Curs 2008

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE ISTORIE CATEDRA DE ISTORIE VECHE ŞI ARHEOLOGIE CURS INTRODUCTIV DE PREISTORIE Pachetul general Cuprins 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.

Introducere Definiţii, concepte şi termeni Metode de lucru în cercetarea preistoriei Antropogeneza Structuri economice (1) Vânătoarea şi culesul Structuri economice (2) Economia productivă Structuri sociale Religia Arta Bibliografie Anexe

Bucureşti 2004

1 Introducere Pachetul de faţă reprezintă un set de texte care au ca obiectiv faci-litarea activităţii independente a studenţilor din anul I. Acesta nu are ca intenţie – nici nu poate – epuizarea domeniului sau suplinirea lecturii bi-bliografiei anexate. Dimpotrivă, pachetul general vrea doar să stimuleze studenţii să atace problemele controversate ale domeniului, să-şi exer-seze capacităţile de analiză, în acelaşi timp cu creşterea autonomiei inte-lectuale. Acumularea de informaţii şi de date se face pe baza bibliografiei. Acest pachet este necesar, dar nu suficient pentru promovarea examenu-lui. Pentru a facilita lectura, autorul a încercat să limiteze cât mai mult notele de subsol şi celelalte elemente ale aparatului critic. Conştient de faptul că informaţia relevantă pentru acest domeniu este, pe de o parte, în continuă schimbare cantitativă (pe măsură ce noi informaţii sunt adă-ugate prin cercetare) şi, pe de altă parte, în permanentă redefinire (dato-rită noilor teorii şi interpretări date unor informaţii vechi), autorul nu în-cearcă să-şi impună punctele de vedere, ci doar să ridice semne de între-bare legate de o serie de probleme din domeniu. O atenţie specială trebu-ie acordată noilor ipoteze care apar în literatura de specialitate şi în mass-media. Noile descoperiri pot mereu aduce schimbări dramatice a ceea ce este considerat a fi un bun câştigat în domeniu; problema este ca acestea să fie bazate pe elemente care să-i asigure “rezistenţa” în faţa u-nei analize în profunzime. Altfel spus, descoperirile trebuiesc interpretate în concordanţă cu regulile logicii (consecvenţa şi coerenţa criteriilor de analiză, coroborarea cu alte surse, caracterul inevitabil al concluziilor). Graficele şi ilustraţiile ce însoţesc textul sunt orientative. Ilustraţii de calitate sunt disponibile în bibliografie. În ceea ce priveşte bibliografia, lucrările recomandate sunt indicate pentru o lectură integrală sau măcar extinsă – logica din spatele argu-mentaţiei se dezvăluie după o lectură atentă a întregului text. O posibilitate de extindere a bazei de informaţie o oferă internetul; studenţii sunt încurajaţi să utilizeze această nouă sursă, dar

cu mult discernământ – alături de multe informaţii utile se află în această sursă deschisă şi multe informaţii cel puţin discutabile. În orice caz, autorul mulţumeşte în avans pentru criticile şi comentariile pe care cititorii le vor exprima pe marginea acestui material. Carol Căpiţă

2 Definiţii, concepte şi termeni 1. Criterii de definire a preistoriei 0 definiţie a preistoriei presupune câtva elemente: ♦ raportarea la ceea ce nu este preistorie; ♦ delimitarea trăsăturilor caracteristice, proprii numai preistoriei; ♦ identificarea elementelor care sunt comune cu celelalte ştiinţe; ♦ stabilirea realităţilor pe care preistoria le subîntinde. Criteriile de definire a preistoriei pot fi următoarele: • criterii de ordin metodologic (metodele utilizate) ♦ analiza arheologică (arheologie); ♦ studii cu privire la primitivii contemporani (antropologie, etnografie, etnologie); ♦ studii asupra resturilor osteologice (antropologie fizică, paleon-tologie); ♦ studii asupra resturilor organice (palinologie, C14, dendrocrono-logie, paleobotanică etc.); ♦ studii asupra straturilor geologice şi asupra condiţiilor de paleo-climat şi micro-geografie (sedimentologie, studiul carotelor ma-rine etc.); • criterii de ordin conceptual (domeniul conceptual) ♦ termenii de "preistorie" sau "primitiv" sunt înşelători; în general, utilizarea termenului de "primitiv" are conotaţii peiorative, la fel cum cel de "preistorie" are conotaţii cronologice care nu sunt neapărat valide (cel puţin nu mereu); poate cei mai neutri ter-meni sunt cei de societate "arhaică" şi/sau "tradiţională” (chiar dacă etnografii ar avea ce să comenteze) sau, mai bine, de socie-tăţi “pre-literate”; ♦ termenul de "cultură" pare să fie cel mai stabil din punct de ve-dere conceptual; orice societate posedă o cultură, doar o parte a acesteia fiind acoperită de ceea ce se numeşte "cultură arheolo-gică” (totalitatea resturilor materiale, anorganice şi/sau organi-ce, recuperate prin intermediul

investigaţiei arheologice); o par-te a resturilor materiale (în general cele perisabile) şi cea mai mare parte a fenomenelor spirituale ne scapă; ♦ termenul de « societate » este, la rândul său, folosit frecvent şi reprezintă, într-o oarecare măsură, principiul organizatoric al u-nei culturi; societatea ca atare este constituită din indivizi şi re-laţiile dintre aceştia, relaţii care se manifestă prin instituţii; in-divizii interacţionează conform unor reguli prin intermediul sta-tutelor (moştenite sau dobândite) şi a rolurilor (asumate sau a-tribuite); • criterii de ordin cronologic ♦ criteriile de ordin cronologic sunt cele mai relative; în primul rând, metodele de datare utilizate (în general, aparţinând ştiin-ţelor naturii), nu au precizia cu care suntem obişnuiţi în cazul epocilor mai apropiate; erori de câteva mii sau sute de ani sunt obişnuite pentru perioadele mai îndepărtate de noi; ♦ în al doilea rând, durata epocilor este foarte îndelungată; chiar dacă ritmul schimbării se accelerează pe măsură ce ne apropi-em de perioade mai recente, în termeni istorici, duratele sunt extrem de lungi; mai mult de 99 % din traseul urmat de uma-nitate se desfăşoară în preistorie; ♦ în sfârşit, absenţa unei serii cronologice unice; diversitatea evo-luţiilor locale face ca o cronologie generală să fie aplicabilă doar pentru primele faze ale preistoriei, atunci când uniformitatea culturală se explică prin dimensiunea culturală.

2. Definiţia preistoriei Ceea ce putem spune de la început este că preistoria nu este istorie pur şi simplu. In primul rând, preistoria face parte din ansamblul ştiinţelor socio-umane, dar îşi păstrează individualitatea datorită câtorva elemente: ♦ ansamblul instrumentelor de investigaţie este particular; chiar dacă metodele – luate individual – sunt utilizate şi de alte domenii ale cunoaşterii, combinaţia dintre acestea este proprie preistoriei; ♦ trăsătura fundamentală rămâne, încă, absenţa surselor scrise; ♦ reconstrucţia "realităţii" pre-istorice implică o participare ridicată a ipotezelor de lucru. Din acest punct de vedere, studiul preistoriei are în vedere atât ana-liza evoluţiei speciei umane (desprinderea din lumea animală), cât şi studiul societăţilor umane preliterate care şi-

au dezvoltat o cultură adaptată nevoilor şi condiţiilor în care îşi desfăşoară existenţa. Această analiză nu ţine cont decât în regim secund de problemele de cro-nologie; discuţia despre preistorie va include şi analiza societăţilor arhai-ce contemporane (chiar dacă este încă în dezbatere dacă sunt "autentice" - deci reproduc un mod de viaţă "preistoric" - sau reprezintă fenomene de aculturaţie datorate împingerii lor în zone defavorizate ecologic (cazurile boşiman, vedda, etc.).

3. Condiţiile climatice în preistorie De la început trebuie să subliniem câteva elemente care vor ghida discu-ţia noastră asupra preistoriei: ♦ asemeni scării cronologice, nu există o uniformitate climatică pe arii extinse; ♦ clima rămâne un factor important în preistorie, dar nu poate fi consi-derat decisiv în procesul de antropogeneză tocmai datorită labilităţii adaptative a speciei umane; ♦ fluctuaţiile climatice sunt de durată lungă şi afectează un şir mare de generaţii; ritmul şi durata acestora par să se modifice în ultimele faze ale preistoriei; ♦ sistemul cronologic bazat pe secvenţele glaciare: descoperit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi dezvoltat la începutul secolului al XX-lea, a-cesta rămâne un fenomen al emisferei nordice (în emisfera sudică este înlocuit de perioade pluviale), cu fenomene glaciare pandante în Ame-rica de Nord; ♦ perioada glaciară: marcată de răcire în termeni statistici (scăderea temperaturilor medii în lunile de vârf, iunie şi ianuarie); se reflectă prin durata diferită a anotimpurilor, cu reflex direct în faună şi ve-getaţie; zona interesantă este cea periglaciară (zona de loess); mar-caje geologice: sediment de tip loessoid, relief glaciar (văi cu secţiu-nea în "U", morene, lacuri glaciare etc.); influenţa faunei (marile rumegătoare); ♦ Pliocen (până către 1,8 -1,6 mil. ani): Biber - Donau începutul in-terglaciarului Günz-Donau; ♦ Pleistocen (1.8/1.6 mil. ani - 11.000/10.000 ani): inferior (până la 750.000), cu Günz-Donau şi Günz; mijlociu (pănă la 120.000), cu Günz-MindeI. Mindel (Elster inferior, mijlociu, superior), Mindel-Riss (Holstein), Riss (Saale inferior, mijlociu, superior); superior (până la 11/10.000), cu Riss-Würm (Eem, Mikulino), Würm (Vistula, Weichsel, Valdai) în patru faze (I, II, III şi tardiglaciar); ♦ Holocen: pre-boreal, boreal, atlantic, sub-atlantic

De notat este că sistemele de datare şi identificare a fazelor climatice sunt cu doza lor de relativitate (în special palinologia). În multe situaţii (mai ales atunci când acestea sunt aplicate situaţiilor dintr-o aşezare, datarea absolută şi relativă a straturilor presupune combinarea metode-lor de datare (de exemplu, C14 cu palinologia).

4. Concepte şi termeni ♦ preistorie : perioadă a istoriei umane în care are loc procesul de apari-ţie a speciei umane, marcată de absenţa surselor scrise şi a valorii în expresie monetară, de absenţa statului şi a structurilor birocratice ; ♦ antropologie : « ştiinţa despre om », reprezintă un domeniu integrat de cunoaştere, axat pe analiza funcţionării societăţilor (trecute şi moder-ne), pe modul de interacţiune dintre indivizi în cadrul instituţiilor (de ex., căsătoria) ; scopul antropologiei este de a analiza raporturile şi in-teracţiunile umane, încercând să reconstituie societăţi şi prin aceasta moduri de viaţă ; ♦ glaciaţiune : perioadă climatică marcată de scăderea temperaturilor medii, de coborârea limitei gheţurilor permanente; se subîmparte în faze glaciare mai reci (stadii) şi faze mai calde (interstadii); glaciaţiuni-le sunt separate de faze de climă călduroasă (interglaciare) ; diferitele etape (în special stadiile glaciare) pot fi reci şi umede (cu extinderea pădurilor) sau reci şi uscate (marcate de o vegetaţie de savană) ; ♦ cultură : ansamblul de elemente materiale şi spirituale care caracteri-zează un grup uman într-un moment dat al evoluţiei sale ; are compo-nente materiale (identificate arheologic) şi spirituale (la care se ajunge mediat, prin intermediul analizei resturilor materiale, sau prin analiza comparativă cu comportamente şi fenomene spirituale înregistrate et-nografic) ; cultura cuprinde atât obiectele materiale, cât şi tezaurul de credinţe, idei, instituţii care particularizează un grup uman în raport cu alte grupe.

3 Metode de lucru în cercetarea preistoriei 1. Introducere Cercetarea preistoriei presupune, poate mai mult decât alte domenii ale ştiinţelor istorice, combinarea cât mai multor metode de lucru. Deşi tra-diţia afirmă că preistoria este prin excelenţă domeniul arheologiei, situa-ţia s-a schimbat radical în ultimele decenii. Tot mai mult, cercetare pre-istorică presupune studii realizate de colective de cercetători – de la arhe-ologul de teren la specialistul în dezvoltarea bazelor de date, de la geologi la biologi specializaţi pe diverse aspecte legate de resturile organice, iar lista poate continua. 2. Cercetarea arheologică1 Cercetarea de tip arheologic rămâne, incontestabil, principala formă de analiză a preistoriei. Dincolo de tradiţia veche de aproape două sute de ani, câţiva sunt factorii care contribuie la această situaţie:

1

Pentru o analiză de profuzime, vezi cursul general al Prof.univ.dr. Mircea Babeş.

♦ absenţa textelor scrise face ca cea mai mare parte din istoria umani-tăţii să depindă de persistenţa în timp a resturilor materiale lăsate în urmă de activităţile comunităţilor umane; ♦ distanţa în timp permite nenumărate speculaţii – aşa cum a fost cazul curentului protocronist din timpul comunismului – care pot fi mai mult sau mai puţin eliminate cu ajutorul cercetării arheologice; ♦ cercetarea arheologică nu se reduce doar la analiza societăţilor preis-torice; dimpotrivă, arheologia ca domeniu se extinde permanent; a-ceastă extindere se manifestă prin creşterea gradului de complexitate a cercetării şi prin expansiunea ariilor în care arheologia devine o me-todă de cercetare; pentru a da doar două exemple: ultimele trei dece-nii au statuat apariţia a două noi subramuri ale arheologiei, cea in-dustrială (dedicată analizei urmelor lăsate de procesul de industriali-zare din secolele XIX-XX) şi etno-arheologia (un demers comparativ care pune în discuţie asemănările sau deosebirile dintre urmele lăsate de comunităţile preistorice şi cele tradiţionale contemporane); ♦ ca şi antropologia, arheologia reprezintă un domeniu integrat de stu-diu, ultimele decenii atestând capacitatea acesteia de a asimila evolu-ţii din domeniul ştiinţelor naturii, dar şi al ştiinţelor fizicochimice şi al ştiinţelor exacte. Fără a intra în detalii suplimentare, elementele fundamentale ale arheologiei ca metodă de cercetare pot fi rezumate astfel: ♦ arheologia este o disciplină destructivă – săpătura arheologică odată realizată, ea nu mai poate fi corectată; ♦ primul postulat fundamental este cel care afirmă că obiectele găsite de către arheologi în straturile de pământ (sedimente) se ordonează de jos în sus: un obiect aflat într-un strat inferior este mai vechi decât un obiect aflat într-un strat superior (aflat, deci, mai aproape de nive-lul actual al solului, numit şi nivel actual de călcare); ♦ al doilea postulat este că, deşi în unele situaţii există o evoluţie a obiectelor de-a lungul timpului de la simplu la complex, această situa-ţie nu poate fi generalizată; factorii care pot influenţa evoluţia formei obiectelor sunt foarte mulţi, astfel că se impune o permanentă pru-denţă; ♦ al treilea element central este acela că obiectele, deşi aflate în centrul analizei arheologice, nu răspund la toate semnele de întrebare care sunt iscate de o situaţie arheologică sau alta; “puterea argumentativă” a obiectului arheologic ţine de contextele în care acesta se află (cu alte obiecte din aceeaşi aşezare sau din altele, din acelaşi strat sau din straturi/niveluri diferite); ♦ ca urmare, înregistrarea cu maximă fidelitate a tuturor detaliilor este o obligaţie a arheologului;

♦ în sfârşit, rămâne o ultimă problemă: cea a tipului de demers intelec-tual; în mod fundamental, sunt două demersuri posibile: unul deduc-tiv (care porneşte de la situaţia arheologică concretă şi care doreşte să fie o descriere cât mai precisă a acesteia, fără a avansa ipoteze care să o depăşească), respectiv unul inductiv (analiza situaţiei arheologice în cadrele unei teorii interpretative, a unui model teoretic formulat an-terior cercetării de teren); tot ceea ce poate fi spus este că acceptarea unei abordări sau a alteia ţine de tradiţia de cercetare căreia îi aparţi-ne cercetătorul şi situaţia concretă din teren, precum şi de evoluţia în timp a cercetării. Etapele cercetării arheologice sunt, în funcţie de “stilul personal” al cer-cetătorului, diferite, dar în linii mari se poate stabili următoarea succe-siune: ♦ identificarea sitului; ♦ stabilirea demersului practic de cercetare (săpătură); ♦ efectuarea excavaţiei şi înregistrarea situaţiei arheologice şi a inventa-rului arheologic (a obiectelor şi a construcţiilor, amenajărilor, modifi-cărilor de relief de origine antropică etc.); ♦ publicarea rezultatelor. Identificarea sitului este, de multe ori, accidentală. Siturile sunt identificate ca urmare a lucrărilor de amenajare a teritoriului (terasări, construcţia de drumuri etc.), a unor modificări naturale a peisajului (retragerea apelor, prăbuşirea malurilor râurilor, alunecări de teren), sau ca urmare a unor descoperiri întâmplătoare făcute de amatori. În alte cazuri, însă, identificarea este rezultatul unor cercetări intenţionale ale ar-heologului. O primă sursă o constituie textele antice – cazul cel mai cu-noscut este cel al descoperirii Troiei de către H. Schliemann. O altă sursă este reprezentată de sursele cartografice – exemplul cel mai cunoscut este Tabula Peutingeriana. Alteori cercetarea de teren este cea care indi-că arheologului locul în care să declanşeze cercetarea arheologică. Identificarea locurilor în care resturi arheologice se află la suprafaţă ca urmare a lucrărilor agricole sau a acţiunii factorilor naturali (periegheză) rămâne principala modalitate de identificare a siturilor şi în orice caz de verificare a informaţiilor obţinute din alte surse. Ultimii cincizeci de ani au adus în arsenalul arheologului noi mijloace de identificare a siturilor în teren. Aerofotogrametria (identificarea şi analiza structurii aşezărilor pe baza fotografiilor aeriene) este una din aceste noi metode; ei i se adaugă analiza fotografiilor luate cu ajutorul sateliţilor (pentru identificarea relaţiei dintre aşezări şi mediu sau resurse. O serie de metode au fost preluate din domeniul geologiei, cum ar fi magnetode-tecţia şi rezistivitatea magnetică (care ajută la

identificarea obiectelor de metal sau a posibilelor urme de locuire aflate în straturile aflate la adân-cime). Stabilirea demersului practic de săpătură este, în bună măsură, o problemă de opţiune individuală. Criteriul fundamental rămâne, totuşi, adaptarea unor modele generale la o situaţie concretă şi care este deter-minată de câteva elemente: relieful, tipul de sediment, factorii de eroziu-ne (pasivi şi activi), eventualele urme de activitate umană care au afectat situl după încheierea locuirii (amenajări ale teritoriului, cum ar fi tera-sări, drumuri etc.). Există şi o serie de elemente pe care arheologul trebuie să le respecte. În primul rând, înregistrarea precisă a poziţiei fiecărui obiect (poziţia pe verticală şi cea pe orizontală) şi a relaţiei acestuia cu alte obiecte sau structuri. Apoi, acţiunea de decopertare a straturilor arheologice trebuie să fie executată cu mare atenţie căci, aşa cum s-a mai afirmat, ele nu pot fi puse la loc – excavaţia este irepetabilă. Identificarea unui complex (aso-ciere de obiecte şi sau structuri construite) este urmată de înregistrarea specială a acestuia în documentele de şantier. Frecvent, un complex (să spunem, un bordei) poate cuprinde la rândul său mai multe complexe (o vatră cu cioburi, o laviţă construită) în masa căruia se regăsesc obiecte a-bandonate fiindcă nu mai erau folositoare. Ele capătă indicative separate. Observaţiile cu privire la obiecte şi/sau complexe capătă sens doar în asociere cu stratigrafia. Înregistrarea acesteia cuprinde, alături de marcarea acesteia în format grafic, identificarea caracteristicilor fiecărui strat până la cel mai mic detaliu posibil (culoare, granulaţie, compoziţie chimi-că). După realizarea săpăturii şi înregistrarea detaliilor de stratigrafie vertica-lă (succesiunea straturilor pe profilul secţiunii) şi orizontală (poziţia şi a-dâncimea obiectelor pe fundul secţiunii sau al stratului – grund), conser-varea şi depozitarea obiectelor se face în aşa fel încât identificarea şi re-luarea acestora pentru studiu să fie facilă. Publicarea rezultatelor (sub forma studiilor sau a monografiilor) reprezin-tă încheierea cercetărilor. Sisteme cronologice Două sunt sistemele de cronologie utilizate în cercetarea preistorică. Primul este sistemul de cronologie absolută, bazat pe metodele fizicochimice de datare şi care este exprimat în ani (înainte sau după Hristos, sau BP/bp2). Cel de-al doilea sistem este cel de cronologie relativă şi se exprimă în raporturi cronologice între straturi sau situri/complexe etc. Ambele sisteme sunt folosite şi se completează reciproc. Cu toate aces-tea, nici aceste sisteme nu sunt o garanţie a datării. Probele de C14 pot fi foarte uşor contaminate, de exemplu, iar 2

BP/bp: before present; acest tip de indicare a datei unui obiect sau sit este folosit pentru datările 14C; grafia cu majuscule indică o dată necalibrată (vezi infra).

poziţia precisă a unui obiect ar-heologic poate naşte dezbateri interminabile. De aceea, chiar şi o datare “absolută” trebuie înţeleasă în limitele sale, mai ales dacă luăm în consi-derare durata foarte lungă a unor epoci. Să luăm un exemplu. Un strat de locuire dintr-o aşezare paleolitică poate fi datat ca având o “grosime” cronologică de câteva mii de ani; aceasta nu înseamnă decât că de-a lun-gul acestei perioade, diferite grupuri umane s-au aşezat în acel loc pen-tru perioade variabile de timp. Chiar dacă unele noi abordări permit o determinare mult mai precisă a locuirilor succesive (este cazul microstra-tigrafiei), aceste metode sunt aplicabile în condiţii precis determinate şi nu reprezintă, credem noi, o soluţie aplicabilă peste tot.

