Con Sum At Or

CAPITOLUL 5

5.1 Bunurile economice şi tipologia lor 5.2 Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale descrescânde 5.3 Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă 5.4 Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului Pachet pedagogic

Teoria comportamentului consumatorului

TEORIA COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI

Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune (adică bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei (adică preţurile bunurilor, oferta, concurenţa) urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia sub constrângere. Teoria care îi studiază comportamentul pleacă de la ipotezele: consumatorul se comportă raţional, are o funcţie-obiectiv de utilitate pe care urmăreşte s-o maximizeze; este capabil de alegere pe bază de calcul economic şi de completă informare în ceea ce priveşte propriile preferinţe şi condiţiile pieţei. În felul acesta, el îşi maximizează bunăstarea în condiţiile date, ceea ce se realizează prin consumarea unor cantităţi, calităţi şi structuri determinate de bunuri economice.

Privită individual, în sens microeconomic, maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe urma bunurilor ce şi le-a apropriat şi consumat. 5.1 Bunurile economice şi tipologia lor Nevoile umane directe – de consum – şi cele indirecte – ale producţiei – sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor. Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil şi măsurabil, apt să satisfacă o nevoie se numeşte bun.

Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu nevoile; ele sunt abundente faţă de nevoi în condiţii determinate de loc şi timp. Pentru că sunt abundente, folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit. Bunurile economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea, limitarea lor în raport cu nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp; obţinerea şi consumarea lor ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Distincţia dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ, concret, se face în raport de loc şi timp. Pe litoralul mărilor şi oceanelor, apa sărată este un bun liber; aceeaşi apă sărată, în cantitate determinată, este un bun economic în orice localitate nelitorală, pentru că devine rară, obţinerea ei ocazionând un efort, un anumit consum de resurse (de timp, resurse materiale, financiare etc.) În mod tradiţional, aerul curat care, prin compoziţia sa, întreţine viaţa a fost un bun liber; el tinde să devină un bun economic sub incidenţa poluării şi intensificării activităţilor umane.

Ştiinţa economică include în sfera preocupărilor sale în special bunurile economice, care se prezintă într-o mare varietate. Tipologizarea lor se poate realize după diverse criterii: destinaţie, mod de circulaţie, grad de dependenţă, relaţii între consumatori etc. a) După destinaţie, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori. Satisfactorii (sau bunurile de consum) reprezintă bunurile apte să satisfacă în mod direct trebuinţele sau nevoile umane. Ele se prezintă ca bunuri alimentare, nealimentare şi diferite servicii sau prestaţii (servicii de transport, de sănătate, de instruire, cu caracter personal etc.), de care omul, ca fiinţă individuală şi socială, are nevoie pentru a exista, a se forma, dezvolta şi afirma. Unele din aceste bunuri sunt de folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, articole de toaletă), altele de folosinţă îndelungată (locuinţe, articole electrocasnice, automobile etc.). Prodfactorii reprezintă bunuri economice folosite la producerea altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect nevoile umane, prin intermediul bunurilor la a căror producere participă. În această categorie se includ bunurile care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens economic, include şi apa). b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale sau materiale, bunuri incorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii (licenţe, brevete etc.). Dezvoltarea economică şi progresul social determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor incorporale şi informaţiilor în ansamblul bunurilor economice. c) După modul în care bunurile circulă în economie, se disting: bunuri marfare, nemarfare şi mixte. d) În funcţie de legăturile şi dependenţele dintre diferite categorii de bunuri, se disting: bunuri substituibile, bunuri complementare, bunuri principale şi secundare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi (de exemplu, cafeaua naturală şi nessul, diferite categorii de combustibili etc.), consumatorul optând, în funcţie de preferinţe, obiective, preţ şi mărimea veniturilor, pentru unul sau altul dintre acestea. De aceea, ele se mai numesc şi bunuri în competiţie. Bunurile complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul util scontat de către consumator (de exemplu, bunurile electrocasnice şi curentul electric). Bunurile principale sunt acelea pe care producătorul le urmăreşte cu prioritate, care constituie obiectivul de bază al activităţii sale.

Teoria comportamentului consumatorului Bunurile secundare rezultă inevitabil din procesul tehnologic al unui bun principal (dacă în apicultură mierea este bunul principal, ceara este bunul secundar). Oferta de bunuri secundare evoluează în legătură directă cu cererea şi producţia de bunuri principale şi doar în mică măsură în funcţie de preţul propriu. e) După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori (agenţi ai cererii), se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine, în mod gratuit sau plătind un preţ convenit. Ele au drept caracteristici principale nonexcluziunea şi nonrivalitatea. Nonexcluziunea decurge din indivizibilitatea ofertei, ceea ce face ca un consumator care beneficiază de bunul public să nu diminueze oferta totală care rămâne la dispoziţia celorlalţi (un program radio sau TV recepţionat de către consumatorul x nu diminuează cu nimic oferta totală rămasă pentru consumatorii z, y, w etc.). Nonrivalitatea desemnează faptul că un consumator de bun public nu intră în relaţii de competiţie şi rivalitate cu ceilalţi consumatori, întrucât cantitatea disponibilă nu este diminuată prin ceea ce fiecare achiziţionează şi consumă. Bunurile publice pot fi produse şi oferite de către producători privaţi, dar mai ales publici (administraţii publice). Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi diferenţiat în funcţie de criteriile de disponibilitate. Prin ceea ce achiziţionează, un consumator diminuează oferta totală care rămâne celorlalţi cumpărători-consumatori. Ele se caracterizează prin exclusiune şi rivalitate. În consumarea bunurilor publice apare fenomenul cunoscut sub numele de „pasagerul clandestin”, care constă în tendinţa unor consumatori de a se sustrage de la obligaţiile ce le revin prin consumarea bunurilor publice. Ei sunt toleraţi de către ceilalţi datorită nonrivalităţii şi nonexcluziunii. Numeroşi specialişti apreciază că diminuarea fenomenului ar putea avea loc prin organizarea, producerea şi comercializarea unor asemenea bunuri pe baze private.

