Atlas Dialectal.docx

Universitatea Hyperion, Facultatea de Litere şi Limbi Străine Anul III

Proiect Atlas dialectal

Lect.Univ. Dr. Mariana Bara Studenta: Mirela Raduţă (Chirilă)

Bucureşti, 2018

Atlas dialectal Voi porni acest studiu prin a defini termenii titlului: “atlas”, respectiv “dialectal”. Potrivit dicţionarului explicativ al Limbii Române, termenul “atlas” se defineşte ca o colecție de imagini, hărți, grafice etc., folosită ca material documentar ilustrativ într-un domeniu științific. ◊ Atlas lingvistic = lucrare care prezintă pe hărți răspândirea teritorială a diferitelor fapte de limbă; pe când “DIALÉCT ~e” n., ce provine din fr. dialecte, lat. dialectus, este explicat ca fiind o ramificație teritorială a unei limbi cu trăsături specifice (fonetice, lexicale, gramaticale) față de alte ramificații similare și față de limba literară.

Dialectologia, ca ramură a lingvisticii, este un termen de origine franceză ce studiază variaţiile teritoriale ale unei limbi. Ca parte integrantă a istoriei limbii române, dialectologia arată cum au luat naştere aceste ramificaţii ale limbii comune, cum au evoluat în istoria limbii, precum şi raportul acestora faţă de limba literară. Dialectele iau nastere în urma procesului de versificare a limbii din cauza diferenţelor teritoriale ale societăţii; cu cât localităţile supuse cercetării sunt mai îndepărtate, cu atât se vor întâlni variaţii dialectale mai mari. De asemenea, cercurile sociale au un rol vizibil în diferenţierea dialectală, în ceea ce priveşte ocupaţia vorbitorilor, gradul de cultură al acestora, vârsta, sexul, precum şi situaţia de comunicare. De aici reies două dimensiuni ale variaţiilor dialectale: cea geografică şi cea sociologică. Eugeniu Coșeriu, lingvist român din exil, şi membru de onoare al Academiei Române, susţine că ”limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic”. El vorbeşte despre o dialectologie descriptivă sau sincronică şi una istorică sau diacronică. Dialectologia sincronică descrie stadiul la care se află o unitate teritorială, la un anumit moment, evidentiază particularităţile fonetice, gramaticale şi lexicale şi stabileste raporturi reciproce dintre limba literară şi variantele teritoriale ale limbii. Dialectologia diacronică cercetează şi explică evoluţia istorică a faptelor dialectale (vizavi de sunete, forme gramaticale, cuvinte şi sensurile acestora), urmăreşte modul cum s- au construit în timp, cum evoluează limba literară ţinând cont şi de factorii extralingvistici (istorici, geografici, demografici, culturali, sociali şi politici). Există o legatură strânsă între dialectologie şi istoria limbii. Dialectele şi graiurile unei limbi păstrează uneori stadii de evoluţie pe care limba contemporană le- a depăşit. Astfel se

amiteşte caracterul conservator al dialectelor sud- dunărene , dialecte care pastrează unele particularităţi fonetice din perioada României comune şi chiar din cea a latinei populare. De exemplu, africata dentală sonoră ḓ, care caracteriza româna comună, se conservă astăzi în dialectul aromân, iar la nordul Dunării în Bucovina, Maramureş şi Banat. În dialectele suddunărene se păstrează ǹ, care în dialectul dacoromân (cu excepţia subdialectului bănăţean) evoluează la ḭ (lat. cuneus> suddun. În repartiţia graiurilor româneşti schiţată de Emil Petrovici pe baza datelor oferite de Atlasul lingvistic român, pe primul loc s-a situat, printre criteriile fonetice, pronunţarea africatelor gi şi ci (în transcriere fonetică, g şi c). Referitor la pronunţarea acestor sunete în zonele în care se vorbesc graiurile de tip moldovenesc şi bănăţean Emil Petrovici arată că: "În Moldova, Bucovina şi estul Ardealului, în locul af'ricatei se rosteşte o fricativă apropiată de j, dar având un puternic timbru palatal, în transcriere fonetică z. Aceeaşi fricativă se aude şi în Banat şi sud-vestul Ardealului">; " în Moldova şi Banat, în locul africatei se pronunţă o fricativă apropiată de ş, dar cu un puternic timbru palatal (în transcriere f'o-netică s)" (op.cu., p. 43 şi harta 5)2. Acestui criteriu i se acordă aceeaşi importanţă de către cercetătorii care au continuat demonstraţia lui Emil Petrovici afirmând hotărît existenţa a cinci subdiviziuni teritoriale principale ale dacoromânei sau numai au acceptat această împărţire, chiar cu unele rezerve", Ion Gheţie, care a supus unui examen critic valoarea criteriilor de la baza acestei împărţiri şi a analizat posibilităţile de a susţine existenţa a două subdialecte, nordic şi sudic, enumeră realizarea ca o fricativă a africatei g (notată g). Continuând seria articolelor privind originea numelor de locuri pe baza Dicţionarului toponimic al României. Oltenia (DTRO), şapte volume, 1993–2007, totalizând 2 183 de pagini, cu 42 528 de intrări void a cateva example de de nume de locuri provenite din nume de plante de origine latină. Astfel, de la nume de plante (şi arbori) de origine latină se înregistrează următorii termeni generici : anin, cireş, corn, dafin, fag, frasin, măr, nuc(
toponime analitice, al doilea termen fiind determinant adjectival sau substantival cu prepoziţii. Dintre acestea Ceru Împletit este atestat de la 1869 şi Ceru Înfierat, de la 1886, ambele fiind locuri în Mh. Diminutivul Ceruleţ, un loc în c. Vlădaia – Mh, este atestat de la 1622.

Fig. 1 Inhalt der Karten. übersichtskarten (Continutul cartilor. Prezentare generala) Interesul pentru cunoaşterea graiurilor populare şi punerea la contribuţie a datelor oferite de acestea pentru studiile de istorie a limbii şi de analiză a unor aspecte funcţionale ale limbii române l- au manifestat si urmatorii reprezentanţi de seamă: A. Philippide (Originea românilor, II, 1927), G. Ivănescu (Problemele capitale ale vechii române literare, 1948, iar apoi, în Istoria limbii române, 2 2000) şi, de asemenea, la Iorgu Iordan, care, pe lângă folosirea unor informaţii privind graiurile populare în monografia referitoare la Dialectele italiene de sud şi limba română („Arhiva”, 1923–1928), a publicat chiar câteva studii consacrate peisajului dialectal moldovenesc (Lexicul graiului din sudul Moldovei, 1921, şi Graiul putnean, 1941), după cum tot el este iniţiatorul cercetărilor de tip onomasiologic pornind

de la hărţi ale atlaselor lingvistice româneşti (Les dénominations du «crâne» d’après l’Atlas linguistique roumain, 1940).

În concluzie, limba este un fenomen în mişcare, modificându-se de-a lungul timpului atât prin evoluţia cât şi prin influenţele exercitate de contactele cu alte limbi.

Bibliografie

Linguistischer Atlas. Des Dacorumanischen Sprachgebietes herausgegeben auf Kosten der Rumanischen Academie in Bukarest von Prof. Dr Gustav Weigand, Leipzig, 1909 Eugeniu, Coseriu, Sincronie, diacronie si istorie. Probleme schimbarii lingvistice. Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1997, p 238 Repartiţia graiurilor dacoromâne pe baza Atalsului lingvistic român, in voI.Studii de dialectologie si toponimie, Bucureşti,970, . 