B. Inceputurile Comunitatii Crestine



INCEPUTURILE COMUNITATII CRESTINE

In Noul Testament nu se gaseste expus un plan de a constitui crestinismul ca o "societate crestina", paralela sau suprapusa statului, nici ca un sistem filosofic sau religios particular. Comunitatea crestina apare ca "ekklesia tou Theou", adunarea celor chemati de Dumnezeu, uniti prin aceeasi credinta, iubire si nadejde, in care si prin care Dumnezeu cel viu patrunde in viata reala a oamenilor pentru a-i stramuta intr-o alta ordine de existenta. Biserica isi are originea in initiativa si chemarea lui Dumnezeu si nu se inventeaza, nu se creeaza ca o asociatie publica voluntara. Desigur, aceasta implica o structura, liturgica si sacramentala, care este data in faptele lui Dumnezeu in istorie, incepind cu intruparea, moartea si invierea Fiului Sau si culminind cu trimiterea Duhului Sau cel Sfint in lume la Cincizecime. De aceea, de la inceput, nu orice adunare de credinciosi sau intrunire culturala se numea biserica. Astfel, comunitatea crestina apare in istorie ca avind o identitate unica, zidita dupa modelul pe care Iisus Hristos insusi l-a instituit. Aceasta este marea surpriza istorica pe care a creat-o "acest neam omenesc", care duce un nou mod de viata, necunoscut inainte, de care aminteste Epistola catre Diognet (cca 124). Dar tocmai aceasta amprenta specifica a creat dificultati pentru acomodarea crestinismului in situatii culturale, sociale si politice diferite de-a lungul istoriei. Biserica postapostolica si patristica a trebuit totusi sa gaseasca un cadru de existenta in launtrul imperiului roman, care, la rindul sau, nu putea sa nu recunoasca realitatea si importanta istorica a religiei crestine. Asezarea crestinismului in acest mediu n-a fost usoara, deoarece presupunea o dubla confruntare: cu politeismul religios si filozofia vremii, inclusiv iudaismul, si cu institutiile si structurile politice care mentineau imperiul. In ce priveste atitudinea fata de cultura grecoromana, se cunosc mai multe tendinte apologetice: una militanta radicala adoptata de cei dintii apologeti, care pun raportul dintre crestinism si paginism in termeni de discontinuitate totala (Atenagora); alta defensiva, dar deschisa fata de valorile culturii filosofice antice (Teofil al Antiohiei, sfintii Justin si Vasile al Cezareii), iar alta care incearca sa formuleze crestinismul in termeni de "filosofie crestina" (Clement Alexandrinul, in "Stromate", Origen (184-254), in "Contra Celsum"). Cu cit crestinismul patrundea, in lumea intelectuala, cu atit problemle: care sint presupozitiile filosofice ale credintei crestine ; cum se comunica Evanghelia prin limbajul, ideile si literatura epocii -conduceau la necesitatea unui misionarism cultural. Teologia patristica arata foarte clar ca a existat o asimilare critica a limbajului si notiunilor filosofice (mai ales din platonism si neoplatonism), aceasta, dupa ce au fost supuse unui discernamint sever insesi bazele metafizice ale sistemelor filosofice antice. In acest proces, crestinismul este preocupat cu filosofiile nu atit ca erori metafizice, ci mai degraba ca erori epistemologice, deoarece credinta insemna iluminare, cunoastere prin revelatie. De asernenea, dat fiind ca foarte multi filozofi greci si romani au fost atrasi la credinta crestina (Justin, Pantem si altii), filozofia isi reconsidera pozitiile proprii fata de religia crestina (de pilda, Iulian Apostatul in "Contra Gallilaeos"). Cu toate ca Biserica nu si-a pus problema convertirii imperiului roman, si nici transformarea acestuia intr-un "corpus christianorum", totusi imparatii romani sprijina paginismul si nu ezita sa ia masuri pentru a impiedica dezvoltarea crestinismului. La inceput, nu exista o politica de persecutie a crestinilor; dar, cu imparatii Domitian (81-96) si Traian (98-117), apoi cu Deciu (250-251) si Valerian (257-260), si terminind cu Diocletian (284-305), situatia se agraveaza, desi loialitatea crestinilor fata de autoritatile civile ramine exemplara. Pusi in incurcatura de rezistenta pina la sacrificiu a crestinilor, (dupa expresia lui Tertulian "singele martirilor este saminta crestinismului"), imparatii schimba edictele de persecutie in edicte de toleranta. Persecutiile sistematice care urmareau 1ichidarea definitiva a crestinismului (marea persecutie a lui Diocletian in 303) inceteaza deja sub Galeriu. Dupa intilnirea sa cu Licinius, la Milan (313), imparatul Constantin, care ramine toata viata "pontifex maximus", adopta o legislatie favorabila crestinismului (libertatea cultului public, Duminica este recunoscuta ca zi de repaus, Biserica obtine dreptul de a avea proprietati si de a primi donatii etc.), punind apoi bazele unui irnperiu "crestin". Pentru care cladeste "a doua Roma", Constantinopolul - cetatea lui Constantin, pe care o investeste cu o autoritate politica si bisericeasca universala, "ecumenica". Datorita lui Constantin si apoi lui Teodosie I dupa 381, imperiul roman nu numai ca s-a mutat in Orient, dar si-a schimbat fundamental structura si caracterul sau. Crestinismul este recunoscut ca religie oficiala a imperiului, Biserica fiind inclusa in structura