5.2 Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale descrescânde Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri; este studiată în special de merceologie, fiind numită şi valoare de întrebuinţare. Teoria economică se ocupă de utilitate sub aspect tehnic doar în subsidiar, în măsura în care ea este necesară pentru o analiză economică mai complexă. Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă concretă a nonposesorului. Doar în măsura în care, prin însuşirile sale, un bun (respectiv, o cantitate determinată din acesta) răspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil raportul economic de piaţă – tranzacţia bilaterală de piaţă – caracteristică economiei de schimb. Utilitatea economică are un caracter individual şi subiectiv.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Utilitatea economică în sens modern. În teoria economică modernă, bazată pe abordările neoclasice, utilitatea unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii: - proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a cumpărătorului, nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu normele morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care acesta trăieşte, iar el conştientizează şi este convins că respectivul bun economic îi aduce o satisfacţie, îi conferă, prin consum, o anumită plăcere. Este lipsit de importanţă dacă această convingere este fundamentată ştiinţific sau este doar o iluzie; - cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe urma respectivului bun. De exemplu, pentru o persoană inaptă să conducă un automobil, acesta nu are utilitate economică, oricât de semnificative ar fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o carte, oricât de importantă ar fi, nu prezintă utilitate economică (şi cu atât mai puţin culturală), în afară de cazul în care o cumpără în scopuri speculative. Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă, dar pe care este dispus să le achiziţioneze. Este, în fond, satisfacţia pe care o resimte prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau un pachet de bunuri.

Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul. Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru un altul. Ea depinde de raportul pe care îl stabileşte fiecare între proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor sale, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, ca şi de cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai mult chiar, aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea sunt disponibile.

Astfel, dacă presupunem că o cantitate de un kilogram de carne consumată de o persoană în decurs de o săptămână are, pentru acesta, o anumită utilitate, dublarea acestei cantităţi poate duce la creşterea satisfacţiei, dar nu în aceeaşi proporţie; utilitatea economică a celui de al doilea kilogram de carne este mai redusă decât a primului. În acest sens, Alfred Marchall, exponent de seamă al

Teoria comportamentului consumatorului

Şcolii de la Cambridge, sublinia că „mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu”; aceasta semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic este mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare nouă doză (unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere 1 . Din cele mai de sus devine necesară distincţia între utilitatea totală şi utilitatea adiţională (marginală): utilitatea totală este satisfacţia care se obţine (sau este aşteptată) prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este în funcţie de cantitatea consumată: creşte pe măsură ce sporeşte cantitatea (X) consumată din respectivul bun de consum. UT = f (X) Modificarea utilităţii totale, realizată prin creşterea consumului dintr-un bun cu o unitate (doză), se apreciază prin conceptul de utilitate marginală. Utilitatea marginală (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUT), care rezultă prin creşterea cu o unitate (ΔX) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun.

Ea se determină prin relaţia: Umg = ΔUT / ΔX ∗ În baza utilităţii marginale, consumatorul nu acordă mulţimii dozelor (unităţilor) dintr-un anumit bun aceeaşi valoare importantă; fiecare doză are pentru el o utilitate marginală şi deci valoare specifică. Prima doză, care vine în întâmpinarea celei mai intense nevoi, are o utilitate marginală (şi valoare) mai mare; pe măsură ce consumul creşte, Umg rămâne pozitivă, dar este descrescătoare şi devine nulă prin consumarea dozei care satisface integral nevoile (pragul de saţietate). În condiţiile în care consumul continuă peste acest nivel, Umg devine negativă, generându-i consumatorului o insatisfacţie. Astfel, dozele x1 , x2 … xn din bunul X îi aduc consumatorului satisfacţii adiţionale u1, u2 … un descrescânde, 1 ∗

Alfred Marchall, Principi di economia politica, UTET, Torino, 1972, p.178 Relaţia este corectă în determinarea Umg pentru bunuri finit şi imperfect divizibile; pentru bunurile perfect şi infinit divizibile (la care variaţia cantităţii este infinitezimală şi la limită tinde spre zero), Umg reprezintă prima derivată a funcţiei de utilitate totală, adică:

Umg = f(UT)’ =

∂U T ∂X

Teorie economică generală ● Microeconomie

respectiv u1 > u2 …>un. Fiind un cumpărător, consumatorul îşi măreşte achiziţiile dintr-un bun atâta timp cât valoarea pe care o atribuie fiecărei doze suplimentare depăşeşte (sau cel mult este egală) cu suma pe care trebuie s-o plătească pentru fiecare. Caseta 5.1 Utilitatea totală şi marginală Presupunem că un consumator realizează, prin consumarea într-un termen scurt, a unor cantităţi (doze, respectiv kg) din bunurile X (struguri) şi Y (căpşuni) substituibile, nivelurile de satisfacţie surprinse în tabelul nr.5.1 Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Doze (cantităţi în kg) consumate prima a doua a treia a patra a cincea a şasea a şaptea

Tabelul 5.1 evaluare cardinală Căpşuni (y) Utilitatea Utilitatea totală (UT) marginală (Umg) 20 20 35 15 46 11 54 8 60 6 65 5 69 4

Struguri (x) Utilitatea Utilitatea totală (UT) marginală (Umg) 10 10 19 9 26 7 30 4 31,5 1,50 31,5 0 30 - 1,50

În figura 5.1, transpunem datele din tabelul (pentru struguri): UT 30

.

20

10 A 0

... . .

15

B

35

15

Umq

10

. 1

C

5

2

3

4

5 6

7

Qx

1 0 1,5

Figura 5.1 Diagrama utilităţii totale

1

2

3

4

5

6

Qx

D Figura 5.2 Diagrama utilităţii marginale

Teoria comportamentului consumatorului

Este de remarcat în figura 5.1 că, prin creşterea cantităţii consumate, utilitatea totală (agregată, cumulată) creşte treptat, cu rate descrescânde, atinge maximum la cea de a cincea doză (care reprezintă pragul de saturaţie), rămâne la acest nivel prin consumarea celui de al şaselea kg de struguri, după care scade. Evoluţia normală a UT este să crească pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată. Utilitatea marginală este, în schimb, descrescândă pe măsura creşterii consumului, astfel că, pentru un consumator dat, pe termen scurt, utilitatea şi valoarea primei doze este mai mare decât a celei de a doua ş.a.m.d. (10; 9; 7; 4; - vezi şi tabelul 5.1), devine nulă pentru cel de al şaselea kg de struguri şi se transformă în dezutilitate la cea de a şaptea doză (diagrama haşurată, în cadranul IV, cu sens negativ). Aceasta permite generalizarea sub forma legii utilităţii marginale descrescânde. Legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gössen), formulată pentru prima dată de către H. H. Gössen în 1854, postulează că, atunci „când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală (adică utilitatea adiţională adăugată de ultima doză) tinde să se diminueze”.

Sau, aşa cum subliniază P. Samuelson, în baza legii utilităţii marginale descrescânde, „cantitatea de utilitate suplimentară sau marginală se diminuează în măsura în care o persoană consumă mai mult dintr-un bun 2 , consumul din celelalte fiind constant”. Utilitatea marginală descrescândă decurge din faptul că plăcerea (satisfacţia) pe care consumatorul o resimte când măreşte cantitatea consumată dintr-un bun este din ce în ce mai mică, pentru că fiecare unitate adiţională se adresează unei nevoi în scădere, mai puţin intensă. Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde, cu cât o persoană a consumat mai mult dintr-un bun, cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru a-şi spori consumul din acel bun cu încă o unitate (toate celelalte împrejurări fiind constante). Evoluţia utilităţii marginale determină şi comportamentul consumatorului la modificarea preţului, respectiv, elasticitatea diferită a cererii în raport de evoluţia preţului la acelaşi bun şi la bunuri diferite.

2

Paul Samuelson, W.D. Nordhaus, Micro-économie, Les Éditons d’Organisation, Paris, 1995, p. 156

Teorie economică generală ● Microeconomie

5.3 Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă Măsurarea utilităţii economice este o problemă amplu dezbătută în literatura economică 3 . Dificultatea găsirii unor soluţii viabile decurge din natura utilităţii economice: ea depăşeşte sfera economicului, are conotaţii psihologice şi subiective, implică judecăţi de valoare, stări de spirit, incidenţe ale mediului economic, social, politic şi natural etc. De-a lungul timpului au fost propuse două scale (modalităţi) de măsurare a utilităţii economice: măsurarea cardinală şi cea ordinală. Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi (doze) dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili. Se presupune că un consumator evaluează că 1 kg de struguri îi aduce o satisfacţie de 8 utili, dublă faţă de 1 kg de pâine (evaluată la 4 utili), respectiv 1/3 faţă de 1 kg de carne (24 utili) ş.a.m.d. Prin această evaluare, se consideră un consumator care posedă cunoştinţe exacte asupra numărului de unităţi de satisfacţie (utili) pe care i le procură fiecare cantitate (doză) din orice bun şi compară într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri, apoi efectuează un calcul economic riguros. Măsurarea cardinală a cunoscut în timp interpretări diferite, iar în prezent este utilizată doar în scopuri didactice şi metodologice pentru că nu există un etalon universal acceptat pentru a măsura plăcerea şi fericirea.

