Capitolul Iii - Riscul Firmei

Capitolul III ANALIZA RISCULUI ECONOMIC (DE EXPLOATARE) 3.1. Consideraţii preliminare privind riscul de exploatare Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu cele mai mici costuri la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului economic în funcţie de modificarea condiţiilor de exploatare. Rezultatele de exploatare nu sunt certe deoarece nici veniturile şi nici costurile care determină aceste rezultate nu sunt certe. Veniturile sunt influenţate de condiţiile economice sau de activitatea concurenţilor, de preţul de vânzare sau de cantităţile vândute (sau de ambele variabile cantitative), ceea ce face ca ele să fie diferite faţă de previziuni. Acest risc este denumit riscul vânzărilor. Costurile de exploatare sunt compuse din costuri fixe şi costuri variabile, iar cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare este mai ridicată, cu atât mai greu îi va fi unei firme să-şi adapteze costurile sale de exploatare la schimbările înregistrate în volumul vânzărilor. Structura costurilor, din punctul de vedere al ponderilor deţinute de costurile fixe şi variabile, depinde în mare măsură de sectorul de activitate al firmei respective. Însă chiar şi sectoarele care prin specificul lor necesită costuri fixe mai ridicate (transporturile aeriene, construcţia de automobile, construcţia de echipamente complexe) au totuşi la îndemână posibilitatea de a corela, într-o anumită măsură, volumul activităţii cu nivelul costurilor pe care le suportă. Riscul care provine dintr-o anumită compoziţie a costurilor variabile şi fixe este denumit risc de exploatare. Riscul de exploatare va fi cu atât mai mare cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare, comparativ cu costurile variabile de exploatare, va fi mai mare. Principalii factori care influenţează riscul economic sau de exploatare sunt cifra de afaceri, structura cheltuielilor de exploatare, precum şi apropierea dintre nivelul producţiei efective şi cea corespunzătoare punctului critic. Ţinând seama de legătura dintre aceşti factori, rezultă că, pe măsură ce nivelul efectiv al producţiei se îndepărtează de punctul critic, iar cheltuielile fixe sunt mai mici, riscul de exploatare are tendinţa de scădere şi invers. La baza apariţiei acestui tip de risc stau cheltuielile fixe ale întreprinderii, pe care aceasta trebuie să le acopere indiferent de volumul producţiei realizate şi de veniturile obţinute. În aceste condiţii, riscul de exploatare se referă la posibilitatea obţinerii unei marje brute care să nu acopere cheltuielile fixe şi care, astfel, să conducă la apariţia pierderilor de exploatare. Cheltuielile fixe de exploatare pot constitui atât o sursă de creştere a rentabilităţii firmei, cât şi o sursă de pierdere, în funcţie de evoluţia cheltuielilor totale faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei vândute. Practica a demonstrat că, odată cu creşterea volumului producţiei unui bun, cheltuielile cresc într-un ritm mai scăzut, ceea ce determină scăderea costurilor pe unitatea de produs. La aceasta contribuie un complex de factori, precum creşterea gradului de dotare tehnică, a calificării şi experienţei muncitorilor, îmbunătăţirea gradului de organizare, toate presupunând o creştere a experienţei în producţie şi care se concretizează în majorarea productivităţii muncii. Fenomenul de experienţă este important la începutul activităţii firmei, dar el se 26