3. Cercetarea antropologică Deşi antropologia este un domeniu deja de tradiţie în majoritatea ţărilor occidentale, în România acesta are o situaţie mai complexă. În ciuda tra-diţiei instaurate, printre alţii, de Tzigara Samurcaş şi de D. Gusti, antro-pologia (în sens larg) a fost respinsă, interzisă în perioada comunistă. Cu excepţia unor lucrări – cum ar fi ”Antropologia artistică” a lui G. Oprescu sau unele studii de filosofie – chiar şi termenul era privit cu neîncredere. Desigur, cercetări în domeniu au existat, dar ele au aparţinut fie cercetă-torilor străini care erau interesaţi de societăţile balcanice sau sud-est eu-ropene în general, fie au fost realizate de cercetători români, dar terme-nul tehnic utilizat fiind cel de “etnografie” (este cazul, de exemplu, al şco-lii create de D. Gusti şi, mai recent, al lui Paul Henri Stahl). De aici şi confuzia care mai există cu privire la antropologie ca domeniu de cu-noaştere şi ca instrument de lucru. Antropologia (“anthropos” – om – şi “logos” – discurs) reprezintă studiul integrat al omului. Schema propusă de Hoebel este una din variantele de definiţii date acestui domeniu. Cum un astfel de studiu ar fi astăzi impo-sibil datorită complexităţii demersurilor generale de analiză şi a număru-lui foarte mare de societăţi şi civilizaţii care pot fi luate în considerare de către cercetător, au apărut ramurile specializate ale antropologiei. Foarte pe scurt, aceste domenii sunt: ♦ antropologia fizică (analiza evoluţiei anatomice a fiinţei umane, varia-ţiile şi legităţile care stau la baza adaptărilor biologice ale fiinţei uma-ne); ♦ antropologia economică (cercetarea mecanismelor economice, de obţi-nere a hranei, a bunurilor şi serviciilor necesare funcţionării societă-ţilor); ♦ antropologia politică (preocupată de structura relaţiilor de putere şi de modul în care societăţile structurează lanţurile de decizie); ♦ antropologia socială (analiza relaţiilor şi a structurilor sociale);

♦ antropologia religiei (analiza fenomenului religios). Din această perspectivă, antropologia lumii materiale create de către om de-a lungul timpului este domeniul arheologiei. Frecvent apare şi termenul de antropologie culturală, menit să acopere analizele care combină aspecte din toate aceste subdomenii. Dar poate mai semnificativ este faptul că acest termen trimite mai degrabă la an-tropologie ca metodă de analiză a societăţilor trecute şi prezente. Raţionamentul care pare să se afle în spatele unui comparatism care de multe ori a fost acuzat că ar fi “sans rivages”3 este acela că în orice parte a globului societăţile umane au trebuit să răspundă la câteva întrebări, mereu aceleaşi: cum ne hrănim, cum locuim, cum interacţionăm în in-teriorul grupului şi/sau cu cei din afară, cum ne explicăm lumea. Analiza elementelor profunde, structurale ale grupurilor umane relevă si-milarităţi uneori surprinzătoare la distanţe foarte mari. Căsătoria, de ex-emplu, este un fenomen general; la fel, nenumăratele feluri de a socoti descendenţa pot fi regrupate în câteva categorii mari. Situaţia este vala-bilă şi în cazul obţinerii hranei, a formelor religioase sau a felului în care sunt construite casele. Similarităţi, dar nu identităţi. Nu vom regăsi exact aceleaşi unelte sau aceleaşi locuinţe – ceea ce se aseamănă sunt principiile, limitele stabilite de medii naturale similare (ca atare, sau ca număr şi/sau cantitate de resurse, ca relief etc.) şi modul în care oame-nii răspund întrebărilor formulate mai sus. Totul se rezumă, deci, la i-dentificarea elementelor comune şi a factorilor care asigură diversitatea culturală a civilizaţiei umane. Parafrazând o definiţie clasică a antropolo-giei, aceasta reprezintă studiul diversităţii culturale şi a elementelor care stau la baza unor trăsături comune. Desigur, antropologia ridică problema cronologiei. Spre deosebire de cer-cetarea arheologică, în care dimensiunea cronologică este fundamentală, cercetarea antropologică pune între paranteze cronologia. În primul rând, datorită faptului că domeniul se ocupă de societăţi pentru care curgerea timpului are alte valenţe. Succesiunea între generaţii, de pildă, este per-cepută altfel – pentru majoritatea membrilor societăţilor tradiţionale, ge-neraţiile mai îndepărtate nu sunt separate cronologic; ele fac parte, toate, din categoria strămoşilor, indiferent cât de îndepărtate în timp ar fi ele. Ideea lui Eliade cu privire la “illo tempore”, timp mitic al străbunilor (ase-mănător cu dreamtimeul australian) pare să se aplice şi aici. În al doilea rând, pentru că stabilirea unei cronologii tinde să plaseze în clarobscur problema mecanismelor fundamentale care asigură funcţionarea unui grup uman. Până la urmă, grupurile umane, indiferent de epoca în care au 3

Unul din adversarii importanţi ai dimensiunii comparative este A. Leroi-Gourhan care, dincolo de lucrările sale dedicate artei preistorice, a avut şi câteva contribuţii importante la analiza resturilor materiale ale societăţilor tradiţionale contemporane. Este vorba de “Archéologie du Pacifique Nord”, apărută în anii 50’ ai secolului XX.

existat, sunt constituite din indivizi care, fundamental, ne sunt asemănători. Dimensiunea comparativă şi relativa “atemporalitate” par să definească antropologia ca domeniu şi ca demers ştiinţific. Mai există încă un aspect care diferenţiază antropologia de arheologie, anume categoriile relativ di-ferite de surse pe care le utilizează. În principal, categoria cea mai mare de surse o reprezintă observarea di-rectă a societăţilor tradiţionale actuale; de aici şi asemănarea importantă cu sociologia4. Această observaţie directă are în centrul atenţiei atât acti-vităţile umane, cât şi felul în care elementele lumii materiale – de la locu-inţe la unelte şi la sisteme de producere sau conservare/depozitare a hranei sau la haine – sunt produse şi folosite; prin aceasta, antropologia se apropie de arheologie. În sfârşit, prin analiza fenomenului artistic, an-tropologia se apropie de istoria artei. Mai există o categorie aparte de surse pe care antropologia le împarte cu istoria şi cu istoria imaginarului, de pildă. Este vorba de jurnalele de că-lătorie, notele exploratorilor sau însemnările misionarilor creştini aflaţi în Africa, cele două Americi sau în Asia şi Pacific. Ele reprezintă, de multe ori, accesul la populaţii care au dispărut sau care sunt atât de mult afec-tate de către contactul cu societăţile industriale încât nu mai sunt rele-vante pentru preistorie, ci pentru sociologie sau etnografie. Aceasta expli-că şi de ce unele texte, scrise uneori cu sute de ani înainte, îşi păstrează prospeţimea şi acum. Evoluţiile intelectuale din cadrul acestui domeniu au fost diverse şi, în bună măsură, contradictorii. Motivele sunt, credem noi, câteva. În primul rând, faptul că poziţia comunităţilor care constituiau “obiectul” pre-dilect de studiu şi-au schimbat poziţia în raport cu culturile din care pro-veneau cercetătorii (în marea lor majoritate societăţi de tip european). Apariţia de noi state independente în Africa şi Asia a dus la reevaluarea poziţiei acestui tip de cercetare – de unde şi interesul mai mare al multor cercetători pentru grupe şi subculturi din propriile societăţi. În al doilea rând, datorită faptului că masa de informaţii deja existentă solicită o re-evaluare a ceea ce s-a adunat până acum. În sfârşit, datorită rolului de metodă de studiu pe care îl are antropologia, de unde şi multiplicarea “antropologiilor” (de la antropologia educaţională la, să spunem, cea a filmului ca fenomen de masă sau a sportului).

4

De altfel, fondatorii sociologiei moderne, de la Tylor trecând prin Mauss, Durkheim şi Malinowski sunt în egală măsură şi fondatori ai antropologiei.

4 Antropogeneza 1. Teorii ale antropogenezei Concepţia sacră (inclusiv cea biblică) asupra apariţiei omului Pentru perioade lungi ale istoriei, concepţia biblică asupra istoriei a avut rangul de teorie ştiinţifică, fiind în unele cazuri dezvoltată asemeni unei teorii şi argumentaţii de ordin pragmatic (vezi cazul Newton); utilizarea concluziilor ca argument de autoritate este elementul care a creat problemele legate de această ipoteză. Concepţia sacră asupra apariţiei omului (antropogonia) este în majoritatea cazurilor legată de apariţia universului (cosmogonia); omul este parte a universului şi ca atare are o geneză asemănătoare acestuia. Intervenţia divină este explicată în mai multe feluri: singurătatea divinităţii, dorinţa acestuia de a avea supuşi care să preia părţile dure ale existenţei, instinct ludic. Actul propriu-zis al genezei variază destul de mult, dar şi aici se pot stabili câteva pattern-uri: (a) intervenţia asupra unui element al lumii materiale deja create (cel mai frecvent); (b) acţiune asupra propriului corp (în sens mistic); (c) sacrificiu. Semnificativă ni se pare distincţia care se poate face între mitiurile antropogonice ale societăţilor complexe şi clasice (frecvent cu ierarhizarea divinităţilor şi existenţa unui lanţ de comandă în cadrul acţiunii divine) şi miturile societăţilor tradiţionale (unicitatea divinităţii şi, mai important, existenţa unei participări umane - prin strămoşii sau generaţiile arhetipale). În ultimul caz, frecvente sunt trecerile dintr-un univers în altul (Polinezia, Australia, Africa sud-sahariană, sud-vestul american), incestul sau paricidul şi fratricidul fondator. Mitul “vârstei de aur” Diferit de problematica genezei umane, mitul "vârstei de aur" trimite nu atât la acţiunea creatoare, cât la starea primordială a fiinţei umane. Cu o ascendenţă importantă – “vârsta de aur” ca o caracteristică a illo tempore – acest mecanism explicativ apare pe arii destul de largi (Grădina Edenului, poemul lui Hesiod “Munci şi zile”, Lucretius "De rerum naturae") şi este preluat, sub o forma rafinată, de gândirea iluministă. Problematica ridicată de ideea contractului social utilizează ideea timpului paradisiac pentru a scoate în evidenţă tarele societăţii

moderne. Evident, acest timp idilic este materializat prin “bunul sălbatic” - personaj abstract, dar cu o cariera impresionantă până în secolul XX. Acesta, neinfluenţat de proprietate şi de ierarhiile rezultate în urma contractului social iniţial, este imaginea ideală a fiinţei umane. Această ipoteză a influenţat şi pe primii didacticieni (D'Holbach, Voltaire, Jean-Jaques Rousseau etc.). “Vârsta de aur” se caracterizează prin starea paradisiacă a indivizilor. De fapt, este o lume a rebours; lumea vârstei de aur este ceea ce nu este lumea modernă şi, asemeni utopiilor create în Europa începând cu sec. XVI, este un instrument de critică socială mai mult decât o concluzie ştiinţifică. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că acest construct abstract şi european a găsit ecouri în dezbaterea asupra preistoriei şi asupra societăţilor tradiţionale contemporane. În plus, recursul la origini a avut importanţa sa în geneza naţiunilor moderne. Geneza teoriilor ştiinţifice ale secolelor XVIII-XX; factorii care au contribuit la elaborarea teoriilor ştiinţifice 0 discuţie asupra primelor teorii elaborate cu privire la originea omului trebuie să ţină cont de întreaga evoluţie intelectuală din epocă. Fără a intra în amănunte, câteva sunt elementele care pot fi luate în considerare: (a) expansiunea cunoaşterii şi punerea sub semnul întrebării a unor “adevăruri” considerate până atunci a fi absolute; (b) contactele europenilor cu lumi – deci, culturi – diferite de presupoziţiile lor; (c) apariţia unor noi domenii de cunoaştere care au permis abordări noi. Teoriile asupra antropogenezei Principalele teorii formulate în secolele XVIII-XIX sunt teoria catastrofică şi teoria evoluţionistă. Teoria catastrofică: elaborată de Jean-Baptiste Lamarck, unul din fondatorii paleontologiei ca ştiinţă; el presupune existenţa mai multor catastrofe (32 la număr), fiecare însoţită de o nouă geneză (evident, divină), cu acumulare progresivă de caracteristici transmise ereditar (1809 – “Filosofia zoologică”). Sursa acestei teorii o constituie observaţiile făcute de Lamarck cu privire la evoluţia fosilelor în succesiunea straturilor geologice; el a observat că straturile inferioare au fosile directoare mai primitive (în sensul de mai depărtate de speciile contemporane) decât cele din straturile geologice mai recente. Evident, Lamarck încerca să pună de acord creaţionismul cu noile date apărute odată cu naşterea geologiei ca ştiinţă. Teoria este rafinată şi îmbogăţită de Georges Cuvier (1812 – “Cercetări asupra osemintelor fosile”). Teoria evoluţionistă (darwinism): apărută după mijlocul secolului al XIX-lea, rămâne cea mai importantă şi disputată teorie cu privire la evoluţia şi originea omului (două faţete ale aceleiaşi probleme). La baza teoriei se află datele acumulate de tânărul Charles Darwin în timpul călătoriei efectuate în jurul lumii cu nava “Beagle” în anii 18331835. Scopul călătoriei era acela de a aduna date care să confirme

creaţia divină. Mult mai târziu şi la insistenţele prietenilor săi, va publica lucrarea sa fundamentală, “Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă” (1859). Rezultatul a fost, însă, altul. Confruntat cu varietatea deosebită a speciilor de animale (în special cazul sturzilor din Galapagos), Ch. Darwin a fost obligat să accepte ideea că teoriile creaţioniste nu reuşesc să explice varietatea speciilor. Rezumând, teoria lui Darwin propune următoarea interpretare: speciile evoluează nu atât datorită mutaţiilor, care sunt rezultatul hazardului, ci datorită adaptării la mediu. Altfel spus, presiunea mediului duce la selecţie naturală; speciile care nu pot să se adapteze la noile condiţii pot să dispară, lăsând loc celor care au, în parte datorită mutaţiilor, acest potenţial adaptativ. Evident, ca multe alte teorii, concepţia darwinistă are unele merite certe: punerea în discuţie a unui factor semnificativ (mediul), stabilirea unui raport între mediu şi speciile zoologice. Important de reţinut este faptul că, cel puţin iniţial, această teorie nu se aplica fiinţelor umane. Darwin niciodată nu a încercat să explice apariţia omului în termenii propriei sale teorii. Într-o scrisoare adresată unui prieten şi redactată după publicarea lucrării sale (care nu a stârnit imediat pasiuni academice), el remarca faptul că ar fi interesant de aplicat teoria selecţiei naturale şi problemei apariţiei omului (o va face, dar mult mai târziu). Contemporanii sunt cei care au adus în centrul dezbaterilor teoria sa. Nuanţări şi evoluţii ale teoriei evoluţioniste: odată cu apariţia geneticii şi identificarea mecanismelor ascunse ale evoluţiei speciilor, teoria darwinistă a selecţiei naturale a intrat sub atacul celor care, din motive uneori foarte diferite, puneau sub semnul întrebării ipoteza unei evoluţii graduale a fiinţei umane. Adevărat, existenţa unei “verigi lipsă” (rezultatul firesc al limitelor instrumentelor de lucru) a fost şi este exploatată în această dezbatere. În acelaşi timp, s-au adus unele nuanţări la teoria şi formulările iniţiale. Neodarwinismul (Weismann; Dobzhonski, Mayr, Simpson) subliniază rolul mutaţiilor şi evită să implice presiunile ecologice; punctul central îl constituie preadaptarea genetică (existenţa latentă a unor schimbări) şi polimorfismul genetic (menţinerea unor mutaţii defavorabile); concluzia la care ajung aceştia este că scopul selecţiei naturale este transmiterea unui set de posibiltăţi. Au fost aduse o serie de retuşe şi acestei noi orientări (Vandel, Ruffie, Zucker-kandl), subliniindu-se faptul că evoluţia ca specializare reprezintă creşterea cantităţii informaţionale. Neolamarckismul încearcă să demonstreze că mutaţia genetică se datorează stimulilor ecologici, genele noi reprezentând răspunsul adaptativ. Neutralismul (Kimura) - hazardul este mai puternic decât presiunea ecologică. “Arca lui Noe": teoria elaborată de W.W. Howell propune un mecanism diferit şi are ca obiectiv doar decelarea mecanismelor care au dus la

apariţia umanităţii moderne (unul din punctele majore de dispută). Conform acestei teorii, care se bazează şi pe particularităţile transmiterii informaţiei genetice în raport cu sexul, variantele moderne de umanitate ar fi apărut de la un strămoş comun de sex feminin pe la 200.000 BP, cu variabilitate genetică redusă (la nivelul ADN-ului) şi cu răspândire relativ rapidă (prin grupul de femei descendente şi înrudite). “Grădina Edenului”: teoria reprezintă o dezvoltare a teoriei "arcei lui Noe”; ea presupune existenţa a două ramuri moderne, separate şi fără contacte între ele; una dintre acestea prezintă, în timpul deplasării sale, o “gâtuitură” (bottleneck), înlocuind-o pe cealaltă fără a avea schimb/flux genetic (speciaţia) pe la 200.000 BP. Policentrismul: toate teoriile anterioare pornesc de la premisa că specia umană a apărut într-un singur loc (Africa); Weidenreich respinge această ipoteză iniţială (1949) şi propune existenţa a cel puţin două centre de geneză, anume Africa şi China sau Strâmtoarea Sunda. Argumentele sale sunt legate de continuitatea regională în Africa şi China (în ultima regiune, par să existe legături între Homo erectus şi Homo sapiens recens, demonstrate de dentiţia Sinanthropului); transferul genetic între cele două grupuri ar demonstra faptul că cele două grupe aparţin aceleiaşi specii. 2. Factori care influenţează antropogeneza; criteriile

antropogenice Factorii care par să fi jucat un rol în procesul de antropogeneză pot fi rezumaţi astfel: ♦ mediul înconjurător: atât varietatea acestuia, cât şi sursele de alimentaţie, concurenţa cu alte specii pentru habitat au avut un rol nu atât în supravieţuirea speciei, cât în precizarea unor amănunte anatomice; ♦ comportamentul general al primatelor: studiile efectuate de De Vore au demonstrat rolul adaptativ al comportamentului social (protecţia femelelor şi a puilor, identificarea surselor de hrană etc.); ♦ gradul de izolare/contact între populaţii: precizarea speciei (definită ca un grup de organisme separat de alte grupe similare prin bagajul genetic şi imposibilitatea de metisaj) se realizează prin absenţa/prezenţa fluxului genetic dintre populaţii (cu influenţă directă asupra transmiterii variaţiilor intraspecifice şi a mutaţiilor). Criteriile care atestă evoluţia spre umanitate demonstrează complexitatea problematicii. Încă din secolul al XIX-lea, criteriile care indică umanitatea erau stabilite măcar în linii generale: “Condiţiile pentru mersul erect, aşa cum sunt ele manifestate în scheletul uman, sunt cele care urmează: 1. Craniul trebuie să fie

într-o poziţie echilibrată, sau aproape, pe atlas; 2. Curburile şi orientarea generală a coloanei vertebrale trebuie să fie astfel încât centrul de greutate al trunchiului să fie peste planul pelvis-ului şi trecând prin capetele oaselor coapsei; 3. extremităţile inferioare pe care este plasat pelvisul să aibă axele coapselor şi ale piciorului în unul şi acelaşi plan vertical; 4. Labele picioarelor trebuie să fie orientate în unghiuri drepte pe axa picioarelor, cu talpa sprijinită de sol” (T. S. Savage & J. Wyman, 1847; apud J. C. Burnham 1971) Evident, schimbările anatomice indică modificări comportamentale şi la nivelul psihismului; problema este identificarea schimbărilor care au o relaţie directă cu psihismul şi, mai mult, dacă relaţia este unilaterală sau nu. La nivel anatomic, schimbările care indică evoluţia spre umanitate sunt: poziţia în mers (“knuckle-walking”, bipedie şi poziţie erectă), modificarea membrelor (pierderea opozabilităţii degetului mare, evoluţia comisurii tălpii piciorului, alungirea membrelor) şi a coloanei, lărgirea bazinului şi adâncirea acestuia (modifică durata de sarcină şi mecanica naşterilor), modificarea cutiei craniene. La nivel cerebral, schimbările pot fi identificate pe baza modificărilor cutiei craniene. Aceasta indică creşterea ariilor anterioare (lobii frontali) după evoluţia occipitalului/precizarea ariilor corticale (specializare), dezvoltarea creierului prin apariţia circumvoluţiunilor. La nivel comportamental, schimbările par mai dramatice. Ele vizează comportamentul legat de obţinerea hranei (vânătoarea diurnă şi cooperativă, prezenţa uneltelor, repartiţia sarcinilor pe sexe), comportamentul de grup (raportul dintre adulţi, raportul dintre adulţi şi copii, tipul de comunicare), abilităţile de comunicare (limbajul/apariţia elementelor de gândire abstractă).

3. Primatele Primatele sunt mamifere placentare, apărute în urmă cu 60-70 mil. ani în urmă. Majoritar arboricole, acestea prezintă câteva elemente interesante în raport cu problema pe care o discutăm. Strict rezumativ, aceste trăsături sunt: reducerea volumului feţei în raport cu scheletul cranian, dezvoltarea regiunii corticale anterioare (psihism ridicat), orbite frontale, poziţie verticală a trunchiului în poziţie şezândă, 5 degete, mâini prehensile (şi cu picior prehensil, dar nu la om şi tarsieni), degete cu unghii plate (deci nu sub forma ghearelor, care au o secţiune semicirculară), 2 mamele în poziţie pectorală, dimorfism sexual limitat. Prosimienii reprezintă primul grup care se individualizează în cadrul primatelor (altfel spus, care capătă o anumită coerenţă în dosarul fosil). Se caracterizează prin bot alungit, creier relativ mic, perioadă

activă nocturnă. Familiile grupului sunt: în Madagascar: Lemurieni, Indridieni, Daubentonieni; în Africa şi Asia: Lorisidiene; în Indonezia şi Filipine: Tarsidieni. Simienii, a doua clasă de primate apărută, se segmentează în două mari grupe: platirhinieni (cu narinele spre exterior, coadă prehensilă, 36 de dinţi (2/2 incisivi, 1/1 canini, 3/3 premolari, 3/3 molari); această grupă este prezentă in America de Sud; catarhinieni (cu narinele în jos, coadă neprehensilă sau absentă, 32 de dinţi (2/2 incisivi, 1/1 canini, 2/2 premolari, 3/3 molari) şi sunt prezenţi în restul lumii. Acest ultim grup se împarte in Cynomorphae, Pongidae (Hylobates, Pongidae) şi grupul Hominidae. Primele exemplare ale acestei familii sunt Aegyptopithecus Zeuxi (Fayoum) la 30 mil. ani (Oligocen Inf.), Dryopithecus în Europa, Proconsul în Africa, Sivapithecus în India. În Miocen începe diferenţierea în interiorul acestor mari familii, iar evoluţia spre umanitate este mai pronunţată: Dryopithecus Fontani, Proconsul (Maior/Africanus, Nyanze), Uranopithecus, Giganthopithecus (Blacki, identificat doar pe baza denitiţiei, dinţii acestuia fiind “dinţii de dragon” din farmacopeea tradiţională chineză, Bilaspurensis), în fine Sivapithecus gracilis. Grupul Hominidae-lor apare pe la 14-12 mil. ani cu Ramapithecus, primul exemplar cu o clară poziţie bipedă, chiar dacă accidental sau de scurtă durată.

4. Clasificările existente şi problemele lor Câteva sunt problemele principale ridicate de clasificările existente în acest moment. O parte a acestora se datorează istoricului cercetării, o altă parte este rezultatul evoluţiei fiinţei umane ca organism biologic. În primul rând, variaţia genetică mai marcată la nivelul populaţiilor umane preistorice în raport cu populaţiile actuale (diferenţele dintre indivizii de acum, să spunem, un milion de ani sunt mai mari decât diferenţele dintre indivizii actuali) a dus la apariţia unor fosile destul de diferite unele de altele pentru a crea o varietate de clasificări şi de determinări ale filogeniei pornind de la un singur exemplar, de unde şi diferitele denumiri date unor exemplare identificate până acum. Apoi, condiţiile de descoperire au creat, cel puţin în unele situaţii, confuzii temporare legate de definirea cronologică şi, mai ales, de achiziţiile culturale (este cazul lui Zinjanthropus boisei, pe care soţii Leakey l-au considerat iniţial ca fiind producător de unelte). În alte situaţii, absenţa contextului stratigrafic a dus la încadrări cronologice relative (este cazul unor descoperiri din Australia sau din America de Nord). O categorie aparte de descoperiri sunt cele pierdute (de la

Chou-Kou-Tien nu mai avem decât mulaje, piesele originale s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial). O discuţie separată o reprezintă criteriile legate de identificarea “marcajelor” evolutive. Altfel spus, este greu de stabilit care trăsătură anatomică – aşa cum apare aceasta în dosarul fosil – este cea mai relevantă. Evoluţia cutiei craniene, evoluţia membrelor şi a coloanei, evoluţia mâinilor sau a bazinului, toate acestea au fost luate în considerare şi postulate ca fiind determinante. Trebuie ţinut, însă, cont de faptul că organismul uman evoluează ca un întreg; modificările la nivelul poziţiei în deplasare a corpului duc la schimbarea modului de inserţie a măduvii spinării în creierul mic; bipedia eliberează mâinile de rolul lor în deplasare şi le face apte pentru activităţi delicate (posibile şi datorită evoluţiei şi specializării ariilor corticale). Şi aşa mai departe. În plus, evoluţia psihică este sesizabilă indirect – prin apariţia şi caracteristicile culturii materiale, prin elementele legate de dimensiunea omului ca fiinţă socială (existenţa grupului, tipurile de locuinţă, apariţia comportamentelor simbolice etc.). O altă problemă o constituie mecanismele prin care fiinţele umane au evoluat. Mecanismele ipotetice trebuie să respecte câteva criterii – să explice diversitatea anatomică a acestor specii (aşa cum apare aceasta în dosarul antropologic), să justifice coexistenţa uneori îndelungată a diferitelor specii, în sfârşit, să ofere posibile interpretări legate de şansele de supravieţuire. Chiar dacă, uneori, denumirile sunt diferente, în bună măsură aceste teorii se referă la două mari mecanisme : - procesul de speciaţie: definiţia ”genetică” a speciei este cea de grup de fiinţe care se află în incapacitate de metisaj cu alte grupe similare şi care transmit de-a lungul generaţiilor un set relativ coerent (dar nu constant, căci mutaţii apar aleatoriu, dar pe termen lung au tendinţa de a apărea cu o anumită regularitate) de trăsături genetice, manifestat la toţi indivizii grupului; din această perspectivă, problema o reprezintă modul în care apar specii noi. O posibilă explicaţie este izolarea geografică a unui grup de indivizi de grupul principal; ca urmare, de-a lungul timpului mutaţiile genetice din cele două grupe tind să ducă la incompatibilitate genetică între cele două grupe (mutaţiile dintr-un grup nu se pot răspândi şi la celălalt). Un astfel de mecanism a fost presupus în cazul separării grupului de australopithecine în Africa de Est (”East Side Story”) de restul primatelor, dar şi la nivelul separării altor tipuri umane (”Grădina Edenului” şi ”Prima Evă”). În ultimele două cazuri, este subliniat faptul că mutaţia genetică a apărut la nivelul unui grup foarte restrâns de indivizi, astfel că în fazele iniţiale noua specie a fost reprezentată de un număr foarte mic de indivizi.

