Cap3.

Capitolul 3. INDICATORII DE CONSUM ŞI VALORIFICARE 3.1. Căile de acţiune pentru eficientizarea rezultatelor producţiei industriale 3.2. Funcţiile, importanţa şi cerinţele sistemului de indicatori de consum şi valorificare 3.3. Sistemul de indicatori de consum şi valorificare folosibili în aprecierea utilizării resurselor materiale şi energetice 3.3.1.Normele de consum de resurse materiale şi energetice 3.3.2.Coeficienţii tehnici de utilizare productivă a resurselor materiale 3.3.3.Coeficienţii de valorificare a resurselor materiale şi energetice 3.3.4. Coeficienţii de masă netă specifică a produselor 3.3.5.Coeficienţii de recuperare şi valorificare a resurselor materiale şi energetice refolosibile 3.3.6.Controlul şi evaluarea modului de utilizare a resurselor materiale şi energetice 3.4. Metode de determinare a indicatorilor de consum de resurse materiale şi energetice 3.5. Modalităţi concrete de calcul a consecinţelor economice ale diminuării consumurilor specifice de resurse materiale şi energetice 3.6. Recuperarea şi recircularea materialelor refolosibile 3.6.1. Importanţa şi efectele economice ale recuperării şi valorificării materialelor refolosibile; surse de furnizare 3.6.2. Modalităţi de organizare şi operaţii specifice procesului de recuperare şi valorificare a materialelor refolosibile Întrebări Teste grilă Aplicaţii practice - rezolvate - de rezolvat

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

CAPITOLUL 3

Indicatorii de consum şi valorificare 3.1. Căile de acţiune pentru eficientizarea rezultatelor producţiei industriale Funcţionarea în condiţii de eficienţă a unităţilor economice (societăţi comerciale, regii autonome etc.), în contextul economiei de piaţă, reprezintă un "obiectiv" important care contribuie la definirea şi realizarea scopului fundamental al activităţii lor. Aceasta înseamnă ca, în funcţie de profil, unitatea economică de stat, privată sau mixtă, să-şi dimensioneze şi să-şi aşeze activitatea proprie pe criterii economice care au în vedere gospodărirea cu maximă exigenţă a tuturor resurselor de care dispune sau şi le procură (financiare, tehnice, materiale şi umane) - acţiune prin care-şi asigură eficientizarea rezultatelor producţiei specifice, sporirea competitivităţii pe piaţa internă şi internaţională. Elementul determinant al unei asemenea acţiuni îl reprezintă "fenomenul concurenţial" specific economiei de piaţă care stimulează şi impulsionează agenţii economici să aplice toate măsurile şi deciziile care contribuie la realizarea produselor, executarea lucrărilor şi prestaţiilor la costuri cât mai mici. Astfel se asigură valorificarea rezultatelor obţinute din activitatea lor (produse, servicii etc.) la preţuri mai reduse care, în raport cu cele ale altor ofertanţi, sunt mai avantajoase pentru solicitanţi şi permit, în acelaşi timp, obţinerea unei marje de profit stimulatoare pentru continuarea funcţionalităţii agenţilor economici respectivi. Acţiunea în acest sens şi, implicit, supravieţuirea în concurenţa cu ofertanţii de acelaşi profil necesită cunoaşterea de către manageri a căilor şi mijloacelor a căror operaţionalizare contribuie la îmbunătăţirea activităţii unităţilor economice, atât pe plan intern, cât şi în raport cu exteriorul. De regulă, contextul socio-economic favorizant pentru funcţionarea rentabilă în orice condiţii este întâmplător şi de scurtă durată. Stabilitatea în timp a funcţionării nu se poate asigura dacă nu se manifestă constant preocupări permanente pentru rentabilizarea activităţii în condiţiile în care oferta este mai mare şi presează agentul economic prin tendinţa de scădere a preţurilor de vânzare a produselor sau de execuţie a diferitelor lucrări sau prestaţii. Amplificarea profitului se poate asigura pe mai multe căi; cea mai importantă şi cu caracter larg de aplicabilitate este cea care are în vedere realizarea activităţii unităţii economice cu cheltuieli cât mai mici în raport cu agenţii economici de profil similar. Rezultatele financiare ale unităţii economice se vor îmbunătăţi astfel, asigurându-se sursa investiţională certă pentru dezvoltarea şi extinderea activităţii proprii, pentru stimularea suplimentară a salariaţilor - element motivaţional eficient în captarea interesului acestora pentru a lucra mai bine, mai conştient şi responsabil, cu un dezvoltat simţ economic în folosirea resurselor care le sunt puse la dispoziţie. Totodată, aşa se formează sursa de finanţare a extinderii activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, pentru accentuarea muncii creativ-inovative, ca şi pentru aplicarea efectivă în practică a rezultatelor pozitive ale acestor acţiuni de mare eficacitate pentru sporirea rentabilităţii activităţii generale a agenţilor economici. Aşadar, în contextul general al necesităţii funcţionării agenţilor economici în economia de piaţă în condiţii de rentabilitate şi de competitivitate, un "loc central" îl ocupă folosirea cu maximă economicitate a resurselor materiale şi energetice.

Managementul aprovizionării Prin folosirea economică a resurselor materiale şi energetice se previne: antrenarea, nejustificată economic, a unui efort financiar-valutar mare pentru cumpărarea (achiziţionarea), transportul şi depozitarea/stocarea unor cantităţi sporite de materiale; impactul cu piaţa de materii prime al cărei potenţial este limitat (sau cu tendinţă de scădere), situaţie care îngreunează procesul de asigurare a resurselor materiale şi energetice. Totodată, se asigură obţinerea aceluiaşi efect cu un efort financiar mai mic antrenat pentru aprovizionarea şi gospodărirea resurselor materiale şi energetice, sau a unui efect mai mare cu acelaşi efort de cumpărare-asigurare a acestora. Asemenea aspecte se pot evidenţia concret prin determinări economico-matematice anticipate perioadei de timp la care se referă acţiunea de aprovizionare materială corelată cu cea de realizare a produselor, lucrărilor şi prestaţiilor. Căile de acţiune pentru folosirea economică a resurselor materiale şi energetice sunt multiple; între acestea amintim: fundamentarea tehnico-economică a indicatorilor de consum şi valorificare a resurselor materiale şi energetice; ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al produselor, lucrărilor şi prestaţiilor; modernizarea structurii producţiei din profilul de fabricaţie; folosirea înlocuitorilor (de calitate şi mai economici) pentru resursele materiale clasice; extinderea tipizării şi standardizării tehnologiilor şi construcţiilor;

pieselor,

reperelor,

subansamblelor,

recuperarea, recondiţionarea şi valorificarea internă sau prin vânzare la terţi utilizatori a resurselor materiale refolosibile ş.a. A acţiona în aceste direcţii înseamnă în acelaşi timp: respectarea disciplinei tehnologice de fabricaţie, a documentaţiei tehnice de execuţie a produselor şi lucrărilor; asigurarea unui control eficient asupra modului de folosire a resurselor materiale şi energetice la fiecare punct de prelucrare-consum; organizarea raţională a procesului de îndrumare-coordonare a lucrătorilor pe fiecare subsistem al structurii de producţieconcepţie; alimentarea ritmică, completă şi complexă cu materiale de calitate, a tuturor subunităţilor de consum sau prelucrare.

3.2. Funcţiile, importanţa şi cerinţele sistemului de indicatori de consum şi valorificare Indicatorii de consum şi valorificare joacă un rol esenţial în asigurarea folosirii economice a resurselor materiale şi energetice. Acest aspect se evidenţiază prin implicaţiile economice pe care le generează aplicarea sau neaplicarea, respectarea sau nerespectarea lor, de influenţele pe care le exercită asupra situaţiei financiare a unităţilor economice în raport cu funcţiile pe care le au de îndeplinit. Principalele "funcţii" specifice indicatorilor de consum şi valorificare sunt, în general, următoarele: a. Indicatorii de consum reprezintă instrumente tehnico-economice justificative de bază folosite în dimensionarea volumului şi structurii necesităţilor de materiale, pentru fundamentarea planului şi programelor de aprovizionare materială, a planului costurilor de producţie, a altor secţiuni de plan.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare b.

Indicatorii de consum reprezintă instrumente determinante, stimulatoare şi de cointeresare, pentru folosirea economică a resurselor materiale şi energetice; fiind limite maxime de consum stabilite pe bază de documentaţie tehnico-economică justificativă, aceşti indicatori impun lucrătorilor de la toate punctele de prelucrare-consum să acţioneze responsabil şi să aplice toate măsurile care asigură încadrarea în niveluri prestabilite sau care permit reducerea consumurilor şi, deci, folosirea mai economică a resurselor materiale şi energetice.

c.

Indicatorii de consum reprezintă instrumente utile de mare eficacitate practică pentru urmărirea, controlul, analiza şi evaluarea modului de folosire a resurselor materiale şi energetice la nivelul fiecărui punct de prelucrare-consum din structura organizatorică a unităţilor economice (nivelurile acestora, fundamentate prin documentaţie tehnico-economică, reprezentând baza de raportare a consumurilor specifice efective înregistrate pe fiecare loc de muncă);

d.

Indicatorii de valorificare reprezintă instrumente utile pentru evidenţierea, într-o formă sintetică, concentrată şi expresivă, a modului de valorificare a resurselor materiale şi energetice la nivelul unităţii economice şi al structurilor sale interne.

e.

Indicatorii de consum şi valorificare servesc ca instrumente esenţiale în analiza comparativă a condiţiilor materiale în care sunt realizate produsele, lucrările şi serviciile de către o unitate economică (interesată în efectuarea unei asemenea acţiuni) în raport cu unităţi similare din ţară sau de pe plan internaţional.

Aceste funcţii ale indicatorilor de consum şi valorificare orientează factorii de conducere ai unităţilor economice asupra măsurilor care trebuie aplicate pentru folosirea economică a resurselor materiale pentru că: Îmbunătăţirea indicatorilor de consum şi valorificare contribuie la reducerea cheltuielilor materiale, ceea ce înseamnă, implicit, diminuarea cheltuielilor de producţie şi, deci, sporirea rentabilităţii în fabricaţia produselor, executarea lucrărilor şi prestaţiilor. Aşadar, se înregistrează efecte corelate care se transmit asupra tuturor sectoarelor de activitate ale unităţii economice, asigurându-se astfel, elementul stimulator pentru personalul muncitor şi de conducere în conceperea şi aplicarea de noi măsuri care să conducă la reducerea consumurilor specifice, la folosirea economică a resurselor materiale şi energetice; Îmbunătăţirea indicatorilor de consum şi valorificare, în mod deosebit reducerea normelor şi indicilor de consum, determină în mod direct diminuarea volumului de resurse materiale şi energetice care trebuie aprovizionate, şi indirect, reducerea stocurilor de materii prime şi materiale, aspect care va antrena capacităţi de transport şi depozitare mai mici, cheltuieli mai reduse de manipulare, conservare, gestionare, fonduri financiare mai reduse antrenate la aprovizionarea cu resurse materiale la un moment dat sau pe întreaga perioadă de gestiune; toate aceste aspecte favorabile contribuie, în final, la îmbunătăţirea situaţiei financiare a unităţii economice. Îmbunătăţirea indicatorilor de consum şi valorificare înseamnă sporirea competitivităţii rezultatelor activităţii depuse (fabricaţia de produse, executarea de lucrări şi prestaţii de servicii) în raport cu alţi ofertanţi, aspect care asigură stabilitatea în funcţionare, extinderea vânzărilor, aderenţă mai mare la clienţi, şi, deci, garanţie, viabilitate în acţiunile întreprinse; aceasta pentru că, prin reducerea indicatorilor de consum, se creează condiţii reale pentru reducerea preţurilor de vânzare în raport cu unităţile concurente. Pentru a îndeplini funcţiile specifice şi a determina efectele economice favorabile, indicatorii de consum şi valorificare trebuie să răspundă mai multor "cerinţe":

Managementul aprovizionării a.

să fie revizuiţi şi îmbunătăţiţi sistematic, adaptaţi permanent la noile condiţii tehnice, tehnologice şi organizatorice pe care rezultatele cercetărilor ştiinţifice în domeniu le oferă pentru aplicare. Avem în vedere mobilitatea foarte mare şi mutaţiile frecvente care se înregistrează în structura materială necesară, în oferta de produse, în dotarea tehnică, în tehnologie şi organizarea producţiei (care trebuie materializate pentru perfecţionarea continuă a condiţiilor de producţie);

b.

să li se asigure o bună fundamentare tehnică şi economică, la dimensionarea acestor indicatori fiind necesară luarea în calcul a condiţiilor tehnice, tehnologice şi de producţie reale care se prevăd a fi asigurate în unitatea economică în fiecare perioadă viitoare de activitate (an, semestru, trimestru);

c.

indicatorilor de consum şi valorificare trebuie să li se asigure un nivel mobilizator şi stimulator pentru lucrătorii antrenaţi în aplicarea şi respectarea lor, să fie realizabili în condiţiile date şi perioada de valabilitate stabilită;

d.

prin conţinut şi mod de interpretare, aceşti indicatori trebuie să exprime, în mod real, într-o formă concentrată, analitică şi/sau sintetică, aspectele de ansamblu şi/sau de detaliu ale modului de folosire a resurselor materiale şi energetice;

e.

să reprezinte o bază de comparaţie viabilă pentru produsele din fabricaţie proprie, lucrările şi prestaţiile de servicii specifice în raport cu cele realizate de unităţi similare din ţară şi de pe plan internaţional.

Cu cât perioada de valabilitate a indicatorilor de consum şi valorificare este mai scurtă, cu atât efectele economice pe care le transmite îmbunătăţirea nivelului lor sunt mai mari. Aşadar, preocuparea factorilor de specialitate din unităţile economice trebuie să se manifeste permanent pe linia aducerii la "zi" a nivelului indicatorilor de consum şi valorificare, a corelării continue a dimensiunii acestora cu rezultatele cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, introducerii progresului ştiinţific şi tehnic. Numai astfel aceşti indicatori îşi menţin "trăsătura definitorie" de stimulare a factorilor de producţie în folosirea economică a tuturor resurselor materiale şi energetice.

3.3. Sistemul de indicatori de consum şi valorificare folosibili în aprecierea utilizării resurselor materiale şi energetice În economia de piaţă, utilizarea raţională a resurselor materiale şi energetice reprezintă un proces integrat în mod organic în activitatea de ansamblu a fiecărei unităţi economice; acţiunea se defineşte printr-un "sistem complex de indicatori" care se corelează şi intercondiţionează cu cei specifici diferitelor secţiuni ale planului strategic de dezvoltare economică a unităţilor industriale, de construcţii etc. Acest sistem de indicatori, definit pe scurt indicatori de consum şi valorificare, cuprinde: normele de consum (consumurile specifice din documentaţiile tehnico-economice) de materii prime, materiale, piese de schimb, repere, subansamble, combustibili şi energie; coeficienţii tehnici de utilizare productivă a resurselor materiale; coeficienţii de valorificare a materiilor prime şi materialelor noi şi refolosibile; coeficienţii de masă netă specifică a produselor; coeficienţii de recuperare, recondiţionare şi refolosire a resurselor materiale şi pieselor reutilizabile.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare Nivelul acestor categorii de "indicatori" se stabileşte atât anticipat acţiunii de folosire a resurselor materiale, cât şi după încheierea acesteia. Nivelul prestabilit se interpretează ca limită minimă sau maximă, după caz, care trebuie respectată (deci, ca o limită optimală), iar nivelul efectiv calculat după desfăşurarea activităţii (fabricaţia produselor, executarea lucrărilor sau prestaţiilor de serviciu) are caracter statistic şi va servi la analiza comparativă; pe această bază se va preciza dacă ceea ce s-a prevăzut pe linia utilizării resurselor materiale s-a şi realizat. În funcţie de rezultat, se vor stabili şi măsurile care se impun a fi aplicate pentru viitor pe linia folosirii resurselor.

3.3.1. Normele de consum de resurse materiale şi energetice În categoria "indicatorilor de consum" se încadrează consumurile specifice din documentaţiile tehnico-economice de fabricaţie a produselor, de execuţie a lucrărilor sau prestaţiilor de servicii - care sunt cunoscute în practica economică sub denumirea de "norme tehnice de consum", sau, după caz, "indici de deviz". Consumul specific din documentaţiile tehnico-economice, sau norma tehnică de consum, reprezintă cantitatea maximă de materii prime noi şi refolosibile, combustibili, energie electrică, energie termică şi carburanţi, piese de schimb etc., admisă a fi consumată pentru fabricaţia unei unităţi de produs, executarea unei unităţi de lucrare sau prestaţie de serviciu în condiţii tehnice, tehnologice şi organizatorice definite. Nivelul normei de consum se stabileşte în condiţiile organizării optime a proceselor de producţie, încărcării la parametrii proiectaţi de funcţionare a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor, respectării stricte a prescripţiilor tehnologice de lucru, aplicării soluţiilor care conduc la folosirea raţională a materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei etc., şi implicit la resturi şi pierderi minime de material. Este util ca, de la început, să fie precizată "diferenţa" dintre noţiunile de "normă tehnică de consum" şi "consum specific efectiv" (definit simplu "consum specific"), întrucât în vorbirea uzuală se fac adeseori confuzii în interpretarea şi utilizarea lor. Norma de consum este elaborată înaintea perioadei de timp la care se referă, şi are caracter obligatoriu pentru executanţii cărora le-a fost stabilită (fiind fundamentată tehnico-economic şi precizată anterior execuţiei): consumul specific reprezintă cantitatea medie de resursă materială şi energetică efectiv folosită în procesele de fabricaţie pentru obţinerea unităţii de produs finit sau pentru executarea unităţii de lucrare sau prestaţie. Aşadar, norma tehnică de consum cuprinde cantitatea maximă de material stabilită pe baza documentaţiei tehnicoeconomice pentru a fi consumată în vederea realizării unei unităţi de produs, de lucrare sau prestaţie în procesul tehnologic prevăzut pentru aplicare şi fazele anterioare ale acestuia (respectiv, procesul de aprovizionare-depozitare a resursei materiale supuse acţiunii de normare din momentul în care aceasta a devenit proprietatea unităţii economice care o utilizează sau din momentul fabricării acesteia, dacă aceeaşi unitate o şi produce). Pentru a se aprecia ca "economică" folosirea resurselor materiale, consumul specific trebuie să fie mai mic sau cel mult egal cu norma tehnică de consum. Orice depăşire evidenţiază, la prima interpretare, un consum iraţional, situaţia impunând analize concrete ale stărilor de fapt, pentru a se stabili cauzele (subiective sau, după caz, obiective) care au condus la un asemenea fenomen, implicit a măsurilor care se impun. În ceea ce priveşte "structura materială" a normei de consum, specificăm că aceasta poate include : a. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "noi" aprovizionate din afara unităţii economice consumatoare;

Managementul aprovizionării b.

materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "noi" produse de unitatea care le şi consumă;

c.

materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "refolosibile" aprovizionate din afara unităţii economice care le consumă;

d.

materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "refolosibile" rezultate în cadrul unităţii economice consumatoare.