atenuează cu timpul, devenind neglijabil în faza de maturitate. Aceasta, deoarece, pe măsură ce dimensiunile firmei cresc, sporesc şi costurile de administraţie cu caracter fix şi se atenuează economiile de costuri făcute pe seama cheltuielilor de producţie. O firmă care are o pondere a cheltuielilor variabile ridicată este mai puţin riscantă decât o firmă care are o pondere importantă a cheltuielilor fixe, deoarece, în cazul unei reduceri conjuncturale a cifrei de afaceri, ea va trebui să acopere o parte relativ mai mică de cheltuieli fixe, ce nu depind de volumul producţiei şi, implicit, de mărimea cifrei de afaceri. Cu cât ponderea cheltuielilor fixe este mai ridicată, cu atât nivelul riscului de exploatare este mai mare. În funcţie de proporţia costurilor fixe şi variabile în cadrul cheltuielilor de exploatare, o creştere a volumului producţiei vândute poate conduce la o creştere mai mare sau mai mică a profitului din exploatare. Corelaţia se menţine şi în sens invers, respectiv profitul scade sau poate apărea chiar pierdere din exploatare atunci când se reduce volumul producţiei. Riscul de exploatare este determinat de investiţiile pe care o firmă le face de-a lungul anilor. Specificul acestor investiţii este determinat de sectorul de activitate al firmei, de forţa de piaţă, de ponderea costurilor fixe în totalul costurilor de producţie. Firmele care activează în sectoarele producătoare de bunuri de larg consum (alimentare, băuturi) şi cele de utilităţi publice (distribuţia energiei electrice, a gazului natural) au, în general, un risc mai scăzut. Spre deosebire de acestea, întreprinderile producătoare de bunuri de folosinţă îndelungată, de mijloace de producţie şi de transport prezintă, de regulă, un risc economic mai ridicat. Pentru evaluarea riscului de exploatare, putem folosi informaţiile oferite de studiul pragului de rentabilitate şi de studiul pârghiei de exploatare. 3.2. Analiza riscului de exploatare cu ajutorul pragului de rentabilitate Pragul de rentabilitate, numit şi punct critic sau punct de echilibru, reprezintă acel volum al activităţii realizat de către o firmă pentru care veniturile obţinute permit acoperirea integrală a cheltuielilor efectuate, dar fără a se obţine profit. Nivelul său poate fi determinat prin metoda algebrică sau sub formă grafică, precum şi prin combinaţia celor două exprimări. Prin metoda algebrică, pragul de rentabilitate poate fi determinat în unităţi fizice sau în unităţi valorice, pentru un anumit produs sau la nivelul întregii firme. Stabilirea pragului de rentabilitate pe fiecare produs în parte este posibilă numai la firmele unde există posibilitatea identificării clare a cheltuielilor fixe pe fiecare produs. Determinarea pragului de rentabilitate în unităţi fizice presupune egalarea funcţiei veniturilor cu cea a costurilor de exploatare, precum şi rezolvarea ecuaţiei corespunzătoare: V=qxp C = Cf + q x cv, unde: V – veniturile de exploatare q – volumul fizic al producţiei vândute dintr-un anumit produs p – preţul de vânzare C – cheltuielile de exploatare aferente produsului respectiv Cf – cheltuielile fixe 27

cv – cheltuielile variabile pe unitatea de produs. Întrucât în punctul de echilibru veniturile sunt egale cu costurile (profitul este zero), vom obţine: qcr ⋅p = Cf + qcr ⋅cv Cf qcr = , p− cv

unde: qcr – volumul producţiei dintr-un anumit sortiment corespunzător punctului critic. Diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs reprezintă marja cheltuielilor variabile pe unitatea de produs sau marja brută pe unitatea de produs (mcv). Aceasta arată contribuţia fiecărei unităţi de produs la acoperirea cheltuielilor fixe şi obţinerea profitului de exploatare. De aceea, volumul producţiei corespunzătoare pragului de rentabilitate se mai poate scrie ca raport între cheltuielile fixe şi marja costurilor variabile unitare, adică: qcr =

Cf . mcv

Dacă întreprinderea îşi propune obţinerea unui anumit nivel al profitului (Pr0) pentru sortimentul considerat, volumul total al producţiei care trebuie vândut (qt) pentru a realiza profitul previzionat se determină astfel: qt =