politica a statului, bucurindu-se de protectia acestuia;" La rindul ei, Biserica declara pe Constantin "egal cu apostolii", iar numele imparatului apare pe listele de pomenire ale Bisericii. In aceste conditii si in aceasta perioada (sec. IV-VIII) s-a precizat si raportul dintre Biserica si stat, care poate fi definit ca un raport de "simfonie", in sensul ca o institutie nu se poate concepe fara cealalta, ele existind ca doua entitati complementare, imposibil de separat. Este teoria imparatului Justinian (518-656), bazata pe recunoastetea "diarhiei", a dublei autoritati -cea a imparatului si cea a patriarhului. In virtutea acestei "simfonii", imparatul, care trebuia sa profeseze crezul ortodox, accepta sa primeasca coroana din miinile patriarhului Constantinopolului, in cadrul unei ceremonii religioase din biserica Sfinta Sofia. Desigur, el nu era incoronat ca sef al Bisericii, iar patriarhul nu putea sa incoroneze un imparat eretic, marturisirea ortodoxa fiind obligatorie pentru a detine oficiul imperial. Pe de alta parte, in virtutea aceleiasi "simfonii", imparatii bizantini au convocat sinoadele ecumenice si au promulgat "edicte de credinta" impotriva ereziilor care constituiau un pericol nu numai pentru ortodoxia credintei, ci si pentru unitatea imperiului. Astfel se explica "Henoticon"-ul imparatului Zenon (474-491), un edict de unire, publicat in 482 cu intentia de a reconcilia pe ortodocsi, cu monofizitii separati dupa sinodul ecumenic de la Calcedon (451) si "Ektesis", promulgat de imparatul Heraclius in 638, in care propune monotelismul ca doctrina de reconciliere. Ambele tentative au esuat, doctrinele propuse fiind respinse si de o parte si de alta. In acest cadru, in care administratia si organizarea bisericeasca coincid cu structura civila a statului, nu exista o contradictie de baza intre canoanele bisericesti si legile imperiale. Imparatii bizantini promulga legi care privesc probleme bisericesti, dupa cum Biserica adopta canoane care afecteaza viata civila (de pilda, codul lui Justinian). Desigur, aceasta "simfonie" nu poate fi descrisa decit intr-un sens general si ea nu poate fi considerata un sistem social crestin ideal, deoarece ea a avut o evolutie inegala si plina de tensiuni. Ea a fost mai degraba o "polaritate instabila si dinamica". Mai mult, in unele epoci, Biserica a avut chiar da suferit din cauza aliantei sale cu statul bizantin. De pilda, in disputa iconoclastica din secolele VIII-IX, imparatii bizantini au pretins sa exercite o autoritate doctrinara. Dupa cum se stie, impotriva imparatilor iconoclasti calugarii au purtat o lupta apriga. "Simfonia" ramine totusi o caracteristica fundamentala a traditiei canonice din aceasta perioada, de aceea Ortodoxia nu a acceptat nici "cezaro-papismul" medieval din Biserica apuseana, nici teoria "separarii", care s-a impus in epoca moderna dupa revolutia burgheza. Este adevarat ca majoritatea ortodocsilor traiesc astazi in tari in care se practica principiul separarii dintre Biserica si Stat. Cu toate acestea, nici "simfonia" constantiniana, nici "separarea" postconstantiniana n-au distrus caracterul popular al crestinismului ortodox. In ce priveste relatia Bisericii cu poporul (laos), indiferent de formele de stat ale societatii, Ortodoxia a ramas fidela unui "establishment", care are la baza principiul simfoniei. "Crestinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin patrie, nici prin limba, nici prin obiceiuri. Crestinii nu locuiesc separat in orasele lor proprii, nu vorbesc vreo limba diferita, nici nu practica un mod de viata straniu. Invatatura pe care o au nu este o descoperire a mintii si cugetarii omenesti, nici nu adera, ca unii, la vreo invatatura omeneasca. Ei isi petrec viata in orice oras, grec sau strain, dupa cum fiecaruia i-a fost harazit de soarta, urmind obiceiul local firesc in ce priveste portul, hrana si alte stari. Totusi starea lor arata citeva trasaturi minunate si chiar surprinzatoare. Desi locuiesc acasa, in tarile in care s-au nascut, ei se comporta ca niste straini. Participa la toate ca cetateni, dar ei rabda pe toti si pe toate ca straini... Ca toti oamenii ei se casatoresc si nasc copii, dar nu leapada pe cei nascuti. Orice crestin este liber sa se impartaseasca la masa altuia, dar niciodata nu are pat comun. Cu toate ca vietuiesc in trup, ei nu traiesc dupa trup. Traiesc pe pamint, dar cetatenia lor este cereasca. Ei asculta legile hotarite, dar in viata lor particulara ei sint mai presus de legi. Iubesc pe toti oamenii, dar sint persecutati de toti. Ei sint neintelesi si condamnati, iar suferind moartea ei sint treziti la viata. Sint saraci, dar imbogatesc pe altii, sint lipsiti de toate, totusi au toate din prisos. Sint dezonorati, totusi sint slaviti prin injosirea lor ; huliti, dar rascumparati. Ei rasplatesc calomnia cu binecuvintarea, insulta cu delicatetea. Pentru binele pe care il fac sint pedepsiti ca niste rai, iar cind sint osinditi, se bucura ca unii care ar da viata. Sint pedepsiti de iudei ca niste eretici si persecutati de elini, cu toate ca cei ce le fac rau nu pot explica pricina ostilitatii lor." (Fragment din Epistola catre Diognet)