Din punctul de vedere modern 4 , utilitatea totală pe care o resimte un consumator prin consumarea a „n” doze din unul sau mai multe bunuri este măsurată prin suma de bani pe care ar plăti-o pentru acea cantitate dacă alternativa ar fi lipsa bunurilor. Prin contrast, utilitatea marginală a unei singure doze este măsurată prin suma de bani pe care consumatorul ar fi dispus s-o cedeze pentru respectiva doză 5 . Măsurarea ordinală, iniţiată în special de către Vilfredo Pareto şi John Hicks, presupune un consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile şi pachetele („coşurile”) de bunuri nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea în care le preferă în condiţii determinate de loc şi timp. 3

Pentru detalii, recomandăm Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, cap. 8, 9 (p. 329-381) 4 R. C. Lipsey, K. A. Christal, Economia pozitivă, Editura Economică, 1999, p. 163 5 Este necesar să facem distincţie între suma pe care ar fi dispus s-o plătească (care ţine de preferinţe şi de utilitatea pe care el o conferă bunului) şi ce trebuie să plătească, care depinde de preţurile pieţei.

Teoria comportamentului consumatorului Revenind la exemplul de mai sus, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că respectivul consumator, în condiţiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri, respectiv de pâine. Ca atare, ordinea preferinţelor sale este: I. 1 kg de carne; II. 1 kg de struguri; III. 1 kg de pâine. Ca atare, când face alegeri, cumpărătorul consumator nu apelează la evaluări cifrice ale utilităţii economice, ci ierarhizează bunurile sau pachetele de bunuri în ordinea preferinţelor sale subiective, stabilind ordinea în care preferă bunurile şi nu mărimea cardinală (cifrică) a satisfacţiei. Nici un consumator nu încearcă să folosească indici prin care să se convingă că un produs sau un pachet de bunuri îi aduc o satisfacţie identică, mai mică sau mai mare. În virtutea măsurării ordinale, consumatorii pot opta între consumul a două bunuri (sau pachete, respectiv combinaţii de bunuri), exprimându-şi preferinţele, fără ca această decizie să impună şi precizarea riguroasă a gradului în care este preferat un bun comparativ cu altul, adică fără a fi necesar să se precizeze nici cu cât este el mai preferat, nici cu cât mai multă satisfacţie îi aduce.

În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a preferinţelor, consumatorul îşi elaborează unul sau mai multe programe de consum. Programul de consum (sau reţeta de consum) reprezintă specificarea unor cantităţi determinante din bunurile diferite x,y,z,…w, care-i asigură unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.

Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului; obişnuinţelor, gusturilor, dar şi preferinţelor sale; disponibilităţii în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri, utilităţii pe care el o acordă diferitelor cantităţi (doze) din bunurile x, y, z,… w. El se bazează pe presupoziţia că un nivel dat de satisfacţie (utilitate) totală (agregată) poate fi obţinut din cantităţi diferite din bunurile x şi y. Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile respective, iar el nu are preferinţe pentru unul sau altul (caseta 5.2, programele A … E). Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba de indiferenţă (numită şi isophelimă sau curbă de isoutilitate) şi rata marginală de substituţie (RMS). Curba de indiferenţă reprezintă locul geometric al tuturor programelor de consum echivalente sau al punctelor ce reflectă cupluri din bunurile x şi y, care procură aceeaşi utilitate (satisfacţie) totală.

Programele de consum echivalente A … E au la bază faptul real că utilităţi agregate identice se asigură prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun (în cazul nostru „x”) şi reducerea unităţilor consumate din celălalt (în cazul nostru „y”). Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe (-Δy) în schimbul unei doze suplimentare din altul (Δx), păstrându-şi

Teorie economică generală ● Microeconomie

acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată), se numeşte rată marginală de substituţie (RMS). RMSy/x = | -Δy/ Δ| Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta isophelimei (vezi caseta 5.2). Pentru a se menţine aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea adiţională care se obţine pe baza suplimentării consumului din bunul x, (ΔQx . Umgx) să fie egală cu utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y, (-ΔQy . Umgy), adică: ΔQx . Umgx = | -ΔQy . Umgy|, respectiv |

Δy Δx

=

U mgx

; iar cum |

U mgy

rezultă că: RMSy/x =

U mgx U mgy

Δy Δx

| = RMSy/x ,

, fapt verificabil prin corelarea datelor din tabelul 5.1 şi figura 5.2.

Caseta 5.2 Curba de indiferenţă şi RMS Pe baza datelor din tabelul nr. 5.1 imaginăm programele de consum echivalente A … E, respectiv: A)1x + 7y; B) 2x + 5y; C) 3x + 3,9y; D) 4x + 3,375y; E) 5x + 3,19y Reprezentate grafic, acestea desemnează curba de indiferenţă AE: y

y

(căpşuni, kg)

A’’

8

●

.

7 6

● B (2; 5)

M

4

A

A (1; 7)

6 5

. .. . . .. . . . . .

9

8 7

A’’’

.

5

C (3; 3,9)

●

N

3

O

2

..

