Constructii

1.coordonare.modulare si toleranta in contructii Ale Hent: 2. calculul gradului de ocupare al terenului Ale Hent: 3 forma haleleor indutriale in plan si elevatie Ale Hent: 4. metalul. material utilizat in constructii industriale Ale Hent: 5. betonul. mat......................................... Ale Hent: 6. iluminatul constructiilor industriale Ale Hent: 7. pardoseli industriale

1.3 Coordonarea modulară şi toleranţele Coordonarea dimensională în construcţii reprezintă metoda de stabilire a dimensiunilor şi poziţiilor reciproce ale elementelor şi subansamblurilor, astfel încât acestea să se integreze în construcţie ca un tot unitar şi să permită înlocuirea lor cu altele. Coordonarea modulară este cazul particular al coordonării dimensionale, prin utilizarea unui modul de bază. Modulul de bază se notează cu M şi are o anumită valoare aleasă convenţional. Valoarea modulului de bază trebuie să facă parte din sistemul metric şi să fie universală, adică să se poată folosi la stabilirea dimensiunilor atât pentru construcţii. Modulul de bază adoptat în majoritatea ţărilor, printre care şi România, este de 100 mm, de aceea sistemul se numeşte sistem modular decimetric (are 10 cm). Pornind de la modulul de bază M putem folosi moduli măriţi sau multimoduli care sunt de forma nxM, şi moduli fracţionaţi sau submoduli de tipul M/n , unde n este un număr întreg. Cei mai utilizaţi multimoduli sunt 3M, 6M, 12M, 15M, 30M, 60M, iar cei mai utilizaţi submoduli sunt M/2, M/5, M/10, M/50, M/100. Scopurile coordonării modulare sunt: - utilizarea unor elemente produse în serie mare, care astfel vor avea un preţ mai mic - simplificarea execuţiei, prin asamblarea de elemente modulate - simplificarea proiectării - stabilirea de relaţii dimensionale între construcţii şi mobilierul şi instalaţiile interioare 1

Fig.1.3 Sistem de referinţă modular La halele industriale şi agricole pentru coordonarea modulară în plan se utilizează în mod curent reţeaua modulară 30M, mărimea deschiderilor L şi a traveilor T, fiind multiplu de 30M. Golurile de uşi şi ferestre se modulează după M, pe lungime, şi după 3M pe înălţime. Aceasta înseamnă că lungimile vor fi din 10 în 10 cm, iar înălţimile din 30 în 30 cm. În sistemul modular se definesc următoarele caracteristici dimensionale ale elementelor de construcţii: Dimensiunea modulară este dimensiunea multiplu întreg a unui modul. Dimensiunea nominală este o dimensiune modulară, care se referă la caracteristica principală dimensională a elementelor şi care poate să le identifice în seria de mărimi. Ea reprezintă dimensiunea teoretică din proiect a unui element de construcţie Dimensiunea modulată (sau de fabricaţie) este dimensiunea unui material sau element de construcţie aleasă astfel încât, prin alăturarea acestora, ţinând seama de rosturi, să rezulte o dimensiune modulară; se obţine din dimensiunea nominală la care se adaugă sau se scade rostul necesar punerii în operă. Dimensiunea reală sau efectivă se determină prin măsurători şi diferă de dimensiunea de fabricaţie. Abaterile trebuie să se încadreze în anumite limite maxime şi minime.

2

Fig.1.4. Dimensiuni modulare şi modulate

Toleranţe în construcţii Prin toleranţă se înţelege o imperfecţiune a formei, dimensiunilor şi aspectului unui obiect admisă la fabricaţie sau execuţie. Toleranţele se referă atât la forme şi dimensiuni cât şi la aspectul suprafeţelor văzute. La stabilirea toleranţelor se ia în considerare şi posibilitatea cumulării abaterilor. 1.4 Dimensiuni, spaţii şi proporţii în construcţiile civile, industriale şi

agricole La construcţiile industriale dimensiunile construcţiilor se stabilesc funcţie de dimensiunile utilajelor şi distanţele de securitate necesare, a mijloacelor de transport care circulă în interiorul construcţiei, a înălţimii necesare pentru executarea diverselor operaţii în cursul desfăşurării proceselor de producţie.

3

Fig.1.11 – Construcţie industrială multietajată prevăzută cu poduri rulante

2.4 Calculul gradului de ocupare a terenului la amplasarea lucrărilor de construcţii La întocmirea planului general al obiectivelor de investiţii, care au caracter social, cultural sau de producţie, depozitare şi transport, trebuie avut în vedere gradul de ocupare a terenului pe care se execută construcţiile respective. Pentru a calcula acest grad de ocupare a terenului trebuie luate în considerare următoarele suprafeţe: - suprafaţa incintei, Si ; - suprafaţa construită, Sc , compusă din suprafaţa clădirilor, suprfaţa construcţiilor inginereşti şi speciale, suprafaţa utilajelor, dotărilor şi construcţiilor tehnologice, de depozitare, instalaţii şi transporturi, etc., amplasate de regulă în aer liber. - suprafaţa aferentă reţelelor de alimentare cu apă, gaz, electricitate, canalizare, etc Sr ; - suprafaţa aferentă căilor de transport St ; - suprafaţa de protecţie şi siguranţă, Sp ; - suprafaţa ocupată, So, - reprezintă suma celor de mai sus: So= Sc + Sr + St Suprafaţa incintei, Si reprezintă suprafaţa delimitată a teritoriului, terenului sau platformei, necesară amplasării obiectivului de construcţii. Pentru construcţiile care se execută în afara incintei se calculează separat gradele de ocupare a terenului, luându-se în

4

considerare suprafeţele împrejmuite, sau în lipsa acestora, suprafeţele determinate de condiţiile tehnice, ale fiecărei categorii de lucrări. Această suprafaţă se calculează considerând în proiecţie orizontală aria totală a terenului delimitat pentru amplasarea obiectivului de construcţii. Suprafaţa construită, Sc, reprezintă suma suprafeţelor ocupate definitiv cu clădiri, construcţii inginereşti şi speciale, cu unul sau mai multe niveluri. Calculul se efectuează considerând perimetrul exterior, construit la sol, al acestor construcţii, în proiecţie orizontală. Suprafaţa clădirilor reprezintă suma suprafeţelor construite ale clădirilor cu funcţiuni de bază sau auxiliare. Această categorie poate cuprinde: hale de producţie şi depozitare, întreţinere, clădiri pentru laboratoare, birouri, vestiare, garaje, hangare,etc. Suprafaţa construcţiilor inginereşti şi speciale reprezintă suma suprafeţelor construite cu rezervoare supraterane sau subterane, castele de apă, coşuri de fum, turnuri de răcire, consolidări de taluzuri, ziduri de sprijin, etc. Suprafaţa reţelelor Sr , reprezintă suma suprafeţelor ocupate de reţelele exterioare având funcţiuni tehnologice. Pot fi amplasate subteran, suprateran sau aerian. De exemplu: conducte de apă industrială sau potabilă, conducte de canalizare pentru ape uzate menajere, pluviale sau industriale, structuri de construcţii care susţin cabluri electrice. Suprafaţa căilor de transport, St reprezintă suma suprafeţelor de drumuri, căi ferate, trotuare, parcări, inclusiv lucrările inginereşti aferente acestora, respectiv, poduri, podeţe, taluzuri, ramblee, diguri, peroane, tunele etc. Suprafaţa de protecţie şi siguranţă Sp reprezintă suma suprafeţelor determinate de distanţele obligatorii între construcţii, reţele şi instalaţii. Gradul de ocupare a terenului a terenului G, se calculează cu relaţia: Sc + S r + S t x100 (%) Si În procesul de proiectare şi execuţie a construcţiilor, concepţia lucrărilor şi, uneori, explicarea lor se realizează cu ajutorul schiţelor. Când sunt întocmite din imaginaţie şi reprezintă un obiect inexistent sau un detaliu pentru execuţie, acestea se numesc schiţe de proiect, iar când sunt întocmite după un obiect existent se numesc relevee. După schiţele de proiect se realizează planurile de arhitectură şi detaliile pentru execuţie. După definitivarea schiţelor se trece la elaborarea desenului la scară. G=

4.2.1 Metale utilizate ca materiale de construcţii Din punct de vedere chimic metalele sunt solide policristaline la temperatura normală, cu excepţia mercurului care este lichid. Proprietăţile specifice ale metalelor sunt următoarele: - conductibilitate foarte mare pentru căldură şi electricitate - opacitate aproape totală 5

luciu caracteristic maleabilitate şi ductilitate În scoarţa terestră metalele se găsesc în minereuri, din care, prin diferite procedee metalurgice, se obţine metalele tehnice, care conţin diverse impurităţi, în procente stabilite prin standarde. Proprietăţile metalelor depind atât de compoziţia chimică cât şi de structura lor. Sub acţiunea unor agenţi din atmosferă, în procesul de coroziune, metalele au tendinţa de a se oxida, revenind la starea în care se găseau iniţial în natură. Turnarea, deformarea plastică la cald sau la rece şi sudarea sunt prelucrări care au efecte importante asupra structurii. Prelucrările prin deformare plastică la cald sunt următoarele: - laminarea - forjarea - presarea - extrudarea Aceste prelucrări constau în deformări succesive sub efort, executate la temperaturi superioare celei de recristalizare. Prelucrările prin deformare plastică la rece sunt: - laminarea - presarea - ambutisarea - trefilarea Acestea constau în deformări succesive sub efort, executate la temperaturi inferioare recristalizării, de obicei la temperatură normală. -

Tratamentele termice Tratamentele termice se caracterizează prin viteza de încălzire, temperatura maximă, perioada de timp cât aceasta este menţinută şi viteza de răcire. Principalele tratamente termice sunt următoarele: - recoacerea - călirea - revenirea Recoacerea, este un tratament termic, care constă în încălzirea la diferite temperaturi, funcţie de scopul urmărit, după care se face o răcire lentă. Se aplică pieselor metalice, în special celor din oţel, cu scopurile următoare: - omogenizare chimică (recoacere de omogenizare) - înlăturării efectului ecruisării (recoacere de recristalizare) - înlăturării tensiunilor interne (recoacere de detensionare) - obţinerea unor structuri cu cristalite fine (recoacere de normalizare) Călirea se caracterizează prin răcirea bruscă a piesei încălzite şi conduce la structuri cu tensiuni interne mari, ca urmare a menţinerii la temperatura normală. Revenirea este un tratament care se aplică pieselor călite pentru atenuarea efectelor călirii, cu tendinţa de a reface echilibrul fizico-chimic şi structural.