Trebuie menţionat că există, prin excepţie, unele cantităţi de materiale care nu se iau în calculul normei de consum sau al consumurilor specifice. Ne referim la materialele refolosite în aceleaşi secţii şi acelaşi proces tehnologic din care acestea rezultă; cel mai frecvent, această situaţie apare în oţelării şi în procesele de turnare a fontei sau a metalelor neferoase, caz în care maselotele, culeele, zgurile, resturile, rebuturile se recirculă în cadrul procesului tehnologic respectiv. Raţiunea acestui mod de interpretare stă în aceea că resursele materiale care se recirculă în cadrul aceluiaşi proces de producţie au fost odată aprovizionate şi nu mai este necesară cuprinderea lor în normele de consum, acestea neinfluenţând mărimea necesarului pentru un volum de producţie dat. Este însă de reţinut că volumul de recirculări influenţează direct asupra mărimii consumurilor de combustibil şi energie electrică, precum şi de materiale auxiliare, aspect care trebuie luat în consideraţie. Pe măsură ce recirculările se fac în cantităţi mai mari, coeficientul de utilizare a materialului topit este mai mic, deci, pe unitatea de produs finit, consumul de combustibil şi de energie creşte. În consecinţă, la anumite perioade, se impune corectarea calculelor iniţiale. Unitatea de măsură a normei de consum se prezintă sub forma unui raport între unitatea de măsură specifică fiecărei resurse materiale şi cea a produsului, lucrării sau prestaţiei la care se prevede folosirea acesteia. În ceea ce priveşte norma tehnică de consum de energie arătăm că aceasta reprezintă cantitatea maximă admisă a fi consumată pe bază de documentaţie tehnicoeconomică elaborată în condiţiile încărcării la parametrii prevăzuţi a agregatelor şi instalaţiilor, respectării stricte a prescripţiilor tehnice şi tehnologice de lucru, aplicării măsurilor care conduc la creşterea randamentului energetic, organizării optime a proceselor de producţie, recuperării resurselor energetice refolosibile de la utilajul sau procesul tehnologic care le-a generat. Normele tehnice de consum energetic constituie "elemente de calcul" pentru elaborarea şi fundamentarea planului şi programelor de aprovizionare cu carburanţi, combustibili, energie electrică şi energie termică, ca şi a planului costurilor de producţie. Ele se determină pe baza bilanţurilor energetice de proiect, a documentaţiilor de investiţii aprobate, a bilanţurilor energetice reale elaborate de unitatea economică, a programelor de măsuri de economisire a energiei sub toate formele, a celor de introducere a progresului tehnic. În normele de consum energetic nu se includ cantităţile suplimentare de energie care se consumă datorită funcţionării defectuoase a agregatelor şi instalaţiilor, realizării de rebuturi peste limita normală admisă prin documentaţiile şi prescripţiile tehnice specifice utilajelor şi instalaţiilor din dotare. Normele tehnice de consum de energie se pot elabora la nivelul fiecărui punct de consum din unitatea economică. În cazurile în care condiţiile particulare ale proceselor consumatoare de energie conduc la consumuri variabile pe parcursul anului, atunci se stabilesc norme trimestriale şi chiar lunare. Normele tehnice de consum de energie se pot exprima în unităţi fizice (tone, kWh, Gcal) sau convenţionale (tone combustibil convenţional) raportate la unitatea de măsură a produsului, lucrării sau prestaţiei (kWh/t). Elementele componente ale normei tehnice de consum sunt cele precizate în figura 3.1.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

Figura 3.1 Relaţiile folosibile în calculul normei de consum sunt, după gradul analitic de calcul, următoarele (semnificaţia simbolurilor este precizată în figura 3.1): Nc = Nct + Mrpnt Nc = Cn + Mrpt + Mrpnt Nc = Cn + Mrt + Pt + Mrnt + Pnt Normele tehnice de consum, în componenţa prezentată mai sus, servesc la elaborarea planului şi programelor de aprovizionare (reprezentând elementul principal de fundamentare a necesarului propriu-zis de materiale pentru îndeplinirea planului şi programelor de producţie), la elaborarea planului costurilor de producţie, a costurilor de deviz. Norma tehnică de consum, în întreaga sa structură de elemente, îmbracă obişnuit denumirea de "normă de consum de aprovizionare" şi se referă la fiecare sortiment, tip sau variantă constructivă de produs, lucrare sau prestaţie. Precizăm că nu trebuie incluse în normele de consum cantităţile de materiale folosite iraţional datorită funcţionării defectuoase a utilajelor, instalaţiilor, pregătirii necorespunzătoare a lucrătorilor, calităţii sau dimensiunii materialelor aprovizionate neconcordante cu cele prevăzute la calculul indicatorului respectiv. Acestea se vor regăsi în consumurile specifice calculate după desfăşurarea activităţii concrete (care vor reprezenta elemente de analiză comparativă a rezultatelor obţinute efectiv pe linia folosirii resurselor materiale şi energetice în raport cu nivelurile prestabilite). Norma de consum tehnologic exprimă consumul maxim admis de materii prime, materiale, combustibili şi energie electrică etc. pentru executarea unei unităţi de produs, de lucrare sau prestaţie de serviciu, în cadrul proceselor tehnologice de prelucrare şi transformare folosite în unitatea economică luată în calcul. Având în vedere notaţiile din figura 4.1, norma de consum tehnologic se exprimă prin relaţiile: Nct = Cn + Mrpt

Managementul aprovizionării sau Nct = Cn + Mrt + Pt Aşa cum rezultă din cele prezentate, între norma tehnică de consum de aprovizionare şi norma de consum tehnologic există diferenţă de conţinut, prima incluzând-o pe cea de a doua. Definirea de normă tehnică de consum este determinată de natura fundamentării acesteia, de metodologia ce se foloseşte la elaborarea ei, care ia în calcul factorii tehnici şi tehnologici ce influenţează consumul de materiale şi energie. Norma de consum tehnologic (respectiv, consumul specific tehnologic stabilit pe bază de documentaţie tehnico-economică) reprezintă unul din indicatorii de comparare, verificare şi apreciere a nivelului soluţiilor şi procedeelor tehnologice adoptate pentru executarea produselor, lucrărilor sau prestaţiilor de servicii - obiect al fiecărei unităţi economice; aceasta se foloseşte la calculul cantităţii de materie primă care urmează a fi eliberată din depozitele unităţii economice pentru secţiile de producţie sau punctelor de lucru în vederea realizării programului lor de fabricaţie, de lucrări sau prestaţii. Consumul net (util) reprezintă cantitatea de materie primă sau material prevăzută a fi încorporată în unitatea de produs, lucrare sau prestaţie, fiind precizat în documentaţia de execuţie a acestora. La materialele care se folosesc în procese bazate pe reacţii chimice şi care nu se mai regăsesc în forma lor iniţială în produsul finit, se utilizează noţiunea de consum stoichiometric, care echivalează cu consumul net şi reprezintă cantitatea de material, teoretic necesară, conform relaţiei de transformare chimică, pentru a obţine unitatea de produs finit. Folosirea economică a materialelor necesită analize asupra consumului net, în sensul depistării căilor de reducere a acestuia; acţiunea este posibilă prin raţionalizarea formelor şi dimensiunilor pieselor, produselor, lucrărilor etc., corelată cu funcţiile utile ale acestora, cu solicitările la care sunt supuse sau la care trebuie să răspundă. Se ia în calcul şi posibilitatea folosirii de materiale de calitate superioară sau de evitare a coeficienţilor de siguranţă exageraţi ş.a. Materiale recuperabile şi pierderi în fazele tehnologice exprimă cantitatea maximă de resturi materiale şi de pierderi admisă a se înregistra în procesele de prelucrareconsum a resurselor materiale. Aceasta rezultă din documentaţia de execuţie şi procesul tehnologic de fabricaţie a produselor pe diferitele faze de prelucrare. Materialele refolosibile pot fi recuperate în vederea reutilizării ca atare sau ca materii prime în procesele de prelucrare primară, ca şi pentru valorificarea prin vânzare la terţi. Cantitatea de materiale refolosibile este, de fapt, în funcţie directă de tehnologia de fabricaţie aplicată, de utilajele, dispozitivele, uneltele folosite la prelucrare, de natura resurselor materiale trecute în prelucrare, de alţi factori de producţie. Ca materiale refolosibile tehnologice, între altele, precizăm următoarele exemple: la prelucrarea mecanică a pieselor : resturile sub formă de şpan care rezultă la prelucrarea prin aşchiere a metalului sau talaşul în cazul rindeluirii materialului lemnos; la executarea pieselor prin forjare: bavurile, şutajele, adaosurile pentru cleşte; la elaborarea şi topirea fontei, oţelului şi a metalelor neferoase, precum şi la turnarea pieselor: zgura, stropii, culeele, maselotele, scurgerile, reţele de turnare etc.; la fabricarea sticlei: spărturile şi cioburile din sticlă; în industria hârtiei: bracul tehnologic. În norma de recuperare se includ şi cantităţile de materiale rezultate din produsele rebutate în limita maximă stabilită în raport cu tehnologia de fabricaţie folosită. De asemenea, norma de recuperare cuprinde şi cantitatea recuperabilă din epruvetele de control şi cea consumată pentru efectuarea probelor şi reglajului instalaţiilor şi utilajelor şi care nu se încorporează în produsele finite. Materialele care rezultă din procesul de producţie sunt refolosibile ca atare pentru alte produse şi se returnează la magazia de materiale, se consideră materiale noi şi nu trebuie incluse în norma de consum, respectiv în norma de recuperare.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare Pierderile tehnologice exprimă cantitatea maximă admisă de materiale care nu se regăseşte în produsul finit, lucrarea sau prestaţia luată în calcul şi nu poate fi recuperată în vederea refolosirii. În această categorie intră, de exemplu: pierderile prin ardere, stropi, evaporări, volatilizări, pulverizări ş.a. Pierderile tehnologice se stabilesc ţinând cont de natura materialelor utilizate în producţie. Norma de recuperare şi de pierderi în fazele netehnologice exprimă cantităţile de materiale refolosibile şi pierderile care rezultă în procesele anterioare celor tehnologice de prelucrare, de regulă, în aprovizionare, transport, manipulare, depozitare-conservare, pregătire-condiţionare, debitare-croire. Norma de recuperare în fazele netehnologice cuprinde, în principal: cantităţile de materiale care rezultă ca urmare a comandării şi aprovizionării de materale la alte dimensiuni decât cele fixe sau multiple (capete, fâşii şi cupoane nemultiple), debitarea şi croirea sau predebitarea realizându-se în cadrul depozitelor; materialele recuperabile rezultate din fărâmiţare, în limite admise, în procesul de aprovizionare-depozitare, deci până la eliberarea în secţiile de producţie; materialele şi semifabricatele din afara unităţii economice cu defecte ascunse care au apărut în cursul proceselor de prelucrare; alte materiale care în afara procesului tehnologic îşi pierd, într-un procent admis, din caracteristicile fizico-mecanice sau chimice impuse de normele de utilizare specifice destinaţiilor de consum iniţiale, şi care pot fi recuperate spre a fi reutilizate. Situaţia este specifică cu deosebire achiziţionării de resurse la dimensiuni de fabricaţie curentă sau în dimensiuni fixe la care sunt specifice căderile sub formă de capete, materialelor care îşi micşorează dimensiunile prin uscare etc. Pierderile netehnologice exprimă cantităţile maxime de materiale care pot dispărea în afara proceselor tehnologice, în limitele normale stabilite (cum sunt cele de natura evaporărilor, spargerilor, fărâmiţărilor, pulverizării, scurgerii, aderării la pereţii vaselor etc., care, în condiţiile de transport, manipulare şi depozitare existente, nu pot fi evitate sau recuperate). În cadrul normelor respective nu se includ pierderile produse din neglijenţă, gospodărire necorespunzătoare (care conduc la degradări sau alterări) şi alte asemenea cauze care pot fi evitate. Acestea se stabilesc în funcţie de natura resurselor materiale prevăzute pentru aprovizionare. Colectarea şi valorificarea materialelor şi energiei recuperabile şi refolosibile prezintă interes economic deosebit, printr-o asemenea acţiune asigurându-se punerea în valoare a unei "căi" importante de obţinere a unor venituri suplimentare sau de reducere a cheltuielilor materiale, a costurilor de producţie (aspect care va permite şi reducerea preţurilor de vânzare a rezultatelor producţiei în condiţiile menţinerii aceleiaşi marje de profit, asigurânduse astfel sporirea competitivităţii produselor pe piaţa internă şi externă în raport cu factorii concurenţiali). Diversitatea nomenclatorului de materii prime şi materiale, a celui de produse, necesită o anumită clasificare a normelor de consum, folosind, în acest sens, mai multe "criterii", astfel: a. După elementele componente: normă de consum tehnologic - se foloseşte la calculul cantităţilor de materiale ce urmează a fi eliberate din depozit pentru trecere în consum în cadrul secţiilor de producţie în scopul realizării programelor de fabricaţie specifice; normă de consum de aprovizionare - se foloseşte la fundamentarea necesarului de resurse materiale pentru îndeplinirea planului şi programelor de producţie indicator component al planului de aprovizionare al întreprinderii. b.

După destinaţia de consum a resurselor materiale şi energetice:

Managementul aprovizionării norme de consum pentru materii prime de bază destinate fabricaţiei produselor finite, executării de lucrări sau prestaţii (ca obiect al activităţii de bază specifică unităţii economice); norme de consum pentru materiale auxiliare destinate fabricaţiei producţiei finite sau confecţiei de ambalaje, executării de lucrări de reparaţii, asigurării funcţionării normale a utilajelor, creării condiţiilor normale de muncă ş.a. În cazul resurselor energetice, după acelaşi criteriu se desprind: norme de consum de combustibil, diferenţiate pentru scopuri tehnologice, transport, încălzit şi altele; norme de consum de energie electrică folosită în scopuri tehnologice, ca forţă motrice, pentru iluminat etc. c.

După natura resurselor materiale: norme de consum pentru materii prime siderurgice şi materiale metalurgice; norme de consum pentru lemn şi produse plate din lemn; norme de consum pentru materiale şi produse chimice; norme de consum pentru carburanţi; norme de consum pentru piese de schimb ş.a.

d.

După orizontul de timp de aplicare sau perioada de valabilitate: norme de consum pe termen scurt (cu orizont de valabilitate, după caz, de până la un an); se folosesc la fundamentarea planului anual şi programelor de aprovizionare materială; norme de consum de perspectivă (cu durată de timp de valabilitate medie sau lungă), folosibile în previziuni privind evoluţia consumului de resurse materiale.

e.

După modul de grupare şi nivelul de agregare: norme de consum individuale - sunt cele care se elaborează distinct pe tip, variantă constructivă de produs realizabil în condiţii tehnice şi tehnologice concrete bine delimitate; norme de consum grupate pe material sau familia de materiale, pe produs sau grupă de produse, pe mai multe tipuri de utilaje şi instalaţii, pe verigă organizatorică a întreprinderii sau pe întreprindere.

