şi apoi publicate. b. A. Lacassagne ( 1843-1924) mentor al şcolii lyoneze a elaborat o teorie sociologică ce poate fi rezumată în câteva aforisme. „ Orice act dăunător existenţei unei colectivităţi este o crimă” „ Orice crimă este un obstacol în cale progresului” Mediul social este supa de cultură a criminalităţii; microbul este criminalul, un element care nu are importanţă decât în ziua în care găseşte supa care îl face să fermenteze” „ Societăţile îşi au criminalii pe care îi merită”. c. K. Marx ( 1818-1883) şi F. Engels ( 1820-1895), reprezentanţi ai şcolii socialiste au susţinut că infracţionalitate este generată de inegalitate economică, iar pentru că baza capitalismului este inegalitate economică, acesta este tot o cauză a criminalităţii. d. G. Tarde ( 1843-1904), fondatorul şcolii interpsihologice, a susţinut că mediul este factorul criminogen principal iar

imitaţia are rolul preponderent în

formarea comportamentului infracţional (şcoala străzii este ca o academie pentru infractori). Astfel un comportament imoral va ieşi în evidentă şi va putea fi imitat de ceilalţi. Este nu doar un pericol prin el însuşi ci şi un izvor pentru cei care îl cunosc şi care pot să-l imite. Cu toate acestea Tarde nu consideră că imitaţia înlătură alegerea individului, care rămâne responsabil şi vinovat pentru faptele sale, propunând o mai bună individualizare a sancţiunilor ţinând cont de particularităţile infractorului. e. E. Durkheim ( 1858-1917) principalul reprezentant al şcolii sociologice, el a susţinut că infracţiunea este un fenomen de normalitate socială, criminalitatea existând de când se cunoaşte lumea. Fenomenele sociale au aceleaşi legături de 28

cauzalitate ca şi fenomenele fizice din mediul înconjurător. Faptele de ordin moral fiind fapte sociale înseamnă că infracţionalitatea este un fapt normal al societăţii, este un fenomen natural legat de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale. Crima se defineşte prin raportare la imaginea comună pe care membrii societăţii o au asupra ceea ce ar trebui să fie comportament normal. Mai mult decât atât crima este şi un factor de sănătate publică. Tot el introduce şi conceptul de anomie, cu sensul de slăbire a rolului normelor sociale, atunci când acestea nu permit individului satisfacerea unor idealuri de bunăstare economică sau status social. Într-o astfel de situaţie, individul, ca să-şi atingă idealurile, este capabil să treacă peste prescripţiile normei. Utilitate pedepsei este dată de faptul că ea protejează integralitatea regulilor încălcate de infractor, pedeapsa fiind riscul profesional al infractorului. Ca metodă de cercetare el acordă o importanţă deosebită faptului, studiului empiric al realităţilor concrete şi verificabile.

f. V. V. Stanciu, criminolog de origine română a studiat criminalitatea din Paris, concluzionând că mediul urban are o influenţă deosebită asupra criminalităţii. Cercetarea mai multor arondismente pariziene, a dus la concluzia că inadaptabilitatea emigranţilor la mediul parizian explică săvârşirea anumite infracţiuni, iar construcţia de locuinţe foarte modeste şi suprapopulate produce o poluare prin zgomote şi condiţii de promiscuitate care exacerbează starea nervoasă a locatarilor şi conduc adesea la crimă.

g. C. R. Shaw (1895-1957) a susţinut teoria ecologică. Conform acesteia circumstanţele sociale şi economice ale unei zone geografice determină o influenţă decisivă asupra nivelului criminalităţii. Teoria a fost elaborată urmare a cercetărilor efectuate în anii 30 în Chicago, conducând la formula celebră arie delincvenţială. ( zone rău famate)

h. E. H. Sutheland ( 1883-1950), a dezvoltat teoria asociaţiilor diferenţiate. Ideea centrală a autorului este aceea că comportamentul criminal este unul învăţat. El a susţinut mai multe teze: - comportamentul criminal este unul învăţat şi nu moştenit, cel care nu a avut o sursă de învăţare nu poate să inventeze crima; 29

- învăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex de învăţare; - învăţarea se realizează mai ales în cadrul unui grup restrâns de persoane; - procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, orientarea mobilurilor, a raţionamentelor şi atitudinilor; - un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările favorabile, cei care devin criminali sunt în contact cu modele criminale, fiind departe de modele oneste; - formaţia criminală nu se dobândeşte doar prin imitaţie fiind nevoie de un proces mai complex de învăţare.

i. T. Sellin a susţinut teoria conflictelor de culturi. După el crima rezultă din conflictul care se naşte în societate între norme de conduită diferite. El lansează doar ipoteze cu un gard mai mare de probabilitate, fiind sceptic în ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea care ar fi cauzele comportamentului infracţional. Conflictul cultural desemnează lupta dintre valorile morale aflate în dezacord. Uneori prin respectarea regulilor de conduită ale unui grup, s-ar putea să încalci reguli ale altui grup. Prin cultură autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor muncii care, aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi de regiuni culturale, despre tipuri de cultură. Sursa acestei teorii au reprezentat-o situaţie emigranţilor în SUA.

j. R. K. Merton a fost adeptul teorie anomiei. După el, anomia este o stare socială de absenţă sau de slăbire a normei. Cultura reprezintă ansamblul de valori sociale care stabileşte scopurile spre care să tindă un individ. Organizarea socială printr-un ansamblu de norme şi instituţii stabileşte care sunt mijloacele prin care se pot atinge scopurile. Existenţa unui eventual conflict între mijloacele legitime şi posibilităţi, determină o stare de anomie şi în final determină individul să încalce norma care nu-i permite atingerea scopului.

k. H. Becker, a lansat teoria angajamentului, în conformitate cu care individul respectă legea pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune viaţa socială în care este angajat. Infractorul care nu este implicat în viaţa socială, prin comiterea unei

30

infracţiuni, el nu are nimic de pierdut. Mai mult decât atât, el enunţă câteva tehnici de neutralizare folosite de infractor pentru a-şi justifica faptele: - societatea este de vină deoarece ea l-a determinat să devină infractor; - activitatea infracţională o consideră ca fiind legală; - consideră juste acţiunile sale, el doar făcând de unul singur dreptate; - condamnarea oamenilor legii care sunt mai corupţi şi mai infractori decât el; - el acordă prioritate unor interese de grup, chiar dacă grupul e în conflict cu legea.

l. D. Szabo este autorul al teoriei integrării culturale diferenţiate. În opinia lui fiecare societate prezintă o combinaţie specifică de trei elemente: structura socială (distribuţia populaţiei după diverse criterii), cultura ( ansamblu de cutume, valori şi reguli de orientare a conduitei) şi personalitatea de bază ( profilul psihologic dobândit urmare a procesului de socializare). În funcţie de gradul de convergenţă a acestor trei elemente există societăţi integrate unde criminalitate este redusă, există societăţi parţial integrate unde criminalitatea este mare şi societăţi neintegrate unde criminalitatea este foarte ridicată.

31

IV. Explicaţii de natură multifactorială ale comportamentului infracţional. Nemulţumiţi de nici una dintre explicaţiile unilaterale ale fenomenului infracţional, unii autori, au reuşit să treacă peste diferenţele de abordare dintre explicaţiile de ordin biologic, psihologic sau sociologic, propunând explicaţii multifactoriale. a. E. Ferri, un admirator declarat al lui Lombroso, a susţinut că omul comite infracţiuni, nu ca o libertate a sa de voinţă ci prin tirania fatală a organismului său anormal şi a mediul exterior. Combinaţia acestor multipli factori conduce la specificitatea fiecărui infractor. Există trei categorii de factori care îl determină să comită infracţiuni: factori antropologici (structura fizică, structura psihică, vârsta sexul), factori cosmo-telurici ( climat sol, producţia agricolă) şi factori de mediu social (densitatea populaţiei, religia, sistemul de educaţie, alcoolismul, organizarea economică şi politică etc.) Pe plan juridic el a propus înlocuirea noţiunii de responsabilitate penală cu cea de responsabilitate socială. Aceasta din urmă poate fi angajată fără a fi necesară şi vinovăţia, fiind suficientă periculozitatea sa. Un individ ar putea să fie periculos social chiar înainte de a comite infracţiuni şi pentru aceasta ar trebui să i se aplice măsuri de siguranţă care trebuie să înlocuiască pedepsele. ( dintre măsurile de siguranţă pot fi amintite: deportarea celor irecuperabili, pedeapsa capitală, măsuri medicale preventive etc). Din păcate aceste măsuri de siguranţă, pentru înlăturarea persoanelor prezumate social periculoase, au fost experimentate de Germania nazistă, de Italia fascistă şi de Uniunea sovietică comunistă. Pentru a stabili cine este în stadiul de persoană irecuperabilă sau dimpotrivă recuperabilă, Ferri propune introduce examinarea medicală a infractorului, propune urmărirea evoluţie sale spre recuperare şi studiul mediului social căruia îi aparţine infractorul. b. F. von Liszt, celebru penalist german, conciliind cauzele endogene cu cele exogene ale comportamentului infracţional a spus simplu: Crima este produsul factorilor individuali şi a factorilor sociali care sunt prezenţi în momentul comiterii crimei. Consecinţa acestor afirmaţii care par doar simple constatări este că în

32

aplicarea unei pedepse trebuie să se ţină seama atât de gravitate faptei cât şi de periculozitatea infractorului. c. S. şi E. Glueck, la Universitatea Harvard au făcut în anii 40 ai secolului trecut un amplu studiu asupra cauzelor pentru care copiii din zonele sărace nu devin infractori. Concluzia a fost că infracţionalitatea nu are cauze exclusiv biologice, nu are cauze nici exclusiv socio-culturale, ci că ea derivă din interacţiunea anumitor forţe somatice, intelectuale, socio-culturale sau ţinând de caracterul persoanei. Delincvenţii se deosebesc de non-delincvenţi din cinci punte de vedere: fizic, caracter, atitudine, psihologic şi socio-cultural.

33

CAPITOLUL IV Criminologia judiciară

1.Dreptul de a pedepsi. Prima întrebare la care va trebui să răspundem este aceea de a şti dacă există sau nu un drept de a pedepsi. Indiscutabil că abordarea acestei chestiuni din perspectivă filozofică ar determina o analiză interminabilă, de aceea preferăm să răspundem la această întrebare aşa cum a făcut-o T. Pop, în cursul său de criminologie. El considera că infracţiunea este o consecinţă firească a vieţii sociale şi, în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie consecinţa firească a comiterii infracţiunii. Ea este absolut necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale, fiind reacţia firească a societăţii împotriva actului antisocial. Din acest motiv pedeapsa este un fenomen natural, îndeplinind o funcţie necesară apărării sociale5. Următoarea întrebarea care se pune , în cazul în care am stabilit că există un drept de a pedepsi, este aceea de a stabili fundamentul acestui drept. Răspunsurile la această întrebare pot fi încadrate în trei categorii: teorii absolute, teorii utilitare, si teorii eclectice. Sistemele bazate pe teorii absolute nu se preocupă în mod special de scopul sau de utilitatea pedepsei ci au mai presus de toate satisfacerea unor idei pasionale, (răzbunarea), mistice ( îmbunarea zeilor), religioase (expiaţiunea divină) sau morale ( ideea de justiţie). Este drept şi just ca cel care a comis o infracţiune să-şi primească răsplata pentru fapta sa, ea fiind o retribuţie proporţională cu râul comis, este mijlocul de expiaţiune a infracţiunii. Forma cea mai rudimentară a expiaţiunii a fost răzbunarea privată, apoi răzbunarea socială,

răzbunarea religioasă sau expiaţiunea divină şi

talionul. Sistemele bazate pe teoriile utilitariste pornesc de la ideea că pedeapsa se justifică prin necesitate sa şi ea nu serveşte nici unei idei sau pasiuni, ci doar unor interese practice. Nu este important fundamentul pedepsei ci sunt mult mai importante funcţia şi scopul pedepsei. Societatea are dreptul să pedepsească, nu din considerente de ordin moral ci pentru că pedeapsa este o măsură şi utilă pentru conservarea şi

5

T. Pop, Curs de Criminologie,Ed. Institutul de Arte Grafice « Ardealul », Cluj, 1928, p.184.

34

apărarea ei. Ceea ce s-a întâmplat nu se poate modifica şi de aceea, trebuie să ne preocupe viitorul, ca infractorul să nu mai comită în viitor alte infracţiuni. Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă să medieze aceste extreme, pedeapsa având un dublu fundament, adică se aplică în scopuri pragmatice dar este limitată în acelaşi timp şi de exigenţe de ordin moral. Dreptul de a pedepsi se întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi utilitate. El are două limite justiţia şi utilitatea.