6

Convenţional, metalele se clasifică în: - feroase (Fe, Co, Ni) - neferoase În construcţii se folosesc în mod deosebit metalele feroase, sub formă de oţel şi fontă. Dintre metalele neferoase cele mai utilizate sunt aluminiul, cuprul şi zincul. Fonta Fonta este un aliaj fier-carbon, cu un conţinut de carbon de peste 1,7% , de obicei cuprins între 2...4%. Conţinutul în carbon intensifică grafitizarea îmbunătăţeşte proprietăţile de turnare, dar micşorează proprietăţile mecanice. Fonta este lipsită de plasticitate, este dură, casantă, neprelucrabilă prin deformare (laminare, forjare) nici la rece nici la cald, dar se toarnă uşor (punct de topire 1 050-1 250°C), piesele obţinute putând rămâne neprelucrate sau putând fi prelucrate ulterior. Avind in vedere ca se prelucreaza greu, fonta este puţin folosita in construcţii, şi anume, numai sub forma de piese turnate care lucrează la compresiune (stâlpi, coloane, tubinguri pentru tuneluri, tuburi pentru reţele de alimentare cu apă, pentru canalizare etc.), elemente de instalaţii (radiatoare, căzi de baie, bucătărie, sifoane de pardosea, tuburi şi piese de legătură, capace de cămine de vizitare, etc. Oţelul Oţelul este materialul cel mai utilizat pentru execuţia construcţiilor cu structură metalică. În construcţii se mai utilizează şi sub forma barelor de armătură în structurile din beton armat. Există următoarele categorii de oţeluri, mai des folosite: - oţeluri de uz general pentru construcţii - oţeluri cu rezistenţă mărită la coroziunea atmosferică - oţeluri cu granulaţie fină pentru construcţii sudate - oţeluri cu rezistenţă la rupere fragilă la temperaturi joase (criogenice) Din categoria oţelurilor de uz general pentru construcţii, oţelul notat OL 37 are răspândirea cea mai largă deoarece satisface în cea mai mare măsură condiţiile cerute de tehnica actuală a construcţiilor. Denumirea de OL 37 are semnificaţia următoare: oţel laminat cu rezistenţa minimă de rupere de 37 daN/mm2. Un alt tip de oţel de uz general des utilizat în construcţii este OL52, care, având proprietăţi mecanice superioare, se recomandă pentru elementele de construcţii puternic solicitate Principalele avantaje pe care le prezintă utilizarea oţelului în construcţii sunt următoarele: - siguranţă mare în exploatare a structurilor, datorită omogenităţii materialului - rezistenţe mecanice mari, pentru toate tipurile de solicitări, inclusiv vibraţii - greutate specifică redusă a structurii - timp de execuţie redus, putând fi realizat în orice anotimp - posibilitatea recuperării integrale a materialului la demolarea construcţiei - se pretează la executarea construcţiilor cu înălţime foarte mare de tip turn - structurile metalice se pot realiza cu deschideri foarte mari; astfel se elimină stâlpii intermediari, răspunzând cerinţelor impuse la diverse hale industriale, săli de sport, etc.;

7

-

Principalele dezavantaje, care limitează utilizarea oţelului în construcţii sunt: oţelul se corodează, tinzând să revină la starea iniţială în care se afla ca minereu necesită operaţiuni de întreţinere periodică prin vopsire are comportare slabă la temperaturi ridicate; astfel, la 500°C, capacitatea portantă se reduce cu peste 50% preţ de cost relativ ridicat

Cele mai importante produse laminate din oţel fabricate în România şi folosite în mod curent pentru execuţia construcţiilor cu structură metalică sunt prezentate în anexă în tabelele 1, pînă la 19, după cum urmează: - oţel I – tabelul 1 - oţel I economic – tabelul 2 - oţel U – tabelul 3 - oţel U economic- tabelul 4 - oţel cornier cu aripi egale- tabelul 5 - oţel cornier cu aripi neegale – tabelul 6 - oţel T – tabelul 7 - oţel pătrat – tabelul 8 - oţel rotund – tabelul 9 - ţevi din oţel fără sudură, laminate la cald – tabele 10, 11 - şuruburi de înaltă rezistenţă – tabelul 12 - ţevi profilate din oţel fără sudură, dreptunghiulare – tabelul 13 - bandă din oţel – tabelul 14 - oţel lat – tabelul 15 - platbandă - tabelul 16 - ţevi pătrate profilate din oţel fără sudură - tabelul 17 - tablă striată - tabelul 18 - tablă ondulată - tabelul 19 Îmbinările elementelor de construcţie din oţel se pot realiza în trei moduri: - cu nituri - cu şuruburi - prin sudură

Îmbinări nituite Niturile sunt elemente de îmbinare care odată realizate nu mai pot fi dezmembrate şi asamblate din nou. Sunt alcătuite dintr-o tijă cilindrică şi un cap iniţial numit cap de aşezare. Cel de-al doilea cap se formează în procesul de nituire şi se numeşte cap de închidere. Atât capul de aşezare cât şi cel de închidere pot avea diferite forme, aşa cum se arată în figura de mai jos.

8

Fig. 4.1 –Diferite tipuri de nituri: a) semirotund; b) bombat; c) înecat; d)semiînnecat; e) seminînecat mic; f) tronconic Diametrele niturilor sunt standardizate şi sunt mai mici decât diametrul găurilor în care se introduc deoarece prin batere gaura este umplută. Operaţia de batere se numeşte nituire. Tehnologia nituirii la cald cuprinde operaţiile următoare: - găurirea pieselor de îmbinat - încălzirea nitului la 1050...1150°C - baterea nitului Baterea nitului şi formarea capului de închidere se face cu presa pneumatică prevăzută cu buterolă (la capul de închidere) şi contrabuterolă (la capul de aşezare).

Fig. 4.2 – Realizarea prinderilor nituite: 1 – buterolă; 2- contrabuterolă; 3-bară; 4-guseu. Îmbinările cu şuruburi Şuruburile sunt elemente de îmbinare demontabilă, alcătuite dintr-o tijă cilindrică, care la extremitate au un cap cu diferite forme, iar la cealaltă este filetat, pe o anumită lungime. În multe ţări, la fel ca şi în România se folosesc filete metrice notate cu M. În construcţiile metalice se folosesc şuruburi cu cap hexagonal. Strângerea pieselor care se îmbină se realizează cu ajutorul unei piuliţe cu cap hexagonal. Între piuliţă şi piese se aşează o şaibă, pentru a evita ca zona filetată să pătrundă în grosimea pieselor care se îmbină 9

Fig. 4.3 – Îmbinarea cu şuruburi: 1 – piesele care se îmbină; 2 – şurub; 3-piuliţă; 4-şaibă; Există şi alt tip de şuruburi, numite de înaltă rezistenţă. Şuruburile obişnuite pot fi păsuite sau brute. Cele păsuite se introduc forţat în găuri alezate, care au diametrul mai mare cu 0,3mm decât al şurubului. În acest caz diametrul tijei şurubului trebuie prelucrat cu precizie mare. La şuruburile brute găurile pieselor sunt cu 1...2 mm mai mari. Îmbinări sudate Sudarea este un procedeu de îmbinare nedemontabilă a pieselor din metal, la o anumită temperatură şi presiune, cu sau fără folosirea unui material de adaos. Sudarea se realizează prin legătura metalică şi formarea unor cristale comune între piesele care se sudează, sub forma unor cordoane sau puncte de sudură.

Fig. 4.4 – Cordon de sudură: 1-metal de bază; 2-cordon de sudură; 3-rădăcină; 4-zona influenţei termice; Sudarea prin topire se poate face manual sau automat, cu ajutorul unei surse de căldură şi a unui metal de adaus. În zona sudurii piesele şi sârma se topesc într-o baie metalică, care prin răcire formează apoi cordonul de sudură. Pe măsură ce sârma se topeşte şi cordonul se formează, sunt necesare două mişcări ale sârmei: de apropiere faţă de piese şi de înaintare în lungul îmbinării. La sudura electrică topirea se realizează cu ajutorul arcului electric format între sârmă şi piese.

10

Fig. 4.5 – Schema sudării: a) manuală cu electrod metalic: 1- electrod; 2-cleşte portelectrod; 3-piese care se sudează; 4- cordonul de sudură;b) – automată sub flux: 1buncăr de flux; 2-flux; 3-sârmă de sudat; 4-piesele care se sudează; 5- cordon de sudură

Aluminiul Aluminiul se găseşte în natură sub forma unor compuşi care reprezintă circa 8% din scoarţa terestră. Rezervele de aluminiu se apreciază la mai mult de dublu faţă de cele de fier, de aceea este considerat metalul viitorului. Aluminiul tehnic, se poate obţine cu o puritate de 99,5% şi are culoarea albăargintie, lucioasă. Este maleabil, ductil, bun conducător de căldură şi electricitate. Principalele caracteristici care fac să fie folosit aluminiul în construcţii, şi să înlocuiască în unele cazuri oţelul, sunt următoarele: - greutate specifică mică în raport cu rezistenţa; - rezistenţă ridicată la coroziune; oxidul de aluminiu format la suprafaţa elementelor din aluminiu împiedică avansarea procesului de coroziune spre interior - durabilitate mare - oferă largi posibilităţi de industrializare şi prefabricare - elementele din aluminiu se îmbină şi se montează uşor pe şantier - are un aspect plăcut, suprafeţele fiind netede, cu posibilităţi variate de finisare - are o comportare bună la temperaturi foarte scăzute Dezavantajele care duc la limitarea utilizării aluminiului sunt următoarele: - rezistenţă scăzută la temperaturi mari; la 300°C rezistenţa scade până la 20% din rezistenţa la temperatură normală - este foarte deformabil - preţul de cost este ridicat, datorită consumului mare de energie la fabricaţie