Normele de consum individuale se precizează în documentaţiile de execuţie a produsului sau în documentaţia tehnologică în care se indică consumul din fiecare sortiment, tip şi/sau, după caz, dimensiune de material pe fiecare din reperele componente ale unui produs. Prin însumarea pe produs a tuturor normelor de consum individuale referitoare la o sortotipodimensiune de material se obţine norma de consum care se utilizează la calculul necesarului pentru acel sortiment de material pe produs şi apoi pe unitatea economică; cantitatea rezultată (după ce, în prealabil, a fost diminuată cu cea pe care se contează că va există în unitate la începutul anului în cadrul indicatorului specific "stoc preliminat la începutul anului de plan") se înscrie, ca necesar de aprovizionat, în specificaţiile de materiale şi comenzile de aprovizionare care stau la baza încheierii contractelor economice. Normele de consum grupate se folosesc în calcule pentru estimarea evoluţiei consumului de resurse materiale în raport cu dinamica prevăzută pentru activitatea de producţie sau în analize comparative ale modului de folosire a lor.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare Aşadar, normele de consum au un "rol esenţial" în elaborarea şi fundamentarea planului şi programelor de aprovizionare, în previziunea consumurilor, ca şi în folosirea economică a resurselor materiale - care reprezintă una din "căile principale" pentru protecţia bugetului de aprovizionare şi obţinerea rezultatelor producţiei la costuri (şi implicit preţuri de vânzare) competitive. În general, activitatea de determinare a necesarului de materiale pe sortotipodimensiuni se realizează de către compartimentul de aprovizionare al unităţii economice, care trebuie să deţină, în acest scop, atât fişele cu normele de consum extrase din documentaţia tehnico-economică a produselor sau lucrărilor, cât şi informaţiile referitoare la volumul producţiei fizice cu defalcarea acesteia pe secvenţe de timp ale perioadei de gestiune (an, semestru, trimestru, lună). Normele de consum se elaborează de către compartimentul tehnic din întreprindere. Această activitate impune la nivelul unităţii economice o strânsă colaborare între compartimentul de aprovizionare cu cele tehnic şi de planificare a producţiei.

3.3.2. Coeficienţii tehnici de utilizare productivă a resurselor materiale În procesul utilizării resurselor materiale, un "obiectiv" important al fiecărei unităţi economice constă în realizarea producţiei specifice în condiţiile folosirii complete şi complexe a materiilor prime şi materialelor aprovizionate. Aprecierea modului de realizare a acestui deziderat se asigură cu ajutorul "coeficienţilor tehnici de utilizare productivă a resurselor materiale". În determinarea acestor coeficienţi se porneşte de la elementele componente ale normei de consum. Coeficientul tehnic de utilizare productivă (Kup) exprimă ponderea cantităţii de materie primă sau de material care se prevede să se regăsească în fiecare sortiment, tip sau variantă constructivă a unui produs. Acest coeficient, estimat la nivelul unui produs, este de fapt un raport între norma de consum net (Ncn) şi norma de consum tehnologic (Nct) sau de aprovizionare (Nca); se calculează cu ajutorul relaţiei: N cn K up = N ct sau N cn K up = N ca Norma de consum net (sau consumul util) va lua forma unităţilor de măsură specifice produselor şi materialelor folosite la obţinerea lor şi care pot fi: greutatea netă, lungimea netă, suprafaţa netă, volumul net, consumul teoretic (în cazul produselor obţinute pe baza calculului stoichiometric) ş.a. În unele cazuri, cum este, de exemplu, cel al maşinilor şi utilajelor sau al altor produse industriale, elementele de calcul al coeficientului tehnic de utilizare productivă pot fi greutatea netă (Gn) şi cea brută (Gb), semnificaţia lor fiind aceeaşi cu norma de consum net şi norma de consum tehnologic sau de aprovizionare; în acest caz, relaţia de calcul va fi: Dacă se iau în considerare toate elementele de calcul ale normelor de consum, atunci relaţiile de mai sus vor căpăta următoarele forme:

N − (M rt + Pr +M rnt + Pnt ) (M rt + Pt + M rt + Pnt ) =1− K up = c Nc Nc K up =

G b −(M rt +Pt +M rnt +Pnt ) M rt +Pt +M rnt +P nt =1− Gb Gb

Managementul aprovizionării în care: Mrt = materiale refolosibile tehnologice; Pt = pierderile tehnologice; Mrnt = materiale refolosibile netehnologice; Pnt = pierderile netehnologice. Coeficientul tehnic de utilizare productivă pentru un anumit material sau grupă de materiale se stabileşte şi la nivelul unei grupe de produse sau pe ansamblul unităţii economice. Astfel, coeficientul de utilizare productivă la nivelul unei grupe de produse, Kupg, se determină cu ajutorul relaţiei:

K upg =

∑Q i x N cni ∑Qi x N ci

în care: Ncni = norma de consum net a sortimentului de produs i; Nci = norma de consum tehnologic sau de aprovizionare a sortimentului de produs i; Qi = volumul estimat al producţiei pe fiecare sortiment de produs i. Coeficientul de utilizare productivă la nivelul unităţii economice pentru un anumit material se determină cu ajutorul relaţiei:

K upg =

∑ Qi x Ncni + ∑ M ri ∑ Qi x Nci

în care:

ΣNcnixQi

= cantitatea totală de materie primă nouă prevăzută pentru a fi încorporată în producţia finită;

ΣMri = cantitatea totală de materiale refolosibile rezultabilă din prelucrarea resurselor noi şi încorporabilă în producţia finită a întreprinderii; ΣNcixQi = cantitatea totală de materiale prevăzută a fi scoasă din magazie şi trecută în prelucrarea produselor i. Reutilizarea unor cantităţi mai mari de materiale refolosibile în cadrul aceleiaşi unităţi economice, de la un produs la altul sau prin diversificarea fabricaţiei, constituie o cale principală de creştere a coeficientului de utilizare productivă pe ansamblul acesteia. În industria metalurgică, coeficientul de utilizare productivă a oţelului brut pentru producţia de laminate este denumit "coeficient de scoatere" (Ks) şi reprezintă raportul dintre cantitatea de laminate finite pline (Qlfp) prevăzută a se obţine şi cantitatea de oţel lingou (Qol) stabilită pentru prelucrare; se determină cu ajutorul relaţiei:

Ks =

Q lfp Q ol

Într-un mod asemănător se stabileşte şi "coeficientul de extracţie" un alt sinonim al coeficientului de utilizare productivă, raportul realizându-se de această dată între cantitatea de substanţă utilă prevăzută pentru extracţie (în funcţie de tehnologia folosită) şi cantitatea totală de substanţă utilă conţinută, de exemplu, de minereul ce urmează a fi supus prelucrării. În aceeaşi categorie se încadrează şi "coeficientul de reprezentare a substanţei utile" care se

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare determină ca raport între cantitatea de substanţă utilă conţinută şi cantitatea totală de minereu supusă prelucrării.

3.3.3. Coeficienţii de valorificare a resurselor materiale şi energetice Evidenţierea, în mod direct sau indirect, a gradului de valorificare a resurselor materiale şi energetice aprovizionate se realizează cu ajutorul mai multor coeficienţi specifici, care se pot stabili ca niveluri estimate sau efectiv realizate (după etapa în care se analizează şi interpretează folosirea resurselor - înainte de fabricaţie ca nivel previzionat sau după desfăşurarea activităţii de producţie ca nivel statistic). Aceşti coeficienţi sunt de natură sintetică şi oglindesc într-o formă concentrată aspectele de ansamblu ale acţiunii complexe de valorificare a materialelor, în general. Coeficienţii de valorificare se prezintă în forme variate, mai expresive fiind următoarele: a. Coeficientul material-produs (Kmq)* care se poate stabili în expresie: fizică:

K mq =

N (t/t; kg/t; kg/buc. etc.) Q

valorică:

K mq =

M Pm

(lei cheltuieli materiale/ 1 leu producţie),

în care: N = cantitatea fizică de materie primă prevăzută sau efectiv utilizată în prelucrare (to, kg etc.); Q = producţia fizică estimată sau efectiv obţinută prin prelucrarea cantităţii de materie primă N (buc., tone etc.); M = cheltuielile materiale estimate sau efectiv înregistrate pentru realizarea unei anumite producţii marfă (Pm) exprimată în mil.lei, mld.lei. b. Coeficientul produs-material (Kqm) care exprimă cantitatea fizică de produse finite sau, după caz, valoarea producţiei care se prevede a fi obţinută sau care se realizează efectiv prin prelucrarea unei unităţi fizice de materie primă sau dintr-un leu materie primă folosită. Acest coeficient se poate prezenta sub forma: eficienţei fizice nete (Efn) care se calculează cu ajutorul relaţiei:

E fn = *

Q N

Rezultatul acestui raport îmbracă, în anumite condiţii, forma normei de consum; încadrarea în grupa de faţă este determinată de unghiul de vedere luat în considerare şi care răspunde scopului pentru care se stabilesc coeficienţii material-produs (în cazul de faţă obiectivul fiind: realizarea unităţii de produs în condiţiile unui consum economic de resurse materiale şi energetice).

Managementul aprovizionării eficienţei valorice globale (Evg) care se calculează cu ajutorul relaţiei:

P E vg = m M

eficienţei valorice nete (Evn) care se calculează cu ajutorul relaţiei:

E vn =

Pn M

în care Pn reprezintă valoarea producţiei nete. c.

Semnificaţia celorlalte simboluri este specificată mai sus. Coeficientul acumulare-cheltuieli materiale (K(pr-M)) care exprimă nivelul profitului estimat a se obţine sau efectiv realizat la un leu cheltuieli materiale; se calculează cu ajutorul relaţiei :

P K(pr - M) = r M

în care Pr reprezintă nivelul profitului estimat sau efectiv realizat. Prin formele de exprimare şi modalităţile de interpretare, coeficienţii de valorificare asigură condiţii pentru stabilirea unor niveluri stimulatoare privind utilizarea mai eficientă a resurselor materiale şi energetice în ansamblu (inclusiv a celor recuperabile şi reutilizabile).

3.3.4. Coeficienţii de masă netă specifică a produselor Coeficienţii de masă netă exprimă cantitatea netă (Mn) de resurse materiale încorporată în produsul finit, raportată la caracteristica fundamentală a acestuia şi se prezintă sub diferite forme în funcţie de unităţile de măsură caracteristice produselor: greutate netă, suprafaţă netă, lungime netă, volum net etc. pe unitatea de caracteristică esenţială a produsului. În industria constructoare de maşini, în industria metalurgică ş.a., masa netă exprimă greutatea produsului finit determinată prin cântărirea acestuia sau a subansamblelor care îl compun, ori pe bază de calcule analitice, pornind de la greutatea netă a reperelor, subansamblelor şi materialelor care intră în produs, conform documentaţiei de execuţie. La produsele de serie, masa netă se stabileşte pe bază de cântărire, prin sondaj, după criterii statistice, ca valoare medie. Fundamentarea consumurilor de materiale începe cu faza de concepţie - proiectare a produselor, fază în care se stabileşte consumul net (util) sau, altfel spus, masa netă a acestora. În această fază se defineşte varianta constructivă în care se va realiza produsul, din "n" luate în considerare, avându-se în vedere destinaţia de utilizare a produselor finite şi caracteristicile materiilor prime din care se fabrică. Pentru aprecierea variantei constructive optime a produselor în raport cu masa netă a acestora se foloseşte "indicele de masă netă" (IMn) care se calculează cu ajutorul relaţiei: Mni IMn = Mn o în care: Mno = masa netă corespunzătoare variantei constructive iniţiale; Mni = masa netă corespunzătoare variantelor următoare sau a celei mai bune. Indicele de masă netă se poate determina pe produs sau pe fiecare reper component. Pe baza relaţiei de mai sus, se poate calcula mărimea absolută (∆Mn) şi relativă (KMn) a economiilor care se pot obţine aplicând o variantă constructivă mai bună stabilită în faza de concepţie-proiectare sau în cea de reproiectare; în acest sens, determinările se pot realiza cu ajutorul relaţiilor:

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare pentru economia absolută:

∆Mn = Mni - Mno pentru economia relativă:

KMn =

 Mn i  Mn i − Mn 0 ∆Mn × 100 = × 100 =  − 1 100 = (IMn i ) × 100 Mn 0 Mn 0  Mn 0 

Dacă, pe parcursul executării produsului, se prevede înlocuirea materiei prime iniţiale cu alta, a cărei masă specifică este mai mică (înlocuirea fontei, oţelului, bronzului cu aluminiu, mase plastice etc.), pentru a stabili influenţa acestei schimbări asupra cheltuielilor materiale, se va folosi relaţia:

IMnv = în care:

Mn i x P i x100 Mn o x P o

Po = preţul materiei prime prevăzute iniţial pentru fabricaţia produsului; Pi = preţul materiei prime noi, înlocuitoare a celei iniţiale. În acest caz, economia absolută şi relativă se calculează cu ajutorul relaţiilor: pentru economia absolută:

∆Mnv = (MnixPi) - (MnoxPo) pentru economia relativă:

KMnv =

=(

∆ Mnv Mn i x P i - Mn o x P o × 100 = × 100 = Mn o x P o Mn o x P o Mn i x P i − 1) × 100 = (IMnv − 1) × 100 Mn o x P i

Coeficienţii de masă netă specifică exprimă aspectul calitativ al utilizării resurselor materiale; cu ajutorul acestor coeficienţi se evidenţiază cât de mare este consumul net de material pentru realizarea unui produs (având în vedere destinaţia de folosire a acestuia) în raport cu caracteristica fundamentală specifică. Altfel spus, coeficienţii de masă netă specifică exprimă raportul dintre masa netă a produselor şi caracteristica fundamentală a acestora. De exemplu, pentru motoarele Diesel se poate raporta masa netă la puterea exprimată în CP, pentru autocamioane la tone capacitate, pentru excavatoare la mc capacitate cupă, pentru cazane cu abur industrial la tone de abur produse pe oră, pentru cazane de apă fierbinte la Gcalorii pe oră etc. Coeficienţii de masă netă specifică contribuie la aprecierea reală a eficacităţii utilizării resurselor materiale dacă se foloseşte ca bază de raportare caracteristica funcţională şi constructivă definitorie a produselor finite. Coeficienţii de masă netă specifică sunt caracteristici în general maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor. Caracteristica fundamentală reflectă nivelul tehnic atins de un produs, potenţialul productiv care i-a fost asigurat prin concepţie-proiectare; aceasta facilitează comparaţia cu produsele similare realizate de alte întreprinderi din ţară sau pe plan internaţional. Coeficientul de masă netă specifică (KMs) se determină cu ajutorul relaţiei:

KMs =

Mn K

Managementul aprovizionării în care: Mn = masa netă a produsului finit (de exemplu: greutatea netă, volumul net etc.); K = caracteristica fundamentală a produsului finit. Pe parcursul fabricaţiei, ca urmare a aplicării unor măsuri tehnico-constructive, pot avea loc modificări ale masei nete şi ale caracteristicii fundamentale a produselor, situaţii cu implicaţii directe asupra consumului de materiale; aşadar, acţiunea poate determina: 1. Modificarea masei nete (de la Mn1 la Mn2) fără schimbarea caracteristicii fundamentale. În acest caz, coeficientul de masă netă specifică KMs va căpăta valoare de la:

Mn1 KMs1 = K

la:

Mn 2 KMs 2 = K Economia de material prevăzută a se obţine se determină cu ajutorul relaţiilor: în mărime absolută:

(

1 DMs = KMs 2 −KMs 1= M n −M n 2 1 k

)

în mărimea relativă:

%Ms = ( KMn 2 - 1)x100 KMn1

2.

Modificarea atât a masei nete (de la Mn1 la Mn2), cât şi a caracteristicii fundamentale (de la K1 la K2) situaţie în care coeficientul de masă netă specifică va căpăta valoarea: de la

KMs 1 = la

KMs 2 =

Mn 1 K1 Mn 2 K2

Economia de material estimată se va calcula cu ajutorul relaţiilor : în mărime absolută: Mn Mn 2 1 ∆Ms = KMs - KMs = 2 1 K2 K1

în mărime relativă

%Ms = ( KMs2 - 1)x100 KMs1 3.

Masa netă a produselor rămâne neschimbată, dar se modifică numai caracteristica fundamentală (de la K1 la K2), situaţie în care coeficientul de masă netă specifică va căpăta valoarea: de la

KMs1 =

la

KMs 2 =

Mn K1 Mn

K2

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare Economia de material preconizată se va determina cu ajutorul relaţiilor : în mărime absolută:

DMs = KMs 2 - KMs1 = Mn(

1

K2

-

1

K1

)

în mărime relativă:

%Ms = ( KMs2 - 1)x100 KMs1 Coeficienţii de masă netă specifică pot căpăta şi alte forme în funcţie de caracteristica fundamentală a produselor, astfel:

KMs = în care:

Mn + ∑ MPs Mn Mn sau KMs = sau KMs = R RxD RxD

R = randamentul maşinii, utilajului, instalaţiei; D = durata de funcţionare a utilajului pe perioada de garanţie, între două reparaţii capitale, pe întreaga perioadă normată de funcţionare; ΣMPs = suma cantităţilor de materiale şi piese de schimb consumată pe aceleaşi intervale de timp, după caz. Aceeaşi însemnătate economică o reprezintă reducerea masei specifice la diferite materiale, în condiţiile menţinerii caracteristicilor iniţiale specifice. De exemplu, prin fabricarea laminatelor din oţel în limitele toleranţelor negative de grosime, se poate reduce masa netă a acestora, aspect care contribuie, în acelaşi timp, şi la uşurarea proceselor de prelucrare, ca şi la stimularea consumatorilor în achiziţionarea unor astfel de resurse. Reducerea masei nete a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor, a tuturor produselor concomitent cu îmbunătăţirea caracteristicilor fundamentale, a performanţelor tehnicoconstructive şi funcţionale reprezintă o "cerinţă esenţială" a producţiei, dictată de necesitatea utilizării cu maximă eficienţă a resurselor materiale şi energetice, de necesitatea ridicării nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi sporirea pe această cale a gradului de competitivitate a lor pe piaţa internă şi internaţională.