D (4; 3,373)

●

●

A’

4

E (5; 3,19)

3 2

1

E’

1

0

1

2

3

4

5 6

7

x (struguri, Kg)

0

1

2

E’’’ E’’

E

3

4 5 6 7 8

9

10

Figura 5.3 Curba de indiferenţă Figura 5.4 Harta curbelor de interferenţă (programele de consum echivalente A … E)

x

Teoria comportamentului consumatorului Se pot imagina şi programe de consum care asigură o satisfacţie mai mică (0,5x + 3,5y; x + 2,5y etc.) şi reprezentând curbe de indiferenţă cu o valoare inferioară (aflate în stânga curbei AE) sau programe de consum care oferă o mai mare satisfacţie (2x + 8y; 3x + 6y etc.) reprezentate prin curbe de referinţă exterioare izophelimei AD. Figura 5.4 exprimă harta curbelor de indiferenţă în care A′E′ < AE < A′′E′′ < A′′′E′′′. Pe baza izophelimei AE se determină RMS între două puncte (A→B; B→C ş.a.m.d) RMSA→B = - 2y = 2; RMSB→C = 1,1y/1x; RMSC→D = 0,525y/1x; B

1x

RMSD→E = 0,185y/1x care reprezintă panta izophelimei, adică − AM când se alege programul B în MB locul lui A; − BN când se optează pentru programul C în locul lui B ş.a.m.d. Un NC

asemenea raţionament este corect pentru bunurile finit şi imperfect divizibile. Pentru bunurile infinit şi perfect divizibile, trecerea de la un program la altul presupune renunţări la cantităţi infinitezimale dintr-un bun atunci când consumul din celălalt creşte cu o cantitate care la limită tinde spre zero. În acest caz, se determină RMS într-un punct al izophelimei, ea fiind panta tangentei în respectivul punct. Grafic, se constată că atât între două puncte, cât şi într-un punct, RMS este descrescătoare ⎛ AM >- BN >- CO ⎞ . ⎟ ⎜− ⎝ MB NC OD ⎠

RMS are tendinţă de reducere. Ea decurge din faptul că, prin creşterea succesivă a consumului din bunul x, se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun; deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate suplimentară. Din contră, micşorarea succesivă a disponibilităţilor din bunul y face ca fiecărei unităţi la care se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare, în raport cu cea precedentă. În afara programelor A … E, în caseta 5.2 de mai sus s-au imaginat şi altele care, prin combinaţii adecvate între cantităţi diferite din bunurile x şi y, pot conduce la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă. Curbele de indiferenţă A′E′, A′′-E′′, A′′′ – E′′′ din figura 5.3 exprimă, fiecare în parte, programe de consum echivalente. Ansamblul curbelor de indiferenţă, care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de către consumator, formează harta curbelor de indiferenţă. 5.4 Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul preferinţelor sale, el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit disponibil (R), iar preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px , Py) sunt date, reprezintă variabile exogene în raport cu forţa sa de decizie. Cu venitul

Teorie economică generală ● Microeconomie

disponibil R şi în condiţiile preţurilor Px , Py, consumatorul poate realiza variate combinaţii de achiziţii, respectiv cantităţi diferite x1 , x2 … xn din bunul x şi y1, y2 … yn din bunul y, astfel: xiPx + yiPy = R sau x =

R Py − ⋅ y iar Px Px

x=

R Py − ⋅y Px Px

Restricţiile economice ale consumatorului sunt sintetizate în dreapta (linia) bugetului (figura 5.5) care exprimă cantităţile alternative din cele două bunuri care pot fi achiziţionate în condiţiile date de buget disponibil şi de preţuri unitare. Caseta 5.3 Dreapta (linia) bugetului

Pentru a determina extremele dreptei bugetului presupunem că întregul buget este utilizat alternativ exclusiv pentru a achiziţiona bunul x, respective y. În felul acesta obţinem cantităţile maxime B, respectivA care pot fi achiziţionate din aceste bunuri. y=0 B B =

R R ; x=0 B A = Py PX

Unind punctele A şi B, obţinem dreapta bugetului (figura 5.5) ale cărei puncte exprimă infinitatea combinaţiilor din bunurile x şi y care pot fi achiziţionate în condiţiile date de buget şi de preţuri. Exemplu: Bugetul săptămânal pentru achiziţionarea fructelor (struguri –x şi căpşuni – y) de care dispune un consumator este 23 RON, Px = 2, iar Py = 3. Reluând raţionamentul de mai sus rezultă: B = 23 = 11,5 kg A = 23 = 7,66 kg 2 3

Qy căpşuni

10 / 8 / A 6 / - Δy = -4

P1 (2,5; 6)

4 / P2 (8,5; 2)

2 / 0

2

4

6

8

10 B 12 Qx

struguri

Figura 5.5 Dreapta (linia) bugetului

Teoria comportamentului consumatorului Panta dreptei bugetului exprimă raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri şi indică cu cât se modifică în sens contrar cantitatea achiziţionată din bunul x când cantitatea cumpărată din bunul y se modifică cu o unitate, astfel ca ΔX . Px = Δy . Py

Panta dreptei AB =

Py Px

De exemplu, dacă faţă de un program iniţial de achiziţii Pi (2,5; 6) se doreşte achiziţionarea a doar 2 kg din y, în noul program de achiziţii P2 , cantitatea achiziţionată din x va fi: ΔX = |