Cf + Pr 0 Cf + Pr 0 = . p - cv mcv

Pragul de rentabilitate se poate exprima şi valoric (CAcr), în acest caz numinduse şi cifră de afaceri critică, şi poate fi determinat cu formulele: Cf Cf Cf = = cv 1 - rv rmv 1p Cft Cft Cft CA cr = = = Cv 1 - Rv Rmv 1CA CA cr =

- în cazul unui sortiment

-

în

cazul

întregii

producţii

(pentru

toate

sortimentele din nomenclatorul de fabricaţie), unde: rv - rata cheltuielilor variabile (cheltuielile variabile la 1 leu vânzări sau cifră de afaceri pe produse); rmv – rata marjei cheltuielilor variabile pe unitatea de produs; Cft – cheltuielile fixe totale (aferente volumului total al producţiei vândute); CA - reprezintă cifra de afaceri totală a firmei; Cv – cheltuielile variabile totale ale firmei; Rv – rata cheltuielilor variabile totale; Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile totale. Dacă întreprinderea doreşte şi obţinerea unui anumit profit, mărimea totală a cifrei de afaceri care trebuie realizată se calculează astfel: Cf + Pr 0 - în cazul unui sortiment rmv Cft + Pr 0 - în cazul întregii producţii. CAt = Rmv CAt =

Analiza rentabilităţii pe baza punctului critic permite şi aprecierea gradului sau coeficientului de utilizare a capacităţii de producţie a întreprinderii, prin raportarea

28

volumului producţiei aferent punctului critic sau a volumului total al producţiei ce trebuie realizat pentru obţinerea profitului previzionat la nivelul capacităţii de producţie, astfel: K=

CA ' , CAt x100 , Cp

unde: Cp – capacitatea de producţie a firmei. ►Problemă Pe baza următoarelor date, să se determine pragul de rentabilitate în unităţi fizice şi valorice, pe fiecare sortiment şi pe întreaga firmă, ştiind că producţia este eterogenă.

Produsul A B C D E

Volumul fizic al producţiei (q) An An bază curent 10000 12000 4000 4600 1600 1600 1000 1160 400 300

Costul unitar (c) An An bază curent 2,5 3,2 3 3,3 4,5 4,5 4 4,5 6 5,5

Preţul de vânzare (p) An An bază curent 3 4 4 4,5 6 5 5 6 7 7

Cheltuieli fixe (Cf) An An bază curent 5000 6000 3200 3220 1600 1760 700 1160 400 420

Pentru reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate se procedează ca în figura 3.1. Costurile şi veniturile exprimate valoric sunt reprezentate pe ordonată, iar producţia exprimată cantitativ este reprezentată pe abscisă. C,V Vt zona profitului zona pierderilor Ct Cf Cv

Q1

Qcr

Q2

Q

Figura 3.1. Reprezentarea grafică a punctului critic Funcţia veniturilor totale (Vt) exprimă veniturile pe care firma le obţine la fiecare nivel al producţiei, considerând că se foloseşte un preţ constant de vânzare (p) pe unitatea de produs. În mod similar, funcţia costurilor totale de exploatare (Ct), reprezintă costurile totale pe care firma le va suporta la fiecare nivel al producţiei. Costurile totale cuprind suma dintre costurile fixe (Cf), care sunt independente de volumul producţiei şi costurile variabile, care cresc într-o rată constantă pe unitatea de produs. În ipoteza unui preţ de vânzare constant pe unitatea de produs (p) şi a unui cost variabil constant pe unitatea de produs (cv) vom obţine relaţii lineare pentru 29

funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. Aceste relaţii lineare sunt valabile numai pentru o anumită gamă de niveluri ale producţiei, cum ar fi de la Q1 la Q2. Pragul de rentabilitate se află în punctul Qcr din figură, acolo unde se intersectează funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. Dacă nivelul producţiei unei firme este sub pragul de rentabilitate, adică veniturile totale sunt mai mici decât costurile totale, atunci firma suportă pierderi de exploatare (rezultatul exploatării este negativ). Dacă volumul producţiei este deasupra pragului de rentabilitate, adică veniturile totale sunt mai mari decât costurile totale, ea realizează profit de exploatare (rezultatul exploatării este pozitiv). Determinarea grafică a pragului de rentabilitate al unei firme necesită parcurgerea următoarelor etape de lucru: - reprezentarea dreptei veniturilor totale, plecând din origine, cu o pantă p; - reprezentarea dreptei costurilor totale, care pleacă de la nivelul dat al costurilor fixe, cu o pantă cv; - determinarea punctului unde se intersectează veniturile totale şi costurile totale şi identificarea sa pe abscisă. În cazul modelului grafic al analizei pragului de rentabilitate, ipoteza unor preţuri unitare şi costuri variabile unitare constante determină o formă lineară pentru funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. În practică, aceste funcţii au tendinţa de a fi nelineare. În multe cazuri, o firmă poate vinde o cantitate suplimentară de produse numai prin reducerea preţului unitar de vânzare. Acest lucru determină o evoluţie curbilinie a funcţiei veniturilor totale. De asemenea, costurile totale ale unei firme pot fi nelineare, deoarece costurile variabile unitare prezintă mai întâi o scădere şi apoi o creştere (figura 3.2.). C,V

Q1

Q2

Q3

Figura 3.2. Reprezentarea grafică a punctului critic în ipoteza neliniarităţii veniturilor şi cheltuielilor Scăderea costurilor variabile unitare se produce, de exemplu, dacă specializarea forţei de muncă conduce la creşterea productivităţii orare a muncii. Creşterea costurilor variabile unitare se poate produce dacă o firmă foloseşte muncă salariată peste programul normal de 8 ore, pe măsură ce producţia tinde să se apropie de nivelul maxim posibil al capacităţilor existente. Şi aceasta, deoarece munca peste program se plăteşte, adesea, cu un spor de 50% sau 100% peste ceea ce se plăteşte pentru munca prestată în cadrul programului normal de lucru. 30

Funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale de natură nelineară pot face ca o firmă să aibă mai mult decât un punct de prag de rentabilitate (punct critic), aşa cum rezultă în figura 3.2., unde există un punct critic inferior, în Q1, şi un punct critic superior, în Q3. Firma va înregistra pierderi de exploatare sub nivelul de producţie Q1 şi deasupra lui Q3. Profiturile de exploatare ale firmei sunt maxime în interiorul ariei Q1 Q3, în punctul unde distanţa dintre veniturile totale şi costurile totale este cea mai mare, adică la nivelul Q2 (unde venitul marginal este egal cu costul marginal). Ipoteza unui preţ constant de vânzare şi a unui cost variabil unitar constant este adevărată pentru un anumit segment de niveluri ale producţiei. Totuşi, luarea în considerare a unor niveluri ale producţiei în afara acestui segment va necesita modificări în graficul pragului de rentabilitate. Altă ipoteză a analizei pragului de rentabilitate este că nu se poate face distincţia netă a costurilor în variabile şi fixe. De fapt, atât costurile variabile cât şi costurile fixe depind de perioada avută în vedere şi de segmentul de niveluri ale producţiei. După cum se ştie, toate costurile sunt variabile pe termen lung. În plus, unele costuri sunt parţial fixe şi parţial variabile, iar altele cresc într-o măsură gradată, în trepte - costurile semivariabile, ele fiind constante pentru segmente relativ reduse de niveluri ale producţiei. Modelul pragului de rentabilitate prezintă şi aserţiunea că firma produce şi vinde fie un singur produs, fie o compoziţie constantă a mai multor produse. Adesea, această compoziţie se modifică în timp şi pot apărea probleme în privinţa repartizării costurilor fixe asupra diferitelor produse. Analiza pragului de rentabilitate este operaţională pentru o perioadă previzională de un an sau mai puţin. Totuşi, unele costuri nu vor fi acoperite prin veniturile realizate de activităţile pe care le implică decât în viitor. De exemplu, cheltuielile de cercetare dezvoltare făcute într-o anumită perioadă vor fi concretizate în produse noi abia peste câţiva ani. De aceea, pentru a fi un instrument de previziune, costurile de exploatare ale unei firme trebuie să fie în concordanţă cu veniturile realizate pe aceeaşi perioadă pentru care se face previziunea. Desigur, analiza pragului de rentabilitate prezintă multe avantaje incontestabile, dintre care menţionăm: - permite stabilirea nivelurilor de producţie pentru care nu se mai înregistrează pierderi sau pentru care se obţine un nivel programat al profitului; - evidenţiază corelaţiile dintre evoluţia producţiei a veniturilor şi a costurilor, grupate în costuri variabile şi costuri fixe; - permite stabilirea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în condiţiile obţinerii unui anumit profit programat şi a căilor sale de creştere; - permite elaborarea de ipoteze şi simulări privind evoluţia profitului firmei; - permite luarea unor decizii privind dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie şi efectuarea unor investiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea fiecărei firme. De asemenea, analiza pragului de rentabilitate serveşte în efectuarea diagnosticului financiar, respectiv în analiza riscului. Informaţiile obţinute din analiza pragului de rentabilitate pot fi folosite pentru evaluarea riscului de exploatare la care este supusă o firmă. O primă posibilitate de studiu este oferită de calculul “indicatorului de poziţie” faţă de pragul de rentabilitate. 31