5. Australopitecinele Australopithecus sp. (1O mil. ani) Precizarea genului are loc între 6,5 -3,7 mil. ani; definirea genului este îngreunată de raritatea fragmentelor identificate: Lukeino (Kenia) - 1 molar, Lothagam (Kenia, la SE de Turkana) – 1 fragment de mandibulă, Chewerou (Kenia, la N de Marele Rift) – 1 fragment de os temporal dreapta, Konapoi (Kenia, la S de Turkana) – 1 fragment de humerus, Garusi (Tanzania, la N de lacul Eyasi) – 1 fragment de maxilar. Australopithecus afarensis Specia se precizează după 3,7 mil. ani. Are o talie redusă (1.10 - 1,30 m) şi un volum cranian redus (3-400 cm3). Principalele caracteristici sunt poziţia bipedă (brahiaţie sau knuckle-walking, utilizarea membrelor superioare ca balansier), verticala tinde spre centrul de greutate în centrul de sustentaţie. Modificările scheletale sunt relativ ample la nivelul craniului (scheletul facial este mai gracil şi tinde spre reducerea prognatismului, orificiul occipital tinde spre orizontală), al centurii pelviene (osul sacru şi iliac) şi bazinului (scurtare, adâncire, alungire) datorită modificării centrului de greutate, al coloanei vertebrale (curbura accentuată pentru amortizare şi echilibru), al labei piciorului (curbura tălpii) şi mâinii (evoluţia degetului opozabil). Semnificativ este faptul că o serie de schimbări - în special la nivelul membrelor - par să indice şi schimbări neuronale (la nivelul sistemului nervos central). Principalele puncte în care au fost identificate resturi fosile ale lui A. afarensis sunt Hadar [Afar), Etiopia (exemplarul denumit "Lucy", unul dintre cele mai complete schelete identificate până acum), Laetoli, Tanzania (la 40 km S de Olduway). A. afarensis nu are habitat amenajat (adăposturi sub forma paravanelor sau al platformelor amenajate) sau unelte; probabil avea comportamentul unui vânător de talie redusă, cu o puternică înclinaţie spre vânătoarea cooperativă şi exploatarea carcaselor abandonate de marii carnasieri. Australopithecus robustus Specia se precizează pe la 3 mil. ani, iar durata de existenţă se întinde între 3 şi 1 mil. ani. Cu o talie net superioară (1,50 m şi un volum cranian de 500-550 cm3), A. robustus reprezintă o evoluţie spre specializare în parte datorată şi alimentaţiei (orientarea spre vegetale de savană, cu un procent ridicat de silice şi celuloză). Amănuntele anatomice sunt următoarele: bipedie perfectă, craniu rotunjit mult peste arcada supraorbitală, unghi închis la baza craniului, creastă sagittală, orificiu occipital care evoluează spre orizontală, arcada dentară diastemică (I + C < M); probabil poseda un encefal mult mai complex. Exemplarele identificate sunt răspândite pe o arie mult mai largă, iar influenţa nişelor ecologice variate poate explica unele diferenţe care apar între diferitele exemplare. Descoperirile cele mai importante sunt următoarele: Omo/Shungura (Etiopia) - 2,2/1,8 mil. ani; Olduway/Bed 1 (Tanzania) - 1,8 mil. ani, denumit iniţial

Zinjanthropus boisei, cu un volum cranian de 500 cm3, faţa foarte dezvoltată, cutie craniană teşită, creastă sagittală, torus supraorbital, torus (coc) occipital puternic); Swartkrans (Africa de Sud) - 1,8 mil. ani, denumit iniţial Paranthropus cressidens, mult mai masiv, creastă sagittală, torus supraorbital, dentiţie modernă la nivelul molarilor; Chessowanja (Kenia) - 1,8 mil. ani, foarte asemănător cu Swartkrans; Kromdraai (Africa de Sud) - 1.8 mil. ani, denumit iniţial Paranthropus robustus, faţă largă, fosă subtemporală profundă; East Turkana (Ileret, Koobi Fora) (Kenia) -1,8/1,5 mil. ani, cu un volum cranian de aprox. 500 cm3, craniu foarte robust, dimorfism sexual (creastă sagittală la masculi), prognatism accentuat şi molari foarte accentuaţi în raport cu caninii şi premolarii, oase excepţional de groase. Este sub semnul întrebării dacă aceştia au produs unelte (la Olduway, resturi de A. robustus au fost identificate în acelaşi nivel cu H. habilis). Australopithecus africanus Datat între 3 - 1 mil. ani şi cu o talie cuprinsă între 1,30 - 1,40 m, A. africanus are un volum cranian de 4-500 cm3. Este mai puţin specializat, deci cu o capacitate evolutivă mai mare. În condiţiile în care savana era domeniul marilor rumegătoare şi a carnasierelor, iar pădurea era apanajul primatelor (în special a celor adaptate la mediul arboricol sau care continuau să aibe mâinile prehensile), singura nişă disponibilă era cea dintre savană şi pădure – sau o zonă de tip parkland. Este tipul de nişă care se extinde în Africa cam în aceeaşi perioadă (3 – 1 mil. ani). Spre deosebire de A. robustus, perfect adaptat unei diete vegetale, A. africanus are un comportament alimentar omnivor (comportamentul ooportunistic este mai accentuat) şi, probabil, face primii paşi spre vânătoarea cooperativă. De notat este faptul că A. africanus este primul tip de australopithec identificat; în 1925, doctorul sud-african Raymond Dart descoperea la Taung, în Africa de Sud, calota craniană a unui copil de aproximativ 6 ani (cu un posibil volum cranian la maturitate de aprox. 600 cm3) pe care l-a numit Pleisanthropus transvaalensis. Tot Dart este cel care consideră că aceşti indivizi ar fi creat aşa-numita cultură osteodontokeratică (unelte produse din oase, fildeş/dinţi de animal şi lemn); ipoteza este discutabilă, mai ales că este nevoie de condiţii speciale pentru conservarea resturilor organice pe o perioadă aşa de lungă. Alte exemplare identificate: Makapansgaat, Africa de Sud (435 cm3); Sterkfontein, Africa de Sud (500 cm3, cu un număr de asemănări cu omul contemporan la nivelul orbitelor, al orificiului nazal şi al osului iliac).

6. Homo sp.

Homo habilis Homo habilis este primul palier al omenirii care face parte din genul uman propriu-zis. Acum separaţia dintre fiinţa umană şi “verii” ei este clar marcată. Cronologic, H. habilis ocupă părţi importante din teritoriul Africii între 2,5 - 1,3 mil. ani; are o talie de 1,40 - 1,50 m, iar volumul cranian este de 650 - 750 cm3, semnificativ mai mare decât la strămoşii imediaţi. Câteva sunt amănuntele anatomice specifice: o bipedie perfectă, faţă înaltă (deşi se menţine prognatismul) şi fruntea mai bombată, calota craniană mult mai înalta, spatele craniului mai rotunjit (encefalizare), mâinile şi labele piciorului încep să fie foarte apropiate de cele moderne (dispare treptat opozabilitatea degetului mare, se conturează comisura tălpii). O serie de modificări sunt, însă mult mai greu perceptibile direct în dosarul antropologic; ele pot fi intuite pe baza achiziţiilor culturale. Acestea din urmă sunt utilajul, spaţiul amenajat (platforme de locuit din pietre de dimensiuni relativ mici sau, cel mult, paravane de vânt din crengi) şi rudimentele unui limbaj articulat. Prima achiziţie presupune capacitatea de vedere stereoscopică, o minimă abilitate de a constitui un lanţ tehnologic (relaţia cauză – efect dintre lovirea unui bloc de rocă cu un percutor şi posibila desprindere de aşchii), dar şi un control mai mare asupra membrelor (eliberate de ultimele “sarcini” legate de deplasarea pe sol); toate acestea atestă dezvoltarea encefalului. A doua achiziţie este legată mai mult de dimensiunea socială. Spre deosebire de primate, omul construieşte adăposturi pe care le foloseşte (măcar) mai multe nopţi la rând şi se reîntoarce la aşezare/tabără pentru a consuma alimentele culese sau vânate. În plus, adăposturile sunt construcţii artificiale (contrar opiniei comune, omul nu a folosit peşterile decât târziu, iar aceasta nu a însemnat că privea totalitatea peşterii ca o locuinţă – există argumente care să susţină ipoteza că spaţiul considerat “umanizat” nu se confunda cu întreaga peşteră). Ultima achiziţie – limbajul articulat – este, poate, cea mai importantă. Deşi imposibil de demonstrat direct, putem să acceptăm ca ipoteză de lucru apariţia rudimentelor de limbaj articulat (legat de dezvoltarea ariei 44 corticale, aşa-numita “arie a lui Broca”); în absenţa acestuia este greu de explicat persistenţa în timp a elementelor tipologice ale uneltelor litice – dacă în interiorul unei generaţii informaţia referitoare la producerea uneltelor putea fi asimilată prin mimetism, la nivelul transferului de la o generaţie la alta lucrurile sunt mai complicate şi presupun un cod de comunicare mai complex. Principalele descoperiri aparţin, în continuare, spaţiului african: Koobi Fora, East Turkana (Kenia) – 2,44 - 1,6 mil. ani, craniul KNMER 1470, cu un volum cranian de 775 cm3, inserţii musculare atenuate, prognatism facial, faţa mai înaltă, torus supraorbital atenuat, orbite şi orificiu nazal foarte umane, aria lui Broca foarte dezvoltată;

Olduway/Bed I şi II (Tanzania) – craniul OH 7, datat la 1,7 mil. ani, volumul cranian de 650 cm3, curbura calotei craniene asemănătoare celei de Homo sapiens, mandibulă mai puţin robustă (dinţi cu un diametru mai mic decât la Australopithecus); craniul OH 24, datat la 2 mil. ani, 1,40 m, biped, orbite rotunjite, torus supraorbital asemănător lui Homo erectus, contemporan cu Zinjanthropus boisei; craniile OH 13 + OH 16 = (1,6 - 1,4 mil. ani); Omo (Etiopia): fragment de craniu asemănător cu cele de la Olduway şi 24 de dinţi, toate fragmentele datate la 2 - 1,5 mil. ani; aria KBS (2,5 mil. ani), resturi osteologice si utilaj pe o arie aprox. circulara de 12 -15 m; aria DK 1 (baza Bed I), cerc de pietre (paravan); aria HAS, resturile de la 1 hipopotam si utilaj pe o arie de aprox. 7 m (activitate specializată ?); Sterkfontein/nivel 5 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil. ani, asemănător cu cele din Africa de Est; Swartkrans/nivel 1 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil. ani; Omo/Shungura (Etiopia): craniul Omo 71, datat la 2,3 mil. ani şi asociat cu galete sparte, 1 chopper lateral cu 5 desprinderi; craniul Omo 123 (2 mil. ani), asociat cu resturi de debitaj, nuclee, aşchii fasonate, lame, lamele etc. Melka-Kunturé (Etiopia): Gomboré I (abri), datat la 1,7 mil. ani, sunt prezente choppere, poliedre, aşchii retuşate; situl Garba IV (1,5 mil. ani), cu galete, bifaciale, hachereaux; Homo erectus Acest palier al antropogenezei reprezintă, la rândul său, un moment crucial. Chiar dacă, strict anatomic, există unele trăsături care pot fi considerate “primitive”, în ansamblu evoluţia lui H. erectus se înscrie pe direcţia acumulărilor, atât anatomice, cât mai ales culturale. Are o talie de peste 1,50 m şi un volum cranian de 1000 cm 3 în medie; craniul este alungit şi aplatizat, fruntea relativ teşită şi torus supraorbital, retracţie post-orbitală, cutia craniană are pereţi masivi şi (cel puţin la unele exemplare) creastă sagittală, bărbie redusă. Dar dentiţia şi membrele (în special mâinile) sunt asemănătoare celor ale lui H. sapiens. Poate cea mai importantă achiziţie la nivel anatomic este creşterea volumului cutiei craniene, astfel că s-a şi formulat ipoteza unui “Rubicon cerebral”, a unui nivel de creştere a masei cerebrale (undeva peste 750-800 cm3) la care schimbările sunt mai degrabă calitative decât pur şi simplu cantitative – cum ar fi creşterea numărului de conexiuni neuronale şi dezvoltarea sistemului de circumvoluţiuni, precizare ariilor corticale. Sunt, însă, câteva elemente care trebuiesc a fi luate în considerare. În primul rând, variabilitatea deosebită a speciei şi potenţialul evolutiv deosebit. Acoperind o perioadă foarte lungă de timp, diferenţele dintre primele exemplare şi ultimele cunoscute sunt destul de mari. Mai mult, există şi diferenţe regionale. Apoi, este de presupus că achiziţiile culturale au acum un rol

mult mai mare în adaptare şi supravieţuirea indivizilor. Fenomenul principal este expansiunea speciei umane în afara Africii. Chiar dacă există şi ipoteza policentrică (din păcate prea politizată în ultima vreme), direcţiile de expansiune par să indice, totuşi, o origine africană pentru populaţia umană de pe glob. Ţinând cont de faptul că cele mai timpurii exemplare de H. erectus din afara Africii se află în zone care şi astăzi sunt tropicale sau sub-tropicale, este mai uşor de susţinut o răspândire a speciei pe nişe ecologice (deci o răspândire în zonele mai apropiate de habitatul originar). În ceea ce priveşte răspândirea omului în zonele temperate, aceasta a fost posibilă după apariţia focului. Focul reprezintă o achiziţie culturală şi biologică în acelaşi timp. Prepararea cărnii a însemnat o reducţie a aparatului masticator, ceea ce a înlesnit înălţarea feţei şi a calotei craniene (deci o creştere a volumului cranian), dar şi o modificare a obiceiurilor alimentare. Influenţa la nivelul comportamentelor este mai dificil de sesizat; ea poate fi doar intuită. Nu este chiar imposibil de susţinut faptul că tipul de interacţiune dintre membrii grupului s-a schimbat. În primul rând, se accentuează diferenţa faţă de restul primatelor – spre deosebire de acestea, care îşi schimbă locul de tabără în fiecare seară, taberele şi aşezările umane, chiar şi în cazul grupelor umane cu un grad ridicat de mobilitate, au o persistenţă mai lungă în timp. Apoi, durata de activitate în fiecare zi este mult crescută, la fel ca şi capacitatea omului de a ocupa noi spaţii geografice şi de a utiliza, pentru prima dată, peşterile. Dar schimbarea cea mai importantă o reprezintă modificarea comportamentului în interiorul grupului ; în majoritatea aşezărilor există o singură vatră, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că rezultatul vânătorii şi/sau al culesului era consumat în comun sau, cel puţin, public. Foarte probabil aceasta a crescut importanţa mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului (vezi cap. referitoare la economie). În sfârşit, amenajarea spaţiului interior. De la acest nivel, în aşezările umane par să existe două spaţii, unul ”privat” (dedicat somnului) şi unul ”public” (dedicat activităţilor cotidiene). O achiziţie care a stârnit discuţii îndelungate este cea legată de posibila apariţie a comportamentelor simbolice (practic, a fenomenelor legate de lumea abstractă). Deşi capacitatea de gândire abstractă este, în general, legată de Homo sapiens (prin apariţia artei şi a înmormântărilor), credem că este cazul să coborâm nivelul cronologic la care are loc această îmbogăţire a bagajului cultural uman. Câteva sunt argumentele în favoarea acestei aserţiuni. În primul rând, faptul că prelucrarea uneltelor este, deja, foarte elaborată ; apariţia uneltelor bifaciale lucrate pe cea mai mare parte a suprafeţei rocii (nucleului) din care au fost prelucrate şi care atestă schimbarea unghiului de lovire de mai multe ori pentru a se conforma cât mai mult unei forme eficiente indică, în opinia noastră, capacitate de abstractizare (în sensul că H. erectus este capabil să stabilească un lanţ operator complex, care să-l ducă de la materia primă la o formă prestabilită).

Cel de-al doilea argument este ceva mai solid. De la acest nivel (Ngandong în Indonezia şi Chou-Kou-Tien în China, dar şi Cauna del Arago în Franţa) avem atestat consumul de carne umană. Este de discutat dacă avem de-a face cu un canibalism alimentar sau cu unul ritualic ; dacă la Chou-Kou-Tien ne este foarte greu să ajungem la o concluzie (fragmentele de oase calcinate de om au fost aruncate în acelaşi loc cu cele de animale vânate), la Ngandong în Indonezia situaţia este mai limpede. Acolo, au fost identificate craniile a 11 indivizi care au suferit o moarte violentă. O parte din aceste cranii au faţa smulsă, iar o altă parte au orificiul occipital (foramen magnum) deformat (lărgit). Aceasta presupune că, probabil, consumul de materie cerebrală era un consum ritualic – un astfel de stigmat putea fi realizat doar în urma unei operaţii complicate (desprinderea craniului de pe trunchi, eliminarea primei vertebre şi a tendoanelor extrem de rezistente de la baza craniului, lărgirea orificiului occipital cu un băţ) efectuată doar cu ajutorul uneltelor de piatră şi în momentul decesului victimei (calităţile plastice ale oaselor umane se pierd relativ repede după deces). Oricum, comportamentul acesta implică şi existenţa unui univers de idei abstracte, legate de transferul de abilităţi de la victimă la cel ce consumă carnea acestuia – cu astfel de fenomene ne întâlnim până în epocă istorică. Un ultim element legat de viaţa spirituală a H. erectus o reprezintă posibila utilizare a coloranţilor (anume ocrul). Lista exemplarelor identificate nu este exhaustivă; ea dă doar un ordin de mărime al distribuţiei speciei umane pe glob. Remarcabilă este şi îndelunga supravieţuire în timp a acestei « specii» ; spre sfârşitul existenţei sale, el pare să fie contemporan cu H. sapiens fossilis şi H. sapiens sapiens. Africa Koobi-Foora (craniul KNM-ER 3733), zona Turkana, Etiopia (1,8 -1,5 mil. ani): aprox. 850 cm3, bolta craniană joasă, pereţi groşi, torus occipital şi supraorbital, retracţie postorbitală, depresiune supraorbitală, prognatism lejer, dinţi anteriori mari şi molari mici, afinităţi cu exemplarele din NE Chinei; Olduvai (Bed II/aria FLK II, craniul OH 9), Tanzania (1,1 mil. ani): aprox. 1000 cm3, bolta craniană lungă şi joasă, torus occipital accentuat, frunte foarte fugindă (teşită), torus supraorbital foarte gros, depresiune supraorbitală, asociat cu utilaj acheulean tipic (numeroase bifaciale); Ternifine, Algeria (0,7 mil. ani): iniţial denumit Atlantropus mauritanicus, are mandibule masive, cu dimorfism sexual pronunţat, asemănări cu Sinanthropus; Salé, Maroc (0,35 mil. ani): cu un volum cranian de aprox. 950 cm3; Rabat, Maroc (aprox. 0,12 mil. ani): prezintă asemănări cu Sinanthropus; Broken Hill, Zambia (0,15 mil. ani): singurul craniu paleolitic cu carii, asociat cu utilaj;

Hopefield, Zambia (0,15 mil. ani): asemănător cu Broken Hill, acheulean Bodo, Etiopia (0,125 mil. ani): craniul prezintă un torus supraorbital, pereţi foarte groşi, asemănător cu exemplarul de la Broken Hill, utilaj pe aşchii Levallois; Laetoli (strat Ngaloba), Tanzania (0,120 mil. ani): are un volum cranian de 1200-1300 cm3, poate fi considerat un H. erectus recent, asemănător cu Broken Hill şi Elandsfontein Asia Trinil, Indonezia: este una din cele mai vechi descoperiri (făcută la sfârşitul secolului XIX de doctorul belgian Eugene Dubois, care i-a dat numele de Pithecanthropus erectus), are un volum cranian de 900 cm 3, bolta craniană puternic aplatizată, frunte teşită, torus supraorbital foarte accentuat, retracţie postorbitală foarte puternică; Sangiran (craniul 31) (1,1 mil. ani): denumit iniţial Pithecanthropus robustus, are peste 900 cm3, torus occipital foarte puternic, a fost găsit cu o mandibulă de 1,8 mil. ani (asemănătoare cu cea de Australopithecus robustus şi denumită Meganthropus paleojavanicus); Sangiran (craniul Pithecanthropus VIII), (0,25 mil. ani): are un volum cranian de 1100 cm3, o faţă înaltă şi largă, orificiu nazal şi orbite mari, dentiţie mare, dar cu un aspect modern; Modjokerto: tot o descoperire relativ timpurie, denumit inţial Pithecanthropus modjokertensis, are un volum cranian de 700 cm3 (este un copil la vârsta infans, 6-7 ani, dar la maturitate putea atinge aprox. 1000 cm3); Sanbungmachan: volumul cranian de 1100 cm3, este un individ cu aspect arhaic (se apropie de exemplarele de la Ngandong); Ngandong (11 indivizi): media volumelor craniene de 1100 - 1300 cm 3, craniile sunt foarte aplatizate, iar torus-urile foarte groase; pare să repezinte legătura dintre H. erectus şi H. sapiens, posibile urme de canibalism (orificiu occipital distrus, lărgit), fără foc şi structuri de habitat, în zonă de preerie, dar cu utilaj asemănător celui de la Quina (sit european); China Eyuan (1,7 mil. ani) Lantian (0,5 mil. ani): denumit şi H.e. Lantian, are un volum cranian de 770 cm3, pare mai arhaic decât Sinanthropus, prezintă retracţie supraorbitală şi postorbitală, o calotă craniană foarte groasă, iar mandibula este asemănătoare celei de Sinanthropus; Chou-Kou-Tien: are mai multe denumiri (H.e.Pekinensis, Sinanthropus Pekinensis), (0,5 - 0,25 mil. ani): mai mulţi indivizi, cu un volum cranian de 850 -1300 cm3 şi o înălţime de aprox. 1,56 m, lăţimea maximă a craniului este la baza acestuia şi nu sus, torus supraorbital gros şi continuu (deci nu este mai redus deasupra fosei nazale), dinţi largi cu relief mult mai complicat decât la alte exemplare de H. erectus, asociat cu un inventar compus din 2000 unelte, urme clare de utilizare a

focului, posibile urme de canibalism ; o problemă o reprezintă faptul că aceste cranii au fost pierdute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, astfel că astăzi orice comparaţie se bazează pe o serie de mulaje realizate în perioada interbelică; Dali (Shanxi), (0,2 - 0,15 mil. ani): volum cranian de aprox. 1120 cm 3, torus foarte gros; Europa Mauer (0,65 mil. ani): mandibulă Tautavel (Cauna de l’Arago), Franţa, individul Arago XXI: volum cranian de 1150 cm3, orbite joase, largi şi adânci, torus supraorbital puternic, curbură joasă a calotei, frunte teşită; Vertesszöllös, (sfarsit Mindel): 1100-1200 cm3, utilizarea focului, asociat cu utilaj bazat pe piese foliacee; Swanscombe, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,28 mil. ani): volum cranian de aprox. 1300 cm3; Steinheim, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,25 mil. ani): torus supraorbital, bolta craniană joasă, dentiţie asemănătoare celei moderne; Petralona, (0,2 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm3; Biache St. Vaast (0,12 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm 3, asociat cu utilaj de tip acheulean; Ehringsdorf (90.000 mii ani): volum cranian de aprox. 1400 cm3, torus supraorbital masiv, convexitate accentuată a frunţii (boltă lungă, torus occipital), practic ultimul exemplar de H. erectus din Europa; Alte situri relevante: Montmaurin, Orgnac, Fontechevade, Soleihac, Grotte du Prince, Vallonet, Chillac, Lazaret, La Chaise, Terra Amata, Bilzingsleben, Stromska-Skala, Cueva Negra, Bañolas, Atapuerca, Azich. Homo sapiens Homo sapiens fossilis (Neanderthal) Apariţia speciei umane în varianta sa modernă are o datare nesigură; momentul apariţiei sale a fost plasat, în general, între 240.000 şi 100.000 ani, dar au fost propuse date mergând până la 450.000 î.Hr. Oricum, acesta rezistă până către 35.000-25.000 î.Hr. Câteva sunt problemele majore care însoţesc apariţia speciei moderne. În primul rând, problemele climatice; perioada aceasta este marcată de fluctuaţii climatice destul de puternice, în primul rând de glaciaţiunea Würm (una din cele mai dure faze glaciare) – climatul glaciar pare să fi influenţat o serie de atribute biologice (în special masivitatea trunchiului, existenţa unui torus supraorbital foarte marcat), dar şi şansele de supravieţuire ale speciei. În al doilea rând, raportul dintre H. s. fossilis şi H. erectus. Dacă filiaţia dintre cele două specii pare să fie sigură, trebuie lămurită diversitatea tipurilor antropologice, atât la nivelul H. erectus, cât mai ales la nivelul H.s. fossilis. Aceasta cu atât mai mult cu cât specia care evoluează din H.

erectus nu este H. s. fossilis, ci un tip generic de H. sapiens. Varianta clasică de H. s. fossilis, anume cea europeană (neanderthalienii) reprezintă o adaptare specială la un climat periglaciar. Altfel spus, din H. erectus evoluează o specie nouă, H. sapiens, care tinde să se specializeze anatomic şi în funcţie de condiţiile climatice, un fenomen prezent şi la nivelul populaţiilor actuale. Locul de apariţie a noului tip de umanitate pare să fie tot Africa de Est, de unde noile grupe se extind spre Orientul Apropiat, Asia şi Europa, iar mai apoi, cândva între 60.000 şi 20.000 î.Hr., pătrund între cele două Americi, simultan cu ocuparea Australiei. Pacificul va fi colonizat mult mai târziu, în mileniile I şi II ale erei noastre. Mecanismul propriu-zis de apariţie a noului tip uman este încă dezbătut, dar ipoteza care pare să ofere o soluţie este cea intitulată “prima Evă”. Conform acestei ipoteze, noul tip de umanitate a apărut ca un grup restrâns de femei înrudite şi care au transmis – numai pe linie feminină – noile trăsături genetice. Aceasta ar explica şi lunga supravieţuire a lui H. erectus şi lunga perioadă de contemporaneitate dintre cele două tipuri umane. La nivelul evoluţiilor culturale, apar câteva elemente semnificative. În primul rând, apariţia diversităţii culturale – la nivelul uneltelor, apar cele 5 tipuri de traditii industriale musteriene (clasic, de tip Ferrassie, de tip Quina, de tip Levallois, cu denticulate), care delimitează o serie de “provincii” culturale. Elementul important îl reprezintă complexitatea debitajului de tip Levallois, care presupune o foarte mare doză de gândire abstractă şi de planificare. În plus, există dovezi din ce în ce mai clare pentru utilizarea ocrului (colorant mineral) şi primele elemente de artă. Creşterea varianţei culturale reprezintă şi trecerea la adaptarea pe baze culturale la mediu şi la resurse. Continuă evoluţia specializării habitatului (distincţia dintre aşezări principale şi halte de vânătoare este mult mai clară, apar mai multe vetre în aşezări, pesterileîncep să fie utilizate cu regularitate). Acum apar şi dovezi clare de cult al morţilor (la Teshik-Tash, Monte-Circeo – cu occipital lărgit, La Ferrasssie); continuă să apară dovezi de canibalism (Monte-Circeo, Hortus, Krapina). Principalele tipuri neanderthaliene sunt: ) Engis, Neanderthal, Trou de la Naulette (oasele lungi foarte groase, dar moderne, craniu jos şi arcade pronunţate), Spy; ) Gibraltar, Spy, Monte Circeo; ) Saccopastore (interglaciarul Riss-Würm = 120.000 - 80.000): aprox. 1200 cm3, variantă arhaică (talie mai mica); δ) Cariguela (doar fragmente parietale şi frontale), Krapina, La Chapelle-aux-Saints (aprox. 1625 cm3); ε) Qafzeh (aprox. 1550 cm3), Amud I (1740 cm3, o talie de 1,77 m, craniu lung şi relativ înalt, arcade pronunţate, faţa şi orbite mari, torus occipital), El Tabun & Skhul (1500 cm3, arcade mai puţin marcate, bărbie redusă), Mugharet el Zultyeh (aprox 1400 cm3, boltă craniană mai înaltă, frunte mai puţin fugindă). Aceste exemplare reprezintă

grupul cel mai timpuriu de H. s. fossilis, adaptat însă unui mediu cald (alungirea membrelor pentru a înlesni schimbul termic); volumul cranian este, cel puţin în unele cazuri, mai mare decât media actuală a volumului cranian. Aceasta pare să ateste faptul că adaptarea biologică rămâne, încă, importantă. Homo sapiens sapiens (recens) Umanitatea modernă (nu cea contemporană) este, măcar în parte, contemporană cu H.s. fossilis. Ipoteza unei succesiuni cronologice între cele două specii s-a născut din situaţia specială europeană. Întradevăr, H. s. sapiens pătrunde în Europa cândva în jurul datei de 40.000 î.Hr. Dar originile sale se plasează în grupul din Orientul Apropiat (Qafzeh, Tabun, Skhul etc.), aflat mai aproape de H. s. sapiens decât de neanderthalienii europeni. Evoluţia în timp a oamenilor moderni este cea care duce la apariţia raselor moderne – un fenomen relativ recent, poate chiar de la sfârşitul paleoliticului şi reprezentând ultima formă de adaptare biologică a fiinţei umane la mediu. Adevărat, rasele actuale sunt deosebite anatomic, uneori foarte evident. Ceea ce trebuie subliniat cu tărie este faptul că doar amănuntele biologice cu rol adaptativ sunt cele care dau un aspect diferit raselor (de ex., tendinţa corpurilor umane de compactare în zonele reci pentru a limita piederea de căldură, respectiv alungirea membrelor pentru un efect invers, accentuarea ţesuturilor adipoase pentru menţinerea umidităţii, apariţia pliului ocular pentru protejarea globului ocular etc.). Potenţialul intelectual este identic, iar apartenenţa raselor la o singură specie este demonstrată de posibilitatea metisajului. La nivel anatomic înregistrăm evoluţii în parte paralele ale diferitelor tipuri; în general, au talie mare (Cro-Magnon = 1,80 m, Grimaldi = 1,80 - 1,95 m) sau mică (CombeCapelle = 1,63 m, Chancelade = 1,60 m), dar în ambele cazuri capacitatea craniană este mare (Cro-Magnon = 1600 cm3, Chancelade = 1710 cm3). Succesiunea tipurilor pare să fie Combe-Capelle (perigordian inferior) -> Cro-Magnon (aurignacian) -> Chancelade (magdalenian). Alte exemple relevante sunt Paviland, Solutré, Laugerie-Basse, Grimaldi, Predmosti, Obercassel. Dar practic fiecare regiune a lumii a dat la iveală resturi ale lui H. s. sapiens. Principalele achiziţii culturale (şi aici ne referim la paleolitic) pot fi ordonate pe mai multe paliere. La nivel tehnologic, asistăm la diversificarea tradiţiilor tehnologice şi a tipologiilor; de la nivelul paleoliticului superior, evoluţia uneltelor începe să fie în bună măsură regionalizată. Alături de utilajul litic, capătă o pondere deosebită utilajul din os şi corn sau fildeş; din aceste materiale (foarte probabil utilizate şi înainte, dar în proporţie mai mică) se produc unelte mai eficiente (de tipul harpoanelor, al vârfurilor de suliţă). Dar poate ceea ce este mai important este faptul că apare prima unealtă care

multiplică forţa umană – propulsorul. Acesta practic măreşte distanţa loviturii eficace de suliţă, ceea ce se traduce într-o vânătoare mai eficientă. La nivel cultural, principala achiziţie este arta (vezi infra). Complexitatea acesteia reprezintă separarea clară a omului modern de toţi predecesorii săi.