3.3.5. Coeficienţii de recuperare şi valorificare a resurselor materiale şi energetice refolosibile Studiul procesului de utilizare a resurselor materiale scoate în evidenţă faptul că, în cele mai frecvente cazuri, materiile prime nu se pot transforma integral din forma iniţială în produsele finite pentru care au fost asigurate; aceasta datorită naturii şi caracteristicilor dimensionalconfigurative ale materialelor noi sau ale produselor prevăzute pentru a fi fabricate, ale tehnicii şi tehnologiei de fabricaţie utilizate în prelucrarea resurselor. Acest aspect se are în vedere la stabilirea destinaţiilor de utilizare şi formelor de regăsire a resurselor materiale introduse în prelucrare cu ocazia elaborării şi definitivării normelor de consum, a bilanţurilor materiale (din conţinutul cărora reiese cantitatea ce urmează să fie încorporată în produsele finite prevăzute pentru fabricaţie şi cea care va îmbrăca alte stări denumite generic "materiale refolosibile şi pierderi tehnologice şi netehnologice". Pe această bază se pot determina coeficienţii de recuperare a materialelor refolosibile şi implicit cantitatea de asemenea resurse ce va rezulta în mod inevitabil din prelucrarea materiilor prime noi în cadrul proceselor tehnologice sau în afara acestora şi care poate fi recuperată şi valorificată. Coeficienţii de recuperare (KMR) se stabilesc în

Managementul aprovizionării funcţie de nivelul fizic sau procentual al materialelor refolosibile tehnologice şi netehnologice - elemente componente ale normei de consum folosind relaţia: în care:

+ KMR = M rt M rnt Nc

Mrt = materialele refolosibile tehnologice prevăzute pentru recuperare; Mrnt = materialele refolosibile netehnologice de recuperat. Recuperarea estimată a materialelor refolosibile tehnologice şi netehnologice se poate exprima şi procentual:

%MR =

M rt + M rnt x100 Nc

Ca bază de raportare poate fi folosită, după caz, norma de consum tehnologic sau cea de aprovizionare. Coeficientul de recuperare se mai poate stabili şi cu ajutorul relaţiei:

KMR = 1 - Kup în care Kup reprezintă coeficientul de utilizare productivă a materialului introdus în prelucrare, definit la paragraful 4.3.2. Nivelul fizic estimat al cantităţii de materiale reutilizabile prevăzute a se obţine din prelucrarea materiei prime stabilite pentru fabricaţia unei unităţi de produs se calculează cu ajutorul relaţiei:

MRu = Mrt + Mrnt iar cea rezultabilă la nivelul volumului estimat al producţiei de fabricat, pe structură, cu relaţia :

MRt = ΣQi x (Mrt + Mrnt) în care MRt reprezintă cantitatea totală de materiale refolosibile, estimată a se obţine din prelucrarea produselor i în volumul Qi dintr-o resursă materială definită. Prin stabilirea coeficienţilor de recuperare a materialelor refolosibile se urmăresc mai multe obiective: identificarea nivelului pierderilor tehnologice de materiale şi stabilirea căilor de acţiune în vederea reducerii la minimum a acestora; aşezarea pe baze reale a acţiunilor de recuperare a materialelor refolosibile şi, în consecinţă, valorificarea completă a resurselor materiale aprovizionate; limitarea cantităţilor de aprovizionat la nivelul necesarului real ş.a.. Corelat cu recuperarea materialelor refolosibile se stabilesc şi căile de valorificare a acestora. Valorificarea materialelor refolosibile se poate realiza prin utilizarea lor, ca atare sau prin recondiţionări (prelucrări), în întreprinderea care le-a produs sau prin vânzare la terţi. Valorificarea materialelor refolosibile recuperate se poate exprima cu ajutorul aceloraşi coeficienţi prezentaţi la paragraful 4.3.3 (care folosesc la aprecierea gradului de valorificare a resurselor materiale, în general). Fundamentarea tehnico-economică a sistemului de indicatori prezentat asigură garanţia competitivităţii produselor, lucrărilor şi prestaţiilor pe piaţa internă şi internaţională, realizarea lor în condiţii de eficienţă.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

3.3.6. Controlul şi evaluarea modului de utilizare a resurselor materiale şi energetice Aşa cum s-a menţionat anterior, anticiparea folosirii raţionale a resurselor materiale şi energetice cu ajutorul sistemului de indicatori descris nu este o acţiune care să asigure şi realizarea acestui scop. În continuare, se impune urmărirea, controlul şi analiza modului în care ceea ce s-a prevăzut s-a şi realizat. Una din modalităţile prin care se exprimă analitic rezultatul acţiunii de folosire a resurselor materiale în producţie are în vedere comparabilitatea nivelului consumurilor specifice înregistrate după realizarea programelor de activitate cu cel al normelor de consum estimate anterior. Una din modalităţile prin care se exprimă analitic rezultatul acţiunii de folosire a resurselor materiale în producţie are în vedere comparabilitatea nivelului consumurilor specifice înregistrate după realizarea programelor de activitate cu cel al normelor de consum estimate anterior. Acest aspect se poate evidenţia: a. la nivelul fiecărei resurse materiale şi pe produs; b.

la nivelul fiecărei resurse materiale şi pe total produse, lucrări, prestaţii obţinute din resursa respectivă;

c.

pe mai multe sau toate resursele folosite la obţinerea mai multor sau întregii game de produse din structura de fabricaţie care defineşte profilul unităţii economice, sau distinct pe diferite categorii de resurse şi sectoare de activitate.

În acest sens, se stabileşte indicele de încadrare a consumurilor specifice efective în normele de consum estimate (Ics/nc), care se va calcula, după caz, cu ajutorul următoarelor relaţii de calcul: pentru situaţia a:

Ics/nc =

pentru situaţia b:

Ics/nc = pentru situaţia c:

Ics/nc =

Cs × 100 Nc

∑ Qi × Csi

∑ Qi × N ci

× 100

∑ Q i × C si × P ai ∑ C si × P ai × 100 × 100 sau Ics/nc = ∑ Q i × N ci × P ai ∑ N ci × P ai

în care:

Csi = consumul specific efectiv de resursă materială înregistrat pentru fabricaţia produsului i; Nci = norma de consum estimată în vederea fabricaţiei produsului "i" din resursa materială prevăzută pentru folosire; Qi = volumul de producţie obţinut din una, mai multe sau toate resursele materiale introduse în prelucrare; Pai = preţul de aprovizionare al resursei materiale (sau al resurselor materiale) achiziţionate, aduse şi trecute în prelucrare pentru obţinerea produselor "i" din structura de fabricaţie a întreprinderii. Întrucât se pot înregistra mutaţii şi în nivelul estimat al celorlalţi indicatori de consum şi de valorificare, se impune ca şi în cazul acestora să se procedeze la analiza comparativă a

Managementul aprovizionării nivelurilor efective înregistrate cu cele estimate (ne referim la coeficientul utilizării productive, coeficienţii de valorificare pe variantele specifice, ale celor de masă netă sau de recuperare şi valorificare a materialelor şi pieselor reutilizabile). Este semnificativă determinarea şi a eventualelor economii sau depăşiri absolute şi relative înregistrate, ca şi a consecinţelor favorabile sau nefavorabile generate asupra situaţiei economico-financiare a întreprinderii în perioada de gestiune analizată. În acest scop, se pot folosi relaţii de genul: în mărime absolută:

∆Nc = Cs - Nc sau

Ef = ΣQi(Csi - Nci) sau

Ev = ΣCsi Pai - ΣNci Pai sau

Ev = ΣQi Csi Pai - ΣQi Nci Pai sau

Q Et = M - Nplx ef Q pl

în mărime relativă:

Cs - N c × 100 Nc Nc ∑ Q i (Csi - N ci) Ef × 100 = %Ef = × 100 ∑ Q i N ci ∑ Q i N ci %Nc =

sau

sau

∆ Nc

%Ev = sau sau

%Ev =

× 100 =

Ev

∑ Nci Pai

× 100

Ev ∑ Qi N ci P ai

× 100

Mx Q pl Q %Et = (M : N pl × ef ) × 100 = × 100 Qpl N pl x Qef în care:

∆Nc

= economia (sau depăşirea) fizică la norma de consum (Cs≤Nc => situaţie

favorabilă); Ef = economia (depăşirea) fizică la normele de consum pe ansamblul producţiei obţinute dintr-o anumită resursă materială; Ev = economia (depăşirea) valorică la nivelul unei resurse, pe ansamblul resurselor folosite la un produs, la mai multe sau toate produsele realizate în volumul Qi;

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare Et = economia totală fizică la o resursă care exprimă atât partea care se regăseşte efectiv, în stare fizică, după realizarea producţiei Qef, cât şi partea economisită dar folosită la obţinerea eventualului spor de producţie ∆Q (se are în vedere că economia fizică de materie primă se poate sau nu folosi la obţinerea de producţie suplimentară). Rezultatul se interpretează corespunzător dacă acesta exprimă o depăşire fizică a consumului planificat. Rezultatele unor asemenea determinări, interpretate corect, reprezintă suportul documentar informativ principal pentru factorii de conducere ai asigurării materiale, ai întreprinderii, în scopul luării, la nivelul acestora, a măsurilor şi deciziilor care se impun, după caz. Presupunând că rezultatele respective exprimă depăşiri ale normelor de consum estimate, atunci se recurge, într-o primă fază, la evidenţierea cauzelor generatoare de consumuri iraţionale, subiective, care au contribuit, nejustificat economic, la sporirea cheltuielilor materiale, implicit a costului de producţie - aspect care ar determina fie scăderea marjei de profit în condiţiile menţinerii nivelului preţurilor de vânzare anunţate, fie sporirea acestor preţuri pentru menţinerea marjei de profit, dar cu riscul încetinirii ritmului vânzării produselor (sau scăderii competitivităţii pe piaţă a întreprinderii datorită preţurilor de vânzare excesive practicate).

3.4. Metode de determinare a indicatorilor de consum de resurse materiale şi energetice Pentru ca indicatorilor de consum să li se asigure o bună fundamentare tehnică şi economică, la elaborarea lor este necesară utilizarea unor metode ştiinţifice, folosirea aplicaţiilor economico-matematice care să cuprindă în calcul toţi factorii concreţi de influenţă ai consumului de resurse materiale şi energetice. Fiecare element component al normei de consum trebuie să facă obiectul analizei pentru ilustrarea posibilităţilor de limitare la maximum necesar a consumului. Condiţiile concrete de producţie unde va avea loc consumul, nivelul tehnic al mijloacelor de muncă, procedeul tehnologic utilizat sunt factori care condiţionează folosirea economică a resurselor materiale. "Calitatea normelor de consum" de materiale este determinată de gradul de fundamentare tehnică a acestora, care depinde în mare măsură de metoda folosită în acest caz. Principalele "metode de determinare a normelor de consum de materiale" sunt: metodele bazate pe calculul tehnico-analitic; metodele experimentale şi metodele statistice. a. Metodele bazate pe calculul tehnico-analitic sunt folosite cu prioritate în elaborarea normelor tehnice de consum de materiale. Ele pornesc de la documentaţia tehnică (proiectul produsului, desenul piesei, reţeta de fabricaţie, fişa tehnologică de prelucrare a piesei etc.), de la cunoaşterea configuraţiei produsului, a caracteristicilor procesului tehnologic ce urmează a fi folosit, ale utilajului tehnologic de prelucrare, ale tuturor factorilor care pot influenţa dimensiunea consumului (eliminându-se din calcul eventualele consumuri suplimentare determinate de cauze subiective -unele neajunsuri ale procesului tehnologic, ale organizării producţiei, funcţionarea defectuoasă a utilajelor, slaba calificare a muncitorilor, calitatea necorespunzătoare a materiei prime etc.- care ar conduce la o supradimensionare a normei de consum nejustificată economic). O metodă tehnico-analitică cu largă sferă de aplicabilitate este cea a croirii, pentru care s-a creat o gamă largă de modele matematice de optimizare a folosirii resurselor materiale, aplicabile pe scară largă cu ajutorul mijloacelor electronice de prelucrare a datelor. Elementele principale ale problemelor de croire sunt, în general, următoarele:

Managementul aprovizionării 1.

materiile prime care urmează a fi supuse procesului de croire, privite din punct de vedere dimensional şi al configuraţiei;

2.

reperele, piesele care urmează a se obţine din materiile prime supuse croirii, privite, de asemenea, ca formă, dimensiune şi cantitate;

3.

condiţiile tehnice şi tehnologice în care se va realiza debitarea.

În rezolvarea problemelor de croire se folosesc frecvent mai multe "noţiuni specifice", între care amintim: suportul pentru croire reprezentat de materialele supuse operaţiei, definite prin dimensiunile şi formele specifice; planul de croire (reţeta de croire) care indică o aşezare posibilă a reperelor pe suprafaţa, lungimea materialului (suport pentru croire); pe baza acestuia se stabileşte partea din suprafaţa, lungimea, volumul materialului care este efectiv folosită la obţinerea reperelor croite şi se calculează coeficientul de utilizare productivă a materiei prime pentru etapa primară (se are în vedere folosirea în continuare a părţilor din material neacoperite cu reperele iniţial luate în calcul); restul de la croire, care exprimă partea din materialul croit care nu a putut fi acoperită cu reperele luate în calcul; în frecvente cazuri, mărimea acestui rest se exprimă sub formă procentuală faţă de suprafaţa, lungimea integrală a suportului. Restul de la croire poate fi folosit în continuare la obţinerea altor repere, în general de dimensiuni mai mici, fie în cadrul întreprinderii care a efectuat prima croire, fie la alte unităţi; când o asemenea utilizare nu mai este posibilă, atunci restul de la croire (care va include şi ceea ce rezultă ca resturi netehnologice determinate de operaţia de debitare - dimensionate în funcţie de lăţimea dispozitivului de tăiere) este destinat pentru reciclare prin retopire, destrămare, mărunţire sau alte procese specifice - îmbrăcând astfel denumirea de material refolosibil. Rezolvarea problemelor de croire înseamnă, deci, optimizarea amplasării reperelor pe suprafaţa sau lungimea materialului, astfel încât să se obţină acoperirea maximă a acestora şi reducerea la minimum, prin tehnologia de debitare folosită, a resturilor destinate recirculării sau pierderilor. Problemele de croire sunt foarte variate, fiind posibilă diferenţierea şi gruparea lor în funcţie de gradul de complexitate, de forma şi dimensiunile materiilor prime şi ale reperelor, de numărul funcţiilor-scop ce se urmăresc pentru rezolvare, de tipul producţiei (serie mare, mică sau unicat), de tehnologia de tăiere-debitare ş.a. În procesul de croire un rol semnificativ îl joacă dimensiunile materialelor şi reperelor, în funcţie de care această operaţie poate fi: unidimensională, bidimensională şi tridimensională. Croirea unidimensională presupune ca planul de croire (reţeta) să se stabilească în funcţie de o singură dimensiune - aceasta fiind de regulă lungimea materialului şi respectiv a reperului şi este specifică barelor, ţevilor, platbandelor, riglelor, grinzilor, tuburilor etc. Croirea bidimensională necesită luarea în calcul, la stabilirea reţetelor, a lungimii şi lăţimii materialelor şi reperelor; în această situaţie se încadrează croirea tablelor feroase şi neferoase, a produselor plate din lemn, a plăcilor din PAL, PFL şi placajelor, a ţesăturilor, pieilor ş.a. Croirea tridimensională, în cazul căreia se au în vedere toate cele trei dimensiuni ale materialelor şi reperelor; de exemplu, croirea buştenilor din lemn pentru obţinerea unor produse cum sunt cheresteaua, reperele sub formă paralelipipedică, cubică, conică etc. În legătură cu caracteristicile dimensionale apar mai multe aspecte, care ridică probleme deosebite în stabilirea planurilor de croire. De exemplu, dimensiunile materialelor pot fi fixe, variabile sau cu toleranţe (pozitive sau negative), situaţie ce poate fi specifică şi reperelor care trebuie croite; în acest caz, pentru materialele de croit cu dimensiuni variabile,

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare este necesară gruparea pe dimensiuni apropiate, considerându-se ca fiind cu toleranţe, pentru a le trata unitar la stabilirea planurilor de croire. Un element caracteristic cu influenţă directă în stabilirea gradului de dificultate pentru elaborarea planurilor de croire (şi care va necesita folosirea de metode şi modele de croire complexe) îl reprezintă "configuraţia" materialului şi reperului supus operaţiei. Dacă la croirea unidimensională forma materialului şi reperului nu este semnificativă, la cea bidimensională şi tridimensională aceasta este esenţială pentru definirea, modelarea şi elaborarea soluţiei de croire. Gradul de complexitate creşte în raport cu configuraţia, care poate fi (atât pentru material cât şi pentru reper) definită sau nedefinită. Forma nedefinită a materialului sau a reperului prezintă cel mai mare grad de dificultate în elaborarea planurilor de croire -se întâlneşte, de exemplu, la croirea pieilor naturale, datorită defectelor caracteristice acestui material de croit; pentru o asemenea situaţie posibilităţile de optimizare prin calcul şi de automatizare a croirii sunt mult limitate şi ca urmare, capacitatea umană de selecţie, combinare, intuiţie şi inventivitate va reprezenta modalitatea esenţială în găsirea celor mai eficiente soluţii de croire pentru materialele cu forme nedefinite. Caracteristici specifice prezintă, de asemenea, croirea materialelor în funcţie de tipul producţiei (de serie mare, pe loturi de fabricaţie, de serie mică sau unicat), precum şi de tehnica şi tehnologia folosite în debitarea-decuparea reperelor. De exemplu, la debitarea metalelor se poate utiliza, în funcţie de specificul materialelor şi de seria de croire, tăierea cu foarfecă rotativă comandată în sistem on-line cu ghilotină, cu arcul electric, cu cuţite de tip deget ş.a. Dacă se are în vedere varietatea dimensional-configurativă a reperelor obţinute dintr-un suport definit, croirea poate fi diferenţiată în: simplă şi complexă. Croirea simplă presupune obţinerea din acelaşi suport (material) a unui singur tip de reper (ca format şi dimensiune); croirea complexă are în vedere ca planul pentru un suport să prevadă obţinerea mai multor repere de forme şi dimensiuni diferite (aceasta este varianta care asigură folosirea mai economică a resurselor materiale). Forma şi structura internă a materialelor de croit impun restricţii cu privire la modalitatea de efectuare a operaţiei de tăiere, ca şi la aranjarea reperelor pe suportul de croit. Pentru ca operaţia de croire-debitare să se realizeze în condiţiile aplicării de metode, tehnici şi tehnologii moderne, dintre cele mai eficiente, organizarea realizării acesteia se face cu preponderenţă, în ateliere şi secţii special dotate cu instalaţii semiautomate şi automate, cu comandă numerică sau analogică, cu calculatoare de proces. Se creează astfel cadrul adecvat pentru corelarea problemelor de croire cu cerinţele stricte ale procesului de producţie. O problemă de importanţă deosebită constă în precizarea funcţiei-scop sau funcţiilorscop la care trebuie să răspundă soluţia de croire aleasă. Cele mai semnificative funcţii-scop sunt considerate următoarele: minimizarea restului total, care cade de la croire; minimizarea numărului de planuri distincte de croire pentru fiecare partidă (lot) de materiale croită; maximizarea numărului de repere distincte ce se croiesc dintr-un suport; minimizarea numărului de operaţii de debitare (tăiere); maximizarea productivităţii muncii lucrătorilor antrenaţi la operaţia de croire ş.a. Rezolvarea problemelor de croire, indiferent de gradul de complexitate, se asigură prin aplicarea de metode şi modele matematice, ale cercetării operaţionale special concepute în acest sens; în literatura de specialitate este prezentată o gamă largă de modele şi metode care în funcţie de natura lor se împart în: metode algoritmice, euristice şi combinate (algoritmiceuristic).

