Curs 12 Drept Comercial

Curs 12 DREPT COMERCIAL

25 03 2002

Locul executării obligaţiilor comerciale - se determină potrivit art. 59 Cod comercial conform căruia orice obligaţie comercială, indiferent de obiectul acesteia, trebuie executată în locul arătat în contract. În cazul în care contractul nu prevede nimic în acest sens conform alineatului 2 al aceluiaşi articol ”obligaţiile comerciale trebuie executate la locul în care debitorul îşi avea sediul comercial sau cel puţin domiciliul sau reşedinţa la data încheierii contractului „. Această regulă derogă de la prevederile art. 1104 Cod civil care stabilea ca loc al executării obligaţiilor civile numai domiciliul debitorului excluzând sediul sau reşedinţa. Regimul juridic al dobânzilor. Reglementat în principal în art. 43 Cod comercial care arată că „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”. Prin această prevedere, Codul comercial derogă substanţial de la Codul civil prin faptul că în materie comercială debitorul se află de drept în întârziere de la data scadenţei obligaţiei. Acest art. se referă la curgerea de drept a dobânzilor legale, regula fiind aplicabilă chiar dacă în contract nu sunt cuprinse clauze referitoare la dobânda legală. Din prevederile art. 43 rezultă că pentru ca dobânzile să curgă de drept de la data scadenţei este necesară îndeplinirea a 3 condiţii cumulative şi anume: - obligaţia să constea în plata sumei de bani; - obligaţia să fie lichidă adică să fie determinat exact cuantumul datoriei; - obligaţia să fie exigibilă adică să fi ajuns la scadenţă. Această regulă de curgere de drept a dobânzilor îşi găseşte aplicare numai în cazul în care obligaţia este comercială pentru debitor. În situaţia în care datoria este comercială numai pentru creditor, dobânzile vor începe să curgă conform regulilor dreptului civil, adică de la data punerii în întârziere prin notificare sau prin cererea de chemare în judecată. În materie comercială, spre deosebire de Legea civilă este permis anatocismul debitorului datorând dobândă la dobândă. Aceasta înseamnă că dobânzile datorate şi neachitate se pot adăuga la capital, în continuare dobânzile calculânduse la întreaga sumă. În materie civilă, acest lucru este interzis atât prin Lege împotriva cametei cât şi prin Decretul 311 din 1954. În prezent regimul juridic al dobânzilor atât în materie civilă cât şi în materie comercială este reglementat de OG nr. 9/2000 care abrogă parţial Decretul 311/1954 şi care stabileşte şi cuantumul dobânzilor legale, astfel în materie comercială nivelul dobânzilor legale se calculează funcţie de taxa oficială a scontului BNR. Interdicţia acordării termenului de garanţie- prevăzută în art. 44 Cod comercial „în obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din Codul civil”. Astfel potrivit dispoziţiei, Codului civil, în cazul unui contract sinalagmatic (bilateral) neexecutarea obligaţiilor de către debitor dă dreptul creditorului de a cere fie executarea silită a obligaţiilor fie rezilierea contractului cu daune interese. Valorificarea drepturilor creditorilor se face prin intermediul justiţiei astfel încât în situaţia în care judecătorul este investit să soluţioneze o cerere privind rezilierea unui contract, acesta are dreptul în cazuri bine justificate să acorde debitorului un termen în care acesta să îşi execute obligaţia. Acest interval de timp acordat în beneficiul debitorului se numeşte termen de garanţie. În materie comercială, acordarea termenului de garanţie este interzisă. Această regulă a interdicţiei acordării termenului de garanţie se aplică numai în cazul în care sunt întrunite cumulativ o serie de condiţii şi anume: - obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract sinalagmatic; - în contract să fie prevăzut un termen de executare (în caz contrar instanţa poate stabili acest termen care însă nu are semnificaţia juridică a termenului de garanţie); - obligaţia debitorului să aibă caracter comercial. Solidaritatea codebitorului – regulă prevăzută în art. 42 Cod comercial, care arată că în ceea ce priveşte obligaţia comercială, codebitorii vor fi obligaţi în mod solidar. În fapt art. 42 instituie o prezumţie de solidaritate pasivă care înseamnă că fiecare debitor va fi ţinut pentru întreaga datorie neputând pretinde creditorului să primească o plată parţială. Spre deosebire de regulile comerciale, în materie civilă, în cazul pluralităţii de debitor regula generală este ceea a divizibilităţii obligaţiei, fiecare codebitor fiind ţinut pentru partea sa. Pentru a opera această prezumţie, legea cere ca obligaţia codebitorului să aibă caracter comercial. Această prezumţie are un caracter relativ, ea putând fi înlăturată prin inserarea în contract a principiului divizibilităţii. Această prezumţie de solidaritate se extinde şi asupra garantului personal al debitorului, adică asupra fidejusorului. În materie civilă, obligaţiile fidejusorului este accesorie şi subsidiară în sensul că acesta va fi ţinut să execute obligaţia numai în cazul în care debitorul nu şi-a executat propria obligaţie. 1

Curs 12 DREPT COMERCIAL 25 03 2002 În materie comercială, fidejusiorul va răspunde solidar cu debitorul astfel încât el va deveni un obligat principal întocmai ca şi debitorul. Prezumţia de solidaritate, priveşte atât pe fidejusiorul comerciant cât şi pe fidejusiorul necomerciant cu singura condiţie ca acesta să garanteze o obligaţie comercială. Art. 42 prevede, însă, că în cazul faptelor de comerţ unilaterale, prezumţia de solidaritate nu se aplică pentru necomercianţi, astfel încât în cazul în care codebitorii sunt necomercianţi şi obligaţiile acestora au ca temei acte juridice care pentru aceştia sunt fapte juridice civile în ceea ce îi priveşte răspunderea va fi divizibilă conform regulilor dreptului civil. TEMĂ: OBLIGAŢIILE CIVILE ŞI OBLIGAŢIILE COMERCIALE.

2