7. Concluzii Fenomenul de antropogeneză rămâne un proces complex, care are încă multe lacune. Şansele de supravieţuire a fosilelor, şansele ca un antropolog să le descopere sunt mici. Aceasta a dus la găuri majore în “dosarul” antropologic şi a dus la speculaţii, unele dintre acestea rizibile. În plus, elementul politic nu poate fi uitat. Discuţiile despre primii locuitori ai celor două Americi, de pildă, sunt astăzi foarte afectate de dimensiunea politică – dacă s-ar demonstra că primele fiinţe umane de pe cele două continente nu au fost nativii americani, ci un alt grup (vezi supra), o bună parte a argumentelor politice ale organizaţiilor acestora ar fi eliminate. Desigur, nici dezbaterea legată de creaţia divină nu poate fi ignorată. Dar un cercetător trebuie să facă o separare între propriile sale credinţe (care reprezintă sfera intimă) şi dezbaterea academică (sfera “publică”). În ultimă instanţă, de mai bine de două sute de ani sunt scoase la iveală resturi antropologice, care ar trebui explicate (măcar) întâi pe cale pragmatică. Specia umană continuă să evolueze şi astăzi. Diferenţele de durată dintre evoluţie şi viaţa indivizilor face ca acest proces să nu fie perceptibil, chiar dacă avem dovezi ale unor schimbări anatomice dramatice petrecute într-un timp relativ scurt (cazul “izolatelor geografice”, cel mai reprezentativ este cel al pigmeilor).

5 Structuri economice (1) Vânătoarea şi culesul Elemente structurale ale vietii economice Oamenii Structurile sociale Concluzii

1. Generalităţi

Importanţa şi semnificaţia temei Tema propusă este a doua temă majoră a cursului. Evident, ea poate fi abordată din multe puncte de vedere şi poate avea multe semnificaţii. O interpretare marxistă ar presupune o poziţie dominantă a acestei dezbateri despre structurile economice primitive şi ar enunţa primatul acestora asupra ansamblului societal. În schimb, o interpretare clasicizantă a acestui segment al cercetării preistorice ar lua în considerare mai degrabă analiza obiectelor, a tehnicilor şi tehnologiei, circulaţia şi rolul jucat de acestea în evoluţia colectivităţilor preistorice. Am optat, însă, pentru un demers structuralist. Altel spus, ne vom ocupa de structurile economice mai degrabă ca instrumente de adaptare a grupurilor umane la mediu şi la resurse, în condiţiile unei tehnologii date. Vom încerca să explorăm raportul care există între grupurile umane, (structura lor) şi modul de obţinere a hranei şi a luxului. Interpretarea marxistă susţine că luxul este un produs al suprastructurii, născut din aproprierea de către unii a muncii multora; prin urmare, luxul este o realitate a istoriei, iar nu a preistoriei. În spatele acestei afirmaţii se ascunde ideea că luxul – exprimat în cantitate sau în calitate, deci în număr sau în raritate – este produsul claselor sociale. Această aserţiune poate fi susţinută doar în condiţiile în care analizăm învelişul material al obiectelor, iar aceasta pe baza unor definiţii rigide ale preistoriei, valorii etc. O definiţie şi o înţelegere mai elastică a însăşi conceptului de preistorie duce, însă, la alte rezultate. Alimentaţia şi modul de locuire sunt, poate, domeniile cele mai bine delimitate în cadrul antropologiei economice. Sunt, la limită, cele mai vizibile elemente constitutive ale unei societăţi şi clasificarea

societăţilor umane a fost multă vreme (în parte încă este) determinată de modalităţile specifice de obţinere a subzistenţei. Dezbaterea legată de “modul de producţie” nu s-a încheiat odată cu reculul statelor cu ideologie marxistă şi – chiar dacă se poate vorbi de “sisteme de producţie” – rolul analizei economiilor societăţilor non-literate rămâne un domeniu important de analiză a elementelor generice ale vieţii economice. Ceea ce ridică o problemă suplimentară este dimensiunea ideologică a analizei sistemelor economice. Discuţia despre modurile de producţie (primitiv, asiatic, sclavagist etc.) din teoria clasică marxistă indică, de exemplu, câteva inadvertenţe: fluctuaţia criteriilor de clasificare (tipul de obţinere a hranei, localizarea geografică, rolul unei categorii sociale), ierarhia dubioasă a criteriilor (rolul obţinerii bunurilor materiale, ignorarea dimensiunii sociale a obiectelor), extrapolarea unor elemente legate de analiza societăţilor industriale asupra societăţilor pre- sau non-industriale. La fel, antropologia evoluţionistă (Firth şi Service) pare să ignore elementele de constanţă din economia primitivă. În mod fundamental, ne putem orienta spre câteva definiţii ale economiei. Beals şi Hoijer (1966:451-452) rezumă discuţia în trei întrebări: “(1) How are the goods and services wanted or needed by human societies produced? […] (2) How are the goods and services that are produced distributed or allocated among the members of human societies? […] (3) How are the goods and services that are produced and distributed in human societies eventually put to use and consumed, and what patterns of behaviour govern this process?” Kottak (1994: 308) adaugă o nouă întrebare: “What motivates people in different cultures to produce, distribute or exchange, and consume?” Definiţia economiei şi a instituţiilor economice la nivelul societăţii primitive Termenul de “economie” aplicat preistoriei a fost şi rămâne sursa unor controverse acerbe între specialişti. Se confruntă două mari şcoli de gândire, ambele cu partizani dinamici şi argumente extrem de credibile. O primă şcoală consideră că preistoria reprezintă o perioadă specială în evoluţia societăţii umane, cu reguli şi mecanisme speciale, care nu se mai reîntâlnesc în alte perioade. Adversarii acestui punct de vedere atrag atenţia asupra faptului că există dovezi care par să demonstreze existenţa unor mecanisme economice complexe; ca urmare, susţin aceştia, analiza societăţilor primitive poate utiliza concepte economice care, în general, sunt aplicate altor epoci.

Termenul fundamental este cel de “economie de subzistenţă”. În termeni simpli, este vorba de obţinerea hranei, deci a resurselor necesare susţinerii vieţii. Factorii care influenţează obţinerea subzistenţei sunt: ♦ mediul fizic (nu determină comportamentul, dar limitarea opţiunilor determină pattern-urile culturale); limitările induse sunt legate de materiile prime disponibile, resursele alimentare şi permanenţa/ciclicitatea acestora; activităţile economice şi organizarea acestora depind de raportul dintre resursele ce pot fi culese şi cele ce sunt vânate (în cazul celor vânate este vorba de dimensiunea vânatului, dificultatea vânătorii şi a transportului vânatului etc., în timp ce la nivelul resurselor culese ne putem gândi la caracterul sezonier al acestora, durata până la care pot fi stocate, gradul de concentrare într-o singură zonă sau mai multe etc.); ♦ distanţele în raport cu alte grupe (stabileşte nivelul concurenţei pentru un set dat de resurse), diversitatea/uniformitatea acestora (posibilitatea de suplimentare a resurselor prin reciprocitate); ♦ dimensiunea populaţiei (stabileşte raporturile dintre indivizi, dintre aceştia şi resurse; în sfârşit, raporturile dintre societăţi); ♦ tehnologia disponibilă (precizează gradul de eficienţă al exploatării resurselor, raportul cu mediul etc.); Rezultatele acestor factori sunt multiple. În primul rând, stabilirea strategiilor de subzistenţă. În general, sunt acceptate trei mari strategii: vânătoare şi cules (assault, trapping, snaring, pitfall, poisoning); ”intensive foraging” (domesticire şi agricultură incipientă); agricultură intensivă şi pastoralism. Este evident faptul că termenul de “strategii” corespunde, în fapt, celui de nivel tehnologic (incluzând aici nu numai uneltele, ci şi modul de utilizare al acestora şi ocupaţiile). Mai corect ni se pare termenul de “sisteme economice”. Ele cuprind indivizii, tehnologia pe care o posedă şi relaţiile pe care aceştia le au între ei şi cu mediul (resursele etc.). Pentru a da un exemplu, vânătoarea cooperativă implică atât cunoştinţe legate de comportamentul animal, de mediul înconjurător şi de producerea uneltelor de vânătoare, cât şi stabilirea anumitor relaţii între indivizii participanţi (sprijin reciproc, reguli de împărţire a prăzii, reguli ale vânătorii etc.). Rezumând discuţia de până acum, putem considera, măcar ipotetic, că elementele structurale ale economiei primitive sunt: tehnologia, instituţiile economice şi relaţiile sociale cu impact direct asupra economiei.

2. Elementele structurale ale vieţii economice Tehnologia şi utilajul litic

Partea cea mai cunoscută a economiilor primitive este cea legată de unelte. Faptul că în săpăturile arheologice acestea reprezintă zdrobitoarea majoritate a obiectelor recoltate, că multe grupe primitive contemporane produc şi utilizează şi astăzi astfel de unelte le face categoria cea mai sigură de obiecte pe care să se bazeze analiza comportamentelor economice primitive. Istoricul cercetării Uneltele de piatră sunt cunoscute de multă vreme. Unii autori antici (cum ar fi Lucretius) asociază uneltele de lemn şi de piatră cu sălbăticia, idee păstrată până în secolul XX. În perioada Renaşterii, vârfurile de săgeţi (mai ales cele cu o formă asemănătoare celor din metal) erau denumite «ceraunii» şi erau folosite ca amulete împotriva trăznetelor; se considera că ”cerauniile” sunt rezultatul coagulării vârfului fulgerului – acesta pătrunde 6 m în pământ, apoi urcă spre suprafaţă cu un metru pe secol. Mult mai târziu, la sfârşitul secolului XVIII, doctorul belgian Schmelling (primul care a afirmat că oasele neobişnuite găsite în unele peşteri din Ţările de Jos ar putea proveni de la oameni preistorici) se va întreba dacă nu cumva aceste ceraunii nu sunt, de fapt, decât unelte preistorice. În prima jumătate a secolului XIX, Boucher de Perthes va redacta o carte în trei volume, în care afirmă caracterul intenţional al acestor piese litice şi le va da primele denumiri, inspirate din denumirile de unelte contemporane lui. Din acest moment se poate discuta de începutul analizei ştiinţifice a inventarului litic preistoric. Dar adevăratul început este realizat de fraţii de Mortillet (Gabriel şi André), care realizează, în 1883, prima tipologie a uneltelor cioplite. O bună parte a acesteia este şi astăzi în vigoare. Cercetările ulterioare au adăugat la numărul de tipuri de unelte, au rafinat tipologia acestora, au stabilit variante şi particularităţi regionale ; dar, în linii mari, ideile celor doi sunt la baza analizelor tipologice. Contribuţii majore la acest domeniu vor apare deabia după al doilea Război Mondial. François Bordes realizează o tipologie a paleoliticului inferior şi mijlociu, iar Denise de SonnevilleBordes şi Jean Perrot tipologia paleoliticului superior. Începând cu anii ’60, noi abordări sunt încercate şi în acest domeniu, în parte datorate utilizării calculatorului, dar şi faptului că numărul detaliilor care erau luate în considerare a crescut foarte mult. Alături de detaliile tehnice (modul de cioplire, tipurile de retuşe etc.) au început să fie luate în considerare şi lanţurile de operaţii care aveau loc. Elemente de tipologie şi tehnologie a. Părţile componente ale uneltei Vocabularul descriptiv al utilajului cioplit cuprinde câteva categorii de termeni care au importanţă specială atunci când se încearcă atribuirea culturală a unui inventar. Principalii termeni sunt următorii :

♦ piese pe nucleu şi pe produse de debitaj: piese realizate dintr-o bucată de materie primă (nucleu) sau piese realizate din părţi desprinse din nucleu (aşchii sau lame, primele având lăţimea apropiată de lungime, iar ultimele fiind mai degrabă lungi); ♦ detaliile tehnice sunt analizate şi în funcţie de locul în care acestea se află pe piesă şi de poziţia faţă de cel ce analizează piesa; există o parte proximală (partea mai groasă a piesei pe nucleu sau partea cu bulbul de percuţie la aşchii şi lame), o parte mesială (la mijlocul uneltei) şi una distală (la capătul acesteia, cuprinzând de regulă vârful şi/sau partea activă); ♦ în cazul pieselor pe produse de debitaj, există o suprafaţă ventrală (cu bulb de percuţie şi stigmate de desprindere, rezultată din desprinderea de nucleu) şi una dorsală (care cuprinde suprafaţa exterioară a nucleului); ♦ partea activă a piesei este constituită de muchia sau vârful (acesta din urmă prelucrat special) ; după desprinderea aşchiei sau lamei din nucleu, aceasta prezintă o parte activă ”a vif” (sau naturală), foarte tăioasă dar foarte fragilă; retuşele care se aplică pe aceste muchii sunt menite să creeze un unghi obtuz care să mărească rezistenţa acesteia; în cazul burin-ului, partea activă este realizată prin retezare; la fel, unele microlite (şi probabil şi lamele neolitice) erau folosite fără retuşare; ♦ partea pasivă a piesei este folosită pentru prindere cu mâna sau pentru înmănuşare (într-un mâner de lemn, de corn sau de os, cu ajutorul unor sfori vegetale sau animale sau cu ajutorul răşinilor); în unele cazuri, prinderea se făcea doar prin presiune (cazul unor piese de tipul topoarelor epipaleolitice). b. Principalele categorii de material (unelte, produse de debitaj) litic cioplit Tipurile de unelte, pentru toată perioada paleoliticului, sunt peste 150. Aceasta nu înseamnă că nu se pot regrupa în categorii mari. Criteriile de regrupare pot fi strict tipologice (în funcţie de formă) sau legate de posibila utilizare a acestora. Mai pot fi grupate în funcţie de materia primă (de regulă în opoziţia roci – materii prime organice), sau dacă sunt piese simple, duble, multiple (mai târziu şi compozite). Totuşi, principalele categorii rămân încă cele tipologice. Fără pretenţia exhaustivităţii, o clasificare sumară ar putea fi următoarea: ♦ materie primă: nuclee – primare, preparate; primele sunt de regulă galete, celelalte sunt nuclee prelucrate pentru a uşura desprinderea pieselor de debitaj (aşchii, lame, vârfuri); ♦ piese pe nucleu: toate piesele masive (de tipul chopper, chopping tool, vârfuri, pic-uri, racloare, unele gratoare carenate);

♦ piese pe produse de debitaj: toate uneltele care au ca suport lame şi sau aşchii (în general grattoir-e, piese denticulate, unele vârfuri – cum sunt cele de tip levallois sau cele din fazele finale ale paleoliticului, burin-e, unelte duble, o serie de aşa-numite couteaux à dos, toată gama de microlite – acestea fiind realizate pe lamele). Evident, sunt şi situaţii mai complexe, care nu pot fi strict clasificate (cum ar fi vârfurile de tip levallois, unele unelte realizate în tehnică bifacială pe aşchii masive sau piese microlitice considerate iniţial unelte, dar care la o analiză mai atentă s-au dovedit a fi resturi de prelucrare). O altă problemă o reprezintă raportul dintre piesele de calitate şi piesele realizate într-o tehnică mai puţin sofisticată. În multe ocazii, populaţiile paleolitice realizau un set limitat de piese de calitate (deci cu toate detaliile tehnice), în timp ce majoritatea pieselor – în special cele masive – erau realizate rapid. Această situaţie poate avea mai multe explicaţii. O primă motivaţie ar fi aceea a comodităţii – nu ai nevoie de o piesă masivă perfectă atunci când ea foloseşte doar la spargerea oaselor pentru a extrage măduva; chiar dacă pentru realizarea unui vârf nu este nevoie de mai mult de 15 minute, s-ar putea ca termenul de ”randament” să nu aibe sens pentru primitivi. Un alt motiv poate fi acela al îndemânării diferite – la Baume-Bonne s-a putut observa cum piesele de calitate sunt mai aproape de vatră (loc mai avantajos, poate ”controlat” de indivizii mai îndemânateci), iar piesele mai grosolane se află la o distanţă mai mare de sursa de lumină şi de căldură. Dar explicaţiile cu un grad mai ridicat de probabilitate sunt legate de materia primă şi de mobilitatea acestor grupe umane. Încă de la nivelul paleoliticului inferior târziu s-a observat (la Bilzingsleben, de exemplu) că grupele umane preferă – cel puţin pentru piesele de dimensiuni mari – materia primă locală, chiar dacă aceasta este de calitate mai slabă; materia primă de calitate este folosită pentru piesele care sunt bine prelucrate, iar acestea au tendinţa de a se conforma dimensiunilor materiei prime (în general de micşorare). Mobilitatea grupelor impune şi alte restricţii asupra inventarului litic. Chiar dacă primitivii contemporani au mijloace care să faciliteze transportul (coşuri şi plase, travois, mai târziu sănii şi bărci, diferite specii de animale de tracţiune), principala forţă motrică rămâne cea umană. În consecinţă, rezultatul este nevoia de reducere la maxim a obiectelor ce trebuiesc transportate. La nivelul inventarului litic, aceasta se traduce prin existenţa unui set minimal de unelte foarte bine realizate şi care încorporează toate elementele tehnologice din tradiţia grupului (”basic tool-kit”, un fel de modele la scară 1:1) ; pornind de la acesta, membrii grupului pot reface întregul inventar obişnuit. c. Tehnici de producere a uneltelor cioplite

Tehnicile de producere a utilajului litic sunt cele care ajută (alături de diferiţi indici statistici) la datarea relativă şi la încadrarea culturală a inventarelor litice. Tipuri de percuţie Principalele tipuri de percuţie sunt percuţia cu percutor dur (o bucată de rocă, de obicei o galetă, cu o duritate egală sau mai mare decât a materiei prime), cu percutor moale (o bucată de rocă mai moale decât materia primă sau, mai frecvent, un os mare, o bucată de corn de animal), percuţia prin presiune (desprinderile nu se fac prin lovire, ci prin apăsare), percuţia ”pe nicovală” (desprinderile se realizează cu ajutorul atât al loviturii percutorului, cât şi al contra-loviturii bucăţii de rocă sau de os folosită ca nicovală). Fiecare tip de percuţie lasă stigmate specifice pe partea ventrală (piesele realizate cu percutor dur au, de regulă, un bulb de percuţie pronunţat, aşchieri numeroase, suprafaţă vălurită) sau în aspectul general (lamele, de exemplu, au un profil curbat). Percuţia cu percutor moale are ca rezultat alungirea lamelor şi a aşchiilor, reducerea bulbului de percuţie; desprinderile prin presiune permit obţinerea unor lame foarte lungi şi drepte. În cazul pieselor pe nucleu, cea mai răspândită combinaţie este percuţia dură pentru realizarea degroşării şi a principalelor desprinderi, retuşate apoi cu ajutorul desprinderilor cu percutor moale. Tipuri de debitaje Câteva sunt debitajele (tehnicile de producere a uneltelor) care sunt reprezentative. Literatura de specialitate face referiri la debitaje de tip clactonian, la debitaj de tip levallois şi la o serie de debitaje determinate spaţial (pe diferite regiuni geografice). Cel mai interesant rămâne, însă, cel de tip levallois. Acesta presupune o serie întreagă de operaţiuni înainte de extragerea pieselor levallois (vârfuri şi lame). Tipuri de retuşe Retuşele au ca principal scop facilitarea mânuirii pieselor sau a înmănuşării acestora. Ele apar fie pe părţile active (au ca scop realizarea unui unghi mai obtuz al muchiilor à vif pentru a mări rezistenţa la uzură a acestora), fie pe părţile distale sau proximale (subţierea sau retezarea acestora pentru a facilita înmănuşarea, cu sau fără răşini, cu sau fără fibre vegetale sau tendoane de animal). Principalele tipuri de retuşe sunt cele ecailleuses (în solzi), cele envahissantes (invadatoare, pătrunzând de pe margini pe partea centrală a piesei), aurignaciene (limitate la părţile active). Unelte din materii organice Existenţa uneltelor din materii organice a fost presupusă de foarte timpuriu, atât de către autorii antici, cât şi de cercetătorii secolului XX. Problema este legată de faptul că materiile organice, în special lemnul, împletiturile şi textilele, supravieţuiesc în condiţii cu totul speciale. Este nevoie ca mediul de depunere al obiectului respectiv să fie constant, atât ca temperatură, cât şi ca nivel de umiditate. În plus,

este nevoie ca oxigenul (principalul agent de descompunere) să lipsească. Astfel de condiţii se întâlnesc în climate extreme (cum ar fi zonele alpine sau polare, zonele deşertice) sau în condiţii speciale (turbăriile din nordul Europei, unele cimitire sau în straturile foarte marnoase). O situaţie mai bună o au piesele din os şi corn, care intră într-un proces de fosilizare, deci au şanse mai mari de supravieţuire. Principalele tipuri de unelte sunt vârfurile de suliţă şi harpoanele, suliţele, percutoarele şi propulsoarele. La acestea se pot adăuga categoria mijloacelor de transport (sănii, schiuri, patine, rachete, bărci, travois).