Indicatorul de poziţie se poate determina atât sub formă absolută (α), cât şi sub formă relativă (α%): α = CAef – CAcr; α% =

CA ef − CA cr × 100 . CA cr

Indicatorul în mărime absolută (indicatorul flexibilităţii absolute, denumit şi marjă de siguranţă) exprimă ecartul existent între cifra de afaceri efectiv realizată (CAef) şi cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate (CAcr). Cu cât acest ecart este mai mare, cu atât întreprinderea va avea o flexibilitate şi o adaptabilitate mai mare la evoluţiile pe termen scurt şi mediu înregistrate de sectorul economic în care ea operează. Astfel, o creştere a acestui indicator denotă o reducere a riscului de exploatare înregistrat de o anumită firmă. Pentru a putea face comparaţii între firme cu dimensiuni diferite, se utilizează indicatorul de poziţie în mărimi relative. Mărimile calculate pentru indicatorii de poziţie în mărimi absolute şi relative sunt comparate, apoi, cu cifra de afaceri critică, rezultând următoarele aprecieri: - dacă cifra de afaceri efectivă se situează cu până la 10% peste cea critică, firma se află într-o situaţie riscantă sau instabilă; - dacă cifra de afaceri efectivă este cu până la 20% mai mare decât cea critică, firma se află într-o situaţie relativ stabilă; - dacă cifra de afaceri efectivă depăşeşte cu peste 20% pragul de rentabilitate, atunci firma se află într-o situaţie lipsită de riscuri semnificative sau confortabilă. Adaptabilitatea firmei la schimbările mediului economic depinde, în mod esenţial, de calitatea potenţialului tehnic şi uman al acesteia, precum şi de structura cheltuielilor sale, respectiv ponderea cheltuielilor fixe şi variabile. Totuşi, factorul decisiv îl reprezintă structura cheltuielilor. Astfel, o firmă care are o pondere a cheltuielilor variabile ridicată este mult mai puţin riscantă decât o firmă care are o pondere importantă a cheltuielilor fixe, deoarece, în cazul unei reduceri conjuncturale a cifrei de afaceri, ea va trebui să acopere o parte relativ mai mică de cheltuieli fixe, ce nu depind de volumul producţiei şi, implicit, de mărimea cifrei de afaceri. ►Problemă Se cunosc datele: - Cantitatea vândută: 8.000 buc. - Preţul de vânzare: 1000 u.m./buc. - Cheltuieli cu materii prime: 100 u.m./buc. - Cheltuieli cu dobânzile: 500.000 u.m. - Cheltuieli cu manopera: 150 u.m./buc. - Salariile pers. administrativ: 200.000 u.m. - Asigurări: 25.000 u.m. - Impozite şi taxe: 35.000 u.m. - Amortismente: 300.000 u.m. - Cheltuieli diverse: 20 u.m./buc. - Electricitate: 65.000 u.m. Să se calculeze producţia aferentă pragului de rentabilitate, cantitativ şi valoric, şi indicatorul de poziţie în mărime absolută şi procentuală. De asemenea, să se calculeze producţia aferentă pragului de rentabilitate în cazul în care preţul creşte cu 200 u.m., iar cheltuielile fixe cresc cu 100.000 u.m. 32