11

Produsele din aluminiu care sunt cel mai des utilizate în construcţii sunt cele laminate şi extrudate. Extrudarea este un procedeu de obţinere a unor bare cu secţiuni de forme variate prin deformarea plastică a materialului. Construcţii industriale cu structură metalică În domeniul construcţiilor industriale, structurile metalice au cea mai largă aplicabilitate, în toate ţările lumii. Halele industriale care adăpostesc diverse procese tehnologice au forme simple şi înălţime redusă, în mod obişnuit realizându-se cu un singur nivel. Pe lângă rolul de adăpostire a oamenilor, maşinilor, instalaţiilor şi materialelor, halele mai au şi rolul de a susţine diverse utilaje şi instalaţii care funcţionează în interior, aşa cum sunt podurile rulante. Aceste hale au forme simple în plan: dreptunghi, L, U, T, E sau contur închis, în funcţie de succesiunea operaţiilor industriale care se desfăşoară în interior. Forma dreptunghiulară este cea mai simplă şi se utilizează atunci când operaţiile se desfăşoară în serie, de-a lungul halei. Dezavantajul acestei forme este acela că rezultă pereţi longitudinali cu suprafaţă specifică mare raportată la metrul pătrat de suprafaţă utilă a halei. Formele în L şi U sunt utilizate atunci când fluxul procesului de producţie necesită o lungime mai mare decât a terenului disponibil pentru construcţia halei. Forma în T este utilizată atunci când în interior trebuie să se desfăşoare două fluxuri de producţie în acelaşi timp, sau când o parte a halei trebuie să adăpostească utilaje grele de ridicat. Forma în H şi E este folosită pentru realizarea unor spaţii de depozitare în apropierea liniei tehnologice, sau pentru adăpostirea mai multor fluxuri tehnologice care trebuie să se desfăşoare concomitent.

12

Fig. 4.6 – Formele uzuale pentru halele metalice industriale Forma pătrată (contur închis) se utilizează atunci când nu este necesară izolarea unor fluxuri tehnologice faţă de altele care se desfăşoară simultan. Atunci când este necesar aceste forme de bază se pot combina, pentru optimizarea desfăşurării unor procese tehnologice complexe. Caracteristicile construcţiilor industriale cu structură metalică O hală industrială de tip parter, sau cu mai multe niveluri, este caracterizată în principal de următoarele mărimi: - mărimea deschiderilor – distanţa transversală dintre stâlpii de susţinere - mărimea traveelor - distanţa longitudinală dintre stâlpii de susţinere

Fig. 4.7 – Deschiderile şi traveile halelor industriale Stâlpii de susţinere a acoperişului şi a căilor de rulare a podurilor rulante, se pot amplasa numai pe conturul exterior, atunci când deschiderile sunt mai mici de 30...36 m (fig. 4.8). Pentru lăţimi mai mari sunt necesari stâlpi interiori, intermediari, rezultând hale cu mai multe deschideri (fig. 4.9).

13

Fig.4.8 – Hală industrială cu o singură deschidere

Fig. 4.9 – Hală industrială cu deschideri multiple

14

Halele industriale cu structură metalică în funcţie de destinaţia lor şi de capacitatea de ridicare a podurilor rulante care funcţionează în interior se pot împărţi în trei grupe: 1. hale industriale uşoare – adăpostesc procese tehnologice care necesită instalaţii de ridicare de capacitate redusă; se întâlnesc în industria bunurilor de larg consum electronice şi electrocasnice, în industria uşoară şi alimentară, comerţ en-gros şi en-detail, etc. 2. hale industriale medii – adăpostesc procese tehnologice de amploare medie, în interiorul cărora funcţionează poduri rulante având capacitatea cuprinsă între 20 şi 100 tone; sunt destinate pentru fabrici de locomotive, de vagoane, de autocamioane; deschiderile acestor hale variază între 15 şi 30 m 3. hale industriale grele – folosite în industria siderurgică şi metalurgică, precum şi la centrale termo, hidro sau atomoelectrice; acestea au deschideri de 24...36 m, şi înălţimi care pot depăşi 30 m; sunt prevăzute cu poduri rulante cu sarcini mai mari de 100 tone Elementele componente ale halelor industriale sunt prezentate în figura x şi sunt următoarele: - acoperişul – asigură închiderea la partea superioară a halei, protejând de intemperii procesul tehnologic, oamenii, utilajele; este format la rândul lui din învelitoare, pane, luminatoare şi ferme; fermele pot fi înlocuite uneori de grinzi sau arce - grinzile căilor de rulare – sunt dispuse în sens longitudinal şi se reazemă pe stâlpi; au rolul de a susţine podurile rulante care funcţionează în hală şi de a asigura posibilitatea de mişcare a acestora - cadrul transversal al halei – este elementul principal de rezistenţă, asigurând rigiditatea transversală a structurii; preia toate încărcările care acţionează asupra halei şi le transmite la fundaţii; cadrul transversal este format la rândul lui din stâlpi şi grindă (sau riglă); - contravântuirile- au rolul de a asigura rigiditatea longitudinală a halei; sunt dispuse atât în planul acoperişului cât şi în planul vertical al pereţilor halei - pereţii halelor – asigură închiderea laterală şi frontală a halei delimitând spaţiul destinat producţiei - fundaţiile – se execută din beton armat sau beton simplu şi au rolul de a susţine stâlpii cadrului transversal - elementele auxiliare ale halelor – acestea au rolul de a deservi procesul de producţie din hală, asigurând circulaţia (scări de acces, platforme de circulaţie, etc)

4.2.2 Betonul ca material de construcţie Betonul este cel mai răspândit material produs de mâna omului, datele statistice arătând că în lume se produc aprox. 6 miliarde de tone de beton în fiecare an, ceea ce înseamnă în medie o tonă pe cap de locuitor. Este un material durabil, relativ ieftin şi folosit în toate tipurile de construcţii civile, industriale şi agricole, precum şi la construcţiile inginereşti.

15

Romanii au utilizat pentru prima dată un liant hidraulic pe care l-au obţinut prin amestecarea varului gras cu cenuşa vulcanică de la poalele Vezuviului. Cu acest material de construcţii aceştia au construit structurile monumentale păstrate până în ziua de astăzi: podul lui Apollodor din Damasc (ale cărui pile sunt vizibile la Drobeta Turnu Severin) amfiteatrele din Pozzuoli şi din Verona, Pantheonul din Roma, etc. Inventatorul betonului armat este considerat Joseph Monier, un grădinar francez care a realizat vase de flori prin îmbrăcarea unor schelete de sârmă cu un mortar de ciment. În perioada anilor 1870 J. Monier a obţinut o serie de brevete pentru grinzi, bolţi, plăci, planşee, podeţe. Oţelul s-a folosit încă din antichitate pentru ancoraje între blocuri masive de piatră, pentru ancorarea arcelor şi bolţilor. Abia la începutul secolului XX au fost puse bazele calculului elementelor structurale din beton armat, prin publicarea primelor norme în Germania, Elveţia şi Franţa. La execuţia elementelor de construcţii betonul poate fi utilizat sub formă de: - beton simplu - beton armat - beton precomprimat. Betonul simplu este un material de construcţii care se obţine din amestecul de apă, ciment, agregate precum şi unele adaosuri menite sa îmbunătăţească proprietăţile produsului rezultat, toate acestea amestecate în anumite proporţii. După hidratare şi hidroliză cimentul se întăreşte înglobând agregatele rezultând un produs care după întărire devine o masă solidă de tipul pietrei. Avantajul esenţial al betonului simplu este că în stare proaspătă poate fi turnat, din el putându-se modela teoretic forme şi volume oricât de complicate, care, după perioada de întărire, devin rezistente şi durabile. Calitatea betonului simplu depinde de natura şi cantitatea constituienţilor săi precum şi de modul de preparare şi de punere în operă. În proporţii de volum betonul simplu se compune din 60...80% agregate, 10...15% ciment, 15...20% apă, 2...3% aer. Betonul simplu normal are densitatea aparentă în stare uscată cuprinsă între 2000 kg/m şi 2500 kg/m3. 3

Cimentul influenţează calitatea betonului simplu prin fineţe, marcă şi dozaj. Agregatele influenţează prin formă, dimensiuni, rezistenţă mecanică şi compoziţie chimică. Agregatele constau în general din materiale naturale inerte de tip granular – nisip, pietriş, piatră spartă. La prepararea betonului se folosesc mai multe sorturi de agregate care pot fi împărţite în funcţie de provenienţa şi mărimea granulelor: nisip natural, pietriş, piatră mare, balast pentru betoane, nisip de concasare, piatră spartă, etc. Apa de amestecare trebuie să fie limpede, fără miros şi să fie neutră din punct de vedere chimic. Aditivii sunt produşi chimici care se adugă în cantităţi mici faţă de masa cimentului înainte sau în timpul amestecării betonului, cu scopul de a modifica proprietăţile betonului atât în stare proaspătă cât şi întărită (de exemplu pentru reducerea cantităţii necesare de apă, pentru a accelera sau întârzia timpul de priză, pentru a îmbunătăţi caracteristicile de durabilitate a betonului, omogenitate, etc.).