Managementul aprovizionării O altă metodă tehnico-analitică de determinare a normelor de consum este cea bazată pe "calculul stoichiometric". Prin această metodă, într-o primă etapă, se stabileşte consumul teoretic (stoichiometric) aplicând relaţiile chimice care permit obţinerea produsului dorit; în etapa următoare se definitivează norma de consum avându-se în vedere randamentul instalaţiilor în care se realizează produsul respectiv, în condiţii de funcţionare normală, corespunzător parametrilor tehnico-constructivi specifici acestora. Metoda măsurătorilor directe (cântărire, numărare) se utilizează în acele cazuri în care determinarea consumului nu se poate face prin calcul analitic, cum este, de exemplu, cazul pieselor turnate de configuraţie complexă, la care reperul omologat se cântăreşte. b. Metoda experimentală se prezintă în două variante: de laborator şi de producţie. Metoda experimentală de laborator porneşte în determinarea normelor de consum de materii prime, materiale, combustibili, energie de la încercări, probe, experienţe, cântărire efectuate asupra materialelor în sistemul de simulare în laborator a condiţiilor de producţie obişnuite. Normele de consum stabilite în condiţii de laborator trebuie definitivate în procesul de producţie, la scară industrială, a produsului. Prin această metodă se determină, în general, norma de consum tehnologic pentru materialele care se depun pe produs prin pulverizare (consumul de vopsea pe unitatea de suprafaţă; consumul de combustibil pe unitate de timp şi pe unitate de putere etc.). Deoarece în laborator se iau toate măsurile necesare pentru a se crea condiţii cât mai bune, în scopul folosirii cu maximă economicitate a materialelor, norma astfel stabilită este considerată optimă impunând o severă mobilizare în producţie pentru încadrarea în limitele specifice. Metoda experimentală de producţie constă în elaborarea normelor de consum de materii prime, materiale, combustibil şi energie prin încercări şi experienţe ce se fac direct în producţie, în condiţii normale de fabricaţie, de tehnologie şi de organizare. Într-o primă etapă, se stabileşte partida sau lotul de materiale supus experimentului şi se iau toate datele cu privire la cantitatea, calitatea, starea materialelor şi celelalte elemente care pot influenţa gradul de economicitate în consum. În etapa a doua, se notează datele fiecărei faze de producţie (consumul net şi materialele recuperabile rezultate, pierderile totale) şi se fac observaţii asupra condiţiilor de lucru, randamentul utilajelor etc.; prelucrarea şi analiza datelor înregistrate permit elaborarea unor norme de consum fundamentate tehnic, eliminând factorii întâmplători sau subiectivi care influenţează negativ nivelul consumului. Asemenea determinări se fac, de regulă, pentru verificarea şi actualizarea normelor de consum stabilite prin metode tehnico-analitice sau experimentale de laborator, ţinând seama de perfecţionările şi modificările tehnologice ce se aduc în perioada de după precizarea normei de consum prin documentaţia de execuţie a produsului; c. Prin metoda statistică normele de consum se elaborează pe baza datelor privind consumurile specifice realizate anterior şi rezultate din evidenţa statistică. Normele de consum astfel stabilite au deficienţă de fond pentru că prin ele se extrapolează neajunsurile din perioada anterioară, neţinându-se seama de condiţiile noi intervenite, de perfecţionările aduse tehnologiilor de fabricaţie, organizării producţiei şi a muncii etc. Sunt situaţii în care, pentru anumite materiale auxiliare, care nu se încorporează în produsul finit, sau care se folosesc în comun pentru mai multe produse, normele de consum se stabilesc pe bază de date statistice. Aici se încadrează şi materialele consumabile pentru executarea unor lucrări de reparaţii sau a unor servicii. În asemenea cazuri excepţionale este necesar ca normele de consum să fie corectate anual, în funcţie de noile condiţii de producţie, de măsurile tehnico-organizatorice prevăzute pentru aplicare în etapa următoare şi care conduc la folosirea mai economică a resurselor materiale şi energetice. Modalităţile concrete de fundamentare a normelor de consum sunt specifice fiecărei ramuri şi subramuri, sector de activitate din economia naţională, în funcţie de natura produselor care se prevăd pentru fabricaţie, a lucrărilor sau prestaţiilor de executat, de condiţiile tehnice şi tehnologice în care se desfăşoară activitatea, de natura şi caracteristicile resurselor materiale, de profilul unităţii economice.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare Elementele de calcul utilizate la determinarea normelor de consum oferă informaţiile necesare pentru elaborarea specificaţiilor de materiale ce urmează a fi aprovizionate, precum şi pentru încheierea contractelor economice cu furnizorii. Compartimentul de aprovizionare are astfel toate elementele (lungimile, formatele şi dimensiunile) materialelor care trebuie procurate de la furnizori, precum şi ale celor care se eliberează din depozite pentru secţiile sau atelierele de fabricaţie ale întreprinderii. În acelaşi timp, fundamentarea tehnico-economică a normelor de consum oferă posibilitatea stabilirii volumului materialelor recuperabile rezultate din procesul de fabricaţie, fapt ce permite elaborarea unor bilanţuri reale privind modul şi gradul de utilizare a materialelor aprovizionate de întreprindere, volumul resurselor refolosibile rezultate din procesele tehnologice.

3.5. Modalităţi concrete de calcul al consecinţelor economice ale diminuării consumurilor specifice de resurse materiale şi energetice Folosirea raţională, economică, a resurselor materiale şi energetice determină consecinţe economice favorabile semnificative asupra indicatorilor principali folosiţi în aprecierea activităţii economico-productive şi financiare a întreprinderii. Acţiunea reprezintă un proces dinamic cu implicaţii multiple, de amploare, cu efecte notabile care se transmit direct în rezultatele financiare ale fiecărei unităţi economice. Posibilitatea, în acest sens, este determinată de mutaţiile frecvente în modernizarea tehnicii şi tehnologiilor de prelucrare, a condiţiilor de producţie în general, în structura şi potenţialul resurselor materiale şi energetice (mutaţii determinate de progresul ştiinţei şi tehnicii care se manifestă cu continuitate pe plan mondial). Principalii indicatori de apreciere a activităţii economice a întreprinderii asupra cărora se transmit consecinţele economice favorabile ale diminuării consumurilor materiale şi energetice sunt (exemplificare selectivă): volumul producţiei fizice, productivitatea muncii, costurile de producţie, viteza de rotaţie a capitalului circulant în corelaţie cu stocurile de resurse materiale pentru producţie (element de calcul al vitezei de rotaţie). Influenţa asupra volumului de producţie se prezintă sub două aspecte: a.

Pentru un volum de producţie definit (care nu poate fi depăşit), necesarul de resurse materiale şi energetice se reduce în mărime absolută în proporţie directă cu diminuarea consumurilor specifice pe produs. Acest aspect este evidenţiat de relaţiile:

Npl = Q x Nc şi în care: (buc.);

Q × ∆ Nc N pl

=

∆ Nc Nc

Npl = necesarul de materiale pentru îndeplinirea volumului de producţie estimat Q Nc = norma de consum pe unitate de produs (kg/buc.); ∆Nc = nivelul fizic de reducere a normei de consum (kg/buc.); Q x ∆Nc = economia fizică absolută obţinută pe seama diminuării normei de consum.

Sensul de influenţă evidenţiază faptul că astfel se asigură realizarea aceluiaşi volum de produse, lucrări sau prestaţii cu un efort financiar-valutar (buget de aprovizionare) mai mic,

Managementul aprovizionării antrenat la cumpărarea-asigurarea de resurse materiale şi energetice; acţiunea se transmite şi asupra cheltuielilor materiale pentru realizarea volumului de producţie estimat, în sensul diminuării (implicit asupra costului aferent producţiei respective). Ultimul sens de influenţă va determina sporirea sau menţinerea aceleiaşi marje de profit, după caz. b. Plecând de la un volum definit de resursă materială aprovizionată, prin reducerea normei de consum se creează condiţii pentru obţinerea unui volum suplimentar de producţie, aşa cum rezultă din sistemul de relaţii următor:

Q=

sau

M

Nc M = Q + ∆Q Nc - ∆ Nc Q × ∆ Nc = ∆Q N c - ∆ Nc

în care: Q = volumul fizic de producţie care se poate obţine din materia primă asigurată (M) în condiţiile normei de consum Nc;

∆Q = sporul fizic de producţie care se poate obţine pe seama economiei fizice de material (Q x ∆Nc) posibilă de realizat prin reducerea normei de consum Nc cu ∆Nc. În final:

∆Q ∆ Nc > Q Nc

În acest caz, influenţa creează condiţii reale pentru a obţine un volum mai mare de produse, lucrări, prestaţii cu acelaşi efort financiar-valutar (buget de aprovizionare) antrenat la aprovizionarea cu resurse materiale şi energetice. Consecinţa se transmite mai departe în acelaşi sens specificat la pct.a. Semnificativ este faptul că procentul de creştere a producţiei care se obţine din economia fizică de material este mai mare decât cel de reducere a normei de consum (deci efectul este mai mare decât efortul). Ambele căi de determinare a influenţei reducerii normelor de consum asupra volumului de producţie conduc la concluzia că, prin aceasta, întreprinderea obţine resurse suplimentare - fie în materii prime, fie în produse prelucrate, ceea ce înseamnă reducerea eforturilor financiare pe care aceasta ar trebui să le depună pentru obţinerea unor asemenea rezultate pe altă cale. Pentru a stabili concret influenţa reducerii normelor de consum asupra volumului producţiei se poate lua următorul exemplu: să presupunem că o întreprindere estimează prin planul propriu anual realizarea unui volum de producţie de 5000 de bucăţi, în condiţiile unei norme de consum de 10,5 kg/buc.. Prin măsuri tehnico-organizatorice, perfecţionări tehnologice, îmbunătăţirea randamentelor, aplicarea unor metode noi de debitare şi croire, selectarea resurselor materiale de aprovizionat se creează condiţii pentru reducerea normei de consum cu 1,5 kg/buc.. Sporul procentual de producţie ce se poate realiza pe seama economiilor care rezultă din reducerea normei de consum se determină prin parcurgerea mai multor etape, astfel: determinarea necesarului propriu-zis de materiale pe baza datelor de plan prestabilite:

Npl = Q x Nc = 5000 x 10,5 = 52500 kg calculul noii norme de consum - Nc1 (ţinând seama de reducerea propusă):

Nc1 = Nc - ∆Nc = 10,5 - 1,5 = 9 kg/buc.; determinarea reducerii procentuale a normei de consum:

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

∆ Nc Nc

× 100 =

1,5 × 100 = 14,29% 10,5

recalcularea volumului de producţie care poate fi obţinut în condiţiile noii norme de consum:

Ql =

N pl N cl

=

52500 = 5833 buc 9

determinarea procentului de creştere a producţiei (Prq) obţinută pe seama economiilor rezultate din reducerea normei de consum cu 1,5 kg/buc. (respectiv cu 14,29%) :

P rq =

Ql Q0

× 100 - 100 =

Q+∆ 5833 × 100 - 100 = × 100 - 100 = 16,66% Q 5000

Rezultatul obţinut confirmă relaţia care există între reducerea normei de consum şi creşterea volumului de producţie, în sensul că procentul de creştere a producţiei obţinute pe seama economiilor este mai mare (16,66%) decât cel de reducere a normelor de consum (14,19%). Dacă obţinerea de producţie fizică suplimentară nu se justifică economic pentru că nu este posibilă vânzarea acesteia (cazul producţiei pe comenzi), atunci economia fizică de material şi deci reducerea necesarului pentru fabricaţia produselor va fi de 14,29% (adică în aceeaşi proporţie de reprezentare cu cea de reducere a normei de consum):

Q × ∆ Nc N pl

× 100 =

5000 × 1,5 × 100 = 14,29% 52500

Reducerea normelor de consum de materii prime, materiale, combustibil şi energie exercită influenţă directă şi asupra productivităţii muncii, care, la nivelul unităţii economice, se determină cu ajutorul următoarelor relaţii:

Q= în care:

N pl Nc

; W=

Q T sau ; T = Q × t u T Q

Npl = cantitatea de materie primă prevăzută pentru prelucrare;

T = timpul total de obţinere a volumului estimat al producţiei - Q;

tu = timpul unitar de prelucrare a unui produs;

W = productivitatea muncii (exprimată în produse pe unitate de timp sau timp pe unitate de produs). Influenţa se manifestă "numai dacă" reducerea normei de consum atrage după sine diminuarea timpului unitar de prelucrare cu (∆tu); rezultatul final se concretizează în creşterea productivităţii muncii individuale cu ∆w, aspect ce rezultă din relaţiile: iar

Q + ∆q =

N pl Nc - ∆ Nc

T' = (Q + ∆q)x(tu - ∆tu)

Managementul aprovizionării deci

W + ∆W =

T′ Q + ∆q

W + ∆W =

Q + ∆q T′

sau

în care: T' - reprezintă timpul necesar realizării volumului de producţie (Q + ∆q) în condiţiile timpului unitar de prelucrare, redus cu ∆tu. Situaţia orientează atât factorul tehnic, cât şi pe cel de aprovizionare, să prevadă şi să asigure întreprinderea cu materiale ale căror dimensiuni, configuraţie şi calitate să fie strict corelate cu cele ale produselor la care vor fi folosite resursele respective. Viteza de rotaţie a capitalului circulant, indicator utilizat frecvent în analiza şi aprecierea activităţii economico-productive a întreprinderilor, este de asemenea influenţată de reducerea normelor de consum; influenţa este determinată de corelaţia indirectă care există între cei doi indicatori şi care se poate exprima pornind de la relaţia de calcul a vitezei de rotaţie - în zile:

în care:

Spv × 360 V rz = N plv

**

Spv = stocul mediu de producţie în expresie valorică; Nplv = necesarul valoric planificat de materiale, care se consideră a fi folosit integral

în perioada de gestiune la care se referă. La baza determinării stocului mediu de producţie stă consumul mediu zilnic de materiale, care se fundamentează pe seama volumului de producţie şi a normelor de consum prin necesarul planificat de materiale considerat a fi trecut integral în consum. În aceste condiţii, reducerea normei de consum va determina diminuarea necesarului pentru îndeplinirea programului de producţie, implicit a consumului mediu zilnic; pe baza acestui indicator se redimensionează stocul de producţie fizic, pe elemente componente şi total, la nivel mai mic, reducându-se firesc şi valoarea acestui indicator (considerând preţul folosit în calcul constant). Ca urmare, se diminuează numărătorul relaţiei de calcul a vitezei de rotaţie în zile (care exprimă durata unei rotaţii) sporind astfel numărul de rotaţii în perioada de gestiune definită; aceasta înseamnă accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant aferent materiilor prime şi materialelor. Aşadar, reducerea normelor de consum produce efecte economice deosebit de favorabile asupra celor mai diferite laturi ale activităţii întreprinderii, într-o strânsă corelaţie cu toţi factorii care participă la desfăşurarea procesului de producţie. În conexiune directă cu cele prezentate trebuie subliniată şi influenţa directă pe care o exercită reducerea normelor de consum asupra costurilor de producţie. Procentul cu care pot fi diminuate costurile de producţie prin reducerea cheltuielilor materiale pe seama diminuării normelor de consum se poate determina cu ajutorul relaţiei:

K=

α×β 100

în care: K = procentul de reducere a costurilor de producţie; **

Relaţia este localizată numai la nivelul capitalului circulant aferent materiilor prime şi materialelor;

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare α = ponderea cheltuielilor materiale în costul de producţie; β = procentul de reducere a cheltuielilor materiale. Considerând ponderea cheltuielilor materiale în costul de producţie de circa 70%, reducerea acestora cu 5% prin diminuarea normelor de consum va determina şi scăderea costului cu 3,5%: 70 × 5

K=

100

= 3,5%

Abordarea influenţei asupra costurilor de producţie are în vedere că reducerea cheltuielilor materiale se poate asigura fie prin cumpărarea resurselor la preţuri mai mici, din surse mai apropiate, fie prin reducerea normelor de consum de materiale care determină sensul acţiunii de faţă. Evidenţierea efortului ce trebuie depus pentru menţinerea unui anumit procent de reducere a costului de producţie pe seama celorlalte cheltuieli se determină cu ajutorul relaţiei:

σ= în care:

K × 100 γ

γ = ponderea celorlalte categorii de cheltuieli (salarii, alte cheltuieli cu munca vie care în cazul de faţă sunt de 30%) - componente ale costului de producţie; σ = procentul cu care trebuie reduse aceste cheltuieli. Efortul necesar pentru reducerea acestei categorii de cheltuieli este mult mai mare (circa 11%) şi în acelaşi timp mai greu de realizat pentru a menţine reducerea costurilor de producţie cu 3,5%, ca rezultat prin comparaţie a diminuării cheltuielilor materiale. De altfel, acţiunea nu este uşor realizabilă dacă avem în vedere consecinţele ei pe plan social (acţiuni sindicale: revendicări salariale, proteste, greve etc.). De aici rezultă că eforturile unităţilor economice în diminuarea costurilor de producţie trebuie îndreptate în primul rând către reducerea cheltuielilor materiale a căror pondere este în general mult mai mare; astfel se asigură sporirea competitivităţii pe piaţă a produselor prin preţuri mai mici, şi în acelaşi timp rentabile.