3.2. Analiza riscului de exploatare cu ajutorul pârghiei de exploatare Conceptele de pârghie de exploatare şi respectiv de pârghie financiară sunt utile în analiza financiară, în planificarea şi controlul activităţii fiecărei firme. Conceptul de pârghie se referă la folosirea de către firmă a unor active şi pasive cu costuri fixe, în încercarea de a spori profiturile acţionarilor şi, în ultimă instanţă, de a creşte valoarea de piaţă a întreprinderii. Pârghia de exploatare implică folosirea unor active, iar pârghia financiară presupune folosirea unor pasive (împrumuturi şi capital preferenţial) având costuri fixe. O firmă foloseşte pârghia de exploatare şi pârghia financiară în speranţa obţinerii unor câştiguri superioare costurilor activelor şi pasivelor, mărind astfel profiturile acţionarilor. Totuşi, pârghia de exploatare sau financiară reprezintă o armă cu două tăişuri, deoarece ea produce şi o variabilitate sporită a acestor câştiguri. Dacă, spre exemplu, o firmă obţine câştiguri ce sunt mai mici decât costul acestor active şi pasive, atunci folosirea pârghiei (economică/financiară) conduce, de fapt, la scăderea profiturilor acţionarilor. Astfel, pârghia sporeşte amplitudinea pierderilor, respectiv a câştigurilor potenţiale ale acţionarilor comuni. Conceptul de pârghie este de mare folos analiştilor financiari, prin aceea că el pune în evidenţă relaţia dintre risc şi rentabilitate, asociată diverselor tipuri de decizii financiare. Pârghia de exploatare are la bază costurile fixe de exploatare. Când o firmă are costuri fixe de exploatare, o schimbare intervenită în veniturile din vânzări este amplificată într-o modificare relativ mai mare înregistrată de rezultatul brut de exploatare. Efectul de multiplicare rezultat din folosirea costurilor fixe de exploatare este cunoscut sub numele de pârghie de exploatare (PE) sau levier de exploatare (LE)2. Modul în care riscul de exploatare afectează mărimea rezultatului brut de exploatare şi a cash flow-ului de exploatare poate fi cuantificat cu ajutorul elasticităţii rezultatului brut sau a cash flow-ului de exploatare în funcţie de schimbările înregistrate de cererea solvabilă, exprimată de modificarea volumului vânzărilor. Elasticitatea rezultatului brut sau a cash flow-ului de exploatare poate fi determinată cu ajutorul coeficientului nivelului sau pârghiei de exploatare (CPE). Nivelul pârghiei de exploatare, numit şi coeficient al pârghiei de exploatare sau levier de exploatare (CPE), se determină ca raport între modificarea relativă a rezultatului brut de exploatare (RBE) sau a cash flow-ului de exploatare (CFE) şi modificarea relativă a volumului fizic al producţiei vândute (Qv), astfel: ΔRBE (CFE)/RBE0 (CFE0 ) CPE = . ΔQv / Qv 0 Vom presupune următoarea ipoteză de lucru: volumul fizic al producţiei vândute este de 1000 unităţi, preţul de vânzare este de 30 mii lei pe bucată, costurile variabile pe unitatea de produs de 20 mii lei, iar suma totală a costurilor fixe este de 5.000 mii lei. Dacă numărul de unităţi vândute creşte de la 1000 unităţi la 1500 de unităţi (o creştere de 50%), rezultatul de exploatare va evolua astfel:

2

G. Charreaux, Gestion financière, Ed. Litec, Paris, 1991, p. 328

33

Vânzări (mii lei) Costuri variabile (mii lei) Costuri fixe (mii lei) Rezultat brut de exploatare (mii lei)

Nivelul vânzărilor = 1000 bucăţi 30.000 20.000 5.000 5.000

Nivelul vânzărilor = 1500 bucăţi 45.000 30.000 5.000 10.000

Se constată că rezultatul brut de exploatare s-a dublat atunci când volumul fizic al vânzărilor a sporit cu 50%. În cazul când numărul de unităţi vândute s-ar reduce cu 25%, de la 1000 la 750, mărimea RBE va fi:

Vânzări (mii lei) Costuri variabile (mii lei) Costuri fixe (mii lei) Rezultat brut de exploatare (mii lei)

Nivelul vânzărilor = 1000 bucăţi 30.000 20.000 5.000 5.000

Nivelul vânzărilor = 750 bucăţi 22.500 15.000 5.000 2.500

În acest caz, se observă că rezultatul brut de exploatare se reduce cu 50%. Rezultă că, la o modificare cu 1% a numărului de unităţi vândute, rezultatul brut de exploatare s-a modificat într-un ritm dublu faţă de acea modificare şi în acelaşi sens. La o creştere de 10% a volumului de unităţi vândute, RBE va creşte cu 20%; la o scădere de 10% a cantităţii de produse vândute, se va înregistra o reducere de 20% a RBE. Putem, deci, exprima nivelul pârghiei de exploatare în funcţie de preţul de vânzare unitar (p), costurile variabile pe unitatea de produs (cv), numărul de unităţi vândute (qv) şi costurile fixe de exploatare (Cf). Rezultatul brut de exploatare va fi exprimat astfel: RBE = q ⋅ p − q ⋅ cv − Cf = q(p - cv) - Cf. Deoarece costurile fixe sunt relativ constante, RBE se va modifica în funcţie de marja costurilor variabile şi de modificarea cantităţii de produse vândute, adică: ∆RBE = ∆q (p - cv). Modificarea relativă a rezultatului brut de exploatare se poate stabili cu ajutorul relaţiei: ∆RBE ∆q(p − cv) = . RBE q(p − cv) − Cf

Dacă vom înlocui aceşti termeni în relaţia de calcul a coeficientului sau nivelului pârghiei de exploatare, mărimea acestuia va fi: CPE =

q(p − cv) Ca − Cv = . q(p − cv) − Cf Ca − Cv − Cf

Din această relaţie rezultă că pentru un nivel al producţiei dat, coeficientul pârghiei de exploatare este cu atât mai mare cu cât costurile fixe sunt mai mari. În cazul când o firmă are un coeficient al pârghiei de exploatare ridicat, modificările intervenite în volumul producţiei vor determina schimbări mari în rezultatul exploatării. Aplicând formula de calcul al CPE pentru datele luate în calcul, putem determina sensitivitatea faţă de schimbările în volumul producţiei vândute pentru 1000 unităţi, astfel: 34

1000(30 - 20) = 2. 1000(30 - 20 ) - 5000 Nivelul pârghiei de exploatare sau coeficientul de elasticitate fiind egal cu 2, înseamnă că, în cazul unei modificări cu 1% a cantităţilor vândute, se va înregistra o modificare de 2% a rezultatului exploatării. Nivelul pârghiei de exploatare va fi diferit pentru anumite niveluri ale cantităţilor vândute. De exemplu, pentru 10.000 de unităţi, NPE va fi determinat astfel: 10.000(30 - 20) CPE = = 1,05 . 10.000(30 - 20) - 5.000 Să presupunem că firma îşi transformă o parte din costurile sale fixe în costuri variabile, ceea ce în cazul nostru înseamnă o creştere a costurilor variabile unitare la 24 mii lei şi o reducere a costurilor fixe până la 1.000 mii lei. În acest caz, o creştere cu 50% a numărului de unităţi vândute de la 1000 la 1500, va conduce la o creştere de 60% a RBE, de la 5000 mii lei la 8.000 mii lei: CPE =