Py

3 ⋅ Δy | B ΔX = | ⋅ −4 | = 6 kg B x2 = 2,5 + 6 = 8,5 kg Px 2

Figura 5.5 relevă trei situaţii posibile în faţa cărora se află consumatorul: 1. Să efectueze achiziţii cheltuind integral bugetul. Este situaţia descrisă prin programele de achiziţii înscrise pe linia bugetului AB. 2. Nu cheltuiesc întregul buget. În interiorul triunghiului AOB sunt circumscrise programele de consum, posibil de realizat prin prisma restricţiei economice, fără a cheltui întregul venit disponibil, astfel că: XjPx + yjPy< R 3. Toate programele de consum, respectiv curbele de indiferenţă exterioare liniei bugetului, sunt imposibil de realizat, pentru că venitul disponibil şi preţurile pieţei nu permit achiziţionarea cantităţilor din bunurile x şi y care susţin respectivele programe, fapt concretizat în relaţia: XjPx + yjPy > R În faţa preferinţelor subiective alternative, exprimate în diferite programe de consum (şi curbe de indiferenţă), şi a restricţiilor economice (dar care şi ele oferă mai multe alternative), cumpărătorul trebuie să aleagă, să decidă asupra unui program de achiziţii, de consum. Opţiunea (decizia) nu este întâmplătoare, ci trebuie fundamentată în aşa fel încât să-i asigure echilibrul. Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când obţine de pe urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la preferinţele exprimate sub forma programelor de consum şi ţinând seama de venitul şi de preţurile unitare ale bunurilor economice. Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată), comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date. Echilibrul consumatorului = max.UT.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii care satisface cumulative condiţiile:

U mgx U mgy

=

U mgx U mgx Px sau = Px Py Py

1)

Aceasta exprimă faptul că raportul dintre utilităţile marginale ale dozelor achiziţionate (exprimat prin panta isophelimei) este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale bunurilor care sunt achiziţionate şi care exprimă panta dreptei bugetului. Cu alte cuvinte, raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor achiziţionate este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri. Sau, altfel spus, raportul utilitate marginală/preţ pentru cele două (n) bunuri este acelaşi.

U mgx Px

=

U mgy Py

Pentru maximizarea utilităţii totale – când venitul nominal şi preţurile unitare sunt date – este necesar ca, pentru achiziţionarea diferitelor bunuri, venitul să fie repartizat în aşa fel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru cumpărarea oricărui bun să aducă aceeaşi unitate marginală. O asemenea situaţie P. Samuelson o numeşte „legea utilităţii marginale egale pe unitate monetară” şi desemnează decizia optimală de achiziţie şi consum. „Trebuie să ne determinăm în aşa fel consumul, încât fiecare bun să ne aducă aceeaşi utilitate marginală pentru ultimul dolar cheltuit. Într-o asemenea situaţie, achiziţiile procură maximum de satisfacţie sau utilitate.” 6 X · P x + Y · Py = R

2)

Aceasta înseamnă că volumul cheltuielilor efectuate să se încadreze în buget.

6

Paul Samuelson, W. D. Nordhaus, op. cit., p.159

Teoria comportamentului consumatorului

Grafic, starea de echilibru se asigură prin acel program de consum la care linia bugetului este tangentă la curba de indiferenţă, adică în punctul (S) unde panta isophelimei este egală cu panta dreptei bugetului (figura 5.6).

Qy A′′′ A′′ A’

I1

A’ I0 ye ’ S 0

I2

..

S0

I3

.. S’’

xe B’

S’’’

B

B’’

B’’’ Qx

Figura 5.6 Echilibrul consumatorului Comentariu: I0, I1, I2, I3 reprezintă curbe de indiferenţă, I0 < I1 < I2 < I3 A’B’; AB; A’’B’’; A’’’B’’’ sunt drepte ale bugetului, elaborate în ipoteza preţurilor constante şi a unui buget crescător. Xe şi Ye – cantităţile achiziţionate la echilibrul iniţial (So) când restricţia bugetară este descrisă prin AB. Pe măsură ce bugetul creşte, echilibrul se asigură prin consumarea unor cantităţi superioare din x şi y, descrise prin dreapta S’ – S’’’ numită curba Engel (sau curba venitconsum pentru bunurile normale). Aplicaţie Un consumator raţional se confruntă cu funcţia de utilitate UT(x,y) = x2 · y (în care x şi y sunt cantităţile consumate din satisfactorii care alcătuiesc programul de consum). El trebuie să facă faţă unei constrângeri bugetare, din de necesitatea de a se încadra în venitul disponibil pentru consum de 24 u.m. în condiţiile în care preţurile unitare ale bunurilor achiziţionate sunt: Px = 2.m.; Py = 4 u.m. Să se determine starea de echilibru a acestui consumator şi satisfacţia totală pe care o resimte la echilibru. Se porneşte de la condiţiile: ⎧ U mgx Px = ⎪(1) ⎨ U mgy Py ⎪( 2) X ⋅ P + Y ⋅ P = 24 x y ⎩

Utilitatea marginală (Umg) reprezintă derivata întâi în raport cu x şi, respectiv cu y a funcţiei de utilitate totală, adică: Umgx = 2xy Umgy = x2

Teorie economică generală ● Microeconomie

Înlocuind în (1) şi (2) obţinem: ⎧ 2 xy 2 x =8 ⎪ 2 = ⇒ 4 ⎨ x y =2 ⎪⎩2 x + 4 y = 24 Cantităţile 8x şi 2y reprezintă programul de achiziţii care se încadrează în constrângerea bugetară şi maximizează UT. UT = 82 . 2 = 128

Echilibrul consumatorului se modifică, are caracter dinamic, pentru că: -

preferinţele consumatorului se modifică permanent, ceea ce se concretizează în atribuirea altor utilităţi marginale pentru diferite doze din bunurile x şi y, fapt care modifică funcţia de utilitate totală şi configuraţia diferitelor programe de consum (şi, implicit, alura curbelor de indiferenţă);

-

venitul nominal disponibil pentru consum poate creşte sau poate scădea;

-

preţurile bunurilor x şi y cresc sau scad, ceea ce schimbă configuraţia liniei bugetului.