16

Adaosurile sunt materiale anorganice fine cu proprietăţi active sau inerte, care se adugă în cantităţi de peste 5% substanţa uscată faţă de masa cimentului, în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor betonului cum ar fi: lucrabilitatea, gradul de impermeabilitate, rezistenţele mecanice, rezistenţa la acţiunea agenţilor chimici, etc. Dacă mărimea maximă a granulei de agregat este de 3 mm., materialul care rezultă este denumit mortar. Betonul simplu se utilizează în mod deosebit pentru realizarea fundaţiilor masive, la îmbrăcăminţi rutiere şi la unele construcţii hidrotehnice. Betonul armat rezultă din dispunerea unor bare din oţel, denumite armături, în general cu secţiunea circulară, în zonele întinse ale elemetelor de rezistenţă. Betonul preia în element eforturile de compresiune, iar armătura preia în special eforturile de întindere. În anumite cazuri, armătura se dispune şi în zonele comprimate pentru a mări rezistenţa elementelor şi la compresiune. În acest fel elementele alcătuite din beton armat sunt capabile să preia toate tipurile de solicitări: întindere sau compresiune, încovoiere, torsiune ş.a.m.d. Barele de oţel care se introduc în beton trebuiesc aşezate în zonele unde se produc eforturile de întindere şi se împart în funcţie de caracteristicile fizico-mecanice ale oţelului precum şi în funcţie de modul de fabricare şi rolul pe care îl au în elementul de construcţie: - oţel-beton rotund neted OB, - oţel-beton cu profil periodic PC, - bare netede cu secţiuni pătrate sau dreptunghiuare, - sârmă trefilară mată, - plase sudate Conlucrarea dintre cele două materiale pe de o parte betonul, pe de altă parte armătura, este posibilă deoarece la suprafaţa de contact dintre acestea se realizează o legătură cunoscută sub numele de aderenţă care ia naştere în cursul procesului de întărire a betonului. Aderenţa este cea care împiedecă lunecarea armăturii şi în acelaşi timp asigură caracterul monolit al elementului de beton armat, până la rupere. Chiar dacă betonul solicitat la întindere fisurează şi armătura lunecă în beton pe o anumită porţiune în imediata vecinătate a fisurii, conlucrarea dintre cele două materiale continuă pe intervalul cuprins între fisuri. Avantajele folosirii betonului armat sunt următoarele: a) durabilitatea este foarte bună atît în aer cât şi în apă necesitând lucrări minime de întreţinere în lipsa agenţilor agresivi; b) rezistenţa la foc este mare – poate rezista circa 3 – 4 ore la temperaturi ridicate, protejând armătura înglobată (oţelul neprotejat îşi pierde rezistenţa la temperatura de 600 oC); c) se pot realiza elemente cu cele mai diverse forme arhitecturale, deoarece betonul proaspăt ia cu uşurinţă forma cofrajului; d) preţul de cost este relativ scăzut comparativ cu cel al altor materiale, datorită faptului că agregatele reprezintă componenta preponderentă e) comportarea sub acţiuni exterioare este bună fie datorită monolitismului, fie prin realizarea corespunzătoare a îmbinărilor la structurile prefabricate; Limitarea utilizării betonului armat este dictată de următoarele dezavantaje:

17

a) betonul este permeabil datorită structurii sale poroase; apa poate transporta agenţi agresivi, sau poate cauza cicluri de îngheţ-deszgheţ în masa betonului; b) se poate produce coroziunea în medii agresive ca ape dulci, ape sulfatice, ape de mare, etc. c) conductivitatea termică şi fonică este destul de ridicată; d) necesită cofraje şi eşafodaje – transformările ulterioare sau eventualele consolidări sunt greu de executat şi pot avea unele rezultate negative asupra structurii; e) demolarea este costisitoare iar materialele rezultate nu pt fi reutilizate; f) fabricarea cimentului poate ridica unele probleme legate de protecţia mediului; g) rezistenţa redusă la întindere provoacă fisurarea zonei întinse şi pot apărea probleme de corodare a armăturii în anumite condiţii; h) greutatea proprie este relativ mare în cazul betonului armat; Măsurile pentru asigurarea unei durate de viaţă adecvate sunt alese în funcţie de condiţiile de mediu şi de importanţa construcţiei. În general se estimează să se atingă cel puţin următoarele durate de viaţă: - 10 ani – pentru construcţii de importanţă redusă; - 50 – 100 de ani pentru construcţii importante (blocuri de locuinţe, spitale, clădiri publice, etc.); - 100 – 120 de ani pentru poduri. Cauzele deteriorării structurilor de beton sunt inseparabile de condiţiile de exploatare şi de caracteristicile materialelor componente şi pot fi: - cauze externe (produse de mediu) de natură fizică, chimică, biochimică sau mecanică, cum ar fi acţiunea electrolitică, atacul unor substanţe solide agresive, care pătrund în beton, temperaturi extreme, etc. - cauze interne (procese chimice sau fizice în interiorul masei betonului) cum ar fi permeabilitatea betonului, reacţia dintre alcalii şi agregate, etc. Betonul precomprimat se obţine prin crearea în beton a unei stări favorabile de tensiune, înainte de aplicarea solicitărilor exterioare prin întinderea prealabilă a armăturilor. Betonul precomprimat este de fapt o varietate a betonului armat, caracterizată printr-o stare iniţială de eforturi şi deformaţii. 6.2 Forma halelor în plan şi în elevaţie Alegerea formei halelor în plan depinde în primul rând de procesul tehnologic pe care îl adăpostesc. În cazul proceselor tehnologice simple, care se desfăşoară linear, forma dreptunghiulară este cea mai indicată, ea permiţând desfăşurarea unui flux tehnologic continuu, cu aceleaşi mijloace de transport (fig.6.1).

18

Figura 6.1 Dacă configuraţia terenului pe care urmează să fie amplasate halele cu procese tehnologice simple nu permite realizarea lor sub formă creptunghiulară, atunci ele pot avea formă de L (fig. 6.1b) sau U (fig. 6.1d) situaţii în care apar însă întoarceri ale fluxului tehnologic. Întoarcerile impun de obicei schimbarea mijloacelor de transport (poduri rulante, grinzi rulante, căi ferate), astfel că la asemenea soluţii pe lângă cheltuieli de investiţii mai mari, se produce şi o îngreunare a desfăşurării procesului tehnologic. În cazul proceselor tehnologice mai complicate, compuse din mai multe fluxuri tehnologice, corespunzătoare subansamblelor din care e format produsul final, se pot folosi fie hale de formă dreptunghiulară, cu fluxuri tehnologice paralele, fie hale de diverse forme : T, H, E (fig. 6.1 c, e, f), a căror formă poate coincide mai bine cu configuraţia terenului disponibil, a reţelei căilor de comunicaţii, cu cerinţele iluminării naturale etc. La alegerea formei în plan a halelor trebuie avut în vedere şi faptul că mărimea perimetrului lor, care determină în final suprafaţa pereţilor laterali, depinde direct de această formă. Halele cu perimetrul cel mai mic, la aceeaşi suprafaţă construită, au formă pătrată. Perimetrul halelor dreptunghiulare, cu suprafaţa echivalentă cu a unui pătrat, creşte odată cu creşterea raportului laturilor b/a după legea : n +1 P=2a n unde n=b/a, iar a este latura mică a dreptunghiului. Sporul de creştere al perimetrului halelor dreptunghiulare şi deci şi al suprafeţei pereţilor laterali, pentru câteva valori ale raportului b/a, este dat în tabelul 1. b/a 1 4 10 16 Spor pereţi - 25% 75% 112% laterali Aşa cum rezultă din tabel, creşterea suprafeţei pereţilor laterali este importantă, ea conduce la ridicarea costului iniţial al investiţiei, precum şi la 19

cheltuieli de întreţinere mai mari, datorită pierderilor mai însemnate, produse atât din cauza creşterii suprafeţei de contact cu exteriorul, cât şi din cauza conductivităţii termice mai pronunţate a ferestrelor în comparaţie cu învelitoarea acoperişului. Alegerea soluţiei optime a formei halelor în plan trebuie făcută deci în urma unui studiu tehnico-economic amănunţit, care ţine seama de toţi factorii ce pot influenţa funcţionalitatea şi economicitatea variantelor analizate. Stabilirea dimensiunilor în plan a halelor industriale trebuie corelată însă şi cu soluţionarea lor în elevaţie. În funcţie de lăţimea spaţiului necesar desfăşurării procesului tehnologic, halele pot rezulta cu o deschidere (fig. 6.2 a,b) sau cu mai multe deschideri (fig. 6.2 c..i). Alegerea numărului de deschideri şi a mărimii acestora L, se face în funcţie de specificul fazelor componente ale procesului tehnologic sau pe baza unor criterii de economicitate.

Figura 6.2 Înălţimile deschiderilor se adaptează de asemenea necesităţilor procesului tehnologic cu respectarea cerinţelor coordonării modulare. Din motive de uşurinţă a execuţiei şi mai ales a exploatării (curăţirea zăpezii, reparaţii) sunt preferate halele având deschideri cu înălţime constantă. Stabilirea înălţimii halelor industriale precum şi a încăperilor industriale etajate se face ţinând seama de gabaritul utilajelor de producţie şi al mijloacelor de transport utilizate. În cazul halelor industriale prevăzute cu poduri rulante sau mijloace de transport suspendate, stabilirea înălţimii rezultă în funcţie de : - înălţimea utilajului fix ; - gabaritul necesar transportului ; - spaţiile de siguranţă necesare . Înălţimea utilajului (h7) se consideră cea reală, dar minim 2300 mm.

20

Gabaritul necesar transportului se compune din gabaritul mijloacelor de transport (I+1) şi gabaritul pieselor cu dimensiuni maxime ce urmează a fi transportate, inclusiv dimensiunea dispozitivului de agăţare (h5 + h4). Spaţiile de siguranţă se referă la distanţa care trebuie să rămână între partea superioară a utilajului şi partea inferioară a pieselor transportate h6, spaţiu care trebuie să fie de cel puţin 400 mm şi distanţa dintre partea superioară a gabaritului podului rulant şi axa tălpii inferioare a formei acoperişului, respectiv partea inferioară a tălpii riglei cadrului f. Spaţiul de siguranţă f se alege de cel puţin 300 mm şi astfel încât înălţimea liberă a halei H = h7+ h6+ h5+ h4+ h3 +I+f, să rezulte un multiplu de 100 mm. O altă cotă semnificativă pe verticală este cea care defineşte nivelul superior al şinei căii de rulare faţă de cota zero : Hs. Ea rezultă din însumarea : h7+ h6+ h5+ h4+ h3 = Hs şi se rotunjeşte de asemenea la un multiplu de cel puţin 100 mm. Înălţimea şinei căii de rulare b, rezultă din STAS 800-68, în funcţie de capacitatea nominală a podului Q. Înălţimea grinzilor căii de rulare hg se estimează, în funcţie de : material, schema statică şi mărimea traveii T, după cum urmează . Pentru grinzi metalice simplu rezemate : 1 1 hg = ( ... ) T 8 12 iar pentru grinzi metalice continui : hg = (

1 1 ... ) T 12 20

Pentru grinzile de beton : 1 1 ... ) T 10 12 Pentru adâncimea ht, cu care baza stâlpului coboară sub nivelul cotei o, se alege o valoare cuprinsă între 0,5 şi 2m. Această cotă rezultă din cerinţa de-a amplasa baza stâlpului sub nivelul pardoselii, pentru a-i asigura protecţia în decursul exploatării, precum şi din necesitatea amplasării unor canale (pentru conducte de apă, abur, aer comprimat ). Înălţimea fermelor la reazem h0 se alege în funcţie de deschiderea halei L, din relaţia : 1 1 ho = ( ... ) L 15 20 pentru fermele metalice şi din relaţia : 1 1 ho = ( ... ) L 10 12 pentru fermele de beton. Atât la fermele metalice cât şi la cele din beton, înălţimea la mijloc h m se determină cu relaţia : 1 1 hm = ( ... ) L 7 9 hg = (

21

Din condiţii de transport înălţimea fermelor nu trebuie să depăşească 3500 mm. Evaluând înălţimea grinzii de rulare ho, înălţimea fermelor sau riglelor la reazeme ho şi adâncimea bazei stâlpilor ht, pot fi determinate lungimile ramurilor superioare şi inferioare a stâlpilor cu relaţiile : hS = hg+ b+ I+f +ho şi hi = HS- b- hg+ ht O soluţie uzuală este cea corespunzătoare aşezării cadrelor la intersecţia tuturor axelor principale (fig. 6.3) şi legarea lor la partea superioară cu rigle, alcătuind astfel cadre transversale identice. Această soluţie se aplică în special în cazul folosirii elementelor tipizate şi este avantajoasă prin faptul că simplifică proiectarea şi uşurează execuţia, datorită folosirii unui număr mai redus de elemente. Din cauza faptului că prefabricatele pentru pereţii laterali se produc cu lungimi relativ reduse, această soluţie se foloseşte la hale cu travei relativ mici (6...9 m).