3.6. Recuperarea şi recircularea materialelor refolosibile 3.6.1. Importanţa şi efectele economice ale recuperării şi valorificării materialelor refolosibile; surse de furnizare Desfăşurarea continuă a activităţii generale a întreprinderii, realizarea planului şi programelor proprii de producţie impun asigurarea permanentă a resurselor materiale şi energetice, în volumul şi structura corespunzătoare necesităţilor reale ale acesteia. Procesul de formare a bazei materiale şi cu echipamente tehnice a unităţilor economice devine din ce în ce mai complex, mai dificil; aceasta pentru că potenţialul de resurse materiale naturale clasice primare se îngustează, în condiţiile în care volumul şi structura necesităţilor de asemenea resurse este în continuă creştere pe plan mondial. Fără îndoială că cercetările ample ce se desfăşoară, chiar şi în locuri greu accesibile ale globului, vor duce la descoperirea unor noi rezerve, iar perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie va permite ridicarea nivelului de exploatare a zăcămintelor cunoscute, ceea ce va prelungi într-o anumită măsură scadenţa de epuizare a acestor rezerve. În acelaşi timp, noi soluţii tehnice mult evoluate faţă de cele actuale, vor asigura utilizarea minereurilor cu conţinuturi mai sărace în

Managementul aprovizionării substanţe utile, ca şi a celor aflate la mare adâncime, situaţie care va solicita însă şi eforturi investiţionale mai mari. De exemplu, investiţia specifică pentru extracţia unei tone de cupru a crescut de la 1300-1500 de dolari în 1955, la peste 6300 dolari în 1980. Sesizarea din vreme a evoluţiei şi perspectivelor resurselor de materii prime şi energetice, a problemelor ce le va ridica restrângerea treptată şi constantă a potenţialului de asemenea resurse, inclusiv de ordin ecologic, a determinat mai multe ţări să-şi reorienteze structura industriei, accentuând dezvoltarea acelor ramuri care asigură un grad ridicat de prelucrare a materiilor prime (electronică, electrotehnică, mecanică fină etc.) sau a celor care pot folosi în cea mai mare măsură resurse substituente. În cazul ramurilor care folosesc preponderent resurse clasice, orientarea are în vedere folosirea economică a acestora prin creşterea gradului de utilizare productivă a materiilor prime noi, ca şi prin recuperarea resturilor reutilizabile, recondiţionarea acestora şi reintroducerea lor în circuitul economic în forme variate. Concomitent, a luat amploare cercetarea ştiinţifică orientată spre crearea de noi sortimente de materii prime cu caracteristici tehnice şi de calitate superioare celor cunoscute, sortimente care asigură un grad superior de prelucrare a resurselor materiale de bază, implicit o valorificare mai complexă. Aşadar, înainte de declanşarea pe plan mondial a crizei economice şi financiare, a penuriei de materii prime şi energetice, în diverse ţări, în primul rând în cele dezvoltate economic, se manifestă preocuparea intensă în sensul valorificării maxime, eficiente a resurselor materiale şi energetice proprii. Asemenea orientare se înscrie într-o concepţie de lungă durată cu implicaţii favorabile în rezolvarea problemelor care au în vedere asigurarea bazei materiale şi energetice necesare dezvoltării economice proprii. O cale de acţiune de "maximă importanţă", care este în tot mai mare măsură pusă în valoare, se referă la "recuperarea şi reciclarea materialelor refolosibile"; colectarea şi valorificarea materialelor, pieselor şi subansamblelor reutilizabile, într-o formă sau alta, reprezintă o problemă de mare actualitate, căpătând astăzi dimensiuni impresionante în toate ţările lumii. S-a creat o adevărată industrie a reciclării care este aşezată în rândul celor mai prospere sectoare de activitate ale producţiei materiale. Industria recuperării şi valorificării materialelor refolosibile îşi face tot mai simţită prezenţa în lumea contemporană, care este în continuu preocupată de dezvoltarea economico-socială, de lupta împotriva poluării atmosferice şi infestării mediilor naturale, de penuria de resurse materiale naturale clasice. În aceste condiţii, recircularea resurselor materiale refolosibile se detaşează ca o direcţie de mare eficacitate şi utilitate pentru rezolvarea dezideratelor precizate mai sus, această acţiune reprezentând o cale principală de refacere a bazei de materii prime şi, totodată, o sursă inepuizabilă de furnizare a materialelor necesare fiecărei economii naţionale. Această caracteristică este determinată de faptul că materia în sine nu se pierde, ci doar se transformă şi că aceasta, sub o formă sau alta, devine utilă. Aşadar, marea majoritate a bunurilor materiale, după ciclul lor de viaţă, mai mare sau mai mic, servesc sub formă de fier vechi, maculatură, cioburi, textile uzate etc., ca materii prime. În acelaşi context se încadrează şi diferite resturi care se obţin din procesele de prelucrare şi care se folosesc în continuare prin recirculare. Schematic, ciclul materialelor desprinse din natură se prezintă în figura 3.2.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

Figura 3.2 Orientarea spre recuperarea şi refolosirea resurselor materiale reutilizabile este susţinută de aportul important al acestora în formarea bazei de materii prime. Astfel, o tonă de fier vechi înlocuieşte circa o tonă de fontă, care se obţine din circa două tone de minereu şi o tonă de cărbune cocsificabil. Iată, deci, că fierul vechi, resturile, capetele, ştraifurile, şpanul etc., rezultate în procesul tehnologic de prelucrare a metalului, se pot folosi, cu cheltuieli mai mici, pentru înlocuirea materiilor prime clasice. De asemenea, o tonă de deşeuri de cupru echivalează cu 500 tone minereuri tip Poiana Roşie. Din deşeurile de cupru se pot obţine, pe lângă materia primă nouă, şi sulfat de cupru (fără conţinut de plumb) folosibil pe scară largă la întreţinerea viţei de vie cu eficacitate mare pentru prevenirea îmbolnăvirii acestei culturi de extensie deosebită în România. Efecte economice şi sociale importante se înregistrează şi în domeniul maculaturii, care se găseşte din belşug, practic în toate locurile, sub formă de cărţi, ziare şi reviste vechi, hârtie de ambalaj, caiete, dosare şi registre uzate etc. Astfel, o tonă de maculatură înlocuieşte o tonă de celuloză, din care se poate fabrica hârtie pentru 12.000 de ziare sau 2.500 de caiete sau 400 cutii de ambalaj. Pentru a fabrica o tonă de hârtie se taie 8 arbori maturi, care produc oxigen pentru 320 de oameni şi purifică 24.000 mc. de aer. Anual se aruncă la coşul de hârtii peste 1.000 hectare de pădure şi aceasta când pe piaţa mondială această resursă este foarte scumpă. Din leşiile reziduale de la fabricile de hârtie - care sunt de altfel şi substanţe chimice

Managementul aprovizionării poluante - se pot obţine, prin neutralizare, mari cantităţi de drojdie furajeră, cu o concentraţie de 44% proteine. Semnificativ este aportul resurselor materiale refolosibile la formarea bazei de materii prime şi în cadrul altor ramuri industriale, sectoare de activitate. De exemplu, în industria sticlei, prin folosirea unei tone de cioburi se renunţă la aprovizionarea şi prelucrarea a 650 kg nisip cuarţos, 180 kg sodă calcinată, 40 kg feldspat, 120 kg calcar, materiale pentru care se consumă energie în industria extractivă şi în procesele electrolitice ale industriei chimice. În industria lemnului, materialele refolosibile care pot fi reciclate asigură o "economie" de milioane metri cubi de masă lemnoasă pe an. În industria chimică, dintr-o tonă de resturi din polietilenă recuperată se pot fabrica 6000 mp folie netransparentă sau 3000 de saci groşi pentru ambalaj; totodată, se renunţă la 950 kg produse injectate sau sintetizate care necesitau prelucrarea a 7 tone de ţiţei. În industria uşoară, 5 tone de resturi textile recuperate înlocuiesc 4 tone de fibre amestec tip bumbac pentru care ar fi necesare 2 tone bumbac, 1,3 tone celofibră şi 0,7 tone fibre poliesterice. Un aport important se obţine prin recuperarea, recondiţionarea şi refolosirea pieselor, subansamblelor şi a reperelor ce rezultă la repararea sau la dezmembrarea utilajelor, maşinilor şi instalaţiilor scoase sau propuse pentru scoatere din funcţiune. În acelaşi context se înscriu şi recuperările de anvelope pentru autovehicule, care, prin reşapare, îşi prelungesc durata de utilizare. Prin reşaparea anvelopelor se reduce consumul de petrol de circa 5 ori comparativ cu o anvelopă nouă, acestui efect asociindu-i-se şi altele la fel de importante. Sigur, forma de refolosire poate diferi de la o ramură la alta, dacă avem în vedere că, în cazul unora, psihologia şi comportamentul consumatorilor nu stimulează ideea (cum este cazul anvelopelor reşapate la care interesul pentru folosire este diminuat; în această situaţie se alege varianta cea mai bună de reutilizare care poate fi, de exemplu, de obţinere a unor substanţe utile prin eventuale procese chimice etc.). În acelaşi timp, se impune asigurarea unei calităţi cel puţin asemănătoare produselor şi materialelor noi, realizarea recondiţionării cu ajutorul unor tehnologii specifice de mare eficacitate şi utilitate practică. Colectarea, prelucrarea şi valorificarea materialelor refolosibile aduc însemnate economii de resurse energetice, care se consumă în fazele necesare de obţinere şi prelucrare a materiei prime noi. De exemplu, aşa cum rezultă şi din tabelul 3.2, la aluminiu, consumul energetic se reduce de 26 ori, dacă se foloseşte aluminiul recuperat, faţă de producerea aluminiului primar; în cazul cuprului, consumul scade de peste 7 ori, al fierului vechi de aproape 3 ori, al magneziului de peste 4,8 ori, al titanului de 2,4 ori. Economia de energie realizabilă în cazul folosirii materialelor refolosibile la obţinerea unor metale de bază, faţă de producerea lor din minereu, se prezintă în tabelul 3.2. Tabelul 3.2 Necesar de energie pentru producţie (kcal/kg) când se utilizează:

Economia de energie (kcal/Kg)

materie primă nouă

Materiale reciclate

Aluminiu

44,2

1,7

42,5

Cupru

11,6

1,5

10,1

Fier

3,7

1,4

2,3

Magneziu

7,8

1,6

7,2

108,5

45,1

63,4

Titan

În momentul de faţă, volumul resurselor materiale refolosibile, cu conţinut bogat în substanţe utile, existent în economia noastră, nu este pus integral în valoare. Ţinând seama de

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare importanţa acestor resurse materiale reutilizabile pentru asigurarea bazei de materii prime, de situaţiile conjuncturale deosebite ale pieţei mondiale de materii prime noi, se impune reaşezarea concepţiei privind utilizarea lor. Ponderea principală în totalul resurselor materiale recuperate astăzi în România o deţin cele ce provin din procesele de debitare, de prelucrare industrială şi piesele, subansamblele, reperele care rezultă din reparaţii, dezmembrări de maşini, utilaje şi instalaţii scoase din funcţiune. Economia naţională dispune de un potenţial mult mai mare de asemenea resurse metalice feroase şi neferoase, produse chimice, materiale lemnoase, textile şi din piele, substanţe reziduale agroalimentare, halde, iazuri de decantare, nămoluri, pulberi, zguri şi alte reziduuri cu conţinut de substanţe utile, care în prezent sunt parţial valorificate, resurse materiale aflate în resturile menajere din gospodăriile populaţiei, în reziduurile stradale, bunurile de consum casnic sau personale uzate, piese recuperabile de la maşini scoase din uz, materiale rezultate din demolări etc. În cazul acestora o pondere importantă o deţin reziduurile menajere şi stradale. S-a apreciat că un metru cub de gunoi menajer, care cântăreşte în medie 340-360 kg, conţine între 25 - 65 kg de hârtie, 4-8 kg mase plastice, peste 5 kg metal, 17 kg textile, aproximativ 240 kg resturi alimentare, cioburi de sticlă sau ceramică ş.a. La nivelul oraşelor ţării se acumulează milioane de tone pe an de deşeuri menajere şi stradale. Valorificarea acestora ar putea asigura anual recuperarea a însemnate cantităţi de hârtie şi combustibil convenţional care echivalează cu economisirea a importante cantităţi de lignit. O sursă importantă de resurse materiale refolosibile o constituie piesele de schimb, subansamblele reutilizabile rezultate din dezmembrarea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, altor fonduri fixe care se scot din funcţiune după expirarea duratei de serviciu normate, precum şi din efectuarea lucrărilor de reparaţii. În aceeaşi categorie se includ şi obiectele casnice electrice, mecanice etc. - aparate de radio, televizoare, maşini de spălat, aparate electrice de bucătărie, maşini de călcat, magnetofoane etc. Practic, aceasta înseamnă că fiecare maşină, instalaţie, utilaj care urmează a fi casată trebuie să parcurgă o serie de operaţii de dezmembrare, de descompunere selectivă, de triere şi analiză în detaliu a stării de uzură a fiecărei componente, pentru a se determina, pe această cale, piesele şi subansamblele care pot fi folosite direct sau prin recondiţionare, precum şi pe cele ce trebuie retopite. În exploatare, piesele unui utilaj au un grad diferit de solicitare şi de uzură; în aceste condiţii, refolosirea unor piese neuzate sau parţial afectate de uzură este nu numai posibilă, dar şi mai ieftină decât confecţionarea altora noi. Această refolosire poate avea o influenţă pozitivă asupra reducerii cheltuielilor materiale, pentru că aceste piese înglobează foarte puţine materiale noi (la eventuala recondiţionare), necesitând în măsură mai mare numai muncă vie pentru aducerea, prin prelucrări suplimentare, la caracteristicile tehnice iniţiale. Posibilităţile de refolosire a pieselor de schimb rezultate din dezmembrări, dezafectări de maşini, utilaje, instalaţii uzate sunt multiple; de exemplu: dintr-un tractor U-650 folosit în agricultură, se pot obţine 122 de piese în greutate de 615 kg care pot fi refolosite direct sau după recondiţionare, 139 kg piese care pot fi utilizate pentru prelucrarea altor piese metalice, 2,6 tone diferite metale care se trimit la retopit; prin materializarea acţiunii s-ar putea recupera astfel 42% din valoarea tractorului nou. La alte utilaje proporţia de recuperare ar putea fi şi mai mare: de exemplu, la grape cu disc până la 87%, la autocamioane circa 80%. Rezerve importante se manifestă şi în cazul pieselor complexe care sunt fabricate din oţeluri speciale, înalt aliate, pentru a căror obţinere sunt necesare unele elemente de aliere din import (cum sunt, de pildă, pistoanele pentru motoare, cuzineţii, roţile dinţate pentru cutiile de viteze ş.a.) Semnificaţia economică a activităţii de colectare, recuperare şi reciclare a resurselor materiale refolosibile trebuie să stimuleze unităţile economice, ca şi pe oricare deţinător, prin schimbarea completă a mentalităţii asupra lucrurilor utile sau inutile, asupra a ceea ce trebuie păstrat sau aruncat, asupra modului în care se conservă, transformă sau se valorifică bunurile materiale uzate fizic sau moral.

Managementul aprovizionării

3.6.2. Modalităţi de organizare şi operaţii specifice procesului de recuperare şi valorificare a materialelor refolosibile Activitatea de recuperare şi valorificare nu este o simplă acţiune de colectare şi comercializare a materialelor refolosibile la utilizatori; natura ei este foarte complexă, incluzând probleme de conducere, de coordonare, de organizare, de previziune-planificareprogramare, de antrenare, de contractare, de realizare, de urmărire şi control al derulării unei asemenea acţiuni. Activitatea concretă de recuperare şi valorificare a resurselor materiale reutilizabile implică un "proces tehnologic specific" care, în esenţă, cuprinde: a.