1) Astfel, modificarea venitului nominal disponibil atrage după sine deplasarea liniei bugetului spre dreapta (când venitul creşte) şi spre stânga (când venitul scade), ceea ce face ca noul echilibru să se realizeze pe o isophelimă superioară, respectiv inferioară (vezi figura 5.7).

Qy A y2 y0 y’’

0

I1

. . . I0

S1

I’

S’’

S0

x’’ B’’x0 x2

B

B’

Qx

Figura 5.7 Modificarea preţului bunului x şi curba cererii S”- S1 (linia preţ-consum)

Teoria comportamentului consumatorului

2) Schimbarea proporţională şi în acelaşi sens a preţurilor conduce la deplasarea liniei bugetului paralel cu ea însăşi, spre origine când preţurile cresc, şi spre exterior când preţurile scad. 3) Modificarea preţului unui bun (venitul constant) modifică configuraţia dreptei bugetului. Figura 5.7 pune în evidenţă faptul că reducerea preţului bunului x conduce la o dreaptă a bugetului de forma AB’, ceea ce face ca programul de consum care-i asigură noua stare de echilibru să fie circumscrisă de coordonatele S1(y2x2) pe curba de indiferenţă (I1) cu o valoare superioară, achiziţiile sporind de la x0 la x2 (vezi figura 5.7). Din contră, când preţul bunului x creşte, obţinem dreapta bugetului AB′′, iar starea de echilibru se realizează în S′′ (pe curba de indiferenţă I’ care asigură o satisfacţie mai mică în coordonatele x′′y′′). Pentru un venit nominal dat, fiecare nou preţ al bunului x determină deplasarea dreptei bugetului şi atingerea unor poziţii particulare de echilibru: s’’, s0, s1. Unite, acestea redau linia S′′ – S1 , numită dreapta preţ-consum sau diagrama cererii. Ea arată cum se modifică achiziţiile din bunul x pe măsura scăderii preţului, echilibrul realizându-se prin cantităţile crescătoare x′′, x0, x2. 4) Modificarea preţului ambelor bunuri (în proporţii sau sensuri diferite) sau doar a unuia schimbă panta dreptei bugetului, starea de echilibru şi preţul relativ (adică preţul unui bun exprimat în funcţie de preţul celuilalt). Concomitent se modifică puterea de cumpărare a venitului nominal (venitul real): creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte. 5) Modificarea venitului nominal şi a preţurilor cu aceeaşi constantă λ lasă neschimbată starea de echilibru şi linia bugetului. Efectul de substituire şi efectul de venit Modificările preţului unui bun determină un comportament specific consumatorului, cunoscut sub numele de efectul de substituţie şi efectul de venit. Efectul de substituire exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun ca urmare a modificării preţului relativ al bunului, fără a ţine seama şi de incidenţele pe care schimbarea preţului le are asupra venitului real. Este asociat cu o modificare a pantei dreptei bugetului. Efectul de venit exprimă incidenţele pe care modificarea venitului real le are asupra cantităţii cerute, considerând preţurile relative neschimbate.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Cele două efecte se produc concomitent, iar modificarea balanţei cantităţii cerute dintr-un bun, graţie modificării preţului relativ şi a venitului real, se determină prin însumarea lor. Este evident că atunci când se modifică preţul unui bun, venitul real al consumatorului se modifică, ceea ce afectează volumul achiziţiilor din toate bunurile (chiar şi pentru cele ale căror preţuri nu s-au modificat), de cele mai multe ori cu intensităţi şi chiar în sensuri diferite. În figura 5.8 prezentăm raţionamentul simplificat de identificare a efectului de sustituţie şi de venit pentru cumpărătorul bunului x, al cărui preţ se reduce de la 10 u.m. la 8 u.m., bugetul (venitul nominal) fiind constant, 120 u.m.