Figura 6.3 La halele cu travei de la 9 la 18 m, alcătuirea pereţilor laterali impune folosirea unor stâlpi secundari, amplasaţi la jumătatea sau treimea traveii (fig. 6.3b). De obicei în asemenea cazuri se folosesc elemente de acoperiş a căror lungime este egală cu una din dimensiunile tramei : T, când rezemarea se face pe riglele cadrelor şi L, când rezemarea se face pe grinzi marginale longitudinale, numite şi grinzi jug. Stâlpii secundari participă doar la susţinerea elementelor de închidere ale pereţilor şi la preluarea acţiunilor vântului asupra pereţilor laterali. Ei se calculează ca elemente supuse la încovoiere şi compresiune, rezemate în fundaţii şi la nivelul acoperişului. La halele cu stâlpii amplasaţi neuniform este necesară o atentă contravântuire a acoperişului pentru a-i asigura rigiditatea necesară, precum şi pentru asigurarea transmiterii forţelor orizontale din vânt şi poduri rulante la cadrele transversale şi fundaţii.

CAPITOLUL 7 ILUMINATUL NATURAL AL CLĂDIRILOR INDUSTRIALE

22

7.1 Principii generale privind iluminarea clădirilor industriale 7.1.1 Posibilităţi de realizare a iluminatului industrial Dimensiunile clădirilor industriale sunt de obicei mari, iar cerinţele iluminării diferite, se face o diferenţiere a iluminatului industrial în : iluminat general şi iluminat local. Iluminatul general trebuie să asigure cel puţin intensitatea minimă necesară desfăşurării operaţiilor comune, care au loc în toată încăperea sau în zone mari ale acesteia . Astfel de operaţii sunt : încărcarea, descărcarea, depozitarea, circulaţia. Iluminatul local, a cărui intensitate este dependentă de natura diverselor operaţii din cadrul proceselor tehnologice de detaliu, se obţine prin sporirea iluminatului general până la nivelul cerut, numai în punctele sau zonele de lucru unde el este efectiv necesar. Astfel de puncte sunt : zonele de prelucrare a maşinilor unelte, mesele de lucru, punctele de control etc. Iluminarea încăperilor clădirilor industriale se poate face pe două căi : cu ajutorul luminii naturale şi cu ajutorul luminii artificiale . De obicei întreprinderile industriale lucrează în 2 sau 3 schimburi şi deci este necesară şi asigurarea iluminatului artificial. Iluminatul artificial permanent este admis numai în încăperile clădirilor industriale la care accesul luminării naturale nu este posibil sau nu este admis de natura procesului tehnologic. 7.1.2 Cerinţele iluminatului natural în industrie La soluţionarea iluminării încăperilor industriale şi a locurilor de muncă din aceste încăperi, trebuie avute în vedere următoarele cerinţe : - intensitatea iluminării să fie suficientă . Pentru asigurarea unei iluminări naturale suficiente încăperile clădirilor industriale se prevăd cu ferestre şi luminatoare. Ferestrele se folosesc la construcţiile etajate şi la halele cu deschideri mici. Luminatoarele se folosesc de obicei în combinaţie cu ferestrele, la halele cu deschideri mari sau la cele cu mai multe deschideri. - iluminarea să aibă continuitate în spaţiu şi uniformitate în timp. - să se evite fenomenul de „orbire” (reflectarea luminii pe suprafeţe strălucitoare sau prea albe), precum şi existenţa unor umbre prea intense . Îndeplinirea acestei cerinţe se face prin folosirea geamurilor opace sau colorate, precum şi a maselor plastice. Aceste materiale fie că permit trecerea difuză a luminii, fie atenuează efectul de „orbire”.

7.1.3 Noţiuni despre lumina naturală Lumina naturală percepută de ochiul omenesc reprezintă doar o parte din energia radiantă emisă de soare, energie care se compune din : - radiaţii ultraviolete, cu λ = (0,1...0,37)μ, (≈ 5%) ; - radiaţii luminoase, cu λ = (0,38...0,77)μ, (≈ 52%) ; - radiaţii infraroşii, cu λ = (0,78...340)μ, (≈ 43%) .

23

Fluxul luminos Φ , reprezintă puterea radiaţiei luminoase, apreciată după senzaţia pe care o produce asupra ochiului observatorului şi se măsoară în lumeni. Intensitatea luminoasă I, reprezintă densitatea spaţială a fluxului luminos radiat într-o anumită direcţie :

φ Ω Unghiul solid Ω este definit ca raportul dintre suprafaţa S pe care el o delimitează pe suprafaţa sferei circumscrise din vârful său şi pătratul razei acestei sfere : I=

Ω=

S R2

Unitatea de măsură a unghiului solid este steradianul, adică unghiul solid care delimitează pe suprafaţa sferei circumscrise din vârful său o suprafaţă egală cu pătratul razei sferei rsepective. Iluminarea E, defineşte densitatea superficială a fluxului luminos Φ care cade pe o anumită suprafaţă A : φ E= A Unitatea de măsură a iluminării este luxul (lx), care reprezintă iluminarea unei suprafeţe de 1m2 cu un flux uniform repartizat de 1 lumen. Iluminarea pământului noaptea, pe lună plină, este de ordinul 0,2 lx, iar ziua, în mijlocul verii de circa 100.000 lx. Iluminarea produsă de fluxul Φ se poate scrie : φ I *Ω I *S I = = 2 E= = 2 A A A* R R unde s-a admis că pentru valori mari ale razei R se poate considera A=S . Luminanţa sau strălucirea B, este definită de raportul dintre intensitatea luminoasă a unei suprafeţe A şi proiecţia acesteia pe planul perpendicular direcţiei de observaţie. I B= A * cos ε 7.1.4 Coeficientul iluminatului natural Pentru uşurinţa calculului iluminatului natural în faza de proiectare, s-a definit o unitate de măsură abstractă, numită coeficientul iluminatului natural. EM 100 c.i.n.=cM= EC Iluminarea naturală exterioară depinde de latitudinea geografică, anotimp, condiţii meteorologice şi ora din cursul zilei. 7.2 Luminatoare

7.2.1 Generalităţi, clasificare Luminatoarele reprezintă părţi ale construcţiilor industriale special concepute şi amenajate în vederea pătrunderii luminii naturale. Ele se amplasează la partea superioară 24

a clădirilor (pe acoperiş) şi se distribuie ca suprafaţă şi orientare în funcţie de cerinţele iluminării naturale impuse de procesul tehnologic care se desfăşoară în clădirile respective . În general în categoria luminatoarelor intră toate golurile pentru lumină (şi chiar unele pentru ventilaţie) a căror proiecţie verticală se încadrează în interiorul suprafeţei planului orizontal al clădirii. Golurile a căror proiecţie verticală corespunde cu perimetrul planului orizontal se numesc ferestre. Luminatoarele sunt necesare doar la halele cu deschideri mari sau la cele cu mai multe deschideri, unde ferestrele laterale nu mai pot asigura o iluminare suficientă pe toată deschiderea acestora. În practică se consideră că razele solare pătrund sub o înclinare de 27°, astfel încât luminatoarele sunt necesare doar la halele cu deschiderea L > 2h+d, când există ferestre doar pe un perete şi L > 4h+d, când există ferestre pe ambii pereţi. Din punctul de vedere al aşezării suprafeţei vitrate faţă de planul învelitorii se deosebesc : -

luminatoare situate în planul învelitorii, care au de cele mai multe ori o alcătuire plană ; - luminatoare oblice ; - luminatoare verticale . În cadrul fiecărui grup se deosebesc mai multe tipuri de luminatoare, fiecare îndeplinind doar unele din următoarele cerinţe, pe care ar trebui să le îndeplinească luminatoarele pentru a fi perfecte : - să evite formarea condensului pe faţa interioară ; - să evite înzăpezirea iarna ; - să nu favorizeze depunerile de praf, funingine ; - să fie etanşe la intemperii ; - să asigure o bună funcţionare a ventilării naturale ; - să se poată întreţine uşor ; - să asigure cerinţele unei iluuminări corespunzătoare (intensitate suficientă, continuitate şi uniformitate, precum şi evitarea pătrunderii directe a razelor, respectiv evitarea alternanţelor puternice de lumină şi umbră în sensul fluxului tehnologic). Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească luminatoarele pentru o bună funcţionalitate, deşi simple în aparenţă, sunt greu de realizat în practică. Din punctul de vedere al raportului dintre luminatoare şi structura de rezistenţă se deosebesc : - luminatoare independente aşezate pe structura de rezistenţă ; - luminatoare înglobate în structura de rezistenţă. Din punctul de vedere al aşezării luminatoarelor în raport cu axele halei, ele pot fi: - longitudinale ; - transversale ; - mixte .