Identificarea, strângerea (colectarea) şi depozitarea tuturor cantităţilor de materiale refolosibile, piese, organe de maşini, subansamble şi semifabricate ce rezultă din consum, din procesele de producţie industrială, de construcţii-montaj, de la lucrările de reparaţii şi întreţinere, din dezmembrări de maşini, utilaje şi instalaţii, din activitatea agricolă şi silvică, din transporturi, din activitatea de manipulare-depozitare, din comerţ, precum şi din gospodăria comunală, din activitatea social-culturală, turism, sanitară, din gospodăriile populaţiei, ca şi resursele materiale ce se găsesc în depozite "uitate", părăsite, în exploatări abandonate, pe terenurile virane etc. Scopul economic al acestor acţiuni se îmbină cu "obiectivul social", de salubrizare generală, de igienă a solului, subsolului şi atmosferei, de împiedicare şi diminuare a acţiunii unor factori nocivi în mediul ambiant;

b.

Selectarea şi sortarea pieselor, organelor de maşini, semifabricatelor şi materialelor refolosibile pe feluri, tipuri, forme şi dimensiuni, compoziţie, caracteristici fizico-chimice în vederea orientării acestora pentru: utilizarea ca atare, în forma iniţială, sau prin recondiţionare, reşapare, regenerare, retopire etc., în unitatea economică în cadrul căreia se obţin; vânzarea ca atare, sau prin prelucrare, recondiţionare, reşapare, regenerare, retopire etc., altor unităţi economice interesate; vânzarea la întreprinderile de colectare şi valorificare a materialelor refolosibile;

c.

Pregătirea prin balotare, brichetare, mărunţire, măcinare etc. a materialelor refolosibile care nu pot fi utilizate ca atare sau prin recondiţionare de către întreprinderea la care s-au obţinut şi livrarea către terţi utilizatori care le asigură o nouă prelucrare fie pentru a le aduce în starea iniţială a materiei prime din care au rezultat (ca, de exemplu, fierul vechi pentru producerea oţelului), fie pentru realizarea altor produse (oasele şi furdalele de piele pentru clei, cojile de seminţe de floarea-soarelui şi ciocalăii de porumb pentru producţia de furfurol).

În ceea ce priveşte forma de utilizare, precizăm faptul că folosirea ca atare, în formă iniţială (dacă este posibilă) prezintă o eficienţă economică de 6-7 ori mai mare faţă de cea care implică, de exemplu, operaţia de retopire. Ca urmare, alegerea formei de utilizare sau valorificare trebuie să fie precedată de o analiză fundamentată a fiecărei categorii de material refolosibil, piesă, subansamblu, reper recuperat; pe această bază, se vor stabili condiţiile reale în care poate fi folosită resursa recuperată, operaţiile de condiţionare pe care trebuie să le suporte, cheltuielile necesare pentru efectuare şi eficienţa economică care se obţine. Un

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare asemenea aspect se ridică cu deosebire pentru piesele şi organele de maşini care în cea mai mare parte a lor pot fi folosite fără prelucrări sau cu mici recondiţionări. Toate aceste operaţii necesită un volum de muncă important; de aceea, preocuparea unităţilor de specialitate are în vedere să asigure desfăşurarea lor în condiţii de eficienţă economică sporită prin aplicarea de măsuri tehnico-organizatorice care să înlesnească: realizarea unui nivel ridicat al productivităţii muncii lucrătorilor din acest domeniu; mecanizarea complexă a operaţiilor amintite; dinamizarea desfăşurării operaţiilor de colectare şi valorificare a materialelor refolosibile; reducerea cheltuielilor atrase de acest proces; conceperea de tehnologii noi, eficiente, de recuperare şi prelucrare a materialelor reutilizabile, de noi utilaje, instalaţii cu randamente sporite în desfăşurarea operaţiilor specifice; aplicarea unui sistem eficient de stimulare a participanţilor la proces pe relaţia sursă de furnizare-utilizator. În România, o dată cu tranziţia spre economia de piaţă, problemele legate de recuperarea şi recircularea materialelor refolosibile au fost trecute pe un plan secundar, în bună măsură chiar neglijate. Aceasta în condiţiile în care s-a conturat, la un moment dat, o anumită concepţie de organizare a desfăşurării activităţii de colectare şi reintroducere în circuitul economic a resurselor reutilizabile. În acest sens, a fost înfiinţată o reţea de unităţi specializate cărora li s-a asigurat şi o anumită dotare tehnică specifică. Actualmente, asemenea unităţi s-au reorganizat şi funcţionează ca societăţi comerciale cu un asemenea obiect de activitate de bază, fiind denumite REMAT. Ele au un statut propriu de funcţionare, asigurându-li-se largă autonomie în contextul legilor 15 şi 31 din 1990. Ca orice agent economic legal, sunt persoane juridice, au cont în unităţi bancare, acţionează pentru dezvoltarea proprie, fiindu-le permisă înfiinţarea sau desfiinţarea de filiale, centre de colectare- valorificare atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia. Fiecare unitate de acest gen dispune de subunităţi proprii de colectare, de pregătirea materialelor refolosibile pentru comercializare. În frecvente situaţii, acestea colaborează cu eventuale centre private pentru colectarea unor asemenea resurse, uneori chiar şi pentru prelucrarea-pregătirea acestora în vederea distribuţiei la unităţi interesate în formarea bazei lor materiale şi pe seama materialelor refolosibile. În cadrul structurii organizatorice a Ministerului Industriilor s-a constituit “Comisia Naţională de reciclare” care are atribuţii în domeniul activităţii de recuperare şi reintroducere în circuitul economic a materialelor refolosibile, acest organism asigură, în anumite limite, o coordonare de specialitate, elaborarea de previziuni în acest domeniu, baza informativă privind surse de furnizare şi posibilităţile de valorificare. Pe linia organizării şi desfăşurării activităţii de acest gen, semnificative sunt preocupările din alte ţări pentru găsirea celor mai potrivite sisteme organizatorice pentru industria reciclării, creându-se astfel organisme şi reţele specifice de colectare şi valorificare a materialelor refolosibile. Acţiunea de colectare şi valorificare a căpătat dimensiuni importante în ţările industrializate, statul intervenind direct pentru sprijinirea şi înlesnirea înfiinţării de "burse ale deşeurilor industriale", care publică cantităţile şi structura ofertelor şi cererilor de deşeuri rezultate de la prelucrările industriale şi stimulează procesul de consum şi de recuperare a unor asemenea resurse. În diferite ţări sunt organizate ateliere sau secţii satelit pe lângă marile combinate şi întreprinderi, în profilul cărora intră prelucrarea complexă a resurselor secundare rezultate din procesul de producţie al combinatului respectiv, în vederea realizării unei game variate de produse, pentru cei mai diferiţi consumatori, cu o eficienţă ridicată. În acest fel, s-a creat o adevărată "piaţă a deşeurilor", care concurează, din punct de vedere al preţurilor şi al cantităţilor oferite, societăţile importatoare de materii prime noi. Fiecare ţară şi-a organizat pe plan intern reţele de colectare şi repunere în circuitul economic a materialelor şi produselor refolosibile. Astfel, în S.U.A., mai multe companii şiau organizat reţele proprii de colectare a produselor din profil, între care amintim pe "Aluminium Company of America (ALCOA)" cu câteva mii de centre prin care se asigură recircularea anuală a peste 2,5 miliarde cutii goale de aluminiu. În Germania, funcţionează o reţea de întreprinderi

Managementul aprovizionării comerciale specializate care cumpără sau adună gratuit de la întreprinderi, unităţi de comerţ şi gospodării individuale materialele refolosibile ş.a.m.d. Însemnătatea ce se acordă reciclării materialelor este ilustrată şi de faptul că, pe plan internaţional, s-au organizat şi funcţionează o serie de organisme, între care amintim: Biroul internaţional pentru recuperare, organism la care au aderat până în prezent 25 de ţări ca membre permanente şi 10 ţări ca membre corespondente; Comitetul de administrare a deşeurilor, organism creat în cadrul Comunităţii Economice Europene cu scopul organizării activităţii de recuperare şi valorificare a deşeurilor pe ansamblul Pieţei Comune. Prin crearea unor asemenea organisme s-au asigurat condiţii pentru facilitarea schimbului de informaţii, de documentaţii tehnice şi tehnologice de prelucrare şi valorificare a materialelor refolosibile. Din cele prezentate se poate desprinde importanţa care a căpătat-o azi activitatea de recuperare şi valorificare a materialelor şi pieselor refolosibile, faptul că prin aceasta se asigură reintroducerea în circuitul economic a importante resurse materiale reutilizabile, provenite din producţie şi consum. Funcţionarea unităţilor specializate în colectarea şi comercializarea materialelor şi pieselor refolosibile necesită o structură organizatorică specifică care cuprinde atât compartimente funcţionale, cât şi subunităţi proprii. Orientativ, structura organizatorică se prezintă în figura 3.3.

Figura 3.3 Desfăşurarea normală a activităţii de colectare şi comercializare a resurselor reutilizabile presupune ca la nivelul unităţii specializate în acest sens să se contureze un sistem complex de relaţii atât pe planul intern al acesteia, cât şi în afara ei. Schema de principiu a unui asemenea sistem de relaţii se prezintă în figura 3.4.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

Figura 3.4 Relaţiile pe planul intern al societăţii comerciale de tip REMAT se stabilesc între compartimentele funcţionale sau/şi între acestea şi subunităţile de colectare, sortare, pregătire pentru comercializare. Asemenea relaţii sunt de colaborare sau, după caz, de decizie-subordonare. Cele de colaborare acţionează pe orizontală, iar cele de deciziesubordonare, pe verticală. În afara întreprinderii, relaţiile se stabilesc, în principal cu: deţinătorii de resurse refolosibile (persoane juridice şi fizice) care au ca scop colectarea, prin cumpărare sau preluare gratuită a acestora, stabilirea condiţiilor de preluare, transport şi de plată; firmele interesate în cumpărarea de resurse materiale refolosibile pentru stabilirea condiţiilor de furnizare, de preţ, de transport, de achitare a contravalorii celor livrate, de comercializare în general pe piaţa internă sau externă; unităţi bancare şi subunităţi ale acestora pentru înlesnirea decontărilor financiare privind vânzarea-cumpărarea de materiale refolosibile, acordarea de credite pentru cumpărarea de asemenea resurse sau efectuarea unor investiţii ş.a.; unităţi de transport pentru închirierea de mijloace de transport sau prestaţia unor servicii de transport; bursele de mărfuri pentru informare privind evoluţia pieţei resurselor materiale, în general, a celor reutilizabile, în special, evoluţia preţurilor la asemenea resurse, situaţia ofertelor de vânzare, respectiv de cumpărare, înlesnirea comercializării lor; reprezentanţe (sau reprezentanţi) comerciale, agenţi, achizitori independenţi, în scopul depistării de potenţiali cumpărători, după caz, vânzători de resurse refolosibile pe piaţa internă şi internaţională, informării generale asupra segmentelor de piaţă pe care acţionează ş.a.; unităţi similare în scopul colaborării pentru comercializarea de resurse reutilizabile pe pieţele penetrate;

Managementul aprovizionării institute sau unităţi de cercetare ştiinţifică pentru elaborarea de studii care au în vedere îmbunătăţirea activităţii de colectare, de transport, depozitare şi pregătire a resurselor reutilizabile în vederea comercializării în condiţii eficiente de distribuţie ş.a. Datorită importanţei resurselor reutilizabile în refacerea bazei materiale şi cu echipamente tehnice, a efectelor economice favorabile care le sunt specifice, a volumului foarte mare şi structurii extinse de asemenea resurse, a greutăţii în asigurarea la preţuri accesibile a materialelor şi pieselor de schimb noi, în etapa actuală a crescut interesul diferiţilor întreprinzători pentru înfiinţarea de firme particulare cu profilul de activitate orientat preponderent pe comercializarea de asemenea resurse.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

Întrebări 1. Nominalizaţi căile de acţiune pentru folosirea economică a resurselor materiale şi energetice. 2. Care sunt funcţiile pe care le îndeplinesc indicatorii de consum şi valorificare? 3. Prin ce influenţe se exprimă importanţa indicatorilor de consum şi valorificare? 4. Care sunt cerinţele care trebuie să se respecte la stabilirea nivelului indicatorilor de consum şi valorificare pentru a-şi îndeplini funcţiile care le sunt specifice? 5. Nominalizaţi categoriile de indicatori de consum şi valorificare. 6. Definiţi norma de consum şi prin comparaţie consumul specific efectiv. 7. Care sunt elementele componente ale normei de consum şi cum se definesc acestea? 8. Care sunt criteriile de clasificare ale normei de consum? 9. Caracterizaţi metodele de determinare a normelor de consum? 10. Care sunt funcţiile obiectiv în cazul problemelor de croire? 11. Ce exprimă coeficientul tehnic de utilizare productivă a resurselor materiale şi care sunt modalităţile de calcul a acestui? 12. Care sunt sinonimele coeficientului tehnic de utilizare productivă a resurselor materiale în industria siderurgică şi metalurgică? 13. Prezentaţi coeficienţii de valorificare a resurselor materiale şi energetice pe structură, cu precizarea şi a modalităţilor de estimare (de calcul). 14. Ce exprimă coeficientul de masă netă specifică a produselor, care latură a utilizării resurselor materiale o exprimă şi cum se determină? 15. Care este baza de raportare în cazul coeficientului de masă netă specifică a produselor, pe variante? 16. Ce exprimă coeficienţii de recuperare şi de valorificare a resurselor materiale refolosibile şi care este baza de calcul? 17. Prezentaţi modalitatea concretă de calcul a influenţei reducerii normelor de consum asupra volumului de producţie, vitezei de rotaţie a activelor circulante aferente materialelor, productivităţii muncii şi costului de producţie. 18. Exemplificaţi efectele economice concrete ale recuperării şi refolosirii materialelor reutilizabile care justifică punerea în valoare a unor asemenea resurse. 19. Care sunt, în general, componentele structurii organizatorice specifice unităţilor de recuperare-colectare şi valorificare a resurselor materiale refolosibile? 20. Prefiguraţi schema de principiu a sistemului de relaţii specific unităţilor de recuperare şi valorificare a resurselor materiale reutilizabile (pe plan intern şi în afara lor).

Managementul aprovizionării

Teste grilă 1. Căile de acţiune pentru folosirea economică a resurselor materiale şi energetice sunt: a) fundamentarea tehnico-economică a indicatorilor de consum şi valorificare a resurselor materiale şi energetice; b) extinderea tipizării şi standardizării pieselor, reperelor, subansamblelor, tehnologiilor şi construcţiilor; c) modernizarea structurii producţiei din profitul de fabricaţie al unităţii economice; d) menţinerea nivelului tehnic şi calitativ al produselor, lucrărilor şi prestaţiilor; e) folosirea înlocuitorilor. Precizaţi textul considerat neadevărat. 2. Îmbunătăţirea indicatorilor de consum şi valorificare asigură: a) reducerea cheltuielilor materiale şi prin acestea, a costului producţiei materiale; b) reducerea stocurilor de producţie; c) sporirea rentabilităţii activităţii economice a întreprinderii de producţie; d) încărcarea la capacitate a utilajelor de producţie; e) reducerea fondurilor financiare antrenate la aprovizionarea cu resurse materiale. Precizaţi textul considerat neadevărat. 3. Sistemul de indicatori de consum şi valorificare cuprinde următoarele categorii: a) normele de consum; b) coeficienţii tehnici de utilizare productivă a resurselor materiale; c) indicii de valorificare a potenţialului tehnic din dotarea unităţii economice; d) coeficienţii de masă netă specifică a produselor; e) coeficienţii de recuperare şi refolosire a resurselor materiale reutilizabile. Precizaţi textul considerat neadevărat. 4. Indicatorii de consum şi valorificare îndeplinesc următoarele funcţii: a) instrumente esenţiale în analiza comparativă a condiţiilor materiale de realizare a produselor similare prezente pe piaţa de furnizare; b) instrumente utile de apreciere a potenţialului tehnic de producţie; c) instrumente utile de analiză şi evaluare a modului de folosire a materialelor; d) instrumente stimulatoare şi de cointeresare pentru folosirea economică a resurselor materiale;

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare e) instrumente utile pentru evidenţierea modului de valorificare a resurselor materiale. Precizaţi textul considerat neadevărat. 5. Funcţiile indicatorilor de consum şi valorificare sunt puse în valoare dacă se respectă cerinţele următoare: a) să aibă viabilitate pe o perioadă cât mai lungă de timp; b) să fie fundamentaţi tehnic şi economic; c) să fie revizuiţi şi îmbunătăţiţi sistematic; d) să aibă nivel mobilizator şi stimulator; e) să exprime într-o formă concentrată aspectele de ansamblu şi/sau de detaliu ale modului de folosire a resurselor materiale. Precizaţi textul considerat neadevărat. 6. „Funcţiile indicatorilor de consum şi valorificare” sunt de: a) instrumente stimulatoare şi de cointeresare pentru folosirea economică a resurselor materiale; b) instrumente utile de apreciere a modului de folosire a echipamentului tehnic din dotare; c) instrumente utile pentru urmărirea, controlul, analiza şi evaluarea modului de folosire a materialelor; d) instrumente tehnico-economice de fundamentare a planurilor şi programelor de aprovizionare; e) instrumente utile pentru evidenţierea într-o formă sintetică a modului de valorificare a resurselor materiale. Precizaţi textul considerat neadevărat. 7. La optimizarea problemelor de croire se au în vedere următoarele „funcţii scop” (obiectiv): a) maximizarea numărului de repere distincte care se croiesc dintr-un suport; b) minimizarea numărului de operaţii de debitare; c) minimizarea restului total care cade de la croire; d) obţinerea mai multor tipuri de repere din acelaşi suport pentru croire; e) maximizarea productivităţii muncii lucrătorilor antrenaţi la operaţia de croire. Precizaţi textul considerat neadevărat. 8. La optimizarea problemelor de croire se au în vedere următoarele „funcţii scop” (obiectiv):