3. Ocupaţiile şi randamentul Uneltele reprezintă doar o parte a sferei economice. Ele asigură un anume potenţial al activităţii economice. Raportul dintre unelte ca expresie a tehnologiei şi resurse dă randamentul acestor culturi. Principalele activităţi rămân vânătoarea şi culesul. S-a speculat foarte mult cu privire la rolul celor două ocupaţii în procesul de antropogeneză. Este foarte adevărat faptul că o concluzie definitivă cu privire la regimul alimentar al anthropoidelor (în primele etape de evoluţie) nu a putut fi stabilită – talia şi dentiţia sugerează o alimentaţie vegetală sau omnivoră (incapacitatea de a concura marile carnasiere, de a vâna rumegătoarele din savană), bazată pe exploatarea carcaselor animalelor ucise de carnasiere (scavenging) sau vânătoarea animalelor de talie foarte mică, alături de culesul plantelor şi a tuberculilor. În fazele ulterioare, după nivelul H. habilis, rolul vânătorii pare să ia amploare. Ceea ce este greu de decis este importanţa celor două activităţi (vânătoarea şi culesul) în asigurarea subzistenţei comunităţilor palelolitice şi mezolitice. De fapt, un răspuns la această întrebare reprezintă răspunsul la întrebarea dacă aceste societăţi reprezentau o lume a afluenţei sau nu. Vânatoarea umană este diurnă şi cooperativă; se bazează pe colaborarea grupului de bărbaţi adulţi care exploatează în comun teritoriul de vânătoare (la unele populaţii din Canada, însă, există ”loturi” individuale/familiale de vânătoare). Fie că este vorba de animale de talie mare (aşa cum pare să fie cazul în paleolitic), fie că este vorba de vânat de dimensiuni mici (aşa cum o atestă comunităţile primitive actuale), cooperarea dintre adulţii grupului este necesară pentru a asigura un randament acceptabil, asigurat şi de dimensiunea animalelor (mamut, ren, cervidee, rinocer lânos, cai sălbatici etc.). Trecerea la climatul contemporan de-a lungul epipaleoliticului a schimbat vânătoarea, în sensul că – odată cu dispariţia sau retragerea animalelor mari spre nordul Europei – rolul vânatului mic şi al pescuitului cresc semnificativ. Este de presupus că rolul plantelor şi al

fructelor (în special al celor care pot fi conservate mai mult timp) creşte şi el. Vânătoarea pare să asigure un procent important din caloriile necesare întreţinerii corpului uman. Cu toate acestea, trebuie să ţinem cont de caracterul sezonier al resurselor obţinute din vânătoare. Altfel spus, chiar dacă asigură un belşug alimentar, vânătoarea este mult mai nesigură decât culesul, ceea ce înseamnă că resursele vegetale (în special nucile, rădăcinile etc.) sunt cele care asigură supravieţuirea grupului între perioadele de belşug datorate vânătorii. Caracterul sezonier al resurselor duce şi la o caracteristică fundamentală a comportamentului uman paleolitic (şi care pare să se accentueze în mezolitic), anume nomadismul accentuat, aşa cum pare să fie demonstrat de situaţia de la Terra Amata (revenirea unui grup pe acelaşi loc timp de 11 ani). Nu este vorba de o deplasare pe teritorii foarte întinse, ci pe teritorii relativ bine delimitate (”graniţele” fiind precizate cu ajutorul unor elemente de relief cu valoare simbolică) şi care sunt caracterizate prin caracterul sezonier al resurselor. Deplasarea dintr-un punct în altul se face ca urmare a abundenţei resurselor, nu a epuizării acestora (grupele abandonează un teritoriu nu fiindcă nu mai sunt resurse, ci fiindcă există o abundenţă de resurse în altă parte). La nivelul mezoliticului, pattern-ul de deplasare pare să se modifice, în sensul că grupele umane însoţesc animalele care se retrag spre nordul Europei (renul şi mamutul), iar apoi dezvoltă mecanisme de obţinere a subzistenţei bazate exclusiv pe aceste animale. Această deplasare sezonieră a grupelor umane înlesneşte şi contactul cu celelalte grupe învecinate. Caracterul afluent al societăţii paleolitice trebuie înţeles în relativitatea sa – perioade scurte în care există o abundenţă de calorii de origine animală, urmate de perioade la limita subzistenţei. De altfel, o serie de instituţii şi mecanisme sociale au apărut ca urmare a nevoii de a suplini prin adaptare socială ceea ce tehnologia nu putea asigura. Obţinerea hranei este elementul fundamental al aproape oricărei societăţi umane. Ca atare, el ţine de esenţa biologicului şi nu şi-ar găsi locul într-o discuţie despre societatea umană dacă nu ar exista distincţii fundamentale între satisfacerea acestei nevoi de completare a caloriilor pierdute. Discuţia poate fi plasată pe două mari coordonate: obiectele şi comportamentele. Obiectele – mai bine zis – grupurile de obiecte – care compun aspectele materiale ale obţinerii hranei, pot fi la rândul lor împărţite în mai multe categorii (unelte propriu-zise, unelte pentru produs unelte, unelte pentru multiplicarea energiei aplicate). Luarea în considerare a unei singure categorii în clasificarea sau stabilirea “nivelului tehnologic” (ca să nu ne mai referim la conceptul de “dezvoltare culturală”) este riscantă, la fel ca şi extinderea nepermisă a categoriilor legate de resursele energetice disponibile. Să dăm câteva exemple şi să ne

gândim şi la dimensiunea arheologică, deci la raportul dintre comportamentele umane şi comportamentele care sunt sesizabile prin cercetarea arheologică. Progresul realizat la trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel superior este de cele mai multe ori echivalat cu aspectele legate de un debitaj mai complex, de diversificarea tipurilor formale de unelte, de creşterea complexităţii tehnologice şi de definirea unor “provincii culturale”. Mult mai puţină atenţie s-a acordat inovaţiilor pe care le presupune includerea pe scară largă a unor noi materii prime (os, corn, fildeş) şi apariţia propulsorului şi a harponului. Aceste noi elemente, însă, sunt cel puţin la fel de importante. Materiile organice dure au câteva avantaje: ele permit o prelucrare mai precisă, sunt mai rezistente (prin flexibilitate), cresc complexitatea lanţului tehnologic (folosirea apei sau a aburului pentru prelucrare), măresc gradul de folosire a animalelor vânate. În ceea ce priveşte harponul şi propulsorul, acestea permit intensificarea vânătorii prin creşterea numărului de animale vânate pe aceiaşi suprafaţă şi prin utilizarea mai multor nişe ecologice. În esenţă, avem de-a face cu o modificare a ierarhiei obiectivelor economice, pe măsură ce se schimbă şi tehnologia. Altfel spus, schimbarea se propagă pe o linie: resurse limitate (nişă ecologică limitată) -> inovaţie (intensificare la nivelul resurselor existente) -> expansiunea resurselor (de regulă asociată cu un spor demografic peste nivelul absorbţiei naturale) - > nou ciclu de inovaţie. La fel, trecerea la economia productivă este de cele mai multe ori analizată din perspectiva utilajului litic şi, în general, din perspectiva instrumentarului material (ceramică, locuinţe etc.). În ceea ce priveşte subzistenţa, analizele sunt axate mai degrabă pe schimbări decât pe continuitate. Tipică este asocierea cultivării plantelor cu creşterea animalelor şi cu ceramica, toate fiind, la rândul lor, cauze ale sedentarizării. O analiză a comportamentelor asociate diferitelor paliere poate lămuri câteva dintre aspectele rămase în suspensie. Un prim text poate indica o atitudine mai degajată decât goana continuă după hrană. Cu excepţia a unul sau doi bărbaţi – fără putere reală, dar dornici să coopereze şi să primească răsplăţi ocazionale –, pasivitatea grupei este într-un contrast puternic cu dinamicul ei şef. Este ca şi cum grupa, după ce a renunţat la unele avantaje în favoarea şefului, s-ar fi bazat în schimb pe acesta pentru [asigurarea] intereselor şi a siguranţei ei […] Trupa de băştinaşi şi propriul meu grup au pornit împreună într-o călătorie presupusă a fi scurtă; dar din cauza animalelor pe care le luasem cu mine, şeful a decis că drumul obişnuit printr-o pădure densă nu putea fi folosit. El ne-a dus prin teren deschis, a rătăcit calea de mai multe ori, astfel că nu ne-am atins ţinta la data planificată. Proviziile erau epuizate şi nu se vedea nici un vânat. Perspectiva deloc străină a unei zile fără mâncare s-a insinuat morocănoasă între băştinaşi. Dar de data

aceasta era responsabilitatea şefului. Întregul plan fuses al său, la fel ca şi încercarea de a găsi o cale mai uşoară. Aşa că, în loc să încerce să găsească mâncare, băştinaşii flămânzi s-au aşezat la umbra arbuştilor şi au aşteptat ca liderul lor să-i scoată din această situaţie foarte neplăcută. El nu a aşteptat sau a comentat; din contră, luând incidentul aşa cum era, el pur şi simplu a părăsit tabăra acompaniat de una dintre nevestele sale. În tabără, ziua a fost petrecută cu somn, bârfă şi lamentări. Dar târziu, la apus, şeful şi soţia lui au reapărut încărcaţi din greu cu coşuri umplute până la refuz. Vânaseră toată ziua lăcuste […] Aceste alimente au fost primite cu entuziasm, împărţite şi consumate în mijlocul bunei dispoziţii recâştigate. A doua zi dimineaţă, toată lumea s-a înarmat cu o creangă desfrunzită şi a plecat la vânătoare de lăcuste. Cl. Levi-Strauss, 1944, referitor la Nambikwara (apud Cohen & Middleton). Al doilea text, referitor la alte spaţii, indică un comportament similar; important este şi faptul că cele două situaţii privesc populaţii care nu trăiesc în zone optime din punctul de vedere al resurselor. Obiceiurile de vânătoare ale !Kung nu cer ca vânătorii să se limiteze la propriul lor teritoriu, iar proprietatea asupra animalelor vânate nu se bazează pe teritorii. Animalele nu aparţin cuiva până în momentul în care sunt vânate […] Micile lor săgeţi ucid mai degrabă prin otravă decât prin perforare adâncă şi, atunci când au lovit un animal, dacă acesta este mare, el poate să rătăcească pentru încă 3-4 zile până când moare din cauza otrăvii […] Odată ce o săgeată a nimerit un animal, acesta aprţine proprietarului săgeţii. Prima săgeată care loveşte animalul astfel încât rămâne înfiptă este cea care, teoretic, stabileşte cine este proprietarul. Proprietarul poate să fie unul dintre vânători sau nu, poate să fie un bărbat sau o femeie […] Indiferent unde moare animalul, carnea este dusă la grupul proprietarului săgeţii. Dacă animalul moare într-un teritoriu altul decât al acestuia, vânătorii vor face un dar din carne proprietarilor teritoriului dacă îi întâlnesc, dar nu este obligatorie plata vreunui tribut. Mici creaturi cum sunt broaştele ţestoase aparţin celui care le prinde pe teritoriul său. Persoana care posedă aceste terenuri le poate împărţi cu propria sa familie nucleară şi dependenţii acesteia, sau cu alţii cărora vrea să le dea. Animalele mari, însă, sunt împărţite cu toată lumea din grup. Şi vizitatorilor li se poate da carne. L. Marshall, 1960, referitor la !Kung La nivelul populaţiilor horticole, situaţia se prezintă oarecum asemănător. Kunbun este un bărbat tânăr, căsătorit, plin de energie, de aproximativ 23 de ani. Soţia lui Kunbun, Rameka, are un copil, un băiat. În iunie 1965, Kunbun avea două grădini în cultivare.

Trezindu-se în zori, [Rameka] îşi începe ziua treptatdând de mâncare fiului ei şi punând lemne pe jarul din vatră. Ea mănâncă fie ceva deja gătit şi păstrat peste noapte în frunze sau tuberculi copţi dimineaţa pe vatră. După ce a mâncat şi dacă este însorit, Rameka se alătură grupului de femei care se află în apropierea casei ei sau a celei din apropiere şi care bârfesc, fac sfoară sau saci din plasă şi care se caută de păduchi una pe cealaltă. După o oră şi ceva de stat în soare, ea se pregăteşte să părăsească gospodăria cu plantatorul ei şi doi saci de plasă, unul fiind un leagăn pentru copilul ei iar celălalt o sacoşă pentru produsele grădinii. Drumul până la grădina 1 durează o jumătate de oră, cel până la grădina a doua aproape o oră. În grădini, ea lucrează la recoltare şi la plivit. Ea scoate buruienile mici cu rădăcinile şi le pune să se usuce pe buturugi, pietre sau buşteni; buruienile mai puternice sunt scoase cu băţul sau tăiate cu macheta pe care o poartă uneori cu ea. Ea culege în acelaşi timp cu plivitul; pe măsură ce se plimbă prin grădină, ea culege un cartof dulce aici, o mână de păstăi dincolo. Frecvent, ea se opreşte să se joace cu bebeluşul sau să-l alăpteze. Atunci când Kunbun este în grădină, şi el pliveşte şi recoltează, dar arareori pentru o perioadă de timp atât de îndelungată cât Rameka. Între două şi trei după amiaza, Rameka porneşte spre casă cu copilul ei şi cu sacul din plasă, acum plin cu tuberculi, păstăi şi alte produse cântărind cel puţin 10-15 kilograme. Pe drumul spre casă ea ar putea să culeagă ceva lemn de foc din copacii tăiaţi mai devreme de Kunbun astfel încât să se usuce. Atunci când ajunge la gospodărie, ea îşi depune poverile şi aduce apă dacă este nevoie sau trimite un copil după apă. Apoi, împreună cu Kunbun şi cu alţii începe prepararea mesei zilnice. Zilele lui Kunbun sunt mult mai puţin regulate. El poate să realizeze lucrări de grădinărit pentru sine sau membrii clanului. Poate să plece într-o expediţie de cules. Sau poate să lenevească. El poate să înceapă un lucru şi să ajungă să facă cu totul altceva, cum ar fi întâlnirea cu un porc feral [sălbatic] şi plecatul la vânătoare. Pe drumul spre casă, el adesea adună lemne de foc, sau frunze de ferigă, banane şi trestie de zahăr pentru a le aduce acasă. W. Clark, 1971, referitor la Bomagai-Angoiang, apud Cohen & Eames Nici activităţile direct legate de subzistenţă nu par să aibe o urgenţă deosebită. Calendarul activităţilor legate de grădinărit pare să fie foarte liber stabilit. 10 ianuarie. Începe defrişarea unui lot într-o zonă de pădure secundară (cel puţin 40 de ani), afirmând astfel drepturi asupra acestui lot. Defrişarea înseamnă, acum, tăierea vegetaţiei şi smulgerea lăstărişului. 24 ianuarie. Continuă eliminarea vegetaţiei spontanee. Luminişul este acum de câteva mii de picioare pătrate.

9 februarie. Prima dată când sunt tăiaţi copaci mari. Cei doi proprietari (al treilea nici nu apare în zonă) sunt ajutaţi de un prieten şi de unii trecători. După două ore de tăiat copaci (au căzut zece), munca continuă cu aranjarea resturilor pentru a se usca. Unul din cei doi plantează primii butaşi de bananier. 1-15 martie. Continuă defrişarea vegetaţiei spontanee; mai sunt plantate câteva trestii de zahăr şi manioc. 16 martie – 12 mai. Continuă defrişarea, dar într-un ritm aleatoriu; suprafaţa ajunge la doi acri, împărţită între cei trei “proprietari”, care marchează părţile lor de grădină. Continuă plantatul (trestie de zahăr, manioc, taro, bananieri). 17 mai. Începe arderea ierburilor (grămezile de iarbă sunt incendiate, apoi jarul este împrăştiat pe sol), simultan cu plantarea altor plante. 19-28 mai. Continuă plantarea şi arderea ierburilor uscate. După W. Clarke, 1971 Desigur, nu întotdeauna vânătoarea este simplă. Fie că este vorba de duritatea implicată de actul vânătorii în sine, fie că este vorba de elementele ritualice asociate, această activitate este mai complexă decât se crede. Vânarea căprioarei consistă în hăituirea acestuia pentru două zile – niciodată mai puţin de o zi. Tarahumara ţin constant animalul în mişcare. Doar ocazional vânătorul vede cu coada ochiului vânatul, dar îl urmăreşte neabătut datorită abilităţii sale neobişnuite de a citi urmele. Indianul vânează căprioara până când aceasta se prăbuşeşte de epuizare, adesea cu copitele tocite cu totul. C. Bennett & R. M. Zingg, 1935, referitor la Tarahuara din Mexic (apud E. A. Hoebel, 1968) Nici distribuţia animalelor vânate se desfăşoară aşa paşnic, mai ales atunci când există o criză de carne. […] Toţi au descălecat şi au alergat împingându-se unul pe celălalt asemeni unor câini hămesiţi; fiecare trăgea de partea pe care a putut să o prindă începând imediat să mănânce din aceasta; unii aveau ficatul, alţii rinichii; pe scurt, nici o parte din cele la care noi ne uităm cu desgust nu le-a scăpat. Unul dintre ei, care apucasevreo doi metri de măruntaie, mesteca de unul dintre capete, în timp ce le curăţa abil cu mâinile, golind conţinutul [acestora] prin capătul opus. M. Lewis & W. Clark, 1804-1805, referitor la indienii Shoshone (apud E. A. Hoebel, 1968). În acest din urmă caz, foamea ţine şi de nişa ecologică în care se află aceşti indieni: “În funcţie de sezon, ei migrează dintr-un loc în altul pentru a căuta rădăcini sărăcăcioase care constituie singura lor hrană; chiar şi animale se găsesc rar aici” E. Domenech, 1860, I,242, apud E. A. Hoebel 1968.

Rezultatul exprimat în calorii ridică unele probleme. Regiune Aliment Calorii/oră muncă Anbarra (N Peşte (vânat) 14.000 Australia) Wallaby 12.500 Nucă de cicada 1.300 Yams sălbatic 1.170 Scoici 1.000 Ache (Paraguay) Porc pecari 65.000 Armadillo 5.909 Portocale 5.051 Păsări 4.769 Miere 3.266 Fructe de palmier 946 Fibră şi miez de 810 palmier Pădure boreală Elan şi caribu 95.600-98.200 (Canada) Iepure 8.260 Pescuit la plasă 34.000-31.790 Afine 650

de

Ceea ce ni se pare a fi semnificativ este faptul că aceste descrieri se referă la populaţii aflate într-un climat post-glaciar. Dacă evidenţa arheologică este relevantă, atunci trecerea de la climatul glaciar la cel post-glaciar s-a tradus prin scăderea dramatică a rolului vânătorii – exprimată prin creşterea consumului de timp şi energie pe unitate calorică şi prin cerşterea gradului de nesiguranţă cu privire la această sursă alimentară. Rezultatul îl constituie o strategie de obţinere a subzistenţei care îmbină elemente de vânătoare şi cules cu cele de pastoralism incipient (cazul grupelor din Papua-Noua Guinee, dar şi al unor populaţii din America de Nord). Revenind la horticultură – definită de Beals şi Hoijer ca “the cultivation of domesticated plants for food and other purposes without the use of the plow” (1966, 385) – ea este forma cea mai răspândită astăzi la nivelul societăţilor non-industriale. Credem că principalele motive sunt flexibilitatea sistemului economic (dată de menţinerea mobilităţii sezoniere a grupurilor şi de posibilitatea utilizării mai multor resurse), menţinerea numărului de indivizi la dimensiunea grupurilor de vânători-culegători, adaptarea acestui tip de agricultură la condiţiile de sol, raportul foarte bun dintre nivelul tehnologiei şi factorii anteriori. Sa discutat foarte mult de “complexul maniocului”, tipic pentru lumea amazoniană. Grupele din junglă au dezvoltat metode de eliminare a acidului prusic, dar nu au dezvoltat producţia datorită absenţei unei pieţe care să justifice creşterea producţiei.

Un factor secundar este cel legat de aculturaţie. Populaţiile nonindustriale s-au aflat în contact cu grupe mai avansate, preluând selectiv unele elemente culturale. Pastoralii Grupele pastorale reprezintă, în opinia noastră, o problemă specială. Nu există pastoralism pur – grupele, chiar şi cele sesizabile doar arheologic, considerate strict pastorale sunt mai degrabă un construct ipotetic. Trebuie, de la început, făcută diferenţa dintre nomadism pastoral (Rendille, Dinka), transhumanţă şi agro-pastoralism (Jie Uganda). Căteva sunt problemele pe care le ridică aceste texte. În primul rând, cât de relevante sunt situaţiile prezentate mai sus? Hoebel consideră că situaţiile sunt destul de frecvente şi oferă în sprijinul acestei afirmaţii o serie de detalii grupate în trei tabele care au la bază catalogul lui Murdoch. Frecvenţa strategiilor de subzistenţă în 565 culturi Tip de subzistenţă

Africa

Mediteran a

Asia

Pacifi c

Americ a de Sud 0

Tota l

14

Americ a de Nord 0

Agricultură cu plug Pastoralism Agricultură dezvoltată Foraging Vânătoriculegători

0

49

54

23 82

27 2

16 5

0 58

8 42

5 46

79 235

2 9

0 0

0 10

15 12

5 55

11 15

33 101

117

250 200 150 100 50 0

(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 238, fig. 151) Frecvenţa grupelor cu şi fără sclavaj

Tip de subzistenţă Agricultură cu plug Pastoralism dezvoltat Agricultură dezvoltată Agricultură incipientă Vânători-culegători

Sclavaj prezent Culturi 59 27 103 6 27

% 53 55 47 20 27

Sclavaj absent Culturi % 52 47 22 45 115 53 25 80 74 73

Total 111 49 218 31 101

250 200 150 100 50 0

(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 410, fig. 273) Frecvenţa culturilor cu sclavaj în funcţie de aria geografică Aria Culturi cu Culturi fără Procentaj culturi geografică sclavaj sclavaj cu sclavaj Africa 111 77 69 Mediterana 73 38 52 Eurasia 78 42 53 Pacific 98 30 30 America de 108 32 29 Nord America de 72 29 30 Sud Total 540 248

120 100 80 60 40 20 0

(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 411, fig. 274) O primă concluzie este aceea că complexitatea socială nu se dezvoltă strict ca urmare a trecerii la agricultura intensivă. Mai degrabă, avem de-a face cu creşterea complexităţii sociale ca urmare a intensificării tuturor strategiilor economice; altfel spus, doar agricultura sau doar pastoralismul nu sunt argumente suficiente. Nevoia de coordonare care apare ca urmare a îmbinării diferitelor activităţi pentru eliminarea riscurilor duce la creşterea complexităţii sociale. Pentru alte epoci şi alte spaţii, cercetătorii au ajuns la concluzia că evoluţia complexităţii sociale este rezultatul complexităţii strategiilor de subzistenţă. Aceasta impune, mai ales dacă este dublată de o reţea de schimb amplă, o creştere a gradului de coordonare (diacronică şi sincronă) care duce la permanentizarea unor instituţii la nivelul aceleiaşi familii (e.g., regalitatea) şi la apariţia scrisului (ca formă de contabilizare a resurselor, distribuţiilor etc.). “Divorţul” dintre grupul uman şi formele materiale ale autorităţii sunt doar rezultatul şi nu cauza acestor schimbări.

4. Instituţiile economice (reciprocitatea, proprietatea, schimbul) Toate elementele de mai sus sunt dublate de dimensiunea ”instituţională” a societăţilor primitive. Ele sunt cele care dau consistenţă grupelor umane şi traduc ”solidaritatea” indivizilor. Departe de a fi vorba de o ”comună primitivă”, grupele paleolitice – iar aici luăm în considerare o echivalenţă între aceste societăţi şi cele contemporane – au o serie de mecanisme sociale şi economice care pornesc de la un set de elemente care apar şi în economiile considerate ”moderne”, cum ar fi proprietatea, dimensiunea contractuală a obligaţiilor economice, valoarea. Aceste elemente, care se întrepătrund cu instituţiile sociale pot fi analizate aproape la fel ca şi cele moderne. Aproape, căci – spre deosebire de societăţile industriale – tocmai absenţa separării dintre economic (producerea şi distribuţia

de bunuri) şi social (instituţii care normează comportamente umane şi interacţiunile dintre indivizi) este ceea ce obturează aspectele economice ale acestor societăţi. Asemănarea comportamentelor economice nu aduce cu sine şi asemănare la nivelul conceptelor, ceea ce înseamnă că problema utilizării unor concepte curente pentru economiile moderne rămâne deschisă. Este de discutat dacă unele concepte (cum ar fi plusvaloare, rentabilitate, piaţă etc.) sunt aplicabile şi la economiile societăţilor primitive. La urma urmelor, relaţiile de rudenie sunt înlocuite astăzi de contracte. Dar, totul se reduce la acceptarea faptului că dacă astăzi dimensiunea contractuală are în spate coerciţia legii ca principiu abstract şi logica economicului, în societăţile tradiţionale aceasta este înlocuită de coerciţia cutumei şi a tradiţiei şi logica socială ca producătoare de subzistenţă. Principalele ”instrumente” sunt reciprocitatea, proprietatea şi schimbul. Reciprocitatea – analizată de Mauss şi Sahlins – presupune schimbul de bunuri şi servicii între indivizii din aceiaşi comunitate, schimb normat de rudenie (intensitatea şi ritmicitatea sunt în funcţie de gradul de rudenie) şi de teama de a nu fi exclus. Regulile reciprocităţii sunt : ♦ obligativitatea de a da – semn al disponibilităţii de a ajuta, dar şi măsură de prevedere (elimină posibilele agresiuni şi constituie o ”măsură de siguranţă” pentru timpuri de limitare alimentară); ♦ obligativitatea de a primi – arată disponibilitatea de a ajuta şi absenţa intenţiilor agresive; ♦ obligativitatea de a da înapoi – exprimă îndeplinirea obligaţiilor, dar este şi o posibilitate de concurenţă cu ceilalţi membri; capacitatea de a da mai mult este în măsură să ridice prestigiul celui care arată că posedă suficiente resurse pentru a da şi celorlalţi mai mult decât a primit; Argumentul moral, invocat în special de M. Mauss, este acela că obiectul tranzacţionat conţine şi o parte din personalitatea celui care face darul şi care încearcă să ajungă înapoi la proprietar. M. Sahlins adaugă la această interpretare şi dimensiunea de obligativitate economică. Altfel spus, în condiţiile în care într-ajutorarea (mai ales la nivelul bunurilor de subzistenţă) este o condiţie a supravieţuirii, nerespectarea angajamentelor poate fi fatală pentru cel ce nu respectă regulile jocului. Excluderea indivizilor din lanţurile de reciprocitate poate însemna dispariţia prin înfometare. Sahlins ajunge şi la concluzia că rudenia împarte reciprocitatea în trei mari segmente: - reciprocitatea generalizată (între rude de sânge), nivel la care calculele economice sunt umbrite de proximitatea sociologică – ajutorul nu este cuantificat exact şi nu se aşteaptă un retur egal şi rapid; - reciprocitatea echilibrată (între rude simbolice, de clan sau trib), în care partenerii ştiu cu precizie ce au primit, ce urmează să dea şi când;

reciprocitatea negativă – este zona negaţiei, a indivizilor care sunt străini prin excelenţă. De remarcat este faptul că în interiorul unui grup aceste tipuri se suprapun şi se întrepătrund, uneori de o manieră curioasă. La australieni, de pildă, deşi produsele obţinute pe cale tradiţională se subordonează reciprocităţii, cele obţinute din sprijinul material al guvernului australian (zahăr, tutun, făină etc.) sunt mai susceptibile de a fi ascunse (adevărat, dacă cineva este suspectat că a ascuns ceva, ceilalţi membri ai comunităţii caută produsele ascunse – dacă sunt găsite, posesorul acestora nu poate să se opună distribuţiei). Dimensiunea contractuală este mai marcată la nivelul unei instituţii particulare, potlach-ul. Forma clasică este întâlnită la indienii haida. În esnţă, este vorba de distribuţia, dincolo de limitele normalului economic, de bunuri alimentare şi obiecte sau de distrugerea acestora în public (ceea ce M. Mauss numea consum agonistic). -

5. Relaţiile sociale (descendenţa) Una din diferenţele majore dintre economia primitivă şi economiile moderne o constituie valoarea economică a relaţiilor sociale. Adevărat, şi astăzi există relaţii sociale care au semnificaţie economică (în primul rând relaţiile de rudenie). Dar, spre deosebire de ceea ce constituie astăzi aspecte reglementate, de exemplu, în codul familiei, situaţiile întâlnite în comunităţile arhaice contemporane sunt diferite. Printre elementele de diferenţiere putem enumera perspectiva particulară asupra socotirii descendenţei, distribuţia specifică a proprietăţii între sexe, rolul fundamental al rudeniei în accesul la proprietate.