25

7.2.2 Luminatoare situate în planul învelitorii O variantă cu performaţe superioare a luminatoarelor situate în planul învelitorii o constituie cupoletele, tabacherele şi luminatoarele tip omidă. Aceste luminatoare se fac din mase plastice ca : polisteri armaţi cu fibră de sticlă (PAS), polimetacrilat de metil sau plexiglas, policlorură de vinil (PVC) şi acetobutirat de celuloză (ABC) şi au configuraţii care ies din planul învelitorii. Din punctul de vedere al formei în plan, ele pot fi circulare sau dreptunghiulare. Cele circulare cu diametrul de ordinul 1,5 m sunt alcătuite sub forma unor semisfere, cu perete simplu sau dublu, de unde şi denumirea de cupolete. Cele dreptunghiulare, când lungimea nu depăşeşte cu mai mult de 2 ori lăţimea, sunt alcătuite sub forma unor suprafeţe cilindrice, care la cele 2 capete se racordează prin suprafeţe înclinate cu latura mică a dreptunghiului. Dimensiunile lor variază între 40*70 şi 250*160 cm şi pot fi simple sau duble. 7.2.3 Luminatoare oblice La acest tip de luminatoare, suprafaţa translucidă, care asigură pătrunderea luminii, se află într-un plan înclinat, care face cu orizontala un unghi mai mare decât planul învelitorii. Ca tipuri constructive diferite de luminatoare oblice, se deosebesc : - luminatoare triunghiulare ; - luminatoare trapezoidale ; - luminatoare fluture ; - luminatoare şed . Luminatoarele triunghiulare pot fi : longitudinale şi transversale. Luminatoarele triunghiulare longitudinale se dispun pe coama acoperişului şi au deschideri relativ mici (1,5...6m) pe de o parte pentru a nu necesita structuri de rezistenţă proprii prea puternice, iar pe de altă parte, pentru a nu crea dedesupt suprafeţe prea mari expuse însoririi. Înclinaţia suprafeţei translucide trebuie să depăşească 45° pentru a asigura alunecarea zăpezii şi o cât mai bună autospălare sub efectul ploii. Luminatoarele triunghiulare transversale se dispun de obicei simetric, de la coamă spre streaşină şi se realizează fie prin aşezarea lor peste pane, fie prin introducerea unor modificări la alcătuirea obişnuită a acoperişului.

7.2.4 Luminatoare verticale Luminatoarele verticale au suprafaţa translucidă situată într-un plan vertical. Acest lucru contribuie la satisfacerea în bune condiţii a majorităţii cerinţelor impuse luminatoarelor. Luminatoarele verticale se întâlnesc sub formă de luminatoare dreptunghiulare, luminatoare tip monitor şi luminatoare şed.

26

PARDOSELI INDUSTRIALE 13.1 Cerinţe funcţionale Pardoselile industriale, ca element de închidere a spaţiilor tehnologice la partea lor inferioară, trebuie să răspundă favorabil unui număr mare de cerinţe funcţionale, specifice diferitelor procese tehnologice. Cerinţele impuse pardoselilor pot fi împărţite în 2 categorii : Cerinţe privind asigurarea unor condiţii corespunzătoare de muncă, care cer ca pardoselile să fie : - calde, pentru a proteja muncitorii contra frigului la picioare ; - elastice, pentru a evita obosirea rapidă a muncitorilor care lucrează în picioare ; - insonore, în vederea reducerii zgomotului provocat de circulaţie sau căderea unor obiecte, zgomot care influenţează defavorabil asupra stării psihice a oamenilor ; - aderente, pentru a evita lunecarea în timpul circulaţiei sau a ctivităţilor ce impun tragerea sau împingerea unor obiecte ; - cu aspect şi colorit plăcut . Cerinţe impuse de natura proceselor tehnologice, care cer ca pardoselile să aibă : - rezistenţă mecanică mare, în funcţie de greutatea utilajelor, pieselor şi materialelor cu care se lucrează ; - durabilitate mare, în raport cu frecvenţa solicitărilor ; - suprafaţă continuă şi netedă pentru a favoriza circulaţia ; - uzură redusă în vederea evitării reparaţiilor repetate şi a formării prafului ; - elasticitate, pentru a proteja, contra deteriorărilor, obiectele care cad ; - rezistenţă la agenţi chimici cu care vin în contact ; - rezistenţă la foc, pentru a evita pericolul de incendiu ; - să permită o întreţinere uşoară, care poate fi asigurată fără efort de către muncitori ; - să poată fi reparate uşor şi repede, pentru a nu întrerupe procesul tehnologic timp îndelungat .

13.2. Elementele componente ale pardoselilor industriale Satisfacerea unui număr cât mai mare de cerinţe impuse pardoselilor industriale, nu poate fi realizată de către un singur material. Din această cauză în componenţa lor intră mai multe materiale, care formează împreună un ansamblu omogen : -

fundaţia, care constituie elementul portant, capabil să preia încărcările verticale provenite din circulaţie, depozitare şi efectele acţiunilor tehnologice ; îmbrăcămintea, care are rolul de a prelua încărcările şi a le transmite fundaţiei .

27

13.2.1 Fundaţia pardoselilor industriale Fundaţii propriu-zise, necesită doar pardoselile de la parterul clădirilor etajate situate deasupra parterului, elementul de suport al îmbrăcăminţii pardoselii îl constituie structura de rezistenţă a planşeelor. Fundaţiile pardoselilor clădirilor industriale pot fi realizate din beton armat, alcătuind aşa numitele fundaţii rigide sau din piatră spartă bine compactată, constituind aşa numitele fundaţii semi-rigide. Fundaţiile rigide se alcătuiesc din dale de beton simplu sau armat, în funcţie de mărimea încărcărilor şi de sensibilitatea utilajelor la tasări. Betonul se toarnă direct pe pământul compactat în prealabil (în cazul terenurilor rezistente şi a încărcărilor reduse) sau pe un pat al fundaţiei, format dintr-un strat de pietriş (balast) de 10…30 cm grosime (în cazul terenurilor slabe şi a încărcărilor mari), strat care are şi rolul de a întrerupe capilaritatea apei din teren. Pentru a evita apariţia fisurilor din cauza contracţiei betonului, fundaţiile pardoselilor se execută cu rosturi care limitează suprafaţa unui panou la 15…20 m 2 . La halele cu circulaţie intensă se recomandă ca rosturile transversale să fie dispuse înclinat, pentru a evita degradarea lor datorită trecerii vehiculelor . Rosturile au 5…10 mm lăţime şi se umplu cu un mastic elastic.

13.3 Pardoseli Pardoselile sunt elemente complexe de construcţie situate la faţa superioară a planşeelor sau direct pe pământ, care alcătuiesc o suprafaţă plană, netedă şi rezistentă la uzură şi care au rolul de a prelua şi transmite încărcăturile date de circulaţie şi depozitare, precum şi rol estetic, de izolare termică, fonică. Structura pardoselii, în general, cuprinde : - stratul de uzură (pardoseala propriu-zisă), care este supus direct circulaţiei sau depozitării ; - stratul suport care primeşte încărcarea de la pardoseala propriu-zisă şi o transmite elementul de rezistenţă (planşeu sau pământ). Stratul suport poate fi rigid (fin beton simplu) sau elastic (din nisip, pietriş, balast, piatră spartă). Grosimea acestuia depinde de încărcările statice şi dinamice care acţionează asupra pardoselii şi se alege din considerente de rezistenţă şi economice. Stratul de uzură sau îmbrăcămintea trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate cerute de specificul şi destinaţia încăperilor. Denumirea pardoselii este dată de materialul din care este realizat stratul de uzură. Suprafaţa pardoselii trebuie să fie plană, orizontală şi la acelaşi nivel pentru toate încăperile unui etaj sau pentru un anumit grup de încăperi. La băi, bucătării, grupuri sanitare, camere de duşuri, pardoseala se execută în pantă pentru a asigura scurgerea apei către sifonul de pardoseală. Pardoselile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : - să fie rezistente la uzura produsă de circulaţia oamenilor, animalelor sau a vehiculelor ; - să fie rezistente, fără a se deforma, la acţiunea încărcărilor uniform repartizate sau concentrate pe care le suportă ;

28

-

să nu se deformeze sau să nu se deterioreze la şocurile produse de obiectele care cad ; - să fie rezistente la poansonare ; - să fie durabile, adică să-şi păstreze un timpi cât mai îndelungat caracteristicile iniţiale în condiţiile de exploatare normale pentru care au fost concepute ; - să prezinte siguranţă contra alunecării pentru a nu se produce accidente ; - să fie termoizolante pentru a împiedica pierderile de căldură din interior; calităţile termice diferite în ceea ce priveşte asimilarea căldurii la contactul cu pardoseala diferenţiază straturile de uzură în calde şi reci ; - să fie fonoizolante pentru a atenua transmiterea prin structura pardoselii a zgomotului aerian şi de impact ; - să fie impermeabile şi rezistente la cţiunea umezelii ; - să fie uşor de executat, întreţinut, reparat şi înlocuit ; - să fie rezistente la acizi, uleiuri, grăsimi ; - să fie rezistente la foc, condiţie necesară în special pentru încăperile unde există surse de foc sau când materialele cu care se lucrează sunt în stare incandescentă sau la temperaturi ridicate ; - să fie estetice, pardoselile contribuind în multe cazuri la aspectul decorativ al încăperii ; - să fie economice la execuţie şi întreţinere . Un criteriu important în funcţie de care se pot clasifica pardoselile îl constituie natura materialului din care se execută stratul de uzură. Din acest punct de vedere, pardoselile pot fi : -

din pământ (natural tratat la suprafaţă, stabilizat sau din beton de argilă) ; din lemn şi din materiale pe bază de lemn (scânduri brute, duşumele cu lambă şi uluc, parchet lamelar, plăci fibrolemnoase extradure, pavele din lemn) ; - din piatră naturală (plăci, dale sau pavele, calupuri de piatră) ; - din piatră artificială necesară (beton de ciment, mortar de ciment sclivisit, mozaic turnat, mozaic veneţian, plăci de beton, plăci de mozaic) ; - din piatră artificială arsă (plăci de gresie ceramică, cărămidă, plăci ceramice) ; - bituminoase (asfalt turnat, mortar cu suspensie din bitum filerizat) executat la cald sau la rece ; - din sticlă (plăci şi pavele) ; - din produse pe bază de polimeri sintetici (covoare sau plăci din policlorură de vinil cu sau fără suport textil, masă de şpaclu pe bază de poliacetat de vinil, covoare sau plăci din cauciuc) ; Pardoselile se pot executa : - prin turnare în suprafeţe continue, cu sau fără rosturi de dilataţie (pardoseli din beton monolit, mortar de ciment, mozaic, xilolit, masă de şpaclu) ; - prin montarea unor elemente prefabricate (parchete, plăci de piatră naturală sau artificială, plăci şi pavele din sticlă, covoare şi plăci pe bază de polimeri sintetici). 13.3.1 Pardoseli din lemn Sunt folosite în mod curent, datorită calităţilor pe care le prezintă şi anume : sunt elastice, termo şi fonoizolatoare, antiderapante, estetice ; se execută, repară şi se întreţin

