Critica Ratiunii Practice-tema

CRITICA RATIUNII PRACTICE - Immanuel Kant Legea fundamentala a ratiunii pure practice Aceasta face referire la faptul ca principiul etic ce sta la baza vointei unei persoane poate fi oricand considerat ca fiind un principiu conform caruia se construieste o anumita lege universala. Kant porneste de la exemplul geometriei, ca fiind stiinta pura ce impune anumite legi practice care conduc la o judecata practica. In geometrie, ratiunea umana se conformeaza unor legi date, iar omul trebuie sa actioneze pur si simplu in modul descris de acestea; prin urmare, apare aici o problematica a vointei. Adica, vointa noastra este obiectiv determinata de legea respectiva. Astfel ratiunea pura, practica implicit, se conformeaza unei legi. Vointa este considerata ca fiind independenta de anumite conditii aparute in urma experientei persoanei in cauza. Prin urmare ea este pura. Totusi, este determinata de legea (aici geometrica) in fata careia este supusa, iar aceasta formeaza conditia primordiala a tuturor maximelor vointelor umane. Sa nu ne gandim insa ca exista o formula, conform careia trebuie sa se actioneze intotdeauna intr-un anumit mod pentru a obtine efectul scontat, deoarece atunci am reveni la existenta unei conditii empirice. In esenta, ratiunea respecta o regula ce modeleaza vointa umana, la nivelul principiul etic ce o conduce. Astfel, omul gandeste prin prisma acestui principiu si se supune legii obiective construite pe baza acestuia. Pentru a putea considera o lege ca fiind fundamentul unei ratiuni pure practice, trebuie s aanalizam daca nu cumva ea a fost obtinuta in urma unor experiente anterioare. In cazul lipsei unor conditii empirice, inseamna ca ne bazam pe o ratiune pura care este baza a unei legi. Ratiunea pura, implicit practica, conduce la formularea unei legi universale etice, morale. Putem analiza aici o confruntare intre ratiune si vointa, ce ia nastere deseori la nivelul judecatii fiintei umane, atunci cand aceasta analizeaza cat de rationale sunt faptele ei. In acest caz ratiunea compara intotdeauna principiul etic de baza (maxima) al vointei cu vointa pura, ea insasi. Intrucat omul este o fiinta afectata de nevoi, exista de cele mai multe ori o maxima a vointei sale care contrazice legea morala. De aceea Kant considera aceasta lege ca fiind un imperativ, ce porunceste neconditionat. In cazul de fata, omul poate urma doua cai. Prima cale, il constrange la

a se opune maximei vointei sale, deoarece ratiunea impinge la obligatie si indeplinirea unei datorii. Aici am putea spune ca liberul arbitru este afectat, dar el este totusi coordonat sub semnul “libertatii”. Cea de-a doua cale pe care o poate urma, este de a incalca legea morala. Aici insa, intervine o rezistenta din partea ratiunii practice, plasand intelectul mai presus de nevoie, dorinta. In inteligenta atotsuficienta, apare conceptul de sfintenie ce nu permite realizarea unei maxime care sa contravina legii morale. De aceea, acest tip de inteligenta este clasat deasupra obligatiei si datoriei. Insa, acestmodel de vointa sfanta nu poate fi luat decat ca ideal la nivelul actiunilor unei fiinte umane; iar necesitatea apropierii cat mai mult de acest ideal, este o idee pe care legea morala pura (bazata pe o vointa sfanta) o pune intotdeauna omului in fata, inainte ca acesta sa ia o anumita decizie. Totusi, relitatea inseamna imprevizibil, iar imprevizibilul inseamna incertitudine. Prin urmare, impunerea vointei sfinte in fata ratiunii umane nu devine certitudine, iar cei ce contrazic aceasta sunt ei insisi in primejdie, deoarece nu traiesc in conformitate cu realitatea celorlalti.