6. Vocabular Agricultură: creşterea şi recoltarea deliberată a plantelor; prin extensie – abuzivă, în opinia noastră – include şi creşterea animalelor; uneori se face distincţia între “agriculturalists” (sau “farmers”, “cultivators”) şi “peasants” (agricultori sub controlul unei instituţii politice complexe); există mai multe tipuri de agricultură, definite în funcţie de mai multe criterii (plante cultivate, regimul proprietăţii, tipul de utilizare/prelucrare a solului, sursele de apă, tip de asolament etc.); se pare că promovează o diviziune mai mare a rolurilor economice pe sexe decât se credea; intensificarea nu trebuie înţeleasă, mai ales la nivelul agriculturii la scară mică, drept doar efortul de creştere (maximizare) a rezultatelor muncii investite – o altă formă de intensificare este legată de eliminarea riscurilor (prin nivelarea sincopelor de la o medie optimă), care implică şi opţiuni economice

dezavantajoase strict economic (vânzare în pierdere, cumpărare la suprapreţ), dar care au conotaţii sociale mai accentuate. Barter: schimbul direct şi simultan de bunuri şi servicii, fără utilizarea conceptului (sau a formei materiale) de monedă; se deosebeşte de schimbul de daruri prin absenţa datoriei (obligaţiile post schimb); se deosebeşte de schimbul de marfă prin faptul că nu se ajunge la stabilirea unui preţ. Big-man: din pidgin melanezian bikpela (big fellow), traduce statutul dobândit al unui individ care excelează în activităţile masculine tipice culturii din care face parte; diferenţa dintre acesta şi şef este dată de caracterul ereditar sau nu al autorităţii, dar şi de gradul de centralizare a deciziei, de stratificare economică etc.; forma clasică de manifestare a competenţei big-man este capacitatea de redistribuţie şi de mobilizare a resurselor comunităţii. Brideprice: transferul de bunuri semnificative la nivel simbolic de la rudele mirelui la rudele miresei ca parte a căsătoriei; ajută la validarea schimbărilor de statut şi poziţie socială; poate fi înlocuit de muncă în familia/gospodăria miresei (pe o durată determinată) şi reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de familia miresei (potenţial reproductiv, de forţă de muncă etc.), uneori folosită de fratele miresei pentru aducerea altei mirese în familie; în plan diacronic, asigură unele drepturi ale familiei mirelui asupra copiiilor născuţi de soţie (în alte cazuri, “childwealth” este negociat separat); poate fi utilizat şi ca mecanism de stratificare sau de întărire a diviziunilor dintre clasele de vârstă (mai ales acolo unde “bridewealth” este de amploare). Capitalism: sistem de organizare a vieţii economice centrat pe schimb şi pe maximizarea profitului (mai ales în expresie materială), iar mecanismul de reglare este piaţa; în viziunea lui Marx, capitalismul este un sistem axat pe producţia de marfă şi pe existenţa muncii ca marfă (v. salariul/retribuţia) – muncitorul trebuie să fie liber ca să poată să-şi vândă capitalul (capacitatea de muncă); Weber consideră că elementele definitorii ale capitalismului sunt “spiritul capitalist”, sisteme de evaluare raţională (excluderea simbolicului) şi un sistem instituţional (bunurile de producţie ca proprietate ce poate fi înstrăinată, piaţă liberă, tehnologie “raţională”, legislaţie scrisă, forţă de muncă liberă), rezultatul fiind crearea unui sistem unic de referinţă (dispariţia diferenţelor dintre rude, în sensul larg, şi străini) prin anularea diferitelor paliere de reciprocitate. Cargo-cult: cult centrat pe achiziţia de bunuri materiale prin acţiuni rituale (ceremonii foarte asemănătoare cu cele dedicate strămoşilor); viziunea milenaristă (harul unui lider de a re-aduce belşugul material, exprimat în bunuri “occidentale”, prin intermediul ceremonialului) este şi un instrument de afirmare a celor ce vor statutul de big-man.

Conversie: schimbul dintre diferitele sfere ale unei economii multicentrice (transformarea unei categorii de bunuri uzuale în bunuri de prestigiu, schimbarea valorii sociale a bunurilor); un exemplu îl reprezintă transformarea bunurilor agricole în bunuri dezirabile în reţelele de schimb, un altul este dat de rolul pe care îl capătă bunuri uzuale (alimente, metale în stare brută etc.) în cadrul ceremonialului. Diviziunea muncii: Economizare: alocarea raţională a resurselor/mijloacelor pentru scopuri alternative (implică procesul de selecţie şi ierarhizare a scopurilor economice); este altceva decât simpla formulă “making means meet ends”, fiindcă presupune opţiuni care uneori sunt determinate cultural (cum ar fi investiţia în lucrări de amploare care nu au un reflex direct în economie). Familie: Fond ceremonial: resurse investite în activităţi ceremoniale (v. potlatch); este foarte apropiat de fondul social (v. infra); spre deosebire de acesta, însă, el presupune cheltuieli publice ale şi în numele comunităţii, iar scopul este – şi el – public. Fond de înlocuire: resursele investite în tehnologie şi alte elemente necesare producţiei. Fond de rentă: resursele pe care un individ aflat pe o treaptă socială inferioară trebuie să le dea unui individ sau instituţii aflate pe o poziţie superioară. Fond de subzistenţă: resursele investite în în procurarea hranei şi care compensează caloriile pierdute în activităţile cotidiene (timp, unelte, efort). Fond social: resursele investite în asistenţa dată rudelor, vecinilor, prietenilor; reprezintă o parte a sistemului de reciprocitate (v. infra). Intensificare: proces de creştere economică prin modificare calitativă a sistemului economic; intensificarea are în vedere atât inovaţia tehnică, cât şi pe cea la nivelul organizării (economizare, distribuţie, control etc.). Kula: schimb de bunuri de prestigiu; kula a devenit celebru datorită lucrărilor lui B. Malinowski (în special “Argonauts of the Western Pacific”); implică schimbul ritualizat a două categorii de bunuri (coliere din discuri ştanţate din cochilii de scoici şi brăţări din sidef) între posesorii acestora; cele două categorii de bunuri nu sunt interschimbabile şi sunt tranzacţionate în cicluri separate şi pe direcţii diferite (colierele sunt schimbate pe coliere şi de la V la E, brăţările sunt schimbate pe brăţări şi de la E la V); scopurile finale ale acestui schimb sunt sublinierea statutului participanţilor (şefi ai comunităţilor sau big-meni) şi “mascarea” schimbului cu finalitate practică (gimwali) care este realizat de către persoanele cu statut inferior. Loc central:

Mijloace de producţie: pământ, forţă de muncă, tehnologie, capital; reprezintă forma instrumentalizată a proprietăţii; în ciuda teoriilor marxiste, care aveau în vedere existenţa unei etape în care acestea erau un bun al comunităţii, există serioase argumente în favoarea includerii acestora în cadrul proprietăţii (terenurile de vânătoare şi loturile de grădină aparţin indivizilor ca bunuri uzufructuare, singura formă de bunuri care are sens într-o economie de subzistenţă sau agricolă); confuzia dintre conceptul modern de proprietate şi cel din societăţile pre-industriale este cauza Moneda cu funcţie generică: unitate monetară care funcţionează ca mijloc de schimb, modalitate de plată şi etalon al valorii Pastorali: Piaţă: sistem de schimb Potlatch: forma clasică a consumului public şi ritualizat de resurse, diferit de expunerea de bunuri (“conspicuous display”); exemplul clasic îl constituie potlatch-ul populaţiilor din zona de vest a Canadei şi a Statelor Unite; deşi aparent are forma darului şi a consumului disproporţionat de resurse alimentare, scopul concurenţial este chiar mai pregnant decât în cazul simplei dispense de daruri de ospeţie sau a reciprocităţii; incapacitatea de a returna potlatch-ul este semnul inferiorităţii celui care-l primeşte. Proprietate: totalitatea obiectelor materiale, a cunoştinţelor şi a serviciilor la care are acces legitim o persoană juridică; Reciprocitate: sistem de schimb de bunuri şi servicii între persoane care au poziţie socială similară (nu neapărat un statut similar); caracteristic pentru societăţile egalitare (mai bine, stratificate); Mauss a privit reciprocitatea ca desfăşurându-se doar pe un singur palier şi a subliniat dimensiunea diacronică şi morală (deci, ideologică) a acesteia; Sahlins a atras atenţia asupra existenţei a trei tipuri generice de reciprocitate (generalizată, echilibrată, negativă) şi a diversităţii elementelor care sunt “tranzacţionate” cu ajutorul reciprocităţii. Redistribuţie: sistem de schimb de bunuri şi servicii între persoane care au poziţie socială inegală; ca regulă, redistribuţia implică activitatea unui big-man, care concentreză resursele de care dispune la nivelul reciprocităţii generalizate şi le canalizează la nivelul reciprocităţii echilibrate; returul bunurilor şi serviciilor se face nu direct către big-man, cu către rudele care au susţinut acţiunea iniţială a acestuia. Un exemplu clasic îl constituie expediţiile comerciale din Pacific (Sandwich), în cadrul cărora şeful comunităţii distribuie bunuri alimentare (rudele îl ajută, căci calitatea ospăţului are o influenţă directă asupra imaginii acestuia), apoi cere sfatul bătrânilor cu privire la utilitatea unei expediţii; acordul odată dat, toată comunitatea contribuie la aceasta (construcţia corăbiei, provizii, bunuri pentru schimb, participare la călătorie). La întoarcere, un nou ospăţ este dat

întregii comunităţi. Comunitatea primeşte o parte a bunurilor dobândite ca urmare a iniţierii de către şef a schimbului, rudele primesc, sub forma bunurilor şi a serviciilor, returul “investiţiei” iniţiale, iar şeful îşi vede confirmată poziţia.

6 Structuri economice (2) Economia productivă Economia productivă reprezintă un punct central în analiza lumii preistorice. Nu numai faptul că societatea umană de astăzi este majoritar tributară modelelor de existenţă subordonate producerii hranei şi celor necesare traiului, sau că peste 90 % din comunităţile umane sunt producătoare de hrană, bunuri şi servicii au transformat tranziţia de la vânătoare şi cules la agricultură într-o temă de continuă dezbatere. La fel de important este faptul că acest proces de tranziţie are o complexitate deosebită, are puternice conotaţii ideologice şi ridică problema modelului pe baza căruia comunităţile umane îşi schimbă radical modul de viaţă şi structura. Teorii cu privire la tranziţia spre economia productivă Termenul de teorie este, poate, exagerat; conceptul de “model” (cu sensul de construct abstract, realizat pe baza unor date mai mult sau mai puţin disparate, care să sintetizeze fapte şi evoluţii regionale uneori foarte diferite) este mai aplicabil. În esenţă, două sunt modelele dominante. Ambele, însă, pornesc de la premisa că schimbările de la sfârşitul perioadei glaciare (pleistocen) şi începutul etapei climatice actuale (holocenul) au marcat o rupere dramatică în modul de viaţă bazat pe vânătoare şi cules. Stepele – dominate în egală măsură de rumegătoare mari şi de carnasiere – au fost înlocuite de păduri populate de vânat de talie mai mică, ceea ce făcea vânătoarea mult mai puţin eficientă5, de unde şi condiţiile de stress mai accentuate în care trebuie să trăiască aceste comunităţi. Grupurile umane, cele care supravieţuiesc schimbării, au mai multe soluţii: (a) să se deplaseze pe urma turmelor de animale mari, aflate în retragere spre nordul Europei, perpetuând astfel un mod de viaţă tradiţional; (b) să inoveze la nivelul ocupaţiilor şi al inventarului litic şi din materii organice, mărinf gradul de mobilitate. Schimbările acestea sunt evidente la nivelul dosarului arheologic. Comunităţile mezolitice sunt mai sărace din punctul de vedere a ceea 5

Raportul dintre timpul destinat vânătorii şi cantitatea de calorii rezultate s-a modificat în sens negativ.

ce constituia “bogăţia” predecesorilor lor paleolitici. Aşezările par a fi de scurtă durată, iar inventarul, microlitic şi realizat din roci locale, pare să indice o pierdere de tradiţii tehnologice. Dar “scăderea” cea mai sesizabilă este, în majoritatea situaţiilor, la nivelul artei. Cu câteva excepţii notabile (Levantul spaniol şi nordul Africii, printre altele), arta parietală dispare. În schimb, arta mobiliară înfloreşte – de la piesele timpurii (în termeni cronologici) aziliene la piesele de podoabă care se asociază cu o simbolistică mai nouă, totul pare să indice orientarea spre un tip de expresie artistică care să fie, înainte de toate, uşor de purtat. În plus, se pare că este o perioadă violentă. Această perioadă este cea care cunoaşte primele dovezi clare de moarte violentă – un caz mai cunoscut este cel de la Schela Cladovei (la periferia oraşului Drobeta Turnu Severin), unde mai mulţi indivizi au murit în urma unor lovituri de săgeată. În sfârşit, continentul european pare să fie depopulat, în acelaşi timp cu primele prezenţe umane în zona nordului Germaniei şi a Scandinaviei (cercul cultural Kunda). Dar deplasarea grupelor este, măcar în prima fază, o soluţie. Dovada o constituie persistenţa în timp a grupelor paleolitice din nordul Europei şi evoluţia lor lentă spre un tip de societate care combină elementele economiei de subzistenţă cu cele ale economiei productive. Pentru a rezuma, tranziţia la climatul contemporan (mai cald şi mai umed) a dus la schimbarea cantităţii şi a frecvenţei resurselor necesare pentru a menţine un mod de viaţă bazat pe vânătoare şi cules. Grupele umane au aplicat două strategii de eliminare a riscurilor crescute: anume retragerea în zonele unde animalele mari – eficiente din punctul de vedere al vânătorii paleolitice – se refugiază si respectiv inovaţia. Inovaţia s-a manifestat la nivelul inventarului litic (apariţia microlitelor şi a uneltelor compozite, care îmbină osul, cornul sau fildeşul cu silexul sau obsidiana) şi la nivelul unor noi ocupaţii (cum ar fi pescuitul6). Această din urmă strategie este cea care pare a fi de succes. Succesiunea probabilă a procesului este, în opinia noastră, următoarea:  schimbare ecologică, urmată de deplasare pe văile râurilor;  modificarea modului de obţinere a hranei prin multiplicarea surselor luate în considerare;  eficientizarea obţinerii hranei prin apariţia utilajelor specializate;  creşterea gradului de dependenţă de noile resurse, odată ce acestea ajung să producă mai mult (în termeni calorici) decât vânătoarea şi culesul; 6

Avem motive să credem că peştele făcea parte şi din dieta vânătorilor paleolitici, dar modul de obţinere a acestui tip de aliment pare să fi fost vânătoarea marină. Doar de la nivelul mezoliticului avem dovezi de utilizare a cârligelor din os şi a vârşelor pentru prins peşti. Tot acum avem şi dovezi de consum pe scară largă a scoicilor.

 schimbarea tipului de societate (de la nomadism limitat la sedentarism, de la diversitate ocupaţională la specializare);  apariţia structurilor sociale complexe, determinate de mărirea numărului de indivizi din comunităţi. Dimensiunea ideologică pare a fi mai puţin evidentă. Dar sensul acordat şi motivaţiile identificate pentru un proces sau altul sunt ideologice. Friedrich Engels, considerând că apariţia economiei productive a însemnat – odată cu apariţia bunurilor care pot fi stocate – tranziţia spre diferenţele de avere şi spre însuşirea forţei de muncă a unora de către alţii, ignora faptul că solidaritatea reprezintă o dimensiune fundamentală şi că “plusprodusul” nu se exprimă, în societăţi pre-industriale, cu necesitate în formă materială. Opoziţia dintre cei ce au şi cei ce nu au este un fenomen mult mai recent. Antinomia presupusă de Engels ar trebui reformulată (vezi şi supra) în termenii “cei ce au dreptul să participe/au acces în opoziţie cu cei ce nu au dreptul să participe/nu au acces”. Dar această antinomie ţine de structurile sociale şi nu de economie, chiar dacă determină în bună măsură manifestările legate de obţinerea bunurilor materiale. Intensificarea Intensificarea reprezintă un concept vehiculat în literatura antropologică şi arheologică de relativ puţină vreme. El este formulat în studii semnate de Michael Rowlands (în legătură cu societăţi pastorale) şi Colin Renfrew (pentru societăţi agrare şi insulare). De la studiile lor din anii ’60, o literatură amplă s-a adunat cu privire la acest termen, mai ales că el a fost folosit în legătură cu arii şi paliere cronologice foarte diverse (de la pale-olitic la Renaşterea europeană). Conceptul de intensificare are un rol explicativ ingrat, anume acela de a explica ceea ce este, în bună măsură, cunoscut; altfel spus, reprezintă o reaşezare conceptuală pe care literatura de specialitate încă o dezbate. De altfel, conceptul s-a născut din nevoia de a argumenta (mai bine, de a da nume) unor evoluţii plasate în momente cheie – cele de tranziţie. Să dăm înainte de toate o definiţie de lucru. Intensificarea, după Rowlands, de pildă, reprezintă fenomenul prin care societăţile avansează de la un palier cultural la altul. Teoria sa este aceea că societăţile nu se modifică strict pe baza unui algoritm de tradiţie marxistă (acumulările cantitative duc la salturi calitative), ci pe baza unor modificări cu caracter endogen. Intensificarea este fenomenul prin care agricultura sau pastoralismul pot duce la apariţia structurilor sociale complexe. Ştiut fiind faptul că complexitatea socială constituie, poate mai mult decât progresul tehnologic, pasul esenţial în schimbarea culturală, avem aici chea mecanismelor de tranziţie. Situaţia s-ar prezenta astfel: stare de echilibru → factori externi care modifică echilibrul → identificarea de noi ocupaţii → echilibru între

vechile şi noile ocupaţii → progres tehnologic → intensificare → creşterea complexităţii sociale → schimbare culturală. Toate bune şi frumoase, numai că realitatea din teren nu se potriveşte cu teoria. Ori schimbăm realitatea, ori schimbăm teoria. Câteva puncte trebuiesc lămurite, măcar pentru a vedea ce are de spus realitatea în favoa-rea sa. În primul rând, trebuie explicat motivul pentru care apare intensificarea – nevoia nu pare să fie un motiv sensibil: dieta de la nivelul vânătorilor-culegători este suficientă pentru a nu fi nevoie de efortul suplimentar de inventa lucruri. Boşimanii !Kung au o dietă, fără mari eforturi, la fel de bună decât cea a clasei mijlocii americane, ba chiar cu un surplus de 165 de calorii şi 33 de grame de proteine 7; în zona arctică a Canadei, o oră de muncă poate aduce câteva mii de calori sub formă de carne de elan sau caribou sau peşte prins cu plasa. La nivelul alimentaţiei, deci, nu pare să existe o motivaţie clară pentru a inventa ceva aşa de complicat cum este agricultura sau creşterea animalelor – mai ales dacă ne gândim la schimbarea dramatică de comportament pe care aceasta o presupune. Nici dorinţa de acumulare ca mijloc de consolidare a bazei de autoritate nu este un motiv plauzibil. Fenomenul clasic al potlatch-ului este înregistrat la nivelul unor societăţi care nu sunt agricole sau pastorale; unele din acestea nu sunt nici măcar la nivelul de horticultori sau de pastorali transhumanţi (aşa cum este cazul unor societăţi polineziene sau a laponilor). Cantităţile de alimente consumate atunci sunt, păstrând scara, aproape imposibil de atins de societăţile industriale. Schimbarea climatică nu pare să fie, nici ea, o motivaţie solidă. O bună parte a fenomenelor de intensificare au avut loc în situaţii de echilibru ecologic. Dimpotrivă, intensificarea pare să fie cauza modificărilor ecologice (este cazul dispariţiei calului în America de Nord datorită vânătorii intense, aridizarea Orientului Apropiat ca urmare a irigaţiilor şi a defrişărilor, caracterul de spaţiu ostil acordat unor insule mediteraneene prin introducerea unor animale de tipul caprelor etc.). Dacă ar fi să rezumăm situaţia concretă, putem spune că nu par să existe motivaţii pertinente pentru intensificare. Viaţa poate merge înainte şi fără să descoperim lucruri ciudate şi nefireşti precum agricultura sau păstoritul, ca să nu mai vorbim de ciudăţenii precum ceramica sau, mai grav, scrisul. Realitatea are, însă, prostul obicei să aducă în faţa cercetătorului o serie de fapte pe care acesta trebuie să le explice. Agricultura a fost inventată, la fel şi creşterea animalelor şi, din păcate, scrisul. De aceea trebuie să găsim o explicaţie pentru toate acestea şi, pe cât posibil, să vedem ce-i cu intensificarea. Ipoteza mea de lucru pe care o supun atenţiei voastre este aceea că fenomenul intensificării este rezultatul presiunii sociale. În esenţă, 7

În raport cu necesarul de 1.965 de calorii şi 60 g de proteine pe zi.

sporul demografic şi concurenţa dintre comunităţi sunt factorii care trebuiesc luaţi în considerare. Să explicăm mai pe larg. Factorul care este în general ignorat, poate fiindcă este atât de banal încât este subînţeles, este sporul demografic. Datorită concentrării cercetării asupra speranţei de viaţă foarte redusă ca medie statistică, există tendinţa de a ignora (fără intenţie, desigur), numărul mare de adulţi de vârstă înaintată pe care îi întâlnim în necropole8. S-ar putea ca numărul mare de copii morţi să indice un pattern cultural în care numărul mare de morţi la naştere a copiilor este un fapt de viaţă care se lasă contrabalansat tocmai de numărul mare al acestor naşteri (pe vechea înţelepciune populară “facem mai mulţi ca să supravieţuiască câţiva”). Altfel spus, s-ar putea să supraevaluăm numărul de morţi la această vârstă în raport cu dinamica generală a populaţiei. Două exemple par să susţină acest argument. Un prim argument este, sau a devenit, banal: Neanderthalul a devenit un tip uman extinct datorită unei diferenţe minime de natalitate (sau speranţă de viaţă la naştere) faţă de tipul Sapiens. Al doilea exemplu este mai discutabil, cel al difuziunii neoliticului în Europa. Cercetarea a căzut de multă vreme de acord că neolitizarea Europei este, în termenii cronologici ai preistoriei, un fenomen rapid, de aproximativ un mileniu. Ceea ce presupune însă această aserţiune este o rată a natalităţii în condiţii în care nu pare să existe un spor de resurse semnificativ – populaţia creşte pe baza unor resurse care au crescut mai puţin. Săracul Malthus9 …. Intensificarea înregistrată la acest palier ţine mai degrabă de comportament decât de economic. O privire la schema rezultată din teoria lui Ammermann şi Cavalli-Sforza ne arată că rata de difuziune este una în progresie geome-trică, în total defazaj cu rata progresului tehnic de la acea dată10. Ceea ce poate suplini inovaţia (sau, mai bine, schimbarea la nivelul tehnicii) este comportamentul de grup, pattern-ul social. Altfel spus, redistribuţia (sau alt mecanism social) în interiorul comunităţilor suplineşte rămânerea în urmă a tehnicilor şi utilizează mai eficient surplusul existent. De-abia când resursele acestui tip de ajustare sunt epuizate există motivaţiile pentru inovaţie tehnică. Ipoteza că epuizarea resurselor de adecvare/ajustare socială este cea care dă ghes inventatorului este interesantă şi ar merita o analiză mai în amănunt. Oricum, aceasta ar explica unele surprinzătoare constante şi fenomenul, relativ rar, al adaptării prin pierderea de bagaj cultural. 8

Evident, trebuie să ţinem cont şi de faptul că oasele de copii se conservă foarte greu, astfel că, în funcţie şi de ritualul funerar, această categorie de defuncţi poate fi altminteri reprezentată decât în realitate statistică. 9 La fel de adevărat este faptul că cunoştinţele despre măsurile contraceptive şi/sau modalităţile de inducere a unui avort sunt foarte răspândite la nivelul “popoarelor naturale”; uneori, acestea intră în categoria ideologicului. 10 Schema a fost elaborată pentru +/-150 de ani, timp în care se ajunge de la o singură comunitate la 16. Chiar dacă unele din aceste comunităţi dispar, diferenţa dintre punctul zero şi cel terminus este foarte mare. Inutil să mai insistăm asupra faptului că arheologia nu poate decela schimbări de o asemenea scală temporală.