Managementul aprovizionării a) minimizarea restului total care cade de la croire; b) minimizarea numărului de operaţii de debitare; c) maximizarea productivităţii muncii lucrătorilor antrenaţi la operaţia de croire; d) maximizarea numărului de planuri distincte de croire pentru fiecare lot de materiale; e) maximizarea numărului de repere distincte care se croiesc dintr-un suport. Precizaţi textul considerat neadevărat. 9. Desfăşurarea în condiţii de eficienţă economică sporită a activităţii de recuperare şi recirculare a resurselor reutilizabile se asigură prin aplicarea de măsuri tehnico-organizatorice care să înlesnească: a) realizarea unui nivel ridicat al productivităţii muncii lucrătorilor din acest domeniu; b) mecanizarea complexă a operaţiilor respective; c) reducerea cheltuielilor atrase de procesul de recuperare şi recirculare a resurselor reutilizabile; d) acordarea unei atenţii sporite tehnologiilor, utilajelor şi dispozitivelor clasice utilizate în realizarea unui asemenea proces; e) aplicarea unui sistem eficient de stimulare a participanţilor la acest proces pe relaţia sursă de furnizare-utilizator. Precizaţi textul considerat neadevărat. 10. Se cunosc datele: -

ponderea cheltuielilor materiale în costul de producţie este de 60%;

-

procentul de reducere estimat pentru perioada următoare este de 6% (ca rezultat al unor măsuri tehnico-organizatorice prevăzute pentru aplicare)

Pe această bază:

Procentul de reducere a costului de producţie este de: a) b) c) d) e)

4,4% 3,6% 6,3% 7,4% 3,6%

Procentul de reducere a celorlalte cheltuieli (cu ponderea de 40%) care ar permite obţinerea aceluiaşi efect asupra costului de producţie (generat de reducerea cheltuielilor materiale) este de: 9% 9% 15,75% 9% 11,11%

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

Aplicaţii practice rezolvate 1. Pentru a calcula consecinţele economice favorabile determinate de aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice care au în vedere folosirea mai economică a resurselor materiale, o întreprindere de producţie industrială dispune de următoarele date: a) Volumul de producţie prevăzut pentru fabricaţie la produsul A este stabilit la 15.000 buc (nivel maxim care nu poate fi depăşit - vânzarea produsului în cantitate mai mare nu este previzibilă, deci reprezintă un risc foarte mare). Norma de consum de resursă materială m1 este stabilită, prin documentaţia tehnicoeconomică de execuţie a produsului A, la 15 kg/buc. Pe baza unor măsuri tehnico-organizatorice prevăzute pentru aplicare se estimează reducerea normei de consum cu 10%. b) Cantitatea maximă de materie primă m2 care poate fi asigurată cu bugetul de aprovizionare aprobat este de 1000 tone, resursă prevăzută pentru fabricaţia produsului P; norma de consum precizată în documentaţia tehnico-economică de execuţie a acestui produs este de 215 kg/buc. Prin măsuri tehnico-organizatorice se estimează reducerea normei de consum cu 17%. c) Alături de elementele precizate la punctul b, se mai are în vedere şi faptul că reducerea normei de consum determină în acelaşi timp şi micşorarea timpului unitar de prelucrare a produsului de 15 ore/buc, cu un procent de 10% (ca un efect suplimentar al măsurilor prevăzute pentru aplicare). Pe baza elementelor de mai sus se cere: a) - economia fizică de materie primă realizabilă; - procentul de reprezentare al acesteia faţă de necesarul pentru consum iniţial; b) - procentul de creştere al producţiei ce poate fi obţinută suplimentar prin reducerea normei de consum; - raportul în care se află procentul de creştere al producţiei cu cel de reducere al normei de consum; c) - creşterea absolută şi procentuală a productivităţii muncii (pe baza combinaţiei datelor de la punctele b şi c – aşa cum s-a specificat mai sus). Rezolvare a) Economia fizică de materie primă (∆N) este de 22.500 kg şi se stabileşte cu ajutorul relaţiei: ∆N = Q x ∆Nc = Q x (Nc x 10%) = 15.000 x (15 x 10%) = 22.500 kg în care: Q - volumul producţiei de fabricat; Nc - norma de consum pe unitate de produs finit (kg/buc); ∆Nc – reducerea absolută a normei de consum calculată în funcţie de procentul de reducere (de 10%) aplicat la nivelul iniţial al normei de consum (Nc) Procentul de reprezentare al economiei fizice de materie primă faţă de necesarul pentru consum (Npl) este de 10%:

Q × ∆N c 22.500 × 100 = × 100 = 10% N pl 225.000

Managementul aprovizionării Concluzia este că efortul pentru acest sens de acţiune (specific punctului a) este direct proporţional cu efectul depus pentru reducerea normei de consum. Deci, acţiunea este stimulatoare pentru factorii de conducere ai întreprinderilor, pentru cei tehnici implicaţi în activitatea productivă în a acţiona prin măsuri tehnico-organizatorice care să conducă la folosirea mai economică a resurselor materiale şi a folosi astfel cu eficienţă sporită bugetele de aprovizionare pentru fiecare perioadă de gestiune definită. b) Producţia (QP0) care se poate obţine din cantitatea de resursă materială (Mpl) ce poate fi asigurată cu bugetul de aprovizionare aprobat în condiţiile tehnice iniţiale, este de 4651 buc produs P, calculată cu ajutorul relaţiei:

Q P0 =

M pl Nc

=

1.000.000 = 4.651buc 215

Producţia (QP1) care se poate obţine, după reducerea normei de consum cu 17%, este de 5604 buc produs P, calculată cu ajutorul relaţiei:

Q P1 =

M pl N c − ∆N c

=

1.000.000 1.000.000 = = 5.604 buc produs P 215 − (215 × 17%) 178,45

Procentul de creştere al producţiei (PriQ) care se poate obţine suplimentar, ca urmare a reducerii normei de consum, este de 20,49%, astfel:

PriQ =

Q P1 Q P0

× 100 − 100 =

5.604 × 100 − 100 = 20,49% 4.651

Concluzia arată că efectul care se obţine pentru sensul b de acţiune este mai mare (creşterea producţiei fiind de 20,49%), faţă de efortul depus pentru reducerea normei de consum, cu doar 17%. Deci, acţiunea, în acest caz, este mai stimulatoare pentru aplicarea de măsuri care să conducă la folosirea mai economică a resurselor materiale în general, în activitatea de producţie în special.

QP0

c) Timpul de prelucrare total (T0) necesar a fi depus pentru obţinerea producţiei specifică situaţiei anterioare reducerii timpului unitar de prelucrare tu P0

(considerat iniţial) este de 69765 ore.

T0 = Q P0 × tu P0 = 4.651 buc × 15 h / buc = 69.765 ore Timpul de prelucrare total (T1) necesar pentru obţinerea producţiei Q P1 după reducerea timpului unitar de prelucrare cu 10% este de 75654 ore:

[

]

T1 = Q P1 × tu P1 = Q P1 × tu P0 × (1 − K ) = 5.604 × [15 × (1 − 0,1)] = 75.654 ore în care K reprezintă procentul de reducere a timpului unitar de prelucrare iniţial (tuP0), care în relaţia de mai sus a fost transformat în coeficient. În aceste condiţii: Productivitatea muncii, înainte de reducerea timpului unitar de prelucrare este de 0,067 produse/oră:

Wq / h =

4.651buc = 0,067 produse / ora 69.765 ore

sau de 15 ore/produs:

Wh / q =

69.765 = 15 ore / produs 4.651buc

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare iar, după reducerea timpului unitar de prelucrare, de: - 0,074 produse/oră:

Wq / h =

5.604 buc = 0,074 produse / ora 75.654 ore

sau, de 13,5 ore/produs:

Wh / q =

75.654 ore = 13,5 ore / produs 5.604 buc

În context, creşterea absolută a productivităţii muncii este de: - 0,007 produse/oră:

∆Wq / h = Wq / h 0 = 0,074 − 0,067 = 0,007 produse / ora iar, creşterea procentuală de 10,48%:

%Wq / h =

∆Wq / h Wq / h 0

× 100 =

0,007 × 100 = 10,48% 0,067

În concluzie şi această influenţă reprezintă, alături de cele prezentate mai sus, bază justificativă pentru impulsionarea factorului tehnic de concepţie-proiectare şi de producţie în folosirea cu maximă economicitate a resurselor materiale şi energetice în general. Semnificativ de arătat este faptul că influenţa asupra productivităţii muncii are loc numai când reducerea normelor de consum de resurse materiale conduce şi la diminuarea timpului unitar de prelucrare a produselor.

2. În acelaşi scop, de stabilire a consecinţelor economice favorabile determinate de reducerea normelor de consum de resurse materiale, ca şi a influenţei acţiunii asupra indicatorilor care exprimă necesităţile de consum ale întreprinderii de producţie, presupunem următoarele date: a) ponderea cheltuielilor materiale în costul producţiei unei întreprinderi este de 70%; prin aplicarea de măsuri tehnice se estimează reducerea normelor de consum şi prin aceasta diminuarea cheltuielilor materiale cu 8%. b) structura producţiei cuprinde fabricaţia produselor A, B şi C în cantităţile şi condiţiile tehnice precizate în tabelul 1: Tabelul 1 PRODUSUL CANTITATEA NORMA DE CONSUM (buc) (kg/buc) A 7000 17 B 10.000 15 C 15.000 12 Procentele de reducere a normelor de consum, în ordinea produselor, sunt de: 8%, 7% şi 5%. Materia primă se asigură lunar. Durata de comandă-aprovizionare este de 15 zile. Pe baza acestor elemente se cere: 1. - influenţa reducerii cheltuielilor materiale asupra costului de producţie; 2. - procentul de reducere necesar pentru obţinerea aceluiaşi efect de la punctul 1 dar pe seama celorlalte cheltuieli (a căror pondere este de 30% în costul de producţie);

Managementul aprovizionării 3. - influenţa reducerii normelor de consum asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante aferente materiilor prime şi materialelor. Rezolvare: 1. Costul de producţie se reduce, ca urmare a diminuării cheltuielilor materiale, cu 5,6% - procent calculat cu ajutorul relaţiei:

K=

α × β 70 × 8 = = 5,6% 100 100

în care: K – procentul de reducere a costului de producţie (5,6%); α – procentul de reprezentare a cheltuielilor materiale în costul de producţie (70%); β – procentul de reducere a cheltuielilor materiale (8%). 2. Obţinerea procentului de reducere a costului de producţie de 5,6% pe seama celorlalte cheltuieli cu ponderea de 30% în costul de producţie, presupune diminuarea acestora cu 18,66% - procent calculat cu ajutorul relaţiei:

σ=

K 5,6 × 100 = × 100 = 18,66 % γ 30

în care σ reprezintă procentul de reducere a cheltuielilor cu ponderea de 30% în costul de producţie (simbolizate cu γ). Concluzia este că, pentru a obţine acelaşi efect de reducere a costului de producţie cu 5,6% (realizat prin diminuarea cheltuielilor materiale cu 8%), dar pe seama celorlalte cheltuieli, a căror pondere este de 30%, este necesar un efort mult mai mare concretizat într-un procent de 18,66%. Dacă avem în vedere că în structura acestor cheltuieli un loc important revin celor cu salariile, o asemenea reducere este greu de realizat pentru că ar putea fi afectat elementul motivaţional al muncii. Mai mult, situaţia ar putea determina acţiuni sindicale, conflicte sociale etc. 3. Pentru exprimarea influenţei reducerii normelor de consum asupra vitezei de rotaţie sunt necesare următoarele etape de acţiune: a) calculul necesarului pentru consum (Npl) înainte de reducerea normelor de consum, care în acest exemplu este de 449000 kg:

N pl = ∑ Q i × N ci = (7.000 × 17) + (10.000 × 15) + (15.000 × 12) = 449.000 kg

b) calculul consumului mediu zilnic (cmz) care este de 1.247 kg/zi:

cmz =

Npl 360

=

449.000 = 1.247 kg / zi 360

c) calculul stocului curent (Scr), acesta fiind de 37.410 kg:

Scr = I × cmz = 30 × 1.247 = 37.410 kg în care I reprezintă intervalul mediu între aprovizionările succesive. d) calculul stocului de siguranţă (Ss), acesta fiind de 18.705 kg:

Ss = τ × cmz = 1.247 × 15 = 18.705 kg

în care τ reprezintă durata de comandă aprovizionare. e) calculul stocului de producţie mediu ( Sp ), acesta fiind de 37.410 kg:

S p = Scr + Ss = 37.410 + 18.705 = 37.410 kg

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare f) calculul vitezei de rotaţie: - în zile vrz este de 30:

v rz =

Sp × 360 37.410 × 360 = = 29,99 zile ≈ 30 zile N pl 449.000

- în număr de rotaţii NR este de 12:

NR =

360 360 = = 12 rotatii v rz 30

În continuare, se succed aceleaşi etape de lucru, folosind însă normele de consum reduse cu procentele specificate în datele iniţiale de calcul. Noile norme de consum sunt de: 15,64 kg/buc; 13,95 Kg/buc şi 11,4 kg/buc, calculate astfel: N c1 / A = N c / A − N c / A × 8% = 15,64 kg / buc

N c1 / B = N c / B − N c / B × 7% = 13,95 kg / buc

N c1 / C = N c / C − N c / C × 5% = 11,4 kg / buc Aşadar, a1) Necesarul de consum (Npl1) este de 419980 kg:

N pl 1 = (7.000 × 15,64 ) + (10 .000 × 13,95 ) + (15 .000 × 11, 4) = 419 .980 kg

b1) Consumul mediu zilnic (cmz1) este de 1167 kg/zi:

cmz1 =

N pl1 360

=

419980 = 1.167 kg / zi 360

c1) Stocul curent (Scr1) este de 35010 kg:

S cr1 = I × cmz1 = 30 × 1.167 = 35.010 kg d1) Stocul de siguranţă (Ss1) este de 17505 kg:

Ss1 = τ × cmz1 = 15 × 1.167 = 17.505 kg

e1) Stocul de producţie mediu ( S p1 ) este de 35010 kg:

Sp1 = Scr1 + Ss1 = 17.505 + 17.505 = 35.010 kg f1) Viteza de rotaţie: - în zile (vrz1) este de 28,07 zile:

v rz1 =

S p1 × 360 35.010 × 360 = = 28,07 zile 449.000 * 449.000 *

- în număr de rotaţii (NR1) este de 12,83 rotaţii:

NR1 =

360 360 = = 12,83 rotatii vrz1 28,07

*) Pentru a exprima influenţa reducerii normelor de consum asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante aferente materiilor prime şi materialelor se menţine, ca bază de calcul (numitor) necesarul pentru consum calculat înainte de reducere (în cazul de faţă de 449.000 kg).

Managementul aprovizionării În concluzie, viteza de rotaţie s-a accelerat, durata unei rotaţii (vrz ) scăzând de la 30 la 38,07 zile, deci cu 1,93 zile, iar numărul de rotaţii (NR) a crescut de la 12 la 12,83 rotaţii deci cu 0,83 rotaţii.

Capitolul 3 Indicatorii de consum şi valorificare

Aplicaţii practice de rezolvat 1. a) - volumul de producţie prevăzut pentru fabricaţie = 30.000 buc. (nivel maxim care, deci, nu poate fi depăşit, vânzarea produsului nefiind previzibilă); - norma de consum = 10 kg/buc.; - procent reducere normă de consum = 8%; b) – cantitatea* de materie primă ce poate fi asigurată cu bugetul de aprovizionare aprobat este de 2000 tone, fiind prevăzută pentru obţinerea produsului A* în condiţiile unei norme de consum de 315 kg/buc.; - procentul de reducere al normei de consum = 15%. c) – elementele de la punctul b, la care se mai au în vedere: - timpul unitar de prelucrare = 15 ore/buc.; - procentul de reducere a timpului unitar de prelucrare = 10%. Se cere: d) - economia fizică de materie primă realizabilă; - procentul de reprezentare al acesteia faţă de necesarul pentru consum; e) – procentul de creştere al producţiei ce poate fi obţinută prin reducerea normei de consum; raportul în care se află acesta cu cel de reducere al normei de consum; f) – creşterea absolută şi procentuală a productivităţii muncii. 2. a) - ponderea cheltuielilor materiale în costul de producţie este de 60%; - procentul de reducere a cheltuielilor materiale este de 8%; b) structura producţiei cuprinde fabricaţia produselor A, B şi C în condiţiile: PRODUSUL CANTITATEA NORMA DE CONSUM 7000 buc 20 kg/buc A B 10.000 buc 10 kg/buc 15.000 buc 15 kg/buc C - materia primă se asigură lunar; - durata de comandă-aprovizionare este de 20 zile; - procente de reducere a normelor de consum: 8%, 7% şi 5% în ordinea produselor. Se cere: - influenţa reducerii cheltuielilor materiale asupra costului de producţie; - reducerea necesară pentru obţinerea aceluiaşi efect de mai sus pe seama celorlalte cheltuieli; - influenţa reducerii normelor de consum asupra vitezei de rotaţie; - necesarul total de consum; - stocul de producţie pe nivele şi modalităţi de exprimare; - nivelul de comandă. Reprezentări grafice de dinamică.

*

Vânzarea produsului este previzibilă indiferent de cantitatea în care se fabrică.