2. Evoluţia dreptului de a pedepsi.

În doctrina criminologică se consideră că în evoluţia dreptului de a pedepsi distingem 4 perioade: a. Perioada răzbunării cu două epoci distincte: - epoca răzbunării private. În această perioadă infracţiunea şi pedeapsa aveau un caracter privat. Pedeapsa izvora

din dorinţa de răzbunare a individului şi din

instinctul de conservare al victimei care aplica ea însăşi pedeapsa. Responsabilitatea penală era obiectivă şi colectivă. - epoca răzbunării publice. În această perioadă pedeapsa este o reacţie socială izvorâtă din pasiunea vindicativă a societăţii şi în interesul ei. Responsabilitatea penală era colectivă şi obiectivă.

b. Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie teocratică atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Statul , autorităţile sunt reprezentanţii vizibili ai divinităţii, iar legile sunt o revelaţie divină. Prin infracţiune se lezează divinitate, iar pedeapsa este mijlocul prin care divinitatea va fi satisfăcută. c. Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale răzbunării, şi anume talionul şi compoziţia. Talionul a fost prima limitare a dreptului de a pedepsi şi un progres însemnat în evoluţia dreptului de a pedepsi. Genul şi măsura răzbunării sunt limitate la genul şi măsura infracţiunii. ( ochi pentru ochi, os pentru os şi dinte pentru dinte). Compoziţia este un al doilea pas important în evoluţia dreptului de a pedepsi, fiind o limitare nu numai a răzbunării ci şi a talionului, şi constă în transformarea economică a răzbunării şi talionului. Ea costă în compensarea cu bani a răzbunării. Dacă la început negocierea compensaţiei o făceau victima şi infractorul, 35

ulterior autoritatea este cea care stabileşte această compensaţie, trecându-se treptat spre perioada etatică. d. Perioada etatică are 4 epoci: - perioada barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea pedepselor bazate pe ideea intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate erau pedepsele corporale, neexistând pedeapsă privativă de libertate. Arestarea avea doar un caracter preventiv şi dura până la aplicare sancţiunii corporale (moartea, bătaia, mutilările).

- Perioada umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este Cesare Beccaria, iar consacrare definitivă a umanitarismului se realizează odată cu revoluţia franceză. Ideile dominate ale epocii umanitare au constituit şcoala clasică penală. Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele privative de libertate, se consacră principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege, egalitatea pedepselor, personalizarea pedepselor, etc.

- Epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării scolii clasice o are tot un italian, Cesare Lombroso. Influenţat de ideile evoluţioniste a lui Darwin şi teoria recapitulaţiei a lui E. Haeckel, el afirmă că infractorul nu este decât o varietate biologică inferioară omului normal. Infracţiunea nu este decât un produs, al cauzelor sau anomaliilor antropologice. Criminalul este înnăscut iar pedeapsa nu se poate justifica pe considerente morale, pentru că infractorul nu are nici o vină că s-a născut infractor. Pedeapsa este doar o măsură de apărare a societăţii, nefiind nici măcar necesar ca infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de

apărare împotriva unei

potenţiale infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua preventiv măsuri de siguranţă.

- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi fundamentale al omului.” Orice sancţiune poate fi aplicată doar în măsura în care nu contravine vreunui drept fundamental ale omului.

3. Sistemul sancţionator actual

Acesta este alcătuit din două mari categorii de sancţiuni. Sancţiuni privative de libertate şi sancţiuni neprivative de libertate. 36

Dintre sancţiunile privative de libertate cele mai cunoscute, şi cele mai des folosite sunt închisoarea pe timp determinat şi închisoarea pe întreaga durată a vieţii ( aceasta din urmă are un caracter excepţional în România fiind aproximativ 75 de persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă dintr-un total de peste 41 de mii de persoane aflate în penitenciare. Pentru a îşi realiza scopul pedeapsa privativă de libertate trebuia să fie executată într-un anumit regim. De aceea sunt cunoscute următoarele regimuri de executare a pedepsei închisorii.

a. Regimul de închisoare celulară. Acesta presupunea

izolarea totală a

condamnatului ziua şi noaptea. În aceeaşi celulă mănâncă, doarme şi munceşte iar când este scos la plimbare trebuie să poarte o cagulă pentru a nu putea fi identificat. Modelul pentru acest regim de închisoare a fost închisoarea ecleziastică, în care cel care era închis trebuia să mediteze la faptele sale, fără a mai fi influenţat de tentaţiile lumii înconjurătoare. S-a constat, practic, că acest regim de executare nu favorizează meditaţia, iar dacă se aplică pe o perioadă ce depăşeşte o lună de zile poate determina tulburări de ordin psihic. Sistemul celular determină o agravare a caracterului aflictiv al sancţiunii, este foarte costisitor, e dificil de organizat şi nu se poate individualiza în funcţie de progresul condamnatului. b. Regimul aburnian. Acesta presupune izolarea în timpul nopţii şi viaţa în comun în timpul zilei pentru muncă, hrană şi exerciţii fizice. Există şi o restricţie absolută şi anume trebuie respectată legea tăcerii în mod absolut, adică condamnaţii nu aveau voie să comunice între ei. Este mai puţin traumatizant psihic ca şi sistemul de izolare celulară, are elemente de socializare şi e mai avantajos economic de organizat. Cu toate acestea legea tăcerii nu putea împiedica total discuţiile între condamnaţi şi implicit pericolul „contaminării” dintre ei, iar nerespecarea legi tăcerii impune sancţiuni disciplinare suplimetare care de obicei constau în izolarea celulară. c. Regimul progresiv presupune un program de tratament în penitenciar şi o adaptare progresivă spre viaţa liberă, evitându-se trecerea brutală a condamnatului din starea de deţinere în starea de libertate. După condamnare deţinutul trebuie observat, iar în funcţie de rezultatele observaţiei este trimis să-şi execute pedeapsa într-un anumit penitenciar. Apoi urmează o fază de ameliorare a regimului de detenţie

37

constând în munca în semi-libertate, apoi liberarea condiţionată şi în final eliberarea lui. d. Regimul de deţinere în comun este cel mai simplu, cel mai avantajos economic. Se folosesc doar criteriile generale de separare ( femei - bărbaţi, minori majori, recidivişti - nerecidivişti). Condamnaţii stau împreună ziua şi noaptea, în dormitoare comune şi muncesc în ateliere comune. Un astfel de sistem mai mult corupe decât educă, condamnatul fiind supus influenţelor negative ale colegilor de celulă. Există pericolul de a se constitui asociaţii de infractori în chiar interiorul celulei sau chiar apariţia unor mici tirani în calitate de şefi ai acestor celule. Există şi riscul victimizărilor în interiorul celulei. Constatarea eficienţei reduse a sistemului de sancţiuni privative de libertate a dus la apariţia aşa numitelor sisteme alternative de sancţionare ( munca în folosul comunităţii, sistemul de probaţiune, mediere penală, compoziţia penală etc). Acestea sunt mai avantajoase pentru că unele au costuri economice mult mai reduse pentru comunitate, deoarece statul nu mai plăteşte cazarea infractorilor în penitenciare. Deşi infractorul simte efectul aflictiv al sancţiunii, acesta poate să ducă o viaţă socială normală şi din acest motiv nu vor fi probleme cu reintegrarea lui. Acesta poate să-şi susţină economic familia şi nu are contact cu mediul infracţional din penitenciare. Aplicarea sistemelor alternative de sancţionare presupune acceptul condamnatului, ceea ce înseamnă de multe ori o recunoaştere şi o acceptate a responsabilităţii pentru faptele sale. Însă, pentru infracţiunile grave singura soluţie este reprezentată de pedeapsa închisorii.

Dintre sistemele de sancţionare neprivative de libertate cel mai cunoscut este amenda care se poate aplica fie singură fie alături de sancţiunea privativă de libertate. Ea poate fi foarte uşor individualizată iar în caz de eroare judiciară este foarte uşor să fie despăgubită victima erorii judiciare, spre deosebire de sancţiunile privative de libertate, unde o eventuală eroare judiciară nu poate fi înlăturată decât pentru viitor, suferinţa inutilă fiind despăgubită doar economic. Pentru cei care nu au venituri, sancţiunea amenzii rămâne fără consecinţe aflictive, deoarece ei nu au din ce să plătească amenda. Eficienţa este redusă şi atunci este vorba de cei cu venituri mari, pentru care o amendă de 10 000 de euro nu reprezintă mare lucru spre deosebire de o persoană cu venituri mici, când o astfel de pedeapsă ar avea un efect major asupra

38

situaţiei sale economice. S-au încercat şi se aplică tot felul de sisteme prin care stabilirea cuantumului amenzii se raportează şi la situaţia economică a infractorului. Pentru realizarea reeducări infractorilor se pot aplica şi anumite sancţiuni restrictive de drepturi ( pierderea drepturilor electorale, interdicţia de a exercita o profesie sau meserie, pierderea dreptului de a se afla pe teritoriul unui stat sau pe teritoriul unei localităţi, confiscarea anumitor bunuri etc).

4. Pedeapsa capitală

Un aboliţionist convins din perioada modernă a umanităţii a fost Cesare Beccaria, care trecând dincolo de dezbaterile de ordin filosofic despre faptul dacă este justificată sau nu aplicare pedepsei capitale, el face o analiză utilitaristă, adică este eficient sau nu pentru sistemul de sancţiuni penale aplicarea pedepsei cu moartea. Unul din primele argumente plecă de la teoria contractualistă, conform căreia funcţionarea societăţii este legală de contractul care se încheie între cetăţean şi stat. „Cine e, oare, cel care a dorit să lase altor oameni dreptul de a-l ucide ? Cum, oare, sfera părţii minime a libertăţii fiecăruia, cedată societăţii, poate să cuprindă cel mai important dintre toate lucrurile, viaţa ? Şi dacă totuşi acest lucru a fost făcut, cum se împacă acest principiu cu altul, care spune că omul nu e stăpân pe viaţa sa, şi cum ar fi putut da altuia sau societăţii întregi acest drept ? Beccaria argumentează de ce pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este mai aflictivă decât pedeapsa capitală: „Pentru ca o pedeapsă să fie justă, nu trebuie să aibă decât acele grade de intensitate care sunt suficiente să-i îndepărteze pe oameni de infracţiuni ; dar nu există vreun om care, reflectând la aceasta, să poată alege pierderea totală şi perpetuă a propriei libertăţi, oricât de avantajoasă ar putea fi o infracţiune ; aşadar, intensitatea pedepsei cu robie perpetuă, substituită pedepsei cu moartea, are tot ceea ce trebuie pentru a îndepărta orice suflet hotărât să o comită ; „…sufletul nostru rezistă mai bine violenţei şi durerilor extreme, dar trecătoare, decât timpului şi durerii neîncetate ; deoarece se poate spune că se concentrează astfel, cu toată fiinţa lui, un moment pentru a respinge primele dureri, dar elasticitatea lui viguroasă nu este de ajuns să reziste la acţiunea îndelungată şi repetată a celorlalte dureri”. ” Celui care ar spune că robia perpetuă este tot atât de dureroasă cât moartea, şi în consecinţă la fel de crudă, eu îi voi răspunde că, adunând toate 39

momentele nefericite ale robiei, ea va fi şi mai crudă, dar ea se întinde pe toată viaţa, iar moartea îşi exercită toată forţa într-un moment ; şi acesta este avantajul pedepsei cu robia, că-l înspăimântă mai mult pe cel care o vede6 decât pe cel care o suportă ; deoarece primul ia în considerare întreaga sumă a momentelor nefericite, iar cel deal doilea este împiedicat de nefericirea momentului să se gândească la cea viitoare. Toate suferinţele se amplifică în imaginaţie, iar cel care suferă găseşte resurse şi consolări necunoscute şi necrezute de spectatorii care-şi pun propria sensibilitate în locul sufletului nesimţitor al celui nefericit”. Aduce argumente ce ţin de inconsecvenţa legiuitorului: „Mi se pare un lucru absurd că legile, care sunt expresia voinţei publice, care dezaprobă şi pedepsesc omorul, comit unul chiar ele şi, pentru a îndepărta cetăţenii de la asasinat, ordonă un asasinat public”. Unul din argumente constă în modul cum este perceput un călău, ca şi executant al pedepsei capitale: „Care sunt sentimentele fiecăruia despre pedeapsa cu moartea ? Să le citim în atitudinile de indignare şi de dispreţ cu care fiecare om îl priveşte pe călău, care e totuşi un executant nevinovat al voinţei publice, un bun cetăţean care contribuie la binele public, instrumentul necesar siguranţei publice în interior, aşa cum sunt soldaţii valoroşi în exterior. Care este deci originea acestei contradicţii ? Şi de ce este de neînlăturat la oameni acest sentiment în pofida raţiunii ? Pentru că oamenii, în adâncul sufletului lor, partea care mai mult decât oricare alta păstrează încă forma originală a vechii sale naturi, au crezut mereu că viaţa lor nu este în puterea nimănui în afară de necesitate, care conduce universul cu sceptrul său de fier”. „Pedeapsa cu moartea devine un spectacol pentru cei mai mulţi şi un obiect de compasiune amestecată cu dispreţ pentru alţii ; aceste două sentimente ocupă mai mult loc în sufletul spectatorilor decât teama salutară pe care legea pretinde că o inspiră”. Cu toate acestea problema aplicării sau nu a pedepsei capitale nu a încetat să provoace dezbateri aprinse între aboliţionişti şi cei care doresc în continuare aplicarea pedepsei capitale. În Europa lucrurile sunt decise din punct de vedere juridic, deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice expres aplicarea pedepsei capitale, dar 6

E mai puternic efectul asupra celor care se imaginează în situaţia executatului decât impresia asupra celui care este executat.