Al doilea element este cel al concurenţei dintre comunităţi. Fenomenul este, iarăşi, bine documentat etnografic; din punct de vedere arheologic, acesta poate fi presupus, dar pentru orizonturi culturale care nu ne privesc acum. Concurenţa dintre comunităţi poate fi una de tipul potlatch-ului (structură care mai degrabă se axează pe rudenie) sau de tipul consumului public de resurse pentru ceea ce s-a numit “proiecte comunitare”. Cea de a doua categorie reprezintă de departe aspectul cel mai spectaculos. Câteva lucruri, însă, surprind. În primul rând, densitatea acestor monumente în anumite arii. În al doilea rând, faptul că investiţia este simbolică pentru comunitate (sunt morminte colective sau locuri de cult). Dar elementul cel mai interesant îl constituie investiţia pe care acestea o reprezintă – în resurse care solicită alte resurse: lucrătorii trebuiesc hrăniţi. Poate că aici se găseşte una din motivaţiile intensificării de la sfârşitul epocii bronzului (aici avem de discutat ipoteza lui Sherratt cu privire la “revoluţia produselor secundare”). În concluzie, credem că nevoia socială şi nu cea economică duce la intensificare. În ciuda a ceea ce afirmă înţelepciunea colectivă a antropologiei, intensificarea este mai puţin un fenomen economic cât unul social. Starea de echilibru este răsturnată de expansiunea socialului asupra eco-nomicului, iar soluţiile fac parte, cel puţin la nivelul primei reacţii, din acelaşi orizont. Altfel spus, inovaţia tehnologică şi tehnică atât de indispensabilă şi deci dragă arheologului este rezultatul unor fenomene care ţin de alt domeniu de investigare.

Modelul oriental/agricol Poate cel mai bine cunoscut, tranziţia la economia productivă din Semiluna Fertilă a devenit un fel de standard pentru evaluarea altor spaţii şi culturi. Desigur, există argumente serioase în favoarea acestei situaţii – caracterul dramatic al schimbărilor, excelenţa civilizaţiilor apărute (ca amploare şi ca rezistenţă în timp), existenţa arhivelor care să lămurească a posteriori geneza acestor societăţi, prezervarea unui corpus semnificativ de mituri şi legende care să permită analiza momentelor de geneză ale acestor societăţi. În sfârşit, pentru unele segmente ale lumii europene, impulsul iniţial de trecere de la o economie de subzistenţă la una productivă pare să se fi realizat sub impulsul unor migraţii de populaţii dinspre Orient care, trecând peste Egeea şi prin Balcani sau peste Caucaz prin vestul stepelor ruseşti, au ocupat teritorii în Europa de Est sau au influenţat populaţiile locale. Procesul prin care s-a realizat această trecere este relativ simplu de urmărit. Trecerea la climatul contemporan s-a manifestat în zonă prin aridizare (un fenomen similar s-a petrecut şi în nordul Africii, dar câteva milenii mai târziu), obligând grupurile umane şi turmele de

animale să se concentreze pe văile râurilor. Această situaţie a oferit pentru un anumit timp o relativă stabilitate grupelor de vânătoriculegători epipaleolitici. Fenomenul de aridizare a continuat, obligând aceste grupe să caute noi soluţii adaptative. O primă soluţie a fost culesul preferenţial, dar acesta a vizat nu neapărat plantele cu un randament ridicat ci, pur şi simplu, plantele care puteau fi recoltate mai uşor. Să nu uităm că dependenţa oamenilor de atunci de o anumită plantă nu se manifesta încă. Aceasta explică de ce principalele plante de civilizaţie au fost grâul, orezul, meiul, sorghul şi porumbul – trăsătura comună a acestora este faptul că, dincolo de randamentul caloric ridicat, presupun o investiţie sezonieră limitată (ca efort şi ca timp) şi pot fi culese relativ simplu. Culesul preferenţial (axarea calendarului activităţilor pe datele de recoltă ale unei plante) nu a constituit decât prima etapă care, probabil, a cuprins o fază de selecţie artificială a plantelor şi de apariţie a unor noi unelte (cum ar fi secera cu tăiş din microlite). Randamentul iniţial a fost mic – suprafeţele erau reduse, iar randamentul plantelor era mic (după unele estimări, în jur de câteva sute de kg la hectar11), astfel că vechile ocupaţii au continuat să joace un rol important. În ceea ce priveşte domesticirea animalelor, cea de-a doua soluţie, situaţia este mai complicată. Unele dovezi par să indice faptul că, într-adevăr, câinele a fost primul animal domesticit. Chiar dacă la Star Carr (în Anglia), câinii găsiţi în nivelurile datate pe la 10.000/9.000 î.Hr. au talie mare, este greu de spus dacă erau folosiţi la vânătoare sau ca resursă de proteine. Succesiunea domesticirii animalelor este, cel puţin pentru Orient, următoarea: oi şi capre, vaci, cai şi măgari, porci12. Datarea de detaliu este, de multe ori, încă dificilă, datorită faptului că schimbările la nivelul anatomiei (talie, robusteţe, modificări ale oaselor etc.) acestor animale au loc pe o durată de un mileniu sau nu se pot trasa distincţii clare între diferitele specii (de unde, de exemplu, denumirea de ovicaprine, sau dezbaterea cu privire la domesticirea măgarului şi a calului). Oricum, animalele domestice ajung la o talie apropiată de cea de astăzi doar în epoca bronzului sau chiar mai târziu, iar această evoluţie este legată de ceea ce Sherratt numea “secondary products revolution”. Modul în care s-a realizat această domesticire este neclar datorită, printre altele, şi diversităţii speciilor implicate. O ipoteză afirmă că procesul de aridizare a avut ca urmare apropierea topografică dintre diferite specii şi grupele umane. Apoi, fie că turmele au fost mânate în zone care pot fi uşor închise şi controlate (văi cu o singură ieşire, canioane) şi în care animalele erau uşor de ucis, fie că acestea s-au apropiat de aşezările umane fiindcă deşeurile acestora (în special paiele de la recoltă) constituiau o resursă importantă, cert este că se ajunge la un control al oamenilor asupra unor specii care mai au, 11

Grâul primitiv (triticum monococcum), de exemplu, avea un singur şir de boabe în spic. La fel, ştiuletele de porumb avea dimensiuni de câţiva centimetri. 12 Au existat şi încercări nereuşite, cum a fost cea a încercării de domesticire a antilopelor.

în primă fază, trăsăturile speciilor sălbatice. Doar în timp, prin selecţie artificială şi prin apariţia unor noi elemente de cultură materială (cum ar fi carul sau plugul) se ajunge ca aceste animale să ofere un randament semnificativ. Această intensificare a economiei a asigurat caracterul sedentar al comunităţilor şi tot ceea ce decurge din aceasta – specializarea activităţilor productive, apariţia structurilor sociale complexe (ierarhizate), inventarea scrisului. Problema “revoluţiei neolitice” Formula de “revoluţie neolitică” propusă de Vere Gordon Childe este una din formulele cele mai longevive din cercetarea preistorică. Conform acesteia, tranziţia mezolitică odată încheiată, comunităţile umane au realizat, odată cu inventarea “triadei neolitice”, un salt cultural care a echivalat cu o revoluţie. Argumentele oferite de Childe au puterea lor argumentativă de netăgăduit. Neoliticul a reprezentat o etapă dincolo de care singura opţiune/strategie rămasă comunităţilor umane este cea a intensificării – altfel spus, nu se putea merge înapoi13. Amploarea schimbărilor şi viteza cu care s-au răspândit elementele definitorii ale “triadei” (agricultura, creşterea animalelor, ceramica) l-au făcut pe Childe să folosească termenul de “revoluţie”. Într-adevăr, continentul european pare să se “neolitizeze” în aproximativ un mileniu, iar viteza cu care noile comunităţi par să ocupe noile teritorii indică faptul că producerea hranei este o strategie adaptativă de succes. Cu toate acestea, o serie de nuanţări sunt necesare:  “triada neolitică” are de multe ori o prezenţă mai degrabă discretă; cele trei elemente apar uneori izolat şi nu există o relaţie de determinare reciprocă între agricultură, ceramică şi creşterea animalelor; la Ierichon, de exemplu, primele faze neolitice sunt aceramice (faza PPNA – Pre-Potterry Neolithic A), chiar dacă aşezarea este sedentară iar comunitatea are suficiente resurse pentru a întreţine un număr semnificativ de indivizi ocupaţi cu altceva decât producerea de hrană;  ritmul pare, în comparaţie cu epocile anterioare, extrem de rapid; dar să nu uităm faptul că un mileniu reprezintă 30 de generaţii;  difuziunea neoliticului s-a realizat în primă fază prin migraţie, apoi prin contact şi prin difuziune de trăsături culturale; dar viteza se datorează şi faptului că aceste comunităţi erau extrem de selective în ceea ce priveşte locul de stabilire a unei noi aşezări – locul trebuia să fie aproape de surse de apă, uşor de izolat (boturi de deal care puteau fi închise pe partea de acces – nu atât de teama atacurilor, cât de a feri animalele de prădători), iar pământul agricol trebuia să fie în apropiere şi, cel puţin în 13

Cu, iarăşi, câteva excepţii notabile, cum ar fi pigmeii şi boşimanii !Kung.

primă fază (agricultură cu săpăliga), uşor de lucrat (cum ar fi solurile nisipoase); rezultatul este că aceste comunităţi se deplasează pe distanţe mari ignorând regiuni care sunt mai puţin interesante şi care rămân, măcar pentru scurt timp, teritorii în care vânători şi culegători mezolitici îşi continuă existenţa; doar inventarea unui instrumentar care să permită exploatarea unor soluri mai conmplicate, grele, de tipul cernoziomului şi reducerea teritoriilor libere duce la un al doilea fenomen de colonizare în interiorul regiunilor “neolitizate” în prima fază;  trebuie să ţinem cont de faptul că aşezările neolitice au, de multe ori, o durată relativ scurtă de existenţă (aproximativ o generaţie); spre deosebire de modelul oriental, unde domină aşezări de tip tell iar agricultura este susţinută de structuri sociale complexe care susţin un sistem de irigaţii, în Europa nord-alpină colectivităţile se mută foarte des, ca urmare a epuizării relativ rapide a solurilor (agricultura cu săpăliga utilizează doar straturile superficiale de sol, ceea ce duce la sărăcirea, în câţiva ani, a loturilor de pământ); în consecinţă, răspândirea în spaţiu a acestor comunităţi a avut loc foarte repede – nu are sens, ca agricultor, să ai lotul de pământ la o zi distanţă de locuinţă, mai degrabă îţi muţi locuinţa;  randamentul noului tip de economie a fost suficient de redus pentru a obliga comunităţile neolitice să-şi menţină soluţii de rezervă – vânătoarea şi culesul probabil au rămas ocupaţii importante; prezenţa gropilor de provizii implică existenţa unor resurse care să asigure supravieţuirea în perioade când resursele lipsesc. Modelul stepic/de savană/pastoral În opoziţie cu cele prezentate mai sus, culturile pastorale nu par să fi produs civilizaţii majore. Desigur, ca atare par să fie excluşi din “filiaţia” culturilor majore care au realizat tranziţia la istorie. Cu toate acestea, culturile pastorale au produs cultură şi au avut capacitatea să realizeze structuri politice de amploare. Ceea ce nu au fost capabili să producă au fost aşezări sedentare, structuri administrative şi să devină societăţi mai mult sau mai puţin literate. Procesul de intensificare s-a realizat altfel, dar a reprezentat o adaptare de succes a acestor populaţii la condiţii de multe ori mai dure decât cele cărora au trebuit să le facă faţă populaţiile sedentare. Aceste societăţi non-sedentare sunt societăţi care contrazic, de cele mai multe ori, ecuaţia agricultură + creşterea animalelor + ceramica = civilizaţie avansată. Să revenim la o serie de argumente care au fost formulate în capitolele anterioare. Ceea ce diferenţiază cel mai mult societăţile pastorale sau non-sedentare de cele agricole este contextul ecologic. Spre deosebire de agricultori, pastoralii sunt, de cele mai multe ori, localizaţi în areale care permit, cel mult, o agricultură de curătură, menită să suplimenteze doar resursele

alimentare de origine animală. Zonele de stepă sau cele muntoase, la fel ca cele semi-aride, oferă puţine soluri care să fie eficiente din perspectiva exploatării pe termen lung. Aportul redus de minerale, tipul pedologic şi eroziunea eoliană sau fluviatilă împiedică o agricultură intensivă. Rezultatul îl constituie focalizarea colectivităţilor pe mecanisme de obţinere a subzistenţei adaptate zonei şi care au ca trăsătură fundamentală mobilitatea. Evident, este vorba de păstorit şi de schimb, asociate unei agriculturi de curătură. Dar aceasta nu înseamnă că rezultatul este – din punct de vedere al satisfacerii nevoilor comunităţilor umane – mai slab, mai nesigur. Dimpotrivă, chiar şi o privire superficială asupra unor fenomene culturale largi (cum ar fi procesul de indo-europenizare) atestă viabilitatea acestui tip de adaptare. Problema este că absenţa structurilor administrative şi a scrisului, a aşezărilor stabile şi a acumulărilor de bunuri sub o anumită formă este un eşec doar din perspectiva agricultorilor, deci a celuilalt model.

7 Structuri sociale Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de specialitate, mai degrabă “împărţite” în trei mari categorii: căsătoria, familia, descendenţa. Această segmentare mai degrabă scolastică este, însă, utilă atunci când vrei să prezinţi o serie de mecanisme acţionale şi simbolice mult mai complicate. Căsătoria este actul simbolic care duce la formarea unei familii care, conform multor cercetători, constituie baza descendenţei. Aceasta din urmă este cea care legitimează relaţii evidente prin intermediul comportamentelor (reale sau simbolice). Situaţia se complică şi mai mult dacă luăm în considerare funcţiile fiecăreia din aceste elemente, mai ales la nivelul stabilirii distincţiilor dintre rude şi non-rude. Fiind perfect conştienţi de faptul că pentru fiecare comportament social întâlnit pe teren există informaţii din alte culturi care demonstrează comportamente opuse, trebuie totuşi să luăm în considerare o dimensiune comparativă. În plus, dezbaterea cu privire la familie şi la structurile şi instituţiile asociate constituie un exemplu clasic de dezbatere axată pe terminologie şi de distanţă a antropologiei culturale de arheologie. Familia Primele definiţii erau simple şi nenuanţate: “Familia este un grup caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi reproducere. Aceasta include adulţi de ambele sexe, dintre care cel puţin doi menţin o relaţie sexuală acceptată social, şi unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, ai adulţilor care se află în relaţie sexuală” (G. P. Murdock, 1949:1; apud John Terrell în Barfield 1997). Dar, datorită diversităţii formelor întâlnite de către antropologi în teren, definiţia de mai sus - limitativă şi rigidă – a fost mai degrabă abandonată în favoarea unor definiţii mai nuanţate sau mai abstracte. Pentru Hoebel, familia este “un grup constituit din soţi căsătoriţi şi urmaşii acestora. Ea defineşte un set de statute, roluri asociate şi aşteptări care guvernează relaţiile [membrilor] grupului nuclear ca soţi, părinţi, urmaşi şi fraţi. Ea defineşte statutele şi rolurile lor în relaţie cu grupe mai largi de rude şi cu lumea mai amplă a non-

rudelor” (E. A. Hoebel, 1966: 356). Într-adevăr, o definiţie mai largă şi mai abstractă dată familiei este în măsură să fie mai aplicabilă diversităţii formelor întâlnite. Funcţiile familiei sunt, în unele opinii, următoarele: sexuale, reproductive, economice, educaţionale. Altfel spus, familia are ca scop normalizarea relaţiilor sexuale prin stabilirea “monopolului” sexual reciproc al partenerilor; asigurarea creşterii copiiilor şi a enculturaţiei; creşterea şanselor de supravieţuire prin cumularea resurselor (obiecte, drepturi uzufructuare, acces la resurse etc.); transferul de cunoştinţe de la o generaţie la alta pentru a asigura persistenţa în timp a grupului şi a culturii proprii (deci, a identităţii acestuia). Dar, la o analiză mai atentă, situaţiile concrete nu par să susţină întrutotul aceste consideraţii. Diversitatea situaţiilor pare să eludeze orice încercare de sistematizare. Astfel, rolul de regulator sexual al familiei este negat de câteva instituţii şi comportamente validate social. Un prim exemplu este cel al ghotul-ului (Cohen & Eames); un al doilea este legat de faptul că există dovezi clare cu privire la “căsătorii de probă” (care apar şi la popoarele germanice). Dar trei sunt exemplele pe care le considerăm a fi clasice. Întâi o observaţie făcută de B. Malinowski cu privire la distincţia pe care o fac trobriandezii între incestul real şi cel fictiv (primul practic neîntâlnit, cel de-al doilea foarte răspândit). Ceea ce pare să indice această situaţie este că aceste grupuri ştiu să facă distincţia dintre rudenia reală şi clasificatorie. Apoi, inexistenţa la unele grupuri australiene, a relaţiei dintre actul sexual şi concepţia copilului; acesta din urmă pare să fie mai degrabă rezultatul unui act de voinţă al spiritelor ce populează teritoriul aflat în posesia grupului. În sfârşit, existenţa în Africa de Vest, a căsătoriei dintre două femei, dintre care una îşi asumă statutul masculin (plăteşte zestrea şi emite pretenţii asupra urmaşilor femeii cu care este “căsătorită”). Acest exemplu indică şi altceva, anume distincţia marcată pe care o fac aceste grupe umane între sex şi gen (cazul berdache-ului este la fel de semnificativ). A doua trăsătură este la fel de discutabilă. De multe ori, enculturaţia este realizată de rudele pe linia care dă descendenţa (unchiul matern, de pildă) sau de familia adoptivă. Mai mult, există societăţi în care clasele de vârstă sunt izolate (satele generaţionale şi, iarăşi, ghotul) şi deprind principalele elemente de inserţie culturală cu ajutorul unui membru adult al grupului care nu este rudă cu ei. Uneori, enculturaţia ia forme extreme (vezi andamanii). Cu toate acestea, enculturaţia este un element care este prezent la cel mai mare număr de cazuri înregistrate. Funcţia economică, însă, este mult mai discutabilă. În ciuda celor afirmate de adepţii unei abordări marxiste sau neo-marxiste, această trăsătură nu este atât de prezentă pe cât se pare. Există, de pildă, cazul soţilor vizitatori şi, chiar mai evident, cazul moştenirii trobriandeze (pe linia unchiului matern). Adevărat, criteriile economice sunt prezente – fie sub forma alianţei între două grupuri similare pe

care o presupune căsătoria (cu accesul reciproc şi precis determinat la resursele celuilalt), fie sub forma descendenţei (dreptul familiei mamei – în grupurile cu descendenţă matriliniară – la copiii rezultaţi şi/sau eludarea acesteia prin plata “preţului soţiei”), sau, în sfârşit, sub forma tipului însuşi de familie (nucleară sau extinsă) şi al modului de acces la statutul de căsătorit/ă. Dar exemplele de mai sus atestă că dimensiunea economică trebuie luată cu multă rezervă în calcul. Ultimul criteriu, cel al educaţiei, este, credem noi, poate cel mai nesigur, căci transferul de cunoştinţe pe care îl realizează familia este foarte limitat. Statutuele sunt extrem de diferite şi transferul cunoştinţelor legate de informaţia culturală centrală pentru grup este de resortul întregii comunităţi, de unde şi implicarea acesteia în riturile de trecere. Că situaţia este aceasta este demonstrat de existenţa, la arunta australieni, a miturilor false. Problema rezidă, credem noi, în încercarea de a găsi una şi aceiaşi explicaţie pentru toate tipurile de familie. Dar o distincţie fundamentală trebuie făcută între familia nucleară (fie două generaţii, fie două generaţii cu afinalii respectivi) şi cea extinsă, între rudenia reală şi cea fictivă.

8 Religia 1. Definiţii ale religiei De-a lungul ultimelor două secole, definiţiile date religiei au cuprins un cadru foarte larg de elemente. Două par să fie principalele teorii. Prima (pornită de la Tylor), “intelectualistă”, consideră că religia reprezintă un sistem explicativ – credinţele sunt un mijloc creat de oameni pentru a explica ordinea naturală şi lumea din jurul lor. Cea de-a doua (cu sursa în textele lui Durkheim), “simbolistă”, consideră că religia reprezintă un sistem explicatoriu al lumii sociale şi nu al ordinii naturale. De fapt, cele două interpretări sunt, în opinia noastră, legate. Întradevăr, magia şi religia, pe de o parte, ştiinţa pe de altă parte reprezintă forme de cunoaştere, deci modalităţi de luare la cunoştinţă, de ordonare şi de explicare a lumii înconjurătoare. Diferite sunt mijloacele şi mecanismele de explicare, dar aceasta nu poate fi un criteriu de negare a unuia dintre domenii de către celălalt. Altfel spus, religia ca formă de cunoaştere este la fel de validă ca şi ştiinţa câtă vreme analiza se face în limitele şi paradigmele impuse de către aceasta; situaţia este identică şi în cazul ştiinţei. Religia nu are de ce să demonstreze existenţa materială a divinităţii, fiindcă religia nu porneşte de la postulatul materialităţii; cel mult, poate discuta modalităţile de manifestare ale divinităţii. La fel, ştiinţa nu are de ce să se preocupe de problema credinţei, câtă vreme are altceva de demonstrat. Adevărat, o bună parte a confuziei se datorează şi evoluţiei ştiinţelor naturale în ultimele două secole. Un exemplu clasic este cel legat de problema apariţiei speciei umane – dincolo de problema nivelului de cunoştinţe dintr-un moment sau altul, Discuţia de mai sus ridică o mare problemă. Dacă atât religia, cât şi ştiinţa sunt valide, care este relaţia primei cu societatea? Aici se află, poate, cele mai importante contribuţii ale lui Claude Levi Strauss şi Clifford Geertz. Discutând modalităţile de ordonare a lumii naturale, primul ajunge la concluzia că relaţiile dintre speciile animale sunt indicative pentru relaţiile dintre grupele umane – relaţia mitică dintre două specii este similară cu cea dintre grupele umane care le au ca indicativ sociologic (totemuri). Geertz, mai preocupat de aspectele

funcţionale, afirmă că religia este un mecanism de adaptare a fiinţei umane la condiţii speciale, de limită. Astfel, el consideră că credinţa (latura personală a religiei) ajută individul aflat la limita cunoaşterii, a rezistenţei fizice şi în criză a valorilor. Limitele cunoaşterii şi spaima de necunoscut duc la “inventarea” de explicaţii; ritualurile de însănătoşire sunt foarte dureroase, dar au efect, în timp ce lipsa reperelor morale clare duce la construirea de ierarhii axiologice capabile să suţină decizia umană. Pentru a rezuma, religia în societăţile preindustriale are rolul de instrument intelectual de ordonare a lumii cunoscute şi prin mimetism a celei umane. Manifestările materiale ale acesteia sunt doar modalităţi de vizualizare şi de participare a grupului la un adevăr considerat evident. 2. Religia şi arta

3. Şamanismul Fenomenul şamanic ocupă un loc aparte în analiza religiei preistorice. Mai mulţi factori au dus la această situaţie. În primul rând, preocuparea foarte timpurie a cercetătorilor de teren cu acest fenomen, o situaţie care s-a reflectat şi în amploarea bibliografiei dedicate şamanismului. În al doilea rând, datorită faptului că toţi marii analişti ai religiei preistorice s-au ocupat de acest fenomen; este greu de găsit un autor important care să nu se fi ocupat, măcar în treacăt, de şamanism. Dimpotrivă, sunt câteva mari personalităţi care au dedicat studii foarte ample (cele mai accesibile în România sunt studiile lui A. van Gennep, Cl. Levi-Strauss şi M. Eliade). În al treilea rând, datorită faptului că şamanismul – spre deosebire de alte fenomene spirituale din preistorie – poate fi relativ bine sesizat şi arheologic, fie că este vorba de obiecte din “arsenalul” şamanului (tobe, bastoane, piese de podoabă), fie că este vorba de reprezentări din arta parietală. Principalele caracteristici ale şamanismului sunt, pe scurt, următoarele:  recrutarea şamanilor ţine de demonstrarea de către potenţialul şaman a “harului” şi numai în rare cazuri de descendenţă; cel ce va deveni şaman are un comportament aparte: este retras, vorbeşte singur, are perioade de afazie etc.; chiar dacă noi putem da un diagnostic medical şi putem identifica şi cauzele fiziologice şi/sau psihologice ale acestui comportament (carenţe în alimentaţie, schizofrenie etc.), lucrul nu este valabil pentru membrii comunităţii din care prezumtivul şaman face parte; oricum, relaţia dintre şamanism şi psihoze pare să confirme













relaţia specială dintre zonele circumpolare şi acest tip de comportament sacru, iar labilitatea psihică este un element care înlesneşte stările de transă; iniţierea tânărului şaman se face de către un şaman în vârstă; alături de transferul de cunoştinţe, şamanul în vârstă capătă şi rolul de tată spiritual (manifestat şi prin rolul acestuia în “renaşterea” viitorului şaman); tânărul devine şaman în cadrul unei ceremonii care implică o moarte simbolică – tânărul intră în transă şi devine “mâncat” de un monstru care apoi îl regurgitează ca şaman; în alte tradiţii, cel ce l-a iniţiat îl “diseacă” şi îi recompune scheletul, tranformându-l pe tânăr într-o nouă fiinţă; oricum, ceea ce este semnificativ este trecerea printr-o fază de “moarte” – şamanul este, în proprii săi ochi şi în cei ai comunităţii, o fiinţă cu totul diferită de personajul laic; şamanul îşi asociază o serie de specii biologice cu rol simbolic sau practic, de regulă specii cu o simbolistică psihopompă (de cele mai multe ori păsări, dar şi lupi, cerbi, rar cai); speciile acestea au rolul de a însoţi şamanul în activităţile sale de vindecător sau reprezintă vehicolul pentru călătoriile spirituale ale acestuia; costumul şamanului poartă însemnele acestor specii (fie că este vorba de piese de costum realizate din blana sau din penele speciilor luate ca “emblemă”, fie că sunt accesorii, cum ar fi bastonul pentru lovirea tobei şamanice sau pielea din care este aceasta realizată); locuinţa şamanului este izolată de restul aşezării; în unele tradiţii, acoperişul acesteia este perforat de un copac care reprezintă un axis mundi şi un punct de legătură dintre diferitele planuri ale lumii (la limită, cel subteran, cel al oamenilor şi cel celest); totodată, acest copac este şi “traseul” care înlesneşte călătoria in spiritu a şamanului; activitatea fundamentală a şamanului este cea de vindecător; de aici porneşte şi distincţia fundamentală dintre acesta şi categoria vrăjitorilor; spre deosebire de aceştia din urmă, şamanul este mult mai specializat şi – chiar dacă este deţinătorul tradiţiilor grupului şi nu are interdicţii majore legate de viaţa laică – este înainte de toate un mijloc de dialogare cu lumea spiritelor (sub toate formele pe care acestea le pot lua); spre deosebire de medicina modernă, şamanismul se bazează pe credinţa că sursa răului este dezechilibrul creat de comportamentul uman, de transgresia unor reguli; ceea ce contează în eliminarea bolii (care reprezintă doar simptomul dezechilibrului) este înlăturarea cauzei de ordin spiritual (identificarea transgresiei şi repunerea în echilibru a lumii umane cu cea spirituală);

 “tratamentul” propriu-zis are mai multe faze, dar ele sunt, fundamental, două: călătoria in spiritu a şamanului pentru a identifica originea maladiei şi tratamentul;  “călătoria” şamanică reprezintă elementul cheie al ceremonialului”; şamanul se abţine de la consumul de alimente, efectuează ritualuri complicate şi obositoare (dansuri de mai multe ore acompaniate de bătăi de tobă) asociate cu consumul de narcotice (sub forma fumului emis de plante aruncate în foc sau fumate); stresul, abstinenţa alimentară şi narcoticele facilitează intrarea în transă, pe parcursul căreia şamanul efectuează o călătorie (de multe ori, sub forma unei păsări) în lumea spiritelor şi unde investighează cauzele bolii;  “reîntors” din această călătorie cu cunoaşterea cauzelor, şamanul efectuează ceremonialul propriu-zis de vindecare (de multe ori, acesta se rezumă la mimarea actului de extirpare a unui obiect din corpul pacientului); vindecarea se bazează pe credinţa pacientului şi a comunităţii deopotrivă în eficacitatea ritualui (efectul placebo);  eficacitatea este şi o funcţie a corectitudinii cu care se efectuează ritualul; spre deosebire de religiile avansate, în care relaţia dintre divinitate şi comunitate este mediată strict de sacerdot şi ierarhică, în societăţile preindustriale relaţia dintre individ şi divinitate este directă, iar “specialistul” (şamanul, vrăjitorul) este capabil – prin acurateţea ceremonialului – să oblige divinitatea să îndeplinească doleanţele suplicantului.