Vânzări (mii lei) Costuri variabile (mii lei) Costuri fixe (mii lei) RBE (mii lei)

Nivelul vânzărilor = 1000 bucăţi 30.000 24.000 1.000 5.000

Nivelul vânzărilor = 1500 bucăţi 45.000 36.000 1.000 8.000

În acest caz, nivelul pârghiei de exploatare sau al coeficientului de elasticitate se determină astfel: 1000(30 - 24) CPE = = 1,2 , 1000(30 - 24 ) - 1.000 iar ∆%RBEva fi: ∆% RBE = CPE × ∆q% = 1,2 × 50% = 60%. Se observă că RBE va fi cu atât mai sensibil la schimbările intervenite în nivelul cantităţilor vândute, cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare va fi mai ridicată şi deci şi riscul de exploatare va fi mai mare. ►Problemă Fie două întreprinderi A şi B, care realizează aceeaşi cifră de afaceri de 10.000 u.m. Întreprinderea A are o rată a cheltuielilor variabile de 60% şi cheltuieli fixe de 3.000 u.m. Întreprinderea B are rata cheltuielilor variabile de 40% şi cheltuieli fixe de 5.000 u.m. Să se precizeze care din cele două firme prezintă un risc de exploatare mai ridicat, considerând două ipoteze: a) cifra de afaceri scade la 8.000 u.m. b) cifra de afaceri creşte la 12.000 u.m. Atât riscul vânzărilor, cât şi riscul de exploatare influenţează mărimea rezultatului brut de exploatare al unei firme şi sunt determinate, în mare măsură, de sectorul de activitate în care evoluează firma. Managementul unei firme are posibilităţi mai mari de influenţare a riscului de exploatare comparativ cu riscul vânzărilor. Să presupunem că o firmă vrea să decidă ce echipament trebuie să achiziţioneze pentru a produce un anumit produs. Riscul vânzărilor va fi acelaşi 35

indiferent de echipamentul ales pentru realizarea acelui produs. Totuşi, deoarece echipamentele disponibile pot atrage combinaţii diferite de costuri fixe şi variabile, managerii financiari trebuie să ţină cont de riscul de exploatare asociat cu o anumită decizie de investiţii. Nivelul pârghiei de exploatare al unei firme depinde de natura procesului de producţie. Dacă firma foloseşte un volum mare de echipamente şi maşini, care înlocuiesc forţa de muncă, atunci ea va înregistra un volum relativ mare de costuri fixe de exploatare şi un volum scăzut de costuri variabile de exploatare. O astfel de structură a costurilor conduce la un nivel al pârghiei de exploatare ridicat, respectiv se poate obţine un profit de exploatare ridicat dacă vânzările sunt mari sau va avea pierderi mari de exploatare, dacă vânzările sunt reduse. Nivelul pârghiei de exploatare al unei firme este cel mai mare atunci când firma operează în jurul pragului de rentabilitate. Se apreciază că, la un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate, nu este recomandat ca nivelul producţiei să se situeze în apropierea pragului de rentabilitate, deoarece situaţia este extrem de riscantă. În aceste cazuri se recomandă reducerea costurilor fixe. În literatura de specialitate, în funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate sau pârghiei de exploatare, se apreciază că firmele se pot afla în următoarele situaţii:  instabilă, sau cu risc economic ridicat dacă CPE > 11;  relativ stabilă, respectiv cu un risc economic mediu, dacă CPE ≈ 6;  confortabilă, respectiv cu un risc economic redus, dacă CPE < 6.

36