40

această soluţie nu este împărtăşită de SUA unde şi astăzi se aplică pedeapsa capitală. Paradoxal este că între 1967 şi 1977 , pedeapsa capitală a fost abolită în SUA pentru ca apoi să se reintroducă, justificându-se că nu este o pedeapsă neobişnuită şi crudă pentru a fi în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite. Unul dintre principalele argumente în favoarea aplicării pedepsei capitale este efectul disuasiv sau descurajant pentru potenţialul infractor. Cu toate acestea statistic nu s-a putut dovedi acest efect. Criminalitatea nu a scăzut în SUA după reintroducerea pedepsei capitale, iar în ultimii ani deşi numărul execuţiilor a crescut alarmat, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre efectul disuasiv pe care trebuia să-l aibă această sancţiune. S-a pus în discuţie şi modalitatea concretă de executare a pedepsei care pune serioase probleme de etică. Curtea Supremă de Justiţie a SUA, a recomandat statelor să nu mai folosească scaunul electric şi să utilizeze injecţia letală. Dar, pentru a fi siguri de efectul produs, injectarea trebuie făcută sub un control medical, ceea ce este în contradicţie cu deontologia medicală care interzice participarea la uciderea unei persoane. Cu toate acestea au fost situaţii în care efectul injecţiei letale s-a produs în altă ordine decât cea anticipată de călău. Mai întâi condamnatul a fost ucis în chinuri groaznice, generându-i-se un stop cardiac, iar mai apoi şi-a produs efectul şi substanţa anestezică, care ar fi trebuit să producă prima efectul sedativ. În ceea ce priveşte problema costurilor pedepsei capitale lucrurile sunt doar în aparenţă simple. În SUA s-a calculat că sumele cheltuite pentru a se ajunge până la executarea pedepsei capitale sunt echivalentul a aproximativ 40-50 de ani de detenţie într-un penitenciar de maximă securitate, ceea ce echivalează cu costul deţinerii pe întreaga durată a vieţii. De altfel doar statele foarte bogate îşi permit să aplice pedeapsa capitală. Costurile sunt foarte ridicate pentru că trebuie respectate nişte condiţii speciale de procedură, durata unui proces ajungând uneori la 12-15 ani. Dintre cei condamnaţi la pedeapsa capitală doar o mică parte ajung să fie şi executaţi ( 200 de executaţi în anul 2000 din 3500 de condamnaţi). E adevărat că există ţări unde pedeapsa capitală se aplică cu costuri minime, dar acestea nu pot fi luate în calcul deoarece nu se respectă regulile minimale ale unui proces echitabil. O altă problemă la fel de gravă este faptul că în caz de eroare judiciară nu se mai poate face nimic pentru cel executat. În ultimii 100 de ani se recunosc oficial 10 erori judiciare în aplicarea pedepsei capitale în statul Texas ( stat campion la execuţii).

41

Nici o procedură penală nu este infailibilă, fiind capabilă de erori judiciare, ori acceptarea acestor „daune colaterale” ni se pare nejustificată. Faptul că o persoană

nu este condamnată la moarte nu înseamnă că nu

răspunde penal pentru faptele sale, condamnarea la detenţiunea pe viaţă practic duce la înlăturarea definitivă a persoanei din societate. Riscul de evadare este foarte redus în cele mai multe închisori de acest gen. Neaplicarea pedepsei capitale e şi o chestiune de civilizaţie, societatea actuală dispunând de mijloacele necesare pentru a nu se comporta aşa cum s-a comportat infractorul cu victima. Statul prin aplicarea pedepsei capitale, practic face ceea ce legea îi interzice infractorului să facă, adică să ucidă. Pentru că răzbunarea primitivă, sau talionul sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa omului mediu, nu e foarte uşor a se modifica aceste percepţii. De aceea credem că în cazul organizării unui referendum pe această temă, cei care doresc aplicarea pedepsei capitale ar putea avea succes, sau cel puţin ar pierde la un scor apropiat. Acesta poate este motivul principal, dincolo de dezbaterile criminologice, pentru care în SUA, democraţia populară menţine pedeapsa capitală, iar politicienii şi judecătorii care sunt aleşi se feresc să acţioneze împotriva majorităţii alegătorilor. În SUA există şi state unde pedeapsa capitală a fost abolită şi nu există o diferenţă cantitativă sau calitativă semnificativă a infracţionalităţii între statele aboliţioniste şi cele care aplică în continuare pedeapsa capitală. Am prezentat doar câteva aspecte din complexa problematică a pedepsei capitale.

5. Individualizarea sancţiunii.

a. Generalităţi. Individualizarea sancţiunii se realizează în trei etape: Individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă. Individualizarea legală presupune ca legiuitorul în mod abstract să stabilească o sancţiune pentru o fapta abstractă ( omorul se sancţionează cu detenţiune severă între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi). Individualizarea judiciară presupune aplicarea unei pedepse concrete între limitele prevăzute de lege ( de exemplu 22 de ani în cazul omorului). Individualizarea administrativă presupune individualizarea regimului de executate ( detenţie în condiţii de maximă securitate, dreptul condamnatului de a munci fără supraveghere, etc). Legiuitorul se limitează de 42

a stabili de fapt cadrul individualizării, individualizarea realizându-se în concret de organele judiciare. Teoretic, ca regulă generală, prescrisă de altfel şi în codul penal, individualizarea se face ţinând cont de un criteriu obiectiv (fapta comisă) şi un criteriu subiectiv ( persoana infractorului). Aceste împrejurări avute în vedere trebuie să existe în materialitate şi trebuie consemnate în hotărâre, motivându-se alegerea sancţiunii şi a cuantumului ei. În practică judecătorii nu îşi motivează alegerea cuantumului, aşa cum nici procurorii nu manifestă o preocupare specială pentru acest subiect, mulţumindu-se să utilizeze formulări generale ( o pedeapsă orientată spre maxim sau o pedeapsă orientată spre minim). Nici avocaţii în pledoariile lor sau în concluziile formulate în scris nu ating decât foarte rar acest subiect, concentrându-se pe existenţa faptei, a vinovăţiei şi tot formulări generice de genul ( aplicarea unei pedepse orientată spre minim). Apare un paradox, pe de o parte, întreg mecanismul judiciar penal se concentrează pe sancţionarea infractorului, iar atunci când se pune problema aplicării unei anumite sancţiuni concrete subiectul este tratat cu uşurinţă. Asta poate releva faptul că sistemul penal nu este interesat în mod special de cuantumul sancţiunii (aceasta fiind o chestiune colaterală) ci este interesat în mod special în a sancţiona infractorul. Realizarea scopurilor pedepsei se face în acest fel printr-o abordare pur teoretică, mecanicistă. În şcolile de drept se studiază în mod special aspectul normativ al sancţiuni, adică mecanismul legal de individualizare fără a se accentua suficient şi dimensiunea practică ( adică individualizarea concretă a unei pedepse). Experienţa practică a magistratului fiind de fapt singura care îl poate ajuta în acest demers, evident cu riscul inerent oricărui debut în cariera de judecător, când va aplica sancţiuni destul de eterogene. S-a pus problema dacă este necesar să se stabilească limite legale ale pedepsei sau judecătorul poate să aplice sancţiunile ţinând cont de circumstanţele concrete a făptuitorului. Răspunsul la această întrebare depinde de nivelul de încredere pe care cetăţenii îl au în sistemul judiciar şi în sistemul legislativ. O încredere mai mare în puterea politică, ce poate fi controlată prin procesul electoral, va conduce spre un interval destul de restrâns a limitelor legale de pedeapsă pentru a diminua posibilităţile de individualizare ale judecătorului. Dimpotrivă existenţa unui sistem 43

judiciar credibil va determina stabilirea unor limite foarte largi de sancţionare sau chiar posibilitatea acordată judecătorului de a alege el sancţiunea care i se va părea potrivită pentru reeducarea infractorului. Unele state au renunţat la a stabili un minim special al sancţiunii lăsând libertatea judecătorului de a decide plecându-se de la ideea că au trecut vremurile în care trebuia să ne apărăm prin legi de abuzul judecătorilor. Tot din acelaşi motiv s-a renunţat şi la sancţiunile aplicate ope legis, ( cazul pedepselor accesorii care decurg din pedeapsa principală a închisorii ).

b. Individualizarea sancţiunii raportată la persoana infractorului. În general în alegerea sancţiunii predomină folosirea criteriului obiectiv. Cuantumul sancţiunii depinde de elementele obiective ale faptei ( acţiune, inacţiune, modul de săvârşire, mijloacele folosite, locul şi timpul, pluralitatea de fapte, pluralitatea de acte, pluralitatea de făptuitori), se ţine seama de obiectul juridic al infracţiunii, de urmările faptei şi de forma şi gradul de vinovăţie. Individualizarea raportată la persoana infractorului, starea sa psihofizică ( aptitudinea de a evalua caracterul antisocial, temperament, caracterul) este, de obicei, cea mai văduvită, acordându-se o importanţă specială antecedentelor judiciare. Contează mult şi atitudinea după comiterea faptei ( repară prejudiciu, căinţă, a ajutat victima), dar se ţine seama şi de statutul social al infractorului. Una din explicaţiile pentru care organele judiciare utilizează cu preponderenţă criteriul obiectiv al faptei este generală şi de dificultatea de a avea o informaţie de calitate şi completă despre persoana infractorului. Metodele comune de cunoaştere a personalităţii infractorului sunt : expertiza psihiatrică, evaluare medico-psihologică şi ancheta socială Un studiu realizat în Franţa asupra acestui aspect a pus în lumină realităţi alarmante. Astfel în ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiei a rezultat, după studiul a 200 de dosare de individualizare, că se cunosc despre condamnat următoarele date: - caracteristicile socio-demografice (vârstă, sex, naţionalitate, rezidenţă) în procent de 90%; -istoria vieţii infractorului este cunoscută în procent de 6%; - mediul de viaţă actual în procent de 50 %; - caracteristicile criminologice ale infracţiunii în 5% din cazuri ; 44

- datele despre infracţiune şi pedeapsă din perspectivă pur juridică ( încadrarea juridică, sancţiunea aplicată şi cuantumul acestora) în procent de 90-94%7. Aceste rezultate arată o preocuparea orientată spre cunoaşterea caracterului obiectiv al faptei şi o preocupare redusă pentru persoana infractorului, sau mai precis a acelor elemente ce ţin de persoana infractorului care ar putea influenţa eficienţa sancţiunii penale. În ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiilor, acelaşi autor a prezentat un alt studiu care explică carenţa calitativă a informaţiilor prin: - unicitatea expertului evaluării psihologice sau psihiatrice; - timpul foarte scurt de examinare a infractorului (45 minute pentru 50% din cazuri, şi doar pentru 20 % mai mult de 2 ore). - unicitatea întâlnirii dintre expert şi examinat 65%. Doar în 10% din cazuri au fost 3 întâlniri; - folosirea unor metode de investigare de o complexitate redusă. La toate aceste carenţe cantitative şi calitative se poate adăuga şi faptul că justiţia nu este ţinută de aceste rezultate pronunţând soluţii care infirmă concluziilor experţi. Prin comparaţie am putea spune că şi sistemul nostru judiciar suferă de lipsa de informaţii, atât la nivel cantitativ cât şi la nivel calitativ. Anchetele sociale au un caracter pur formal, expertizele psihologice se acceptă în puţine dosare, iar expertizele medico-legale se fac acolo unde legea prevede obligativitatea lor. Judecătorul le acordă eficienţă doar dacă pun în discuţie discernământul infractorului, pentru a se respecta condiţiile legale de angajare a răspunderii penale. Dacă rapoartele medicolegale concluzionează că a existat discernământ în momentul comiterii faptei ele şi-au îndeplinit menirea.

c. Factori care influenţează alegerea pedepsei. Pe lângă factorii expliciţi, prezentaţi anterior ( cei ce ţin de gardul de pericol social al faptei şi de persoana infractorului), doctrina criminologică a pus în evidenţă şi o altă categorie de factori care influenţează individualizarea sancţiunii. Dintre factorii care influenţează cuantumul sancţiunii pot fi amintiţi factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei şi factori generaţi de contextul local şi internaţional de la momentul individualizării sancţiunii. 7

A-M. Favard, L’individualisation de la peine: paradigme clinique a la réalité des pratiques, în L’individulaisation de la peine, De Saleilles a aujourd’hui, Ed. ERES, 2001, p.220.