29

uşor. Aceste pardoseli prezintă însă şi o serie de dezavantaje : nu sunt rezistente la uzură, se deformează la variaţii de umiditate, sunt putrescibila şi combustibile . Având în vedere avantajele şi dezavantajele arătate se recomandă întrebuinţarea lor în camere de locuit, birouri, ateliere de mecanică fină. După forma şi dimensiunile elementelor de lemn din care se execută se disting: pardoseli din duşumele, din parchete, din plăci fibrolemnoase şi din pavele de lemn. Pardoselile din duşumele se execută sub formă de : - duşumele brute, realizate dins scânduri nerindeluite cu grosimi de 18, 24 sau 28 mm şi lăţimi de 80…300 mm, fixate joantiv sau cu interspaţii ; se utilizează ca pardoseli la magazii, poduri sau ca duşumea oarbă sub parchet ; - duşumele date la rindea pe o singură faţă, realizate din scânduri cu grosimea de 24, 28 sau 38 mm şi lăţimea de 100…300 mm, aşezate joantiv sau îmbinate cu falţ în jumătatea lemnului ; se execută în camere de locuit, la construcţii provizorii sau de importanţă redusă; - duşumele cu lambă şi uluc executate din scânduri sau dulapi având grosimea de 24, 28, 38 sau 48 mm şi lăţimi de 100 ... 160 mm date la rindea şi prelucrate pe canturi cu lambă şi uluc; soluţia prezintă avantajul că prin uscare spaţiile dintre scânduri nu rămân libere, iar cuiele bătute în interiorul ulucului nu se văd şi nu împiedică întreţinerea pardoselii. Pardoselile din duşumele se execută întotdeauna bătute în cuie pe grinzişoare aşezate la aproximativ 60 cm sau se bat direct pe grinzile planşeului. Se fabrică din fag sau stejar şi lamele subţiri de 10 mm grosime cu muchii drepte, care realizează parchetul lamelar. Lamelele de parchet se pot aşeza, în plan, în diferite moduri: drept, în spic, în şah, simplu sau cu bordură . Pardoselile din parchet lambă şi uluc se pot monta: - pe duşumea oarbă, prin batere în cuie. Duşumeaua oarbă din scânduri brute de 24 mm grosime sau din PAL de 19 ... 25 mm se fixează pe grinzişoare de lemn sau direct pe planşeu în mastic bituminos. Soluţia prezintă însă dezavantajul unui consum ridicat de material lemnos, iar înălţimea pardoselii este relativ mare; - pe dale de fibrobeton, prin batere în cuie ; - pe plăci de PFL poros prin batere în cuie sau lipire cu adezivi sintetici ; - pe dală flotantă prefabricată din beton, prin lipire cu adezivi sintetici ; - pe dală flotantă din beton tumat monolit, prin lipire, cu adezivi sintetici; - pe dale flotante din fibrobeton, prin lipire sau batere în cuie. Parchetul lamelar realizat din lamele subţiri (preasamblate în panouri de aproximativ 50 x 60 cm, lipite provizoriu pe hârtie, care se îndepărtează prin umezire după lipirea panourilor pe stratul suport) se montează întotdeauna prin lipire cu adezivi sintetici pe plăci de fibrobeton.

30

Indiferent de modul de realizare al pardoselii din parchet, în lungul pereţilor se utilizează lamele speciale denumite frize, cu lungimea de 1 ... 1,50 m, lăţimea de 65 ... 115 mm şi grosimea egală cu a parchetului. Frizele se bat la distanţe de 10 ... 15 mm faţă de perete. Rostul se acoperă cu pervazuri, fixate de parchet prin cuie, sau cu plinte fixate de perete cu ajutorul diblurilor, similar pardoselilor din duşumele. După montarea lamelelor, parchetul se udă şi se dă la rindea pentru a face să dispară denivelările dintre lamele; urmează apoi operaţia de răzuire cu ajutorul unui cuţit numit ţigling, după care suprafaţa parchetului rezultă netedă. Finisarea se face prin ceruire cu ceară pentru parchete (dată în ... 3 straturi) şi după uscarea ultimului strat parchetul se lustruieşte cu o cârpă moale. Pardoselile din pavele de lemn se realizează utilizând pavele prismatice (cu lungimea de 6 ... 25 cm şi lăţimea de 5 ... 10 cm) sau cilindrice (cu diametrul 7 ... 15 cm) din lemn de stejar sau fag; înălţimea pavelelor este de 6, 8, 10 sau 2 cm. Pavelele sunt pozate pe un strat din nisip cu grosimea de 30 ... 50 mm sau pe un strat de mastic bituminos în grosime de 5 ...10 mm şi pe o fundaţie care, în funcţie de destinaţia încăperii.. poate fi un strat de beton B 50 de 10 ... 15 cm grosime, un strat de balast sau piatră spartă bine compactat cu o grosime de cel puţin 10 cm sau un strat de nisip. Rosturile dintre pavele se umplu cu mastic bituminos turnat la cald, iar la marginea pardoselii către pereţi se aşază o scândură pe muchie; între perete şi pardoseală se lasă un rost de 3 cm, care se umple apoi cu mastic de bitum. 13.3.2 Pardoseli din piatră naturală Sunt pardoseli cu aspect estetic deosebit (determinat de calităţile pietrei utilizate), rezistente la uzură şi la umiditate, dar sunt scumpe. Se folosesc în special la clădiri social-culturale, administrative şi magazine. Rocile din care se execută pardoselile trebuie să fie rezistente la uzură şi la acţiunea agenţilor atmosferici; se întrebuinţează marmură, porfir, granit, calcar compact, gresie etc, sub diferite forme de prelucrare. Pardoselile din piatră naturală se folosesc ca îmbrăcăminţi din: -plăci sau dale de piatră naturală, cu dimensiunile de 400 x 400 ... 1200 x 1200 mm şi grosimi de 20 ... 40 mm, cu feţe netede şi plane, şlefuite, polizate sau lustruite şi montate într-un strat de mortar plastic în grosime de 15 ... 30 mm. Rosturile dintre plăci pot fi filiforme (1 ... 2 mm) sau groase (5 ... 10 mm); după aşezarea plăcilor, rosturile se umplu cu mortar de ciment alb sau colorat; -mozaic cu rosturi opus-incertum care se execută din spărturi neregulate cu laturile 60 ... 600 mm (obţinute de la tăierea plăcilor de marmură) şi se aşază într-un strat de mortar de poză de 15 ... 20 mm grosime, astfel ca să formeze un desen de asize neregulate, cu rosturi de 10 ... 15 mm lăţime; -mozaic veneţian, care se execută cu bucăţi de marmură triunghiulare sau cu spărturile rămase de la prelucrarea placajelor de marmură, având laturile 2 ... 10 cm, aşezate neregulat sau după un desen stabilit şi care se înglobează într-un pat din mortar de ciment de 30 mm grosime. Umplerea rosturilor dintre bucăţile de marmură se face cu pastă de ciment simplu sau cu adaos de praf de piatră amestecată cu diverşi pigmenţi (oxizi metalici);

31

- mozaic roman, care se execută din plăcuţe având forma apropiată de cub cu latura de 15 ... 20 mm lipite în panouri pe hârtie, astfel ca rosturile să nu fie mai mari de 1,5 mm. Panourile se fixează într-un strat de mortar plastic de circa 15 mm grosime . 13.3.3 Pardoseli din piatră artificială nearsă Sunt pardoseli rezistente la uzură şi umiditate, durabile şi uşor de întreţinut; se utilizează la încăperi cu umiditate mare (băi, bucătării, spălătorii) sau încăperi cu destinaţie specială, (restaurante, cantine, laboratoare); fiind reci nu se întrebuinţează în camere de locuit, birouri etc. În funcţie de natura stratului de uzură utilizat, pot fi: - pardoseli din beton, executate dintr-un strat de beton în grosime de 8 ... 12 cm, care formează în acelaşi timp şi stratul suport şi care se întrebuinţează în pivniţe, magazii, hale industriale. Când pardoseala trebuie să suporte o circulaţie grea, aceasta se toarnă în două straturi: un strat suport de 10 cm grosime, eventual armat cu o plasă de oţel-beton cu diametrul barelor Φ 6 ...10 mm, executat cu beton de marcă cel puţin B150 şi un strat de uzură din beton B 300. Pe suprafeţe mari betonul se toarnă cu rosturi aşezate la distanţe care nu depăşesc 4 ... 5 m, umplute cu mastic bituminos; - pardoseli din ciment sclivisit, folosite în grupuri sanitare, spălătorii, cămări, pivniţe, subsoluri cu circulaţie redusă, ateliere şi hale industriale fără circulaţie grea şi uzură importantă, garaje, construcţii agrozootehnice. Pardoseala sclivisită se obţine executând peste stratul de beton o tencuială din mortar de ciment de 2 cm grosime (cu dozaj de 600 kg ciment la 1 m 33 de nisip), netezită cu drişca de oţel şi presărată cu ciment în timpul drişcuirii. Pentru a înlătura apariţia fisurilor, dacă suprafaţa pardoselii este mare, aceasta se toarnă în panouri cu laturile de maximum 2,00 ... 2,50 m; - pardoseli din mozaic turnat, executate dintr-un strat de mortar de ciment de 10...15 mm, grosime, preparat cu piatră de mozaic şi aplicat pe un strat de mortar obişnuit, cu grosime de 20 ... 30 mm, cu suprafaţa rugoasă pentru o mai bună legătură cu stratul de mozaic ; - pardoseli din plăci de beton mozaicat, executate din plăci alcătuite dintr-un strat de bază din beton şi un strat de uzură din mozaic, cu dimensiunile 150 x 150x20; 200 x 200 x 20; 250 x 250 x 20; 300 x 300 x 30 sau 400 x 400 x 30 mm şi care se montează pe stratul suport sau pe betonul de nivelare prin intermediul unui strat de mortar de ciment de 25 ... 30 mm grosime. 13.3.4 Pardoseli din piatră artificială arsă În funcţie de stratul de uzură folosit, pot fi; -pardoseli cu îmbrăcăminţi din plăci de gresie ceramică, executate din plăci cu dimensiuni mari (100 x 100 x 10; 150 x 150 ... 300 x 300 cu grosimea 12 ... 15 mm) sau din plăci cu dimensiuni mici, pătrate ( 1 5 x 1 5 sau 25 x 25 mm şi grosimea 4 ... 6 mm) sau hexagonale (cu latura 12 ... 15 mm şi grosimea 4 ... 6 mm). Plăcile de gresie care au conturul format din arce de cerc poartă denumirea de pişcoturi Montarea se face asemănător plăcilor de beton mozaicat, într-un strat din mortar de ciment de consistenţă vârtoasă, cu 32

