Cons Ti Int A

Conştiinţa

„Locul senzaţiilor , realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea spiritului”.(Zlate dupa Sillamy, p.244) Deşi reuşeşte să surprindă elementele esenţiale ale conştiinţei, sugerează totuşi o întrebare „Ce înseamnă să fi conştient?” Pentru definirea conştientului au fost parcurse trei etape principale: Prima etapa – a fi conştient înseamnă a gândi, a stabii relaţii. Interesantă este afirmaţia lui Rigano(1920) „ Nu se poate vorbi de conştiinţa unui singur fapt, deaorece o stare psihică nu este conştientă decât în raport cu o altă stare”. Wundt concepe conştiinţa ca fiind o „sinteză creatoare”., Janet a te putea „autosupraveghea” iar Wallon(1924) „fără o activă adaptare la obiecte, totdeauna noi, ale experienţei externe, nu se poate produce conştiinţa deci este introdus termenul de adaptare. Sunt puse în evidenţă funcţiile conştiinţei (relaţia, sinteza, adaptarea), fiecare dintre acestea fiind insă limitate. Datorită rolului sau de a avea înţelesuri, Pavelescu propune conştiinţa, drept o „activitate de întelegere”. Nu putem încheia această etapa fără afirmaţia lui Pavelcu „Conştiinţa este o funcţie de adaptare la lumea externă prin operaţii simbolice, reprezentative, intelectuale, cu scopul asigurării unui nou echilibru, mai perfecţionat, între individ şi mediu(Zlate după Pavelcu, p.245) A doua etapa – Răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă a fi conştient?” o dă Ey, propunând pe lângă funcţiile conştiinţei, două modalităţi teoretico-metodologice, una aparţinând psihologiei funcţionale iar cealaltă aparţinând fenomenologiei. Psihologia funcţională desface viaţa psihică în elemente componente, iar conştiinţa o descompune în mecanisme parţiale ale memoriei, percepţiilor, schemelor intelectuale şi verbale. „Fenomenologia descrie nu doar fluxul intenţional, apariţiile, dezvoltările şi complexitatea „trăirilor”, ci şi toate modurile de a fi în lume, ajungând în cele din urmă la absorbţia conştiinţei în generaliatea Destinului, Raţiunii, Praxisu-lui.” (Zlate, p.246)

Într-o altă lucrare Ey consideră conştiinţa ca „ formă bazală a creierului şi a gândirii care poate fi definită ca organizarea experienţei sensibile actuale”( Zlade dupa Ey, p.243). putem vorbi de organizare deoarece activitatea conştiinţei este un sistem care integrează în ordine spaţio-temporală instanţele care o compun; organizarea experienţei sensibile, propriu conştiinţei este constituirea formelor perceptive sau reprezentative a evenimentelor trăite; organizarea experienţelor trăite actuale, conştiinţa facând din sentimentele trăite un moment al timpului: prezentul. A treia etapă –Piaget descrie conştiinţa ca „acompaniatoare” a acţiunilor, diferenţiind o „conştiinţă act” de conştiinţa reflexivă. Alţi autori pun accent pe simţire şi afectivitate – „ a fi conştient înseamnă în mod esenţial a avea senzaţii:adică a avea reprezentări mintale încărcate de afectivitate a ceva ce mi se întâmplă aici şi acum”(Zlate dupa Humphrey, p.247) Sfera conştiinţei nu se suprapune peste sfera psihicului, conştiinţa fiind doar o parte a psihicului, cea mai importantă. Remarcăm funcţia generală a conştiinţei, şi nu in ulimul rând adaptarea la mediu. „proprietatea de reflexivitate a fiinţei umane care îi permite sa aibă experienţe subiective, ceea ce face ca subiectul să poată relata propriile lui acte mintale, despre stările lui emoţionale, percepţiile senzoriale , credinţele sale” ( Zlate dupa Vermeesch şi Salvain, p247)

Bibliografie: Zlate, M., Introducere În Psihologie, 2000, Editura Polirom, Iaşi