45

Dintre factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei pot fi amintiţi: - interesul şi pledoaria procurorului; - pledoaria avocatului; - numărul de cauze cu acelaşi obiect; - politica penală a momentului; - existenţa unui judecător unic sau instanţe colegiale; - vârsta şi experienţa judecătorilor; - specializarea judecătorilor; - calitatea alcătuirii dosarului penal; - situaţia financiară a acuzatului; - apartenenţa la o anumită etnie, rasă, sau faptul dacă este emigrant; - durata arestării preventive; - exigenţa instanţelor de apel sau recurs; - caracterul eligibil sau nu a funcţiei de judecător; - independenţa judecătorului faţă de influenţele economice, politice sau sociale; - opiniile doctrinare; - starea psihică a judecătorului; Dintre factorii legaţi de contextul local sau internaţional pot fi amintiţi: - existenţa unei infracţiuni foarte mediatizate în acea perioadă sau chiar campanii media pentru reprimarea respectivei infracţiuni; - situaţia economică locală; - presiuni internaţionale pentru înăsprirea unor sancţiuni; - existenţa unor modificări legislative. Trebuie amintiţi şi factorii luaţi în calcul în mod voit, de exemplu imperativele de gestiune a infractorilor ( gradul de aglomerare din penitenciare, dificultăţile practice de aplicare a unei anumite sancţiuni, modul cum funcţionează serviciile de probaţiune, etc.). Toţi aceşti factori influenţează sancţiunea şi cuantumul ei, iar uneori, din păcate, sunt mai importanţi decât criteriile legale de individualizare. Indiscutabil că unii dintre ei pot fi înlăturaţi, dar majoritatea vor continua să influenţeze procesul concret de individualizare judiciară. Influenţa acestor factori nu poate fi catalogată întotdeauna ca fiind un fapt pozitiv sau negativ, ci pur şi simplu ca un fapt ce trebuie luat în calcul. 46

Analizându-se mai multe dosare penale, empiric s-a putut constata că există uneori chiar anumite standarde de sancţionare. Un lucru pe care îl ştie aproape orice practician este acela că arestarea de către judecător a unui inculpat în timpul procesului este un indiciu temeinic că i se va aplica o sancţiune privativă de libertate cu executare. De exemplu în Franţa sancţiunea privativă de libertate se aplică de obicei în cazul tuturor crimelor, a formelor grave de delicte contra patrimoniului şi a infracţiunilor ce ţin de regimul stupefiantelor. Dimpotrivă sancţiunea cu închisoare dar a cărei executare se face în mediu deschis se aplică în caz de conducere sub influenţa alcoolului, sau formele banale de infracţiuni contra patrimoniului8. În România sistemul de sancţiuni, prevăzut de codul penal încă în vigoare, obligă judecătorul să aplice sancţiuni cu închisoarea, amenda penală aplicându-se doar în caz de insultă şi calomnie. În general pentru infracţiunile din culpă se aplică o sancţiune cu închisoarea cu suspendare condiţionată la fel ca şi pentru conducerea sub influenţa alcoolului. Unui recidivist i se va aplica de regulă o sancţiune privativă de libertate. Toate aceste standarde penologice create de facto, au şi o influenţă nefastă deoarece de multe ori judecătorul din comoditate aplică aceste standarde, fără a mai analiza în amănunt situaţia particulară a infractorului. Fenomenul este favorizat în România şi de supraaglomerarea instanţelor cu dosare penale. La ora actuală există două tendinţe contrare în materie de individualizare. Pe de o parte, în Europa, se discută despre o lărgire a posibilităţilor judecătorului de a aplica sancţiuni deoarece el cunoaşte mult mai bine decât legiuitorul care este situaţia de fapt şi poate propune cea mai bună soluţie. În sens contrar, în SUA, tendinţa este inversă şi anume de a uniformiza sancţiunile foarte diverse ce se puteau aplica pentru aceeaşi faptă, elaborându-se chiar grile de sancţionare. Se pare că nimeni nu e mulţumit se situaţia în care se află şi doreşte să experimenteze soluţiile celuilalt.

d.Eficienţa individualizării. Plecând de la premisa că individualizarea s-a făcut cu respectarea tuturor canoanelor ştiinţifice, atâtea câte sunt ele, nu trebuie să credem că o astfel de sancţiune va avea succesul scontat şi că infractorul nu va mai comite noi infracţiuni. Există infractori care au comis o anumită infracţiune fiind 8

M-C. Desdevises, Les risques des standards pénologiques, , în L’individualisation de la peine, De Saleilles a aujourd’hui, Ed. ERES, 2001, p.230.

47

aproape cert că nu vor recidiva şi atunci sancţionare lor pare inutilă. În acelaşi timp, există şi infractori care vor recidiva indiferent de cuantumul sancţiunii aplicate, caz în care individualizarea pare la fel de inutilă. O a treia categorie de infractori este formată din persoane ca ar putea atât să recidiveze cât şi să devină persoane oneste. În cazul acestei ultime categorii de infractori individualizarea sancţiunii poate fi elementul care înclină balanţa într-o parte sau în alta. Sistemul de sancţiuni penale are ca premisă existenţa doar a ultimei categorii de infractori pentru care individualizarea poate fi soluţia salvatoare.

48

CAPITOLUL V FORME DE CRIMINALITATE I. Delincvenţa juvenilă 1. Factori de risc în apariţia comportamentului infracţional al minorilor

În doctrina sociologică se susţine că existe 3 categorii de factori de risc ai delincvenţei juvenile: raportul frustrare-agresivitate în evoluţia personalităţii adolescentine, instabilitatea afectivă şi comportamentală şi comportamentul de evaziune al adolescentului. Ceea ce este interesant este faptul că aceşti factori de risc sunt nişte dimensiuni normale ale comportamentului minorului. a. Raportul frustrare - agresivitate presupune faptul că, tinerii răspund mai frecvent la o stare de frustrare printr-un comportament regresiv, dar agresivitatea poate fi potenţată de un stil de educaţie autoritar. Vârsta adolescenţei este o perioadă plină de frustrări economice, sociale, sau sentimentale, şi de aceea există riscul ca nivelul

toleranţei la frustrare să fie depăşit în anumite circumstanţe şi această

depăşire să determine un răspuns agresiv infracţional. Ameliorarea stării conflictuale se poate realiza fie prin încercarea tânărului de a se adapta convingerilor adulţilor, fie prin încercarea de a convinge el adulţii că trebuie să se schimbe. De obicei nici una din soluţii nu dă rezultate, fapt care determină tânărul să respingă modelul comportamental adult, cel puţin o anumită perioadă de timp. b. Instabilitate afectivă şi comportamentală este determinată de contextul de situaţii contradictorii cărora un adolescent trebuie să le facă faţă şi de faptul că personalitatea sa este încă în formare. La acestea se mai adaugă şi statutul incert pe care îl are acesta în viaţa socială, în sensul că i se refuză comportamentul copilăresc cerându-i-se să se poarte ca un adult, dar în acelaşi timp i se refuză acordarea de drepturi şi responsabilităţi specifice adulţilor pe motiv că încă este „necopt”. Din această cauză tânărul preia foarte uşor idei exotice pe care le susţine cu convingere ca în scurt timp să se situeze pe poziţia diametral opusă. Manifestă receptivitate şi compasiune pentru problemele comunităţii (teme sociale, teme ecologice, teme justiţiare) pentru ca apoi să fie deranjat de cei care susţin astfel de teme. Atunci când

49

este singur doreşte un grup de prieteni, iar când îl are doreşte să trăiască singur. Această instabilitate nu conduce în mod automat la un comportament infracţional, fiind nevoie şi de asocierea altor factori negativi. c. Comportamentul de evaziune al tânărului reprezintă o reacţie la momentele dramatice intervenite în mediul familial sau la stimulii negativi din mediul şcolar sau din grupul de prieteni. Unii autori au clasificat „fuga” în trei categorii: voiajul ( considerat un fenomen normal stimulat de curiozitatea adolescentului), fuga propriu-zisă ( manifestată în situaţii conflictuale şi stresante) şi vagabondajul ( tendinţa adolescentului de a părăsi definitiv familia sau mediul social). De cele mai multe ori adolescentul fugar nu acţionează dintr-un impuls propriu, ci este motivat de argumentele celorlalţi adolescenţi care îi arată avantajele libertăţii, dincolo de constrângerile familiale sau sociale, în plus este o dovadă de bărbăţie. Mulţi minori comit infracţiuni dorind să dovedească celor din jur că sunt deja maturi, independenţi şi puternici. Poate de aceea multe din faptele minorilor se comit în participaţie, tânărul trebuind să aibă martori ai actului de „bărbăţie”, acest fapt fiind mai important decât beneficiul infracţiunii în sine. În momentul de faţă nu există o teorie generală a fenomenului delincvenţei juvenile care să fie unanim sau măcar majoritar acceptată. De ceea vom prefera o abordare mai empirică plecând de la constatările faptice şi mai puţin de la generalizările teoretice.

2. Definiţia delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă cuprinde totalitatea faptele prevăzute de legea penală comise de minori responsabili penal şi a căror comitere antrenează răspunderea penală. Indiferent de numărul mare de definiţii ale delincvenţei juvenile elaborate de numeroşi autori, din punct de vedere criminologic interesează doar conduitele antisociale care intră sub incidenţa legii penale, care sunt comise de minori ce răspund penal şi evident în situaţia în care respectiva conduită implică şi un tratament penal. Vârsta de la care se angajează răspunderea penală a minorilor poate să fie diferită de la o ţară la alta la fel cum şi sancţiunile penale pot să difere.

50

Predelincvenţa juvenilă cuprinde toate atitudini antisociale ( absenţe repetate de la şcoală, indisciplină, limbaj violent sau obscen, consumul de alcool etc.) şi toate faptele prevăzute de legea penală comise de minori care nu răspund penal. Statistica la nivel naţional în mai 2004 arată că din cei 41817 de deţinuţi la acea dată în penitenciarele şi centrele de reeducare din România 842 sunt minori. Procentul este în scădere faţă de ultimul deceniu confirmând tendinţa de descreştere a delincvenţei juvenile. Aceste cifre nu pot revela procentul delincvenţei juvenile reale raportat la criminalitatea majorilor deoarece nu se ia în calcul decât criminalitatea legală, cea sancţionată cu privare de libertate, dar poate fi un indiciu a acestei relaţii. În România nu există studii complexe asupra acestui fenomen. Majoritatea statisticilor europene vorbesc de o creştere a criminalităţii minorilor în ultimii 50 de ani. Cu toate acestea un cercetător al Departamentului de Criminologie al Universităţii din Stockholm a verificat dacă acesta ipoteză este reflectată şi de numărul de persoane tratate medical urmarea unor leziuni determinate de infracţiuni violente comise de minori. Rezultatele au fost surprinzătoare, practic numărul de victime tratate medical ale infracţiunilor comise de minori este relativ constat, la fel şi cazuri de deces al unor minori victime ale unor infracţiuni.

51

Este curios cum toate statisticile arată o creştere a criminalităţii masculine, feminine şi a delincvenţei juvenile în schimb numărul victimelor tratate medical a rămas constant sau a scăzut. Autorii studiului arată că aceleaşi concluzii pot fi extinse şi la alte ţări vest-europene (Olanda, Danemarca şi Elveţia). Toate au aceeaşi neconcordanţă, cu excepţia Angliei şi a Germaniei unde creşterea oficială a criminalităţi se reflectă şi în statisticile medicale. Explicaţia pe care au dat-o autorii studiului a fost diferenţa de preocupare pentru fenomenul delincventei juvenile, din partea autorităţilor. În ultimii anii a crescut numărul de infracţiuni descoperite comise de minori, şi nu a procentului real care este foarte posibil să nu fi suferit modificări însemnate. La fel de importantă a fost şi abordarea în mass-media a delinvenţei juvenile9. În 1986 anul asasinării Primului Ministru suedez, s-au scris cele mai multe articole despre delincvenţa juvenilă, iar apoi treptat acest fenomen a scăzut din atenţia media, deşi după cifrele statistice oficiale ar fi trebuit să se reflecte mai des în media cazurile de criminalitate a minorilor.

9

F. Estrada, Juvenile violence as a social problem . Trends, media attention and societal response, în British Journal of Criminologie 2001, p.647.

52

3. Posibile explicaţii ale comportamentului infracţional.

Toată lumea este de acord că nu se poate reduce studiul cauzelor delincvenţei juvenile doar la o singură perspectivă ( fie ea psihologică, sociologică sau chiar biologică). Psihologii pun accentul pe particularităţile psihice ale adolescentului, iar sociologii acordă o importanţă majoră mediul social al adolescentului. W.C. Reckless consideră că există o structură socială externă şi o structură psihică internă care acţionează ca mecanisme de protecţie în calea agresivităţii şi frustrării tânărului. Structura externă este alcătuită din grupul său social ( familie, prieteni etc) şi care îi oferă posibilitatea dobândirii unei anumite poziţii în societate. Structura interioară asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, toleranţa la frustrare etc. Dacă vreuna dintre cele două structuri lipsesc atunci acesta va putea trece la comiterea actelor infracţionale, nemaifiind apărat de impulsurile spre un comportament antisocial.

Empiric s-a constatat că infracţionalitatea minorilor ar putea fi determinată de conflictele şi neînţelegerile dintre părinţi deoarece utilizarea agresivităţii în rezolvarea propriilor probleme poate fi preluată de copil. Uneori există şi o incompatibilitate între tehnicile educative folosite de cei doi părinţi. Un rol la fel de important în comportamentul antisocial îl are şi faptul că unii copii sunt lipsiţi de afecţiunea şi supravegherea mamei sau sunt disciplinaţi cu mijloace severe de obicei de către tată. A doua cauză a comportamentului delincvenţial ar putea fi gradul scăzut de pregătire şcolară sau adaptare şcolară. Un rol important îl are în opinia noastră şi sistemul de învăţământ, prin lipsa de flexibilitate şi lipsa unor programe adaptate copiilor problemă. De obicei profesorii sunt tentaţi să lucreze cu copiii fără probleme comportamentale, fiind orientaţi exclusiv pe dimensiunea informativă şi ştiinţifică a disciplinei, şi deloc sau foarte puţin pe dimensiunea educativă. A treia cauză ar putea fi absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a timpului liber. Cel mai recent realizat de o echipă scoţiană, a ajuns la următoarele rezultate10.

10

D. J. Smith, S.Mc Vie, Theory and method in the Edinburg study on youth transitions and crime, în British Journal of Criminologie 2003, p.169-195.

53

54

4. Mijloace de luptă împotriva delincvenţei juvenile. Două sunt modalităţile prin care s-a intervenit pentru stăpânirea fenomenului: programe de prevenţie socială a delincvenţei şi acţiuni de prevenire poliţieneşti. a. programe de prevenţie socială a criminalităţii . Cele mai importante programe de prevenire a criminalităţii juvenile au fost derulate în SUA şi apoi au fost preluate şi adaptate şi în Europa. O primă categorie de programe cuprinde programele de intervenţie asupra mediului în care trăieşte minorul ( a existat chiar unul, foarte ambiţios, de modificare totală a mediului, aplicat în anii 30 în Chicago, dar ale cărui rezultate nu au fost pe măsura aşteptărilor. A doua categorie este reprezentată de programe numite pedagogice şi terapeutice, şi constau în exercitarea unor acţiuni de prevenire selectivă, adresate unor minori, copii cu dificultăţi şi părinţilor lor, prin tehnici de intervenţie individualizate (consiliere, programe de acţiune asupra bandelor de minori, etc). Şi aceste acţiuni nu au avut un succes remarcabil dar au reprezentat un progres. În Franţa până în 1981 au exista aşa numitele cluburi şi echipe de prevenţie a delincvenţei juvenile, apoi s-a încercat remodelarea zonelor de locuinţe sociale (renovarea clădirilor, reinserţia socială şi culturală a minorilor din aceste zone), crearea de organisme specializate şi operaţiuni de ocupare a vacanţelor şcolare a minorilor.

b. Acţiuni de prevenire poliţieneşti Se pot derula activităţi de informare şi participarea a tuturor tinerilor, programe de clasificarea a tinerilor, acţiuni care se adresează tinerilor care au atras atenţia poliţiei, acţiuni care se adresează tinerilor care comit infracţiuni uşoare şi pentru care nu a fost necesară desfăşurarea unor acţiuni judiciare dar pentru care există totuşi riscul de a recidiva. În România minorului care comite infracţiuni i se pot aplica pedepse (închisoare strictă, închisoarea, amenda, munca în folosul comunităţii) sau măsuri educative (mustrare, libertatea supravegheată, libertatea supravegheată severă, internarea într-un centru de reeducare, internare într-un central medical educativ). Regula trebuie să fie aplicarea măsurilor educative şi excepţia aplicarea unei pedepse Cu toate acestea practica judiciară a ultimului deceniu a dovedit contrariul şi anume o reticenţă crescută a instanţelor în a aplica măsuri educative, aceasta poate şi pentru că

55

regimul de executare a internării într-un centru de reeducare era perceput de minori ca fiind mai greu decât regimul de executare al pedepsei închisorii. Sancţiuni alternative. Poate ideea cea mai importantă este aceea că în cazul minorilor pedeapsa închisorii trebuie să fie ultima soluţie, când au fost epuizate toate celelalte posibilităţi. Un studiu efectuat în Franţa a arătat că 90% dintre minorii care au fost sancţionaţi direct cu pedeapsa închisorii au recidivat. De aceea e nevoie de un sistem judiciar penal adaptat specificului minorilor, fiind de dorit înfiinţarea unor tribunale pentru minori, soluţia de acum cu judecători anume desemnaţi de Ministrul de justiţie pentru a judeca astfel de cauze şi-a dovedit limitele. Un judecător care soluţionează cauze cu minori şi majori în aceeaşi şedinţă va avea tendinţă de a aplica soluţii similare, pentru fapte similare, uneori cu o severitate suplimentară în cazul minorului pentru a i se da o lecţie şi pentru a preveni recidiva. O astfel de abordare dovedeşte lipsa de informaţie a magistratului cu privire la delincvenţa juvenilă. De asemenea e de dorit încercarea de mediere între victimă şi minorul agresor. O astfel de manieră poate duce la înţelegerea de către minor a consecinţelor faptelor sale, deoarece constarea pe viu a daunelor provocate de acesta este mai educativă decât reproşurile şi admonestările teoretice. De exemplu, în Germania, o metodă de ai convinge pe tineri să renunţe la fumat a constat în vizionarea în direct a unei operaţii de cancer la plămâni datorat fumatului, unde au putut constata direct efectul nociv al fumatului ( culoarea specifică a plămânilor intoxicaţi şi situaţia dramatică a celui care a fumat). Sociologii au propus două soluţii privind intervenţia instituţiilor specializate în acţiunea de identificare şi tratament a predelincvenţei juvenile. O primă soluţie ar fi aceea de a se accentua importanţa unor programe de asistenţă adresată unui grup de minori şi nu unui minor luat izolat, iar o a doua propunere constă în abandonarea programelor preventive concepute exclusiv pentru predelincvenţi şi orientarea lor pentru toţi minorii şi adolescenţii. Mitul că doar minorii din mediul defavorizat economic comit infracţiuni trebuie uitat.

56

II. Criminalitate feminină 1.Structura şi volumul

Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că numărul de femei implicate în activitate infracţională este mai scăzut decât al bărbaţilor, atât la vârsta minorităţii cât şi la majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de infracţiuni comise. Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină nu este evaluată corect deoarece este o criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o mică probabilitate ca femeia criminal să fie descoperită, faptul că femeia este de obicei instigatoare la infracţiuni şi de cele mai multe ori adesea doar autorul este sancţionat.) În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din Germania ( de la 17,5% criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19% criminalitate feminină în 1990) şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992) s-a constata o tendinţă de creştere a criminalităţii feminine atât cantitativ, ajungându-se până la 20 % dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ deoarece acestea comit infracţiuni din ce în ce mai grave, depăşind limitele tradiţionale, adică furturi din magazine ( 39.8%), furturi din poşete şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru eliberarea unor anumite medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul falsificării cărţilor de credit sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate organizată11. În SUA creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40 % iar a celei feminine de 80 %). Pe o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o creştere a criminalităţii feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la acelaşi nivel de aproape 200 de ani ( 1826-1830 era de 19 %; 1875-1880 era de 15%; 1910 era de 14%; 1958-1978 între 12 şi 13% , 1992 era de 14. 97 %). E adevărat că există o diversificarea a criminalităţii feminine dar acelaşi lucru se poate observa şi în ceea ce priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o legătură între statutul social al femei şi criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50 de ani, când emanciparea femeilor a devenit o realitate cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu gradul de

11

H. J. Schneider, Kriminologie, ed III, Ed. C.H. Beck, München, 1992, p.162.

57

emancipare12. Doctrina română se situează pe poziţia doctrinei franceze considerând că procentul de 10 la % criminalitate feminină este cel corect13. S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal adoptă o atitudine diferită faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se aplica sancţiuni mai uşoare femeilor care comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul că trebuie să îşi crească copii, de faptul că recunosc cu mai mare uşurinţă comiterea faptelor, ceea ce uşurează activitatea organelor judiciare şi prin faptul că trezesc un mai mare sentiment de compasiune decât criminalii bărbaţi.

2. Explicaţii ale criminalităţii feminine

Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate comite orice infracţiune deoarece este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind faptul că ea comite infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările recente au infirmat această teză a criminalităţii datorate forţei femei, ea putând comite crime de o ferocitate deosebită folosindu-se de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.). O primă categorie de autori explică delincvenţa prin structura biopsihică a femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei sociologic. Deşi justificare sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a crescut criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea femeii în viaţa socială. De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi dimensiunea biopsihologică a femei14. Una din teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi bărbaţi plecându-se de la teoria riscului şi anume faptul că lumea fiind dominată de bărbaţi, ei sunt implicaţi în toate sferele vieţii sociale existând, din acesta cauză, şi un risc crescut ca bărbaţii să intre în conflict cu normele sociale. Deoarece femeile nu sunt implicate în activităţile importante atunci nici nu sunt supuse riscului de a comite infracţiuni. Această abordare a fost criticată, argumentându-se faptul că riscul nu este un specific masculin ci el este universal, sugerându-se că riscul este astăzi perceput

12

R. Gassin, Criminologie,ed IV, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p.314. I. Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1998, p.41. 14 R. Gassin, Criminologie,ed IV, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 317.

13

58

mult mai acut decât în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din cauza actualei mediatizării a acestuia15. Tot teoriile feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în găştile de cartier ca fiind o masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum participarea întro gaşcă de cartier este un specific masculin. Concluzia autorului unui studiu care analizează implicare fetelor în găştile de cartier este că acest fenomen este foarte complex. El nu vizează doar dimensiunea genului căruia îi aparţin şi este şi o problemă de mediu social şi poziţie socială. Poate şi mai important este faptul că participarea la o bandă este o criză specific adolescentină, de căutare a independenţei16. Multe fete intră în acele găşti din considerente sentimentale deoarece vor să-i demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de găşti faptul că sunt foarte puternice. Pentru această categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu ataşamentul pentru membrul găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea revin la o conduită socială normală.

15

W. Chan, G. Rigakos, Risk, crime and gender, în British Journal of Criminologie, 2002, p.756. K.J. Laider, G. Hunt, Accomplishing feminity among the girls in the gang, în British Journal of Criminologie, 2001, p.676.

16

59

III. Criminalitate legată de droguri 1.Principalele droguri a. Morfina este obţinută din opiu. Este un drog sintetic sedativ şi care creează o stare de dependenţă. Cel mai frecvent ea se administrează prin injecţii subcutanate sau intravenoase. Odată cu injectarea, consumatorul simte nişte senzaţii dezagreabile (mâncărimi, ţiuie urechile, etc.), iar apoi simte o stare de somnolenţă, de beatitudine. După consum se declasează două mecanisme fiziologice principale: toleranţa la drog, şi dependenţa de drog. Toleranţa înseamnă capacitatea organismului de a se adapta şi de aceea este nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare pentru a obţine starea de euforie. Dependenţa presupune faptul că individul nu mai consumă drogul pentru a obţine starea de euforie, ci consumă drogul pentru a înlătura efectele neplăcute generate de lipsa drogului ( sindromul de abstinenţă). Efectele sindromului de abstinenţă în cazul morfinei se produc în 8-14 ore de la ultima doză de drog. Efectele dezagreabile constau în senzaţii de frig, crampe musculare, nasul îi va curge, ochii îi vor lăcrima, va transpira abundent. Treptat situaţia se va înrăutăţi ajungându-se la convulsii ale membrelor, sufocări, greaţă, vărsături, diaree, pierderi în greutate. O singură doză de drog este suficientă pentru a înlătura efectele sindromului de abstinenţă, care vor reapare după epuizarea efectelor dozei administrate. Abia după 48 de ore simptomele regresează, drogatul având doar stări de insomnii, iritare slăbiciune care pot dura 3-4 luni. Efectele dezagreabile sunt determinate de dependenţa fizică de drog. Odată cu regresul efectelor dezagreabile nu înseamnă că a dispărut şi dependenţa psihologică , mult mai dificil de înlăturat, chiar după o perioadă mare de abstinenţă. b. Heroina este tot un drog sintetic, un derivat al morfinei, pe care trebuia să o înlocuiască ca şi efect sedativ în scopuri terapeutice, dar care nu trebuia să provoace dependenţă. După ce a fost utilizată ca medicament aproape 30 de ani 1870-1900, a fost înlăturată de pe piaţa farmaceutică, producerea şi traficul cu acesta substanţă fiind apoi incriminată. Are efecte la fel ca şi morfina doar că acestea sunt mult mai intense. Există un număr mare de decese determinat de faptul că este foarte uşor ca dependentul să se supradozeze. Acesta trebuie să întindă din ce în ce mai mult coarda, din cauza fenomenului de toleranţă a organismului, şi de multe ori această dorinţă de a atinge maximul rezistenţei organismului se soldează cu o tragedie. Este un drog al mediul defavorizat, fiind considerat, până la apariţia drogurilor sintetice de

60

astăzi, unul destul de ieftin. Din cauza administrării injectabile au existat cazuri de transmitere a anumitor boli prin intermediul seringilor infectate. c. Mariahuana este denumită şi cânepă indiană. Este un drog uşor iar efectele ei asupra organismului au reprezentat un subiect foarte dezbătut. De altfel există ţări în care consumul de marijuana este legal permis. Măsura depenalizării consumului de marijuana a fost determinată de încercarea autorităţilor de a diminua consumul acestui drog foarte răspândit în toate mediile sociale. Succesul nu a fost pe măsura aşteptărilor

statelor

care

au

decis

depenalizarea,

numărul

consumatorilor

nereducându-se, dimpotrivă chiar crescând. Alte state au preferat sistemul sancţionării dar nici efectele acestor măsuri nu au fost încununate de succes. În mod cert, mariahuana nu creează o dependenţă fizică, aşa cum se întâmplă în cazul heroinei sau morfinei dar din păcate creează dependenţă psihologică, aceasta fiind cauza pentru care nu e foarte uşor ca persoana să renunţe la acest obicei. Efectele fiziologice sunt creşterea ritmului cardiac şi înroşirea pupilelor. De multe ori consumul de marijuana este primul pas spre nişte droguri mai puternice iar din acel punct aproape nu mai e cale de întoarcere. De obicei se consumă prin fumare. O ţigară cu marijuana este de 2 ori mai toxică decât o ţigară obişnuită. Publicul potenţial sunt tinerii cu atitudini rebele, nonconformiste. Consumul este influenţat de grupul de prieteni unde se bucură de o mare popularitate d. Cocaina este un drog excitant natural. Se poate administra oral, intravenos, sau prin prizare în nas. Este un drog foarte scump, un gram comercializându-se la preţuri de peste 100 de dolari SUA, şi de aceea este considerat ca fiind un drog al celor bogaţi, al celor cu un grad ridicat de instrucţie ( actori, medici, avocaţi, sportivi, politicieni). Ea nu creează dependenţă fizică însă creează o puternică dependenţă psihologică. Se consideră că producerea de droguri este cea mai eficientă activitate economică, raportat la costurile de producţie şi la cele de desfacere. Exemplificativ un 1 g de cocaină costă între 100 şi 150 de dolari SUA, iar un 1 de aur costă în jur de 10 dolari SUA. Evident am ales preţurile medii existând şi droguri mai scumpe ( Ice, etc). Drogurile sintetice sunt cele mai puternice droguri, el implică costuri foarte scăzute de producţie şi de aceea sunt la îndemâna oricărui doritor. De acea se constată o creştere a consumului de droguri sintetice ( Extasy, LSD, etc). O altă problemă 61

generată de drogurile sintetice este şi faptul că se produc noi şi noi droguri, chimia modernă oferind multiple variante. Consumul sau traficul cu drogurile foarte noi nu este incriminat pentru că legiuitorul nu este întotdeauna la fel de prompt în includerea noilor substanţe fabricate de traficanţi pe lista substanţelor interzise.

2. Explicaţii ale dependenţei psihologice de drog. S-a susţinut că se produc următoarele modificări a stări psihice a consumatorului. După primele experienţe, înainte de a utiliza din nou drogul, individul care nu este dependent se află într-o stare de inactivitate faţă de efectele drogului. În cursul administrării individul dobândeşte o stare de euforie. După încetarea efectelor euforice, resimte un uşor discomfort, însă revine la starea de inactivitate anterioară. O nouă doză este determinată de dorinţa de redobândire a stării de euforie. După mai multe experienţe legate de administrarea drogului raţionamentul se modifică. Înainte de a consuma individul dependent se confruntă cu o nevoie imperioasă de al consuma. În timpul consumării individul simte mai degrabă o stare de satisfacţie, decât una de euforie. Odată ce efectele drogului se diminuează, individul simte efectele negative ale abstinenţei, resimţind nevoia de a-şi administra din nou drogul. Motivaţia nu este obţinerea unei stări de euforie ci înlăturarea efectelor negative ale sindromului de abstinenţă17. Un exemplu interesant legat de contextul în care se consumă droguri este dat de situaţia soldaţilor americani care după întoarcerea acasă din Vietnam au renunţat în mare măsură la consumul de heroină, pe care o foloseau regulat în timpul războiului. 4. Corelaţia dintre consumul şi traficul de droguri şi criminalitate a. Consumul de droguri. Deşi acest subiect are un mare ecou în opinia publică toate certările realizate până în prezent nu au dovedit faptul că un consumator de droguri este un potenţial infractor. De obicei relaţia este inversă. Un infractor devine şi consumator de droguri. Ne referim la criminalitatea care nu este legată de consumul de droguri, deoarece incriminarea sau dezincriminarea consumului de droguri e o chestiune controversată, exprimându-se opinii atât în favoare incriminării 17

Citat de S.M.Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.269.

62

consumului cât şi în favoarea dezincriminării consumului. În schimb există concordanţă de păreri în ceea ce priveşte incriminarea traficului de droguri. În general persoanele drogate, atunci când comit infracţiuni, comit infracţiuni contra patrimoniului din dorinţa de a obţine banii necesari pentru a-şi cumpăra doza zilnică sau infracţiuni legate de vânzarea de droguri la colţul străzii. Din acelaşi motiv femeile se prostituează. Mai rare sunt cazurile când un consumator de droguri comite şi fapte de violenţă. b. Traficul de droguri. Dacă discutăm despre relaţia dintre traficul de droguri şi criminalitate atunci lucrurile stau diferit. Organizaţiile criminale au preluat controlul comerţului cu droguri deoarece aşa cum am mai arătat este o sursă importantă de venituri ilicite. Dificultatea demontării unor astfel de reţele este dată de structura complexă de organizare a acestora. Astfel există producătorii, de obicei oameni săraci, din ţări sărace care nu câştigă mare lucru din comerţul cu drogurile pe care le cultivă. Toată producţia este cumpărată şi distribuită pe întreg teritoriul lumii de aşa numiţii „traficanţi”. Ei sunt principalii beneficiari ai comerţului cu droguri şi ei sunt cel mai greu de capturat. Pe o anumită zonă a globului există aşa numiţii „dealeri zonali”, apoi pe o zonă mai restrânsă „dealeri locali”, „ vânzători”, şi în final cei care sunt cei mai expuşi să fie capturaţi sunt „distribuitorii stradali”. Mulţi dintre distribuitorii stradali sunt chiar ei consumatori şi fac această activitate în schimbul dozei zilnice. După cum se poate observa structura unei reţele de trafic de droguri este asemănătoare cu a unei companii multinaţionale, cu singura diferenţă că în reţeaua multinaţională de obicei se cunosc şefii, ceea ce nu se întâmplă în cazul reţelelor de trafic de droguri. Distribuitorul stradal nu cunoaşte decât pe cel care îi aduce drogurile şi cel căruia îi dă banii pe droguri, neştiind nimic despre vânzător, dealeri, sau traficanţi. De aceea capturarea lor de către poliţie nu afectează în mod serios activitatea reţelei de droguri. Aceste reţele au chiar strategii de marketing, deoarece pentru a cuceri o piaţă, la început oferă drogurile la preţuri foarte mici sau chiar le oferă gratis. Traficanţii ştiu că odată devenit client al lor, un individ va continua să le cumpere drogurile la preţurile la care le vând ei în mod obişnuit. Traficanţii urmează anumite trasee de la locul de producţie spre zonele de desfacere care sunt statele occidentale, existând zone de producţie (Afganistan, Bolivia, Columbia, Peru etc), ţări de tranzit ( Mexic, zona balcanică, până nu demult şi România) şi ţări de consum ( SUA, Canada, Franţa, Germania, etc). România dintr63

o ţară de tranzit tinde să devină şi una de desfacere. Nu există încă date oficiale asupra extinderii fenomenului în România, fiind doar anumite estimări care sunt îngrijorătoare.

64

IV. Criminalitatea organizată Conceptul de criminalitate organizată este o generalizare abstractă care, într-o astfel de formă nici nu există în realitate. Chestiunea este mai mult legată de ideea de organizare a infracţionalităţii decât de ideea de „criminalitate”. Există organizaţii criminale puţin organizate, mediu organizate şi foarte organizate, răspândite în toate colţurile lumii. Ceea ce le caracterizează este structura organizatorică specifică unui participant la viaţa economică. Caută acele nevoi ale populaţiei care nu sunt satisfăcute de oferta de pe piaţa legală, şi încercă să obţină sau să ofere acele bunuri sau servicii. Au strategii de promovare a ofertei lor, îşi creează reţele de distribuţie, îşi selectează cu grijă personalul, se protejează de intervenţia autorităţilor. Pe scurt politica lor este aceea de a obţine profituri uriaşe, în timp foarte scurt, cu costuri minime şi cu riscuri minime pentru membri bandei. Aceste organizaţii se orientează spre bunurile şi serviciile ilegale care aduc un profit imens. Aceasta şi pentru că o parte a populaţie nu este de acord cu interzicerea acelor servicii sau produse, iar dorinţa de a avea acele bunuri sau servicii li se pare cât se poate de legitimă, indiferent de cine le oferă acele servicii. ( comercializarea programelor pirat, a ţigărilor, băuturilor sau alte produse de contrabandă sau contra făcute, jocuri de noroc ilegale, recuperarea de bani de la datornici, cămătărie, oferirea de servicii sexuale, etc). Acest lucru protejează organizaţia criminală de eventualele denunţuri ale celor care apelează la bunurile şi serviciile oferite de ea. Organizaţiile criminale puternice sunt foarte mobile modificându-şi imediat oferta în funcţie de maximizarea profitului, de noi produse sau servicii. Dacă organizaţiile criminale se ocupă cu traficul de droguri ( foarte profitabil) , traficul de arme şi traficul de persoane, asta nu le împiedică să se implice în piaţa imobiliară, piaţa valutară, traficul de organe, sau traficul de tehnologii atunci când se ivesc posibilităţi de câştig uriaşe. Mobilitate presupune şi mutarea zonelor de interes, în altă parte a ţării sau în altă ţară, tot din aceleaşi raţiuni ( spre exemplu autorităţile intervin mai energic într-o anumită zonă şi de aceea organizaţia criminală îşi caută un loc mai sigur). Reţelele de distribuţie sunt foarte bine organizate, dar spre deosebire de multinaţionalele obişnuite, în aceste reţele nu se cunosc decât şefii direcţi şi asta din raţiuni de protejare a liderilor organizaţiilor. Uneori există concurenţă pe anumite pieţe, care se soluţionează chiar şi în manieră violentă, aşa numitele războaie între

65

organizaţiile criminale. De obicei pacea între bandele de infractori înseamnă o împărţire riguroasă a pieţelor, orice nou venit fiind înlăturat fără milă din zonă. Selecţionarea personalului se face cu mare grijă. Cei mai periculoşi sunt acei infractori care găsesc în interiorul organizaţiei o siguranţă pe care nu o aveau în viaţa din societate. Sunt oameni care sunt lipsiţi de perspective şi pentru care banda devine singura familie. Sunt cei mai fideli. Dacă vreunul încearcă să nu mai fie fidel atunci se trece la folosirea şantajului sau chiar a forţei, pentru a împiedica colaborarea cu autorităţile. Şantajul de referă la membri familiei, la distrugerea bunurilor sau la violenţe exercitate asupra lui de către cei care asigură „poliţia” în interiorul bandei, iar dacă pericolul este mare pentru liderii organizaţiei se merge până la uciderea celui care încalcă legea tăcerii. O altă dimensiune importantă a organizaţiei criminale se referă la protejarea activităţilor sale de intervenţia autorităţilor. De aceea este impusă legea tăcerii, se folosesc mijloace foarte sofisticate de comunicare la distanţă. Nu în ultimul rând se încearcă coruperea funcţionarilor care au atribuţii în lupta împotriva infracţionalităţii şi coruperea oamenilor politici. Este mult mai avantajos economic să plăteşti un înalt funcţionar care să te protejeze decât să încerci să te ascunzi de autorităţi. Funcţionarii corupţi sunt apoi şantajaţi şi astfel membrii organizaţiei criminale se bucură de un fel imunitate de facto. Aceasta este una din problemele statelor aflate în tranziţie. Există multe domenii de unde se pot scoate profituri ilegale uriaşe(de exemplu petrol, alcool, piaţa financiară şi valutară, fier vechi, traficul de vize, de persoane, etc.) şi există o mulţime de funcţionari coruptibili. Când organizaţia devine extrem de puternică ajunge să-şi impună oamenii politici sau funcţionarii pe care îi doreşte. Astfel nu mai cumpără funcţionari ci ajunge să vândă funcţii publice. Pentru că dispun de profituri uriaşe îşi permit să-şi angajeze cei mai buni avocaţi care îi ajută să scape de rigorile legii. Ameninţă sau şantajează martorii, judecătorii, procurorii sau poliţiştii atunci când se încep demersuri judiciare împotriva lor. Pasul următor este spălarea banilor murdari. Pentru aceasta investesc în activităţi legale tocmai pentru a reuşi spălarea lor. Folosesc scheme foarte complexe de spălare (fărâmiţarea sumelor de bani în conturi foarte mici ce scapă atenţiei autorităţilor, achiziţionarea la licitaţii a obiectelor de valoare, investiţii imobiliare, participarea la privatizarea societăţilor comerciale, acoperirea activităţii cu activitatea unei societăţi comerciale înfiinţate fictiv etc) şi de multe ori aceste operaţiuni sunt încununate de succes. 66

Cele mai periculoase organizaţii criminale sunt acele care acoperă substratul economic cu un ideal politic sau religios. În acest caz membri sunt mult mai fanatici pentru că ei cred să luptă pentru un scop nobil ( independenţa unei zone, fac voia lui Dumnezeu, îşi apără semenii etc). Dacă substratul economic al unei organizaţii criminale poate fi demontat în aceeaşi manieră în care a fost construit ( se oferă servicii legale la aceleaşi preţuri, sunt înlăturaţi funcţionarii care protejau organizaţia, sunt ajutaţi membrii care colaborează cu autorităţile, etc), în cazul organizaţiilor cu justificare ideologică este foarte dificil să fie desfiinţate. Este cazul organizaţiilor teroriste care par să aibă resurse inepuizabile de membrii. Şi organizaţiile teroriste desfăşoară activităţi aducătoare de venituri uriaşe, dar membrii lor fanatici fac acest lucru nu dintr-un „interes meschin material”, ci pentru aş atinge cu ajutorul banilor idealul lor nobil, politic sau religios.