grosimea de 25 ... 30 mm, în rânduri regulate, cu rosturi de 0,5 ... 1,5 mm umplute cu lapte de ciment . Plăcile din gresie ceramică realizează o pardoseală elastică, rezistentă la uzură şi care se întreţine uşor. Plăcile netede se întrebuinţează în general la clădiri cu finisaj mai pretenţios (la locuinţe, în vestibuluri, coridoare, băi, bucătării, terase, laboratoare). Plăcile striate se întrebuinţează în spălătorii şi clădiri industriale (hale, abatoare); -pardoseli cu îmbrăcăminţi din plăci ceramice din argilă arsă executate din plăci cu dimensiunile 122 x 122 x 24 şi 122 x 61 x 24, prevăzute pe faţa inferioară cu şanţuri în coadă de rândunică, pentru a asigura o ancorare bună în mortar şi montate într-un pat din mortar de ciment ca şi plăcile de beton mozaicat, cu rosturi până la 2 mm grosime.. Se folosesc în depozite, magazii, vestibuluri şi coridoare din clădiri de locuit, case de odihnă, construcţii sportive etc; - pardoseli cu îmbrăcăminţi din cărămidă presată plină, marca cel puţin 100 , calitatea A şi I, cu densitatea specifică aparentă peste 1400 kg/m3. Cărămizile se aşază pe cant sau pe lat, pe un strat de nisip de poză cu grosimea 30 ... 50 mm sau în mortar de ciment de lO mm grosime . Rosturile dintre cărămizi, de maximum 10 mm grosime, se umplu cu mortar de ciment. Domeniul de utilizare este acelaşi ca şi la pardoselile cu îmbrăcăminţi din plăci ceramice; se folosesc de asemenea şi la unele construcţii agrozootehnice; -pardoseli din blocuri ceramice cu goluri, montate în nisip sau într-un strat proaspăt din mortar de ciment şi care pot avea strat suport elastic sau rigid. Aceste tipuri de pardoseli sunt rezistente la coroziune, nu sunt alunecoase şi au comportare bună sub aspectul asimilării căldurii animale, avantaje care le indică domeniul de utilizare: construcţii zootehnice şi anume în zona paturilor pentru dormit. 13.3.5 Pardoseli din materiale bituminoase Sunt elastice, impermeabile, suficient de rezistente la uzură, termoizolante, uşor de reparat, nu produc praf, prezintă siguranţă contra alunecării şi sunt rezistente la acţiunea acizilor şi alcaliilor. Prezintă însă şi o serie de dezavantaje: sunt inestetice datorită culorii închise a bitumului şi suprafeţei lui aspre, nu rezistă la temperaturi înalte, se deformează în timp sub acţiunea sarcinilor concentrate. Pardoselile din materiale bituminoase se pot executa monolit sau din dale prefabricate şi se întrebuinţează în ateliere, magazii de mărfuri, remize sau ca îmbrăcăminţi la trotuare şi pavaje. Stratul suport poate fi elastic (format din bolovani de râu, pietriş sau piatră spartă) sau rigid (cărămidă, beton simplu sau beton armat). Înainte de aplicarea stratului de uzură, suprafaţa suport, în cazul în care este realizată din beton, se amorsează cu suspensie siluată de bitum filerizat sau bitum tăiat cu petrol. Stratul de uzură se realizează sub formă de: - îmbrăcăminţi din mastic bituminos (masă minerală de nisip mărgăritar, nisip şi filer de calcar sau de var stins, aglomerat la cald cu bitum), în grosime de 2...3 cm, turnat fierbinte pe stratul suport şi întins cu drişca de lemn până la compactare; peste masticul cald se presară nisip grăunţos;

33

- îmbrăcăminţi din dale de mastic bituminos, cu dimensiuni până la 500 x 500 mm, care au pe faţa inferioară striuri executate în relief (pentru o mai bună aderenţă). Dalele se fixează într-un strat de mortar din bitum sau mortar de var cu ciment aşezat deasupra stratului suport; rostirea dalelor se face cu mastic de bitum sau mortar de ciment; - îmbrăcăminţi din suspensie de bitum filerizat, realizate dintr-un mortar preparat din susensie de bitum filerizat, ciment, nisip sau piatră de mozaic, turnat în grosime de 1,5 ... 2 cm deasupra unui strat de mortar de egalizare cu grosimea de 1,5 ... 3,0 cm. 13.3.6 Pardoseli din produse pe bază de polimeri sintetici Sunt pardoseli rezistente la uzură, igienice, au aspect plăcut, sunt bune izolatoare termice şi fonice, sunt uşor de montat şi se întreţin uşor. Pardoselile din covoare sau plăci PVC se utilizează la locuinţe (în holuri, vestibuluri, oficii, camere de locuit, degajamente, băi şi bucătării), la construcţii social-culturale (în săli de spectacole, săli de lectură, cluburi, săli de aşteptare, saloane şi culoare de spital, birouri, magazine), în laboratoare, în încăperi de producţie unde nu intervin solicitări sau agenţi chimici agresivi. Calitatea pardoselilor pe bază de polimeri este condiţionată de pregătirea suport care trebuie să prezinte o suprafaţă plană, netedă, rigidă şi uscată. De aceea peste stratul de rezistenţă din beton se aplică un strat de egalizare din mortar din ciment M 100 de grosime 2,5 ... 3 cm care se drişcuieşte fin cu drişca de lemn şi apoi se netezeşte cu cea metalică pentru a se obţine o suprafaţă netedă. În cazul aplicării îmbrăcăminţilor din covor PVC fără suport textil (care sunt mai subţiri) suprafaţa suport se netezeşte cu glet de Aracet E 50 sau cu glet de ipsos. Stratul de uzură se poate realiza din covoare din policlorură de vinil (PVC), cu sau fără suport textil, din dale PVC (flexibile sau rigide), precum şi din masă de şpaclu pe bază de poliacetat de vinil (PAV). Covoarele cu suport textil au grosimea de 2; 2,5 sau 3 mm şi lăţimea de 1,00 m, cele fără suport textil au grosimea de 1,5 mm şi lăţimea de 1,5 m . Dalele flexibile din PVC au dimensiunile 35 x 35 cm, cu grosimea de 1,5 mm, iar cele rigide sunt de 25 x 25 cm. Pentru montare, covorul se croieşte după un plan de montaj care să asigure un număr cât mai mic de rosturi şi de fâşii mai înguste de 50 cm. Lipirea covoarelor sau a dalelor din PVC se face cu adeziv prenadez SB sau Aracet EC aplicat într-un strat cât mai subţire şi uniform atât pe spatele covorului, cât şi pe stratul-suport în prealabil pregătit. Racordarea pardoselilor cu pereţii se realizează prin plinte sau pervazuri din lemn sau din PVC . 13.3.7 Pardoseli din materiale diverse În afară de categoriile de pardoseli prezentate, în construcţii se mai utilizează pardoseli cu îmbrăcăminţi din: - xilolit, executate din mortar de ciment magnezian cu agregate organice sau anorganice (rumeguş de lemn, azbest, talc, pământ de diatomee, praf de piatră) şi

34

coloranţi, turnat pe strat suport din mortar de ciment, în câmp continuu sau panouri, de obicei în două straturi de câte cm grosime; după întărire, suprafaţa pardoselii se curăţă şi se freacă cu piatră de gresie. Aceste pardoseli sunt calde şi se întreţin uşor, de ea se folosesc în spitale, laboratoare., săli de sport, în localuri publice, şi în general în încăperi care nu sunt umede şi unde nu este o circulaţie intensă şi grea; -linoleum, produs dintr-un amestec omogen de făină de lemn, praf de piatră şi de in fiert sicativ (linoxină), cilindrat pe o ţesătură tare de iută sub formă de covoare având grosimea de 2 ... 7 mm, lăţimea de 0,6 ... 3,5 m şi lungimea de 10 ... 30m. Covoarele din linoleum se fixează prin lipire cu cleiuri pe bază de caseină, făină de secară sau dextrină pe straturi de egalizare din mortar de ciment, ipsos sau mastic bituminos în grosime de 15 ... 20 mm sau pe plăci fibrolemnoase (PFL) cu grosimea de 5... 10 mm . Suprafaţa-suport pe care se aplică linoleumul trebuie să fie plană, netedă, perfect curată şi uscată. Pardoselile din linoleum sunt calde, nu reţin praf, sunt igienice, izolante termic şi fonic, estetice şi uşor de întreţinut; se utilizează în localuri publice, spitale, case de locuit etc; - mochete, folosite curent în locuinţe, camere de hoteluri, săli de teatre şi concerte, săli de conferinţe, biblioteci şi săli de lectură, magazine, birouri, datorită avantajelor pe care le prezintă: sunt estetice, termo şi fonoizolatoare, se întreţin, se curăţă şi se montează uşor. -dale de sticlă, utilizate în cazul în care trebuie asigurată iluminarea unor spaţii de lumină acoperită, subsoluri etc). Se realizează prin dispunerea distanţată a dalelor de sticlă şi monolitizarea acestora cu mortar de ciment care înglobează bare din oţelbeton.

35