9 Arta 1. Geneza artei Dezbaterea cu privire la originea artei este foarte lungă. Pornind de la premisa că arta reprezintă un fenomen spiritual superior, bazat pe un limbaj abstract, mult timp s-a negat faptul că grupurile paleolitice ar fi putut avea o formă de manifestare a vieţii spirituale care să fie numită artă. Au contribuit la aceasta şi concepţiile, răspândite în secolul al XIX-lea, că popoarele din colonii (şi, prin extensie, şi primitivii) nu sunt capabile de gândire abstractă.De aceea s-a şi negat la început autenticitatea artei parietale (descoperitorul picturilor din peştera Altamira din Spania a fost chiar acuzat că el ar fi pictat pereţii). Creşterea numărului de descoperiri şi identificarea elementelor care autentifică aceste picturi a dus până la urmă la acceptarea acestui fenomen ca fiind autentic. Dar, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, interpretarea dată acestei arte a fost aceea a unei arte ludice, născută din spiritul infantil al primitivului; altfel spus, arta este rezultatul jocului, al lipsei de griji faţă de ziua de mâine (de unde şi superioritatea civilizaţiei moderne, interpretată ca şi civilizaţie europeană industrială) – se fundamenta, astfel, politica colonială dusă de marile puteri europene în special în Africa. Au existat şi încercări de a compara această artă cu desenele făcute de copii de 5-7 ani. Este meritul lui S. Reinach şi a abatelui H. Breuil de a fi susţinut şi argumentat caracterul profund religios al acestei arte. Ei au demonstrat (iar interpretarea lor a fost dominantă până după anii 50’ ai secolului XX) că această artă este o formă de magie a vânătorii – figurarea animalului pe pereţii peşterii ar duce la capturarea spiritului (şi, deci, şi a corpului) animalului. De aceea multe figuri ar fi avut reprezentate pe ele săgeţi sau suliţe şi urme de răni. După anii 50’ însă, perspectiva s-a schimbat din nou. Pornind de la textele lui M. Raphaël şi A. Laming-Emperaire, A. Leroi-Gourhan a dus o nouă viziune. El consideră că aceasta este o artă simbolică, menită să reprezinte fertilitatea şi fecunditatea lumii naturale. Ideea nu este cu totul nouă, dar era luată în considerare doar cu privire la statuetele feminine care aveau atributele sexuale foarte pronunţate. Pe scurt, A. Leroi-Gourhan postulează existenţa unei perechi masculinfeminin (identificată în asocierea bizon-cal, extrem de frecventă) şi

care reprezintă principiul fertilităţii. În jurul acestei perechi se organizează, asemeni picturilor dintr-o biserică, toate celelalte figuri, iar peştera ar trebui să fie “citită” ca un ansamblu compus din panouri care reproduc în mic discursul general. Figura umană nu ar avea decât un rol subordonat. Evident, această teorie îşi are meritele sale şi este foarte convingătoare, chiar dacă asociaţia cal-bizon nu este atât de răspândită. Ideea unei viziuni foarte complexe despre natură şi despre ciclurile naturale este realistă. 2. Elementele constitutive ale artei paleolitice Elementele constitutive ale artei paleolitice pot fi rezumate astfel: - în funcţie de suport: a – artă parietală, b – artă rupestră, c- artă mobiliară, d – plachete, e – altele; - în funcţie de tehnică: gravuri, picturi, tehnică mixtă, mulaje, ronde-bosse, plastică propriu-zisă şi “tracées”; - în funcţie de tipul de reprezentări: zoomorfe, antropomorfe, abstracte, reprezentări compozite, fantastice sau prefigurative. Suportul Arta paleolitică este reprezentată de creaţii pe mai multe categorii de suporturi. Cele mai spectaculoase –sunt şi cele mai cercetate şi majoritatea interpretărilor pornesc de la analiza acestei categorii de reprezentări – sunt cele realizate pe pereţii peşterilor, de unde şi calificativul de “parietală”. De la două-trei reprezentări la câteva sute sau mii, reprezentările parietale constituie majoritatea reprezentărilor. Evident, avem de-a face cu un corpus de imagini cu o valoare specială pentru colectivităţile paleolitice. Arta rupestră, deci obiectele găsite în peşteri, constituie o categorie mai degrabă redusă numeric, dar cu o semnificaţie, probabil specială. Această categorie este compusă în principal din blocuri de mari dimensiuni pe care au fost realizate reprezentări în relief adânc sau ronde-bosse şi care, după cum sugerează situaţia arheologică în care au fost găsite, erau aşezate asemeni unei frize în zona locuită a peşterii. Spre deosebire de categoria anterioară, ascunsă din punct de vedere topografic (cea mai mare parte a ansamblurilor pictate se află în zona interioară a peşterilor, uneori la sute de metri de intrare), reprezentările rupestre sunt mai legate de viaţa cotidiană a colectivităţilor. De notat este faptul că acestea amintesc de reprezentările parietale care utilizează denivelările pereţilor peşterii pentru a da impresia de tridimensionalitate (uneori, autorul picturilor a creat imaginea animalului astfel încât corpul să fie plasat pe un segment convex al peretelui – ca şi cum trupul animalului ar fi fost material – sau ca ochiul să fie reprezentat de o denivelare nodulară). Arta mobiliară este compusă din piesele de podoabă (discuri din os sau corn perforate şi gravate, imitaţii de dinţi de animal –în special

de cerb), plachete ornamentate, “propulsoare” – numite şi “bastoane de comandament”, statuete din fildeş, corn, os sau, mai rar din roci, chihlimbar sau lut uscat amestecat cu cenuşă. Ele au o distribuţie geografică imensă, din Spania până în Siberia şi sunt în general realizate prin gravură şi decupaj, uneori fiind şi pictate cu ocru. Categoria pare să se împartă în două grupe distincte: obiectele de podoabă corporală (plachete perforate, pandantive şi elemente de colier), respectiv obiectele care sunt plasate la vedere dar a căror utilizare este mai puţin evidentă. Desigur, se pot imagina modalităţi de prindere a unora dintre statuete, de exemplu, pentru a putea fi purtate asemeni pandantivelor, dar cu siguranţă aceasta nu este cazul pentru toate statuetele şi cu atât mai puţin pentru “propulsoare”. Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisă geografic. Cea mai mare parte a acestora apare în zona La Marche din Franţa şi sunt pachete din şist gravate cu reprezentări mult mai realiste. Cu privire la ele s-a şi formulat ipoteza că ar constitui un fel de “caiete de schiţe” care ar fi circulat în epocă. Într-adevăr, un astfel de mecanism este posibil (obiectele circulă în preistorie pe distanţe surprinzător de mari) şi ar explica uniformitatea de stil şi de program iconografic. Dar, distribuţia foarte limitată în spaţiu contrazice această ipoteză. Ultima categorie este reprezentată de descoperiri cu caracter foarte limitat ca număr. Este cazul mulajelor de bizoni din Tuc d’Audubert (din lut) sau al statuetelor de lut uscat (nu este o ardere propriu-zisă a lutului) şi de chihlimbar de la Vogelherd (Germania). Tot aici pot fi incluse şi “pietrele aziliene”, chiar dacă la nivelul datării ele se plasează dincolo de limitele cronologice ale paleoliticului. Identificate în Elveţia şi Franţa, foarte rar în alte părţi ale Europei, ele sunt pietre de râu plate care au fost ornamentate cu simboluri abstracte sau figuri antropomorfe schematizate. Ele au fost prima dată identificate în peştera Mas d’Azil; aici toate exemplarele erau sparte intenţionat. Evident, aceste categorii nu sunt stricte; există situaţii în care un tip de suport este folosit şi pentru alte tehnici artistice. Tehnica Câteva sunt tehnicile de realizare a acestor reprezentări. Gravura era realizată cu ajutorul burin-ului (o unealtă tipică paleoliticului superior, realizată pentru a avea capătul unei muchii cu un vârf obtuz), atât pe pereţii peşterilor, cât şi pe suport moale (os, corn, fildeş). Foarte probabil, aceste unelte de dimensiuni mici erau înmănuşate în mânere de os sau de lemn. Pictura era realizată cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de magneziu. “Pictorul” frământa în gură acest ocru, apoi îl amesteca întrun recipient realizat din stalagmite retezate cu grăsimi sau cu apă. Pictura propriu-zisă era realizată cu ajutorul unui pămătuf din plante şi care îndeplinea rolul de pensulă sau, mult mai frecvent, utiliza un tub

de trestie cu ajutorul căruia sufla ocrul aflat în gură; după unele cercetări, unele reprezentări (cele realizate într-o tehnică asemănătoare cu pointillée) au fost realizate prin suflarea direct din gură a pigmentului. Operaţiunea trebuie să fi fost destul de laborioasă, căci sunt multe reprezentări care combină două-trei culori, iar ocrul are calităţi astringente. Originea utilizării ocrului trebuie căutată în tehnica tatuajului (mai precis, a vopsirii corpului); deşi nu există dovezi clare, ipoteza este verosimilă, căci ocrul este un mijloc de a preveni înţepăturile de insecte (închide porii şi constituie un strat protector pentru piele). Ca şi în cazul gravurilor parietale, situaţia concretă în care au fost găsite aceste picturi ridică o serie de probleme. Întâi, absenţa urmelor de torţe (sunt doar câteva identificate, prea puţine) sau de lămpi (realizate tot din stalagmite), deşi este de presupus că era nevoie de lumină. În al doilea rând, unele reprezentări se află la câţiva metri de solul peşterii – modul de realizare al acestor figuri rămâne în discuţie. O bună parte a reprezentărilor combină cele două tehnici; probabil gravura avea rolul de “crochiu” care să realizeze conturul figurii ce urma să fie pictată. Mulajele sunt doar câteva, poate şi datorită şanselor mai mici de a fi conservate. Exemplul clasic îl constituie bizonii de la Tuc d’Audubert. O posibilă variantă o reprezintă piesele realizate din lut uscat din nordul Germaniei. Piesele realizate în ronde-bosse sunt, în principal, piesele incluse în categoria artei rupestre. Raportate la arta parietală saul la cea mobiliară, acestea sunt realizate într-o tehnică mai degrabă rudimentară; dar acest rezultat poate fi rezultatul utilajului folosit, care trebuia să fie mai rezistent şi nu mai precis. Câteva piese au devenit elemente esenţiale în interpretările date artei paleolitice – la Laussel (unde au fost găsite majoritatea acestor piese), două dintre aceste obiecte înfăţişează un personaj feminin ţinând în mână un corn (interpretat ca fiind un corn al abundenţei), respectiv un bărbat care, foarte probabil, trage cu arcul. În categoria plasticii am inclus aşa-numitele “venus aurignaciene”. Este vorba de statuetele de dimensiuni relativ mici, steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un romb, partea mediană – cu atributele sexuale şi sânii – fiind exagerată, în timp ce extremităţile – capul şi picioarele – sunt schematizate. Repartiţia lor geografică este mai largă decât cea a picturilor parietale şi par să existe mult mai multe stiluri de reprezentare. De la figuri cu o steatopigie accentuată la figuri suple, de la reprezentări în care capul este doar indicat sau faţa este acoperită de coafura sugerată la reprezentări extrem de realiste ale chipului, aceste statuete au fost şi rămân un argument frecvent utilizat în analiza globală a artei paleolitice.

Categoria numită “tracées” este circumscrisă foarte precis geografic (Franţa) şi cronologic (începutul artei paleolitice, în aurignacian). Artistul preistoric a utilizat mondmilch-ul (calcarul dizolvat din rocă şi care se depune pe pereţii peşterilor sub forma unei paste albicioase şi umede) pentru a trasa cu degetul figuri abstracte (“maccaronis”) sau reprezentări zoomorfe (într-un stil foarte primitiv, atestând începuturile artei). Ea dispare pe măsură ce utilizarea burinului şi a picturii devine norma tehnică de realizare a reprezentărilor artistice. Reprezentările Reprezentările sunt, în ciuda numărului foarte mare, destul de uniforme. Principalele categorii sunt următoarele: (a) reprezentări zoomorfe: acestea cuprind peste 80 % din totalul reprezentărilor şi se pot identifica câteva regrupări semnificative; există o primă categorie de reprezentări care domină numeric – cal, bizon, mamut, ren şi cervidee, apoi o categorie de reprezentări semnificativ mai rare – o serie de animale periculoase (rinocer, urs, feline), peşti, păsări şi insecte; dar, toate reprezentările par să fie asociate în mod voit (perechea cal – bovideu, asocierea acestei perechi cu mamutul şi cu cervideele etc.); reprezentările zoomorfe sunt, făcând abstracţie de evoluţia stilistică, în general mai realiste, dar nu se poate spune că reprezintă o copie fidelă a speciilor naturale – în unele cazuri, atribute semnificative ale speciei sunt exagerate (în special masivitatea corpului, accentuarea trenului anterior etc.); (b)reprezentări antropomorfe: considerate iniţial ca fiind reduse numeric (sub o sută), reprezentările umane sunt, la o analiză mai atentă, mai răspândite decât s-a presupus; subcategoriile pe care le luăm în considerare sunt următoarele: reprezentări naturaliste (corpul uman este redat cu trăsăturile sale fundamentale, fără distorsiuni notabile), reprezentări schematice (doar trăsăturile esenţiale ale corpului uman sunt redate – trunchiul şi membrele, capul şi sexul), reprezentări simbolice (reprezentări ale organelor genitale, mergând de la cele mai realiste la cele mai schematice); o categorie aparte (majoritatea reprezentărilor provin de la Gargas) o reprezintă “mâinile”, un grup de reprezentări de mâini umane, unele cu falange lipsă, realizate prin pulverizare (peste mâna plasată pe perete, rezultând un “negativ” al acesteia) sau prin plasarea mâinii vopsite pe perete (există un singur exemplu de reprezentare de mână pictată uzual);

(c) reprezentări abstracte: în această categorie intră o serie de desene abstracte, de formă geometrică sau nu – linii, şiruri de puncte (pictate sau adâncite în peretele peşterii sau pe plachete de os) sau de crestături, forme complexe (denumite “tectiforme” şi “piepteni”), unele semne care pot fi şi figuri umane extrem de stilizate, linii şi săgeţi sau reprezentări lentiloide (interpretate şi ca simboluri sexuale); această categorie este foarte răspândită şi apare încă de la începuturi (s-a formulat ipoteza că primele forme de artă – şiruri de puncte şi de linii – sunt legate de reprezentarea ritmurilor naturale (ciclul lunar şi/sau cel menstrual); (d)reprezentări compozite: deşi redusă numeric, este o categorie spectaculoasă în care sunt incluse reprezentări composite, de animale cu elemente umane sau de fiinţe umane cu trăsături zoomorfe (categoria “vrăjitorilor”); cele mai spectaculoase exemple sunt de la Trois-Frères, Gabillou, Lascaux şi Marsoulas; de regulă sunt figuri care combină trăsături de bovidee (în special capul şi trunchiul) cu cele umane (poziţia bipedă şi membrele superioare şi inferioare); uneori sunt asociate şi obiecte (comparate cu instrumente muzicale); tot aici ar putea fi incluse şi reprezentările de animale (în special bizonii) al căror chip este “umanizat” (faţa este modificată pentru a semăna, din profil, cu un chip uman); (e) reprezentări fantastice: categoria include un număr foarte limitat de reprezentări; este vorba de figuri care redau posibile animale fantastice (“licorna” de la Lascaux, aşanumitele “fantome”) sau animale care sunt prea vag reprezentate pentru a fi identificate speciile naturale; (f) reprezentări prefigurative: în această categorie intră reprezentările de tipul “maccaroni” realizate în mondmilchul de pe pereţii peşterilor. 3. Interpretarea artei paleolitice Este greu de dat un răspuns definitiv la întrebarea despre sensul acestei arte. Desigur că această artă transmite ceva din bagajul spiritual şi conceptual al comunităţilor paleolitice care au produs aceste reprezentări. Ceea ce este de reţinut este că ceea ce diferă este absenţa bagajului de forme abstracte de care beneficiază societatea modernă; absenţa limbajului artificial (scrierea este un limbaj artificial, valoarea semnelor fiind dată prin convenţie culturală) nu înseamnă absenţa comunicării, ci doar că aceasta foloseşte reprezentări naturaliste pentru a transmite concepte care pot fi abstracte.

Problema este complicată şi de alte elemente. Există dovezi care documentează situaţia paradoxală în care realizarea acestor picturi a însemnat un efort considerabil, pentru ca apoi toate ansamblurile picturale să nu fie “utilizate” – zonele cu picturi rupestre nu au fost vizitate decât extrem de rar. În plus, uniformitatea stilurilor pe arii foarte întinse implică mecanisme de comunicare şi o problematică spirituală comună pentru foarte multe comunităţi. O soluţie vine din partea antropologiei culturale. Există nenumărate comunităţi (cele mai cunoscute sunt cele australiene şi polineziene) în care miturile sunt destinate doar celor care fac parte din grup şi sunt iniţiaţi; străinilor şi celor neiniţiaţi (cei care nu au trecut prin ritualurile de trecere la statutul de adulţi) li se oferă variante false ale miturilor, căci a cunoaşte tradiţiile sacre ale unui grup înseamnă să deţii o putere asupra acestuia. “Ascunderea” picturilor în adâncurile peşterilor este în acord cu acest comportament atestat etnografic. Sunt şi câteva elemente figurative care trimit la valoarea de discurs mitic a acestei arte – vrăjitorii (interpretaţi ca şamani ai grupului), repertoriul de animale bune de mâncat (dar nu numai acestea sunt reprezentate şi nu există o relaţie directă între speciile consumate şi cele pictate), scene care trimit la ritualuri şamanice (personaje umane sau compozite care par să danseze). O soluţie parţială este aceea că arta paleolitică reprezintă “bagajul” mitic al acestor colectivităţi, o formă de înregistrare a relaţiei dintre elementele naturale care organizează nu numai lumea naturală, ci reprezintă modelul de organizare a sferei umane; relaţii – grafice, de astă dată – dintre specii pot fi similare cu relaţiile dintre grupele umane (clanuri sau familii). Relaţia dintre semnificat, referent şi semnificat – deci, dintre imagine, specia naturală şi ideea pentru care stau cele două – pare să funcţioneze în structurile intelectuale obişnuite ale gândirii umane. Această artă este o artă a vânătorii în măsura în care utilizează elemente naturale. Sensul dat acestor specii reprezentate, însă, poate fi foarte abstract. Arta neolitică Tranziţia la economia productivă a avut un impact dramatic asupra artei preistorice. Unele dintre aceste schimbări sunt evidente: - schimbarea formelor artistice; arta paleolitică dispare, practic, din zonele pe care le-a dominat, fiind înlocuită de o artă mobliară sau de ceea ce astăzi s-ar numi “artă aplicată”; desigur, există şi excepţii – cum ar fi zona nordului Africii (Tassili, etc.); - modificarea materialelor (suport, unelte etc.); suportul predilect devine ceramica, lutul ars; el este un material care presupune un set mai elaborat de cunoştinţe şi care impune o serie de limite asupra artistului;

modificarea inventarului de simboluri; este evidentă evoluţia spre simboluri abstracte şi spre geometrizare; figurile devin mai schematice, în parte şi datorită tehnicilor şi al suportului (este cazul reprezentărilor de pe ceramica pictată); la fel de adevărat, un set de elemente continuă să fie prezente – la urma urmelor, sfera simbolurilor utilizabile este mai mult sau mai putin asemănătoare; - modificarea raportului dintre opera de artă şi grup; arta devine, măcar în parte, o activitate a unor experţi tehnici mai mult decât a unor experţi ai sacrului (de pildă). Există şi continuităţi ce ar putea părea, la prima vedere, surpirnzătoare. -

Aceste schimbări sunt însoţite de o serie de schimbări mai discrete, care ţin de “utilizarea” artei într-un anumit context social. Elementele legate de perioada de tranziţie par să indice o serie de schimbări care atestă o nouă utilizare a artei. Atât arta din Levantul spaniol, cât şi o serie de reprezentări rupestre din Italia sunt foarte departe de caracterul static al artei palelolitice. O analiză a acestei arte indică un alt set de reprezentări: activităţi economice (vânătoare, culesul mierii), conflicte, ceremonii. Spre deosebire de arta perioadei anterioare, figura umană este centrală, iar animalele sunt în poziţie secundară. Această trăsătură devine clară în perioada care ne preocupă acum. Trecând peste arta aplicată ceramicii, discuţiile referitoare la această artă par să se concentreze pe statuetele feminine. Ele au căpătat o pondere specială atunci când s-a luat în considerare viziunea cu privire la societăţile neolitice.

10 Bibliografie Notă – lucrările subliniate sunt obligatorii *** - A la recherche de la mentalite prehistorique (BFI) Bârzu, L. - Paradisul pierdut (BFI) Bârzu, L. - Preistorie generală (BFI) Boas, Fr. - Primitive Art (BFI) Bourdier, Fr. - Prehistoire de France (BFI) Briard, J. - L’Age du bronze en Europe barbare; des megalithes aux Celtes (BFI) Clark, Gr. - Mesolithic Prelude (BFI) Clarke, Gr. - World Prehistory. A New Outline (BN) Courtin, J. - Le neolithique de la Provence (BFI) Frobenius, L. - Paideuma (BFI) Gimbutas, M. - Civilizaţie şi cultură (BFI) Godelier, M. - Horizon. Trajets marxistes en anthropologie (BFI) Guilaine, J. - La Balma de Montbole et le neolithique de l’Occident mediterraneen (BFI) Herseni, Tr. - Sociologie generală (BFI) Kozlowski, J.K. & Machnik, J. (ed.) - Problemes de la neolithisation dans certaines regions de l’Europe (BFI) Kozlowsky, St. K. (ed.) - The Mesolithic in Europe (BFI) Leakey, R. & Lewin, R. - Les origines de l’homme (BFI) Leroi- Gourhan, A. - Gestul şi cuvântul, vol. 2 (BFI) Leroi-Gourhan, A. - La prehistoire de l’art occidental (BFI) Leroi-Gourhan, A. - Les chasseurs de la prehistoire (BN/BFI) Leroi-Gourhan, A. - Les religions de la prehistoire (BN/BFI) Levi-Strauss, Cl. - Antropologia structurală (BFI) Levi-Strauss, Cl. - Gândirea sălbatică (BFI) Levi-Strauss, Cl. - Mitologice I (?) Levi-Strauss, Cl. - Tropice triste (?) Mandics, Gy. - Civilizaţia Africii vechi, capitolele introductive (?) Mauss, M. - Eseu despre dar (BFI/?) Mellars, P. & Stringer, Chr. (eds.) - The Human Revolution (BFI) Murray, H.A. - Myth and Mythmaking (BN) Oakley, K.P. - Man the Tool-Maker (BFI) Sahlins, M. - Age de pierre, age d’abondance (BFI) Service, E.R. -The Hunters (BFI)

Sonneville-Bordes, D. de - La prehistoire moderne (BFI) Tringham, R. - Hunters, Fishers and Farmers of Eastern Europe, 60003000 B.C. (BFI)

11 Anexe Lista siturilor menţionate Lista ilustraţiilor Lista de termeni şi concepte