Qy A A1

I1 I2 E0 E1

q0 q1

E2

q2

B B1 B2 Qx

Figura 5.8 Efectul de substituire q0 – q1 şi efectul de venit q1 – q2

Comentariu: Linia bugetului iniţială este AB, cu echilibrul în E0, la care cantitatea cerută este q0. Prin scăderea preţului, linia bugetului devine AB2, cu cantitatea de echilibru q2; cererea creşte de la q0 la q2. Pentru a elimina efectul creşterii venitului ca urmare a reducerii preţului bunului x, construim o dreaptă a bugetului A1B1 paralelă cu AB2 tangentă la curba de indiferenţă I1, care să exprime cât ar fi cumpărat din x, la noul preţ, dacă venitul real rămânea acelaşi (implicit, cel nominal ar fi scăzut). Noul echilibru se realizează în E1, cu cantitatea q1 din bunul x, iar sporul de cerere şi de consum q0 – q2 generat de reducerea preţului este scindat în q0q1 – efectul de substituire şi q1 – q2 efectul de venit. B

Teoria comportamentului consumatorului PACHET PEDAGOGIC CUVINTE-CHEIE • • • • • • • • • • • • • •

Bunuri economice Program de consum Curbă de indiferenţă (isophelimă) Utilitate economică Măsurare cardinală Măsurare ordinală Panta isophelimei Echilibrul consumatorului Curba Engel Efectul de substituire Rata marginală de substituire în consum Linia bugetului Efectul de venit Legea utilităţii marginale descrescânde ÎNTREBĂRI

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

ƒ

Comparaţi utilitatea totală şi utilitatea marginală. Când este consumatorul în echilibru? Ce semnifică „consumator raţional”? Ce este un program de consum? Alegeţi 6 bunuri de consum. Stabiliţi după propria dvs. scală măsurarea ordinală şi cardinală. Colegul dvs. de bancă efectuează aceeaşi operaţiune. Comparaţi rezultatele. Ce concluzie desprindeţi? Cum explicaţi că utilitatea marginală descreşte când consumul sporeşte? APLICAŢII

1.

Bunurile publice se caracterizează prin: a) sunt create în firme proprietate de stat; b) sunt proprietatea statului; c) consumatorii lor sunt în relaţii de nonrivalitate; d) accesul la ele este gratuit; e) nu sunt bunuri economice, ci libere.

2.

În cazul a două bunuri identice (de pildă, o carte pe care o cumpăraţi în două exemplare) utilitatea lor economică pentru consumator este: a) aceeaşi; b) diferită; c) aceeaşi în cazul în care cartea aceea îl interesează pe consumator; d) diferită, dacă respectiva carte nu îl interesează; e) diferită, dacă consumatorul este analfabet.

Teorie economică generală ● Microeconomie 3.

Când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea totală şi cea marginală resimţită de către consumator: a) cresc; b) scad; c) creşte, scade; d) scade, creşte; e) pot fi adevărate oricare din a, b, c, d. Argumentaţi răspunsul corect şi ilustraţi-l grafic.

4.

Venitul disponibil al unui consumator este 800 u.m. alocate pentru a achiziţiona bunurile x şi y. Dacă funcţia utilităţii totale (UT) este UTxy = Qx2 · Qy, iar preţurile unitare sunt: Px = 10; Py = 20, determinaţi programul de consum care asigură maximizarea unităţii totale şi mărimea acesteia.

5.

Bunurile x şi y sunt bunuri pereche, care pot fi combinate în programele de consum a, b, c, d, echivalente, după cum urmează. Determinaţi RMS a bunului x prin y, când se trece succesiv de la b la c, apoi de la c la d. Ce concluzii desprindeţi? Programul a b c d

6.

x 20 15 10 5

y 10 12 14,5 18,5

RMS -

Un consumator îşi realizează echilibrul în punctual E0 în condiţiile când Px = 10, Py = 20, iar bugetul său este 100 u.m. În t1 indicele Py = 110%, Px este constant, iar bugetul devine 120. Reprezentaţi starea de echilibru în t1 (E1).

y

5 E0

3

4

10

x

7.

Un consumator are funcţia de UT(x,y) = x . y2. El dispune de un buget de 240 u.m. săptămânal, iar preţurile bunurilor sunt Px = 2; P = 4. Determinaţi programul de achiziţii care asigură echilibrul şi satisfacţia totală pe care o realizează.

8.

Faţă de situaţia iniţială, preţurile bunurilor de consum se reduc concomitent cu 20% (iniţial, Px = Py = 10 u.m.). Bugetul săptămânal pentru achiziţia bunurilor x şi y a fost şi rămâne 200. Utilitatea totală realizată de către consumator: a) creşte;

Teoria comportamentului consumatorului

b) scade; c) rămâne neschimbată; d) nu se poate determina pentru că informaţiile sunt insuficiente. Indicaţi răspunsul, reprezentaţi grafic; argumentaţi. 9.

Fie un consumator care dispune de un buget săptămânal de 200 euro, Px = 10 euro; iar Py = 20 euro. Utilitatea marginală obţinută în funcţie de cantitatea consumată este prezentată în tabelul de mai jos:

Nr. doze consumate 1 2 3 4 5 6 7 8

x Umg 30 25 22 20 18 16 13 12

y Umg/1€

Umg 60 50 42 40 38 36 32 24

Umg/1€

Consumatorul doreşte următoarele programe de achiziţii: a) 3x + 3y; b) 4x+ 4y; c) 5x + 6y; d) 6x + 7y; e) 8x + 8y. Se cere: a) care sunt programele de achiziţii posibile din punct de vedere economic şi UT a fiecăruia; b) care este programul care-i asigură echilibrul şi mărimea UT. 10. Consumatorul raţional îşi asigură echilibrul prin consumarea bunurilor x şi y atunci când: a) Umg = max; b) Umgx şi Umgy sunt minime; c) când Umgx = Umgy; d) când UT = max; c) UT este maximă şi se încadrează în buget.