67

CAPITOLUL VI Victimologie 1. Definiţia victimologiei. Victima, prin statutul pe care îl dobândeşte declanşează reacţii afective intense. Aceasta deoarece alimentează sentimentul de insecuritate ( şi noi putem deveni la un moment dat victime). Dorim să excludem victima din universul conştient ca orice lucru negativ. Poate şi din acest motiv, independent de preocuparea ştiinţifică firească a criminologilor, a existat o preocupare tot mai intensă a puterii politice pentru situaţia victimei. Pe de o parte, empiric, s-a constatat că victima joacă un anumit rol în comportamentul infracţional, iar pe de altă parte, subiectul siguranţei cetăţeanului interesează din ce în ce mai mult şi clasa politică care sub presiunea socialului este nevoită să acţioneze şi în plan juridic. Subiectul siguranţei cetăţeanului este un subiect important în orice campanie electorală. Din multitudinea de definiţii care au fost date victimei vom prefera definiţia elaborată sub egida ONU. Victima este persoana care, individual sau colectiv a suferit un prejudiciu, în mod special un atentat la integritatea sa fizică sau mentală, o suferinţă morală, o pierdere materială, un atentat grav la drepturile fundamentale, urmare a unei acţiuni sau omisiuni care încalcă legea penală sau reprezintă violări a normelor internaţionale recunoscute în materia drepturilor omului18. Ultima precizare a fost necesară deoarece există cazuri în care unele state îşi victimizează chiar proprii rezidenţi, şi care evident nu incriminează astfel de conduite. Într-un astfel de caz este interesant de ştiut cine ar trebui să ia măsuri de protejare a acestor victime. Credem că încă nu există un răspuns la adăpost de orice critici la o astfel de întrebare. Statutul de victimă a unei persoane nu depinde de statutul agresorului sau de faptul că agresorul este cunoscut sau nu, sancţionat penal sau nu, precum nici de faptul dacă agresorul este într-o relaţie afectivă sau familială cu victima sa. S-a pus în discuţie faptul dacă trebuie incluse în categoria victimelor şi acele persoane care au suferit un prejudiciu generat de o calamitate, sau de orice altă cauză şi indiferent dacă există o persoană responsabilă sa nu. Astfel au apărut două mari direcţii victimologice. Pe de o parte victimologia penală, care include victimizările 18

Pct. 1 litera A la Anexa Rezoluţiei nr.40-34/1983 a Adunării Generale a ONU.

68

realizate de persoane prin încălcare legii penale iar pe de altă parte, victimologia generală care include victimizările unei persoane indiferent de cauza acestora şi de modalitatea prin care se realizează.

2. Victimologia generală. Fondatorul victimologiei generale este B. Meldensohn, avocat penalist, autor de origine română, care şi-a intitulat o comunicare, într-o conferinţă organizată de Societatea Română de Psihiatrie din 1947, „Noi orizonturi bio-psiho-sociale: Victimologia” El a fost mai mult interesat de personalitatea victimei decât de a studia factorii victimogeni. A clasificat victimele în: victime absolut nevinovate ( cazul nounăscutului ucis de mama sa), victime foarte puţin vinovate ( femeia care îşi provoacă un avort şi urmare a manoperelor avortive decedează), victime la fel de vinovate ca şi infractorul ( suicidul consimţit, victimele eutanasiei), victime mai vinovate decât infractorul ( victima provocatoare, victima imprudentă care se accidentează), victima cea mai vinovată sau unic culpabilă ( infractorul victimă a unei legitime apărări, victima care depune plângere mincinoasă şi victima imaginară în cazul tulburărilor psihice). Apoi în marea categorie a victimelor a inclus şi victimele accidentelor de circulaţie, victimele accidentelor de muncă, victimele genocidurilor de orice fel etc. Printre factorii victimogeni el enumeră: catastrofele naturale, societatea, circulaţia mijloacelor de transport, accidentele tehnologice şi cele domestice, industria, criminalitatea şi victima ea însăşi. Victimologia generală şi-a găsit utilitatea în stabilirea unor norme de protecţia a muncii, a unor măsuri suplimentare de siguranţă rutieră, a unor organisme internaţionale capabile să sancţioneze crimele de război etc.

3. Victimologia penală. Ea a fost lansată şi dezvoltată de von Hentig. Vom prefera să folosim şi noi noţiunea de victimologie cu sensul mai restrâns de victimologie penală. Von Hentig a formulat 3 concepte: - criminalul-victimă. Acesta este persoana care devine criminal sau victimă în funcţie de circumstanţe ( victima unei încăierări, copilul agresat care devine apoi părinte agresor, etc)

69

- victima latentă. Aceasta este vulnerabilă în raţiunea predispoziţiilor generale (masochist, automutilant, etc.) sau speciale ( vârstă, profesie, trăsături de personalitate). - relaţia particulară victimă-criminal. Aceasta poate să fie o relaţie psihopatologică pură, o relaţie de compatibilitate psihologică reciprocă ( isteric/paranoic, prostituată/proxenet, sadic/masochist) sau anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă. El clasifică victimele în victime tipice ( persoane fizice, persoane juridice sau chiar un animal şi în victime atipice (instituţii religioase, statul, pacea publică). Victimizarea poate fi directă atunci când acesta suportă nemijlocit prejudiciul acţiunii infracţionale şi indirectă atunci când victima participă la procedurile judiciare desfăşurate de stat. Un alt reprezentat de seamă al victimologie penale este E.A. Fattah. Acesta a definit victimologia ca fiind acea ramură a criminologiei care se ocupă de victima directă a infracţiunii şi care cuprinde ansamblul de cunoştinţe biologice, psihologice, sociologice şi criminologice privitoare la această victimă. Acesta a stabilit că dintre circumstanţele de comitere a infracţiunilor relaţia între victimă şi infractor este hotărâtoare. Astfel 28 % dintre victime aveau o relaţie personală cu agresorul înainte de comiterea crimei ( 10 % legături familiale, 10 % legături de prietenie, 4% relaţii heterosexuale şi 4% relaţii homosexuale). În 56% există relaţii interpersonale situaţionale (28%) sau profesionale ( 28%). Detaliind aceste cazuri se constată că în 14% victima şi agresorul se cunoşteau, 8% erau vecini, 6% aveau relaţii de coabitare, 8% aveau relaţii de ierarhie profesională, 2% relaţii profesionale, 12% aveau relaţii în afara cadrului de muncă, 2% erau relaţii client – furnizor, 4% cazuri de complicitate la alte infracţiuni. Doar 16 % dintre omorurile comise pentru a tâlhări s-au comis de persoane care nu se cunoşteau cu victima. S. Shafer a stabilit următoarele clasificări: - victime fără relaţii cu criminalul - victime provocatoare ( tentative de santaj, etc) - victime incitative prin atitudine ( etalarea bunurilor, îmbrăcăminte incitantă, dansuri erotice, etc) - victime slabe din punct de vedere psihologic.

70

- victime social vulnerabile ( emigrant, exclus social, minoritate etnică voluntar exploatată de infractori) - autovictimele (toxicomani, alcoolici, suicidari) - victimele politice. Victimizarea multiplă este acea situaţie în care victima unei infracţiuni este foarte probabil să devină din nou victimă. Este un semnal de vulnerabilitate crescută sau supraexpunerea la mediul criminal. Revictimizarea este acel proces prin care victima unei infracţiuni devine ea însăşi un agresor. Cazul mai frecvent este al copiilor abuzaţi care în multe cazuri devin ei înşişi părinţi agresori. Unii autori afirmă că în proporţie de 50 % aceasta este regula. Nu există cercetări care să confirme un astfel de procent de revictimizări dar e cert că acest fenomen există.

4. Factori victimologici. Deoarece victimologia a apărut ca o consecinţă a preocupării pentru descoperirea circumstanţelor în care un infractor trece la comiterea faptei (criminologia dinamică sau a trecerii la act), s-a încercat descoperirea acelor circumstanţe care privesc victima şi care au un rol în declanşarea comportamentului infracţional. Există mai mulţi factori victimogeni. Existenţa unuia sau mai multor astfel de factori nu duce cu certitudine la victimizare, dar în prezenţa acestora creşte probabilitatea de victimizare. Factorii victimogeni sunt acele circumstanţe bio-psiho-sociale care privesc victima şi în prezenţa cărora creşte probabilitatea de victimizare a unei persoane. Ea devine în prezenţa factorilor victimogeni o ţintă victimală. Factorii victimologici au fost clasificaţi în: a. factori biologici. Vârsta este un factor important deoarece, atât la vârsta copilăriei, cât şi la bătrâneţe, o persoană poate deveni mai des

victima unei

infracţiuni. Ca şi minor victima nu are forţa fizică pentru a se apăra împotriva agresiunilor adulţilor, ceea ce îi face pe aceştia să acţioneze nestingheriţi. Uneori lipsa de experienţă de viaţă îi transformă în persoane credule sau chiar ei înşişi din dorinţa de senzaţional ( curajul nebunesc) şi de a trăi experienţe noi se expun mai mult decât un adult. Trebuie luată în calcul şi situaţie de dependenţă economică care îl face pe minor să accepte situaţia de victimă atunci când agresorul este o persoană de care e 71

dependentă economic. La bătrâneţe persoana dispune de o forţă fizică redusă şi nu se poate apăra, uneori este dependentă economic şi nu se poate opune agresorului. De asemenea capacitatea de adaptare la noile riscuri generate de dezvoltarea tehnologică, o face vulnerabilă. Un alte element important este sexul , deoarece statistic femeile sunt mult mai frecvent agresate decât bărbaţii. De obicei acest lucru se realizează în cadrul familiei, şi poate fi explicat prin diferenţa de forţă fizică existentă între bărbat şi femeie, şi de cele mai multe ori prin dependenţa economică a femei faţă de bărbat, lucru foarte vizibil în societăţile de tip tradiţional. Mai există şi şantajul emoţional, dorinţa femeii de a-şi păstra cu orice preţ familia reunită şi din speranţa că agresiunile nu se vor mai repeta. Deficienţele psihice sau fizice sunt un alt factor important de risc. O persoană aflată în această situaţie nu recunoaşte întotdeauna riscurile la care se expune, sau deşi le recunoaşte, ea nu poate să reacţioneze astfel încât să înlăture agresiunea sau înşelăciunea. b. Factori sociali. O categorie importantă este reprezentată de meseriile cu risc ridicat ( poliţist, prostituată, transportator de valori, paznic, şofer de taxi, vânzător în localuri cu program de noapte sau plasate în zone rău famate). Modul de viaţă adică frecventarea localurilor de noapte, a zonelor rău famate, este un alt factor social de risc. Relaţiile cu infractori sau participarea la bandele de infractori implică riscuri suplimentare. Condiţiile socio-economice cum sunt sărăcia, excluderea socială dar şi cele ce ţin de etalarea bogăţiei, influenţează statutul victimogen al persoanei. Izolarea socială legată de statutul de emigrant, nou venit în zonă etc. este de multe ori un factor de risc. Lipsa măsurilor de protecţie ( case izolate, parcări nesupravegheate, lipsa geamurilor de protecţie de la bănci, a sistemelor antifurt de la automobile şi imobile) este, la fel, un factor social victimogen important. c. factori psihologici. Dintre aceştia cei mai importanţi pot fi neglijenţa sau imprudenţa, ce sunt de multe ori exploatate de infractori. La acestea se pot adăuga avariţia, încrederea absolută în oameni precum şi lipsa totală de încredere în societate, aventurieri sexuali.

72

5. Cazuri de victimizare Câteva din cazurile de victimizare care au atras atenţia prin frecvenţa lor şi care necesită şi o abordare particulară sunt : violenţa domestică, accidentele rutiere, accidentele de muncă sau profesionale, accidentele domestice. Violenţa domestică cuprinde agresiunile psiho-corporale exercitate de către părinţi asupra copiilor, de către copii asupra părinţilor în vârstă sau de către soţ asupra soţiei. În SUA 50% dintre cupluri sunt violente, iar 21 % dintre urgenţele spitaliceşti sunt determinate de violenţe familiale. De multe ori acestea sunt determinate de dorinţa de a-şi asigura supremaţie în cuplu, din dorinţa de a dobândi prestigiu sau, mai rar, din sadism. Un rol important îl are cel puţin în cazul violenţei între soţi şi tradiţia culturală, în conformitate cu care femeia trebuie să se supună soţului şi să-i îndeplinească toate dorinţele. Orice ”insubordonare” trebuie sancţionată şi trebuie restabilită ordinea în familie. Această explicaţie subzistă în societăţile majoritar tradiţionale, aşa cum este şi cazul României. La acesta se adaugă şi teama de necunoscut a femei, faptul că nu poate supravieţui economic separării de soţul agresor. De obicei victima se consideră la fel de vinovată ca şi agresorul. În plus femeile divorţate sunt privite cu rezervă de mediul social. Accidentele rutiere au o pondere însemnată în studiile victimogene deoarece reprezintă un fenomen foarte prezent, în Franţa există în jur de 20 de morţi pe zi urmare a accidentelor rutiere, media europeană este în jur de 15 morţi pe zi, medie în care se încadrează şi România. Acest fenomen a determinat înmulţirea regulilor de ţin de securitatea rutieră ( limitarea vitezei în anul 1954, apoi portul obligatoriu al centurii de siguranţă, controlul securităţii automobilului etc). Majoritatea victimelor sunt bărbaţi tineri, iar riscul maxim este între orele 16 şi 20 şi la sfârşit se săptămână. Pentru limitarea numărului de accidente se caută soluţii de ameliorare a infrastructurii rutiere, a mijloacelor de transport şi a pregătiri conducătorilor auto. Accidentele de muncă sau profesionale sunt determinate de condiţiile precare de securitate a muncii, cauzate de dorinţa de a reduce costurile de producţie. Muncitorii acceptă aceste condiţii de securitate precare din dorinţa de a nu-şi pierde locul de muncă. Accidentele casnice se produc în casă sau în apropierea acesteia. Expuse acestor accidente sunt persoanele în vârstă, sau foarte tinere. În categoria accidentelor casnice intră şi accidentele cauzate de sporturi, când tinerii adulţi sunt cei mai expuşi.

73

6. Devictimizarea . Devictimizarea este procesul prin care se încearcă repunerea victimei în situaţia anterioară. În mod evident un astfel de demers nu este deloc simplu şi nu se poate rezuma, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, doar la repararea materială a prejudiciului. Recomandarea (87) 21 A Statelor membre UE privind asistenţa victimelor şi prevenirea victimizării, la punctul 4 enumeră şi alte modalităţi de devictimizare: acordarea unui ajutor de urgenţă pentru a face faţă nevoilor imediate. Protejarea de o eventuală răzbunare a agresorului, un ajutor medical, psihologic, social şi material, consilierea pentru evitarea victimizărilor multiple. Informarea cu privire la drepturile victimei, asistenţa în cursul procesului penal, asistenţa pentru repararea prejudiciului şi în măsura posibilului suportarea de către stat a despăgubirilor. Prin Convenţia europeană privitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente s-au stabilit principiile fundamentale în materie de despăgubire19. Un prin pas este suportarea de către comunitate a cheltuielilor legate de repararea prejudiciului, împrejurare care conferă victimei o siguranţă economică. Pentru ca procesul de devictimizare să aibă şanse reale de reuşită este necesară implicarea mai multor intervenienţi dintre care cei mai importanţi sunt: justiţia, poliţia, protecţia socială, asociaţiile neguvernamentale ale victimelor infracţiunilor, medici şi psihologi20. Nici unul dintre aceşti intervenienţi nu poate juca un rol decisiv şi de aceea efortul trebuind să fie conjugat. Devictimizarea trebuie realizată printr-un acompaniament judiciar, un acompaniament social şi metode terapeutice. a. Acompaniamentul judiciar. Justiţia poate să intervină prin stabilirea unor reguli de procedură care să protejeze identitatea victimei, să asigure confidenţialitatea procesului, să realizeze actul de justiţie ţinând cont şi de interesele victimei . De exemplu se pot dispune măsuri de siguranţă ce ţin de interzicerea infractorului de a se apropia de victimă, sau de a intra într-un anumit spaţiu, sau de a se afla într-un anumit loc. Medierea penală se poate realiza în cazul infracţiunilor mai puţin grave. Posibilităţile de intervenţie a justiţie sunt multiple, fiind prezentate câteva dintre acestea cu titlu exemplificativ. Poliţia are un rol important în asigurarea siguranţei victimei de-a lungul procesului şi după condamnarea infractorului atunci când este necesar. De asemenea 19 20

Semnată la Strasbourg în 1983. G. Lopez, Victimologie, Ed. Dalloz., Paris, 1997, p.330.

74

trebuie să manifeste răbdare şi grijă pentru situaţia victimei atunci când este chemată la audieri. b. Acompaniamentul social. Protecţia socială are un rol important prin preluarea sarcinilor sociale ale victimei atunci când acesta nu şi le mai poate îndeplini urmarea a victimizării sale. De asemenea trebuie asigurate servicii sociale victimelor infracţiunilor. Asociaţiilor neguvernamentale pot desfăşura o activitate de lobby pentru susţinerea în faţa autorităţilor

a proiectelor de legi în favoarea victimelor

infracţiunilor. Pot asigura asistenţă juridică, medicală sau psihologică victimelor infracţiunilor atunci când organismele statale nu acţionează în acest sens. Asigură locuri de adăpost pentru victime atunci când acestea sunt nevoite să-şi părăsească locuinţa. Pot fi un fel de supapă de siguranţă atunci când sistemul statal, ce trebuie să se implice în procesul devictimizare, nu funcţionează sau o face într-un mod anevoios. c. Metode terapeutice. Medicii legişti trebuie să stabilească un certificat medico-legal explicit şi trebuie să îndrume victima spre un serviciu medical specializat oferindu-i eventual şi adrese ale unor asociaţii ale victimelor infracţiunilor. Se pot prescrie chiar tratamente medicamentoase pentru a se depăşi starea de criză sau ulterior pentru a reveni la un comportament normal. Psihologii se pot implica prin terapii familiale, terapii de grup, psihoterapii. Aceste terapii au ca scop diminuarea axietăţii victimei. Aceste terapii vor permite victimei să se reconfrunte cu locuri, obiecte sau categorii de persoane pe care le evita după victimizare. Există intervenţii necesare imediat după victimizare şi intervenţii care se realizează după depăşirea situaţiei de criză pentru finalizarea procesului de devictimizare.

75

CAPITOLUL VII Prevenirea criminalităţii 1. Noţiunea de prevenţie. Într-o abordare empirică, ea poate fi înţeleasă ca fiind un ansamblu de măsuri, altele decât cele ce ţin de represiune, necesare împiedicării declanşării unui comportament infracţional. Doctrina analizează prevenţia din două perspective. Prima pleacă de la o abordare extensivă şi anume de la ideea că totul este prevenţie (sancţiuni penale, despăgubirea victimelor, programe locale de informare a potenţialelor victime şi a potenţialilor infractori, etc). Printre promotorii celebri ai acestei abordări putem aminti pe E. Ferri, D. Szabo, M.L. Rassat. O a doua perspectivă mai restrânsă ca şi sferă, pleacă de la o abordare restrictivă făcându-se distincţia între prevenţie şi represiune. Astfel prevenţia ar putea fi definită ca fiind instrumentul utilizat de stat

pentru o mai buna stăpânire a

criminalităţii prin eliminarea sau limitarea factorilor criminogeni şi prin gestiunea adecvată a factorilor fizici şi sociali care furnizează ocazii favorabile de comitere a infracţiunilor. Această abordarea restrictivă este împărtăşită şi de Consiliul Europei, care în Recomandarea (83) 7 a Comitetului de Miniştri, a exclus din noţiunea de prevenţie aşa numita prevenţie penală ( pedepse, alegerea pedepselor, regimul lor de executare). Chiar dacă din punct de vedere doctrinar există în mod evident o diferenţă între prevenţie, intervenţie penală şi măsuri sociale pentru binele comunităţii, vom preferă sensul extins al noţiunii de prevenţie, adică cuprinzând atât măsurile cu caracter penal cât şi celelalte măsuri cu caracter social. Ne e greu să ne imaginăm că poate fi imaginată o prevenţie socială a infracţionalităţii fără o strânsă legătură cu prevenţia penală.

2. Tipuri de prevenţie. În opinia lui R. Gassin există 6 mari tipuri de prevenţie. a. Primul tip pleacă de la distincţia care trebuie să existe între criminalitatea minorilor şi cea a majorilor. Minorilor li se pot aplica măsuri de prevenţie socială şi măsuri educative deoarece personalitatea lor este în formare putând astfel să fie modelată, spre deosebire de adulţi unde personalitatea fiind formată, nu se poate

76

acţiona asupra lor decât cu sancţiuni represive ( asupra lor acţionează doar teama de pedeapsă, retribuţia faptei comise etc.). b. Al doilea tip de prevenţie trebuie să ţină seama de măsuri de prevenţie generală ( adică să prevină orice comportament infracţional) şi prevenţie specială ( adică vizează un anumit tip de infracţiune). c. A treia distincţie opune prevenţia pasivă ( adică măsuri de tip avertisment pentru un potenţial infractor) şi prevenţia activă ( adică măsuri active şi nu doar avertizări teoretice) . d. După nivelul prevenţie se face distincţie între prevenţie primară, prevenţie secundară şi prevenţie terţiară. Prevenţia primară cuprinde ansamblul de mijloace îndreptate spre modificarea condiţiilor criminogene oferite de mediul fizic şi cel social global. Prevenţia secundară este concentrată spre identificarea şi intervenţia preventivă faţă de grupuri sau populaţii care prezintă un risc special de delincvenţă. Prevenţia terţiară este cea dirijată spre prevenirea recidivei, prin acţiuni individualizate de readaptare socială sau de neutralizare a foştilor infractori. e. O altă distincţie care se face este între prevenţia socială şi prevenţia situaţională. Prevenţia socială presupune acţionarea asupra factorilor criminalităţii, pe când prevenţia situaţională presupune identificarea factorilor contextuali în care infractorul a acţionat pentru a putea manipula pe viitor factori situaţionali astfel încât aceştia să nu se mai regăsească în combinaţia ce a determinat comportamentul infracţional. De fapt se aplică distincţia care există între criminologia etiologică şi cea dinamică ( sau a trecerii la act). f. Există de asemenea o prevenţie „defensivă” ( bazată pe teamă şi excludere ) şi o prevenţie „elevată” ( este cea care se bazează pe încredere şi integrare ). Acelaşi autor propune el însuşi un tip de prevenţie şi anume una bazată pe trei nivele.

La primul nivel s-ar situa prevenţia la nivelul formării personalităţii

individului. Ea poate fi indirectă prin măsuri generale (măsuri legislative, etc.) şi directă prin acţiuni specifice adresate unui anumit grup ţintă ( cluburi de prevenire, etc). La al doilea nivel există o prevenţie la nivelul constituirii de situaţii preinfracţionale prin acţiuni destinate evitării apariţiei unor surse originare de modele infracţionale (apariţia unor aglomeraţii urbane apărute prin încălcarea legii etc) şi prin acţiuni destinate a neutraliza circumstanţele de punere în practică a unui proiect criminal ( organizarea comerţului cu arme de foc, etc). La al treilea nivel se situează 77

prevenţia de la nivelul dezvoltării procesului de trecere la act ( patrularea poliţiei în locurile unde s-ar putea comite acte infracţionale, etc. Nici o acţiune de prevenire a infracţionalităţii nu poate fi luată înainte a fi parcurse următoarele etape: Analiza prealabilă a stării de criminalitate, alegerea ţintelor prevenţiei, determinarea teoriei de bază, definirea obiectivelor precise ale prevenirii, selecţia modalităţilor de prevenţie, determinarea autorităţii competente şi evaluarea rezultatelor prevenţiei. Propunerea autorului francez este indisolubil legată de concepţia sa cu privire la explicarea comportamentului infracţional.

3. Măsuri concrete de prevenire a infracţionalităţii

a. Măsuri de prevenire cu caracter social. S-au propus realizarea de imobile astfel încât acestea să ofere condiţii cât mai pune pentru vizibilitate şi să ofere cât mai puţine locuri ascunse unde infractorii să îşi poată ataca victimele fără a fi văzuţi, realizându-se astfel amenajarea mediului social. b. Măsuri de prevenire desfăşurate de poliţie. Activitatea poliţiei în materie de prevenţie se poate realiza pe două planuri adică prin acţiuni de prevenţie clasică ( prevenire prin represiune, prevenire prin prezenţă) iar a doua categorie cuprinde acţiuni de prevenire moderne. Dintre cele moderne pot fi amintite: acţiuni asupra factorilor exogeni, acţiuni asupra persoanelor susceptibile de a deveni infractori sau recidivişti, acţiuni asupra persoanelor susceptibile de a deveni victime, acţiuni de educare a publicului, a infractorilor sau a victimelor potenţiale.

Aceste acţiuni

moderne presupun crearea atât a structurilor specializate din cadrul poliţiei, dotarea cu mijloace tehnice necesare ( camere de supraveghere video a intersecţiilor, a zonelor aglomerate, a metroului, a zonelor rău famate etc) şi mai ales existenţa unui personal specializat în domeniul prevenirii acţiunilor criminale. Cercetările efectuate asupra eficienţei acestor măsurii a relevat faptul că cel puţin în aria respectivă s-a redus considerabil activitatea infracţională. Unii autori au susţinut că de fapt a avut loc o deplasare a fenomenului infracţional din zona respectivă spre o altă zonă mai propice activităţii infracţionale, iar per global nu există o certitudine a reduceri activităţii infracţionale. Tot în această categorie de mijloace de prevenire pot fi amintite şi cele legale de cooperarea poliţienească internaţională în lupta împotriva infracţionalităţii, sau de crearea de instituţii specializate în acest sens.

78

c. Acţiuni destinate a limita ocaziile de comitere a crimei. Acestea se realizează prin programe de informare a publicului asupra cauzelor, asupra mijloacelor de luptă împotriva criminalităţii, sau asupra mijloacelor de prevenire a criminalităţii. Se poate realiza prin protejarea individuală a victimelor potenţiale ( prin reducerea accesibilităţii ca ţintă sau prin recurgerea la servicii de securitate private). Alte acţiuni presupun implicarea publicului în

lupta autorităţilor cu

fenomenul infracţional ( de exemplu, în Marea Britanie cetăţenii sunt sfătuiţi să sune la poliţie ori de câte ori, li se pare că s-a întâmplat ceva suspect pe strada pe care locuiesc, devenind aproape o „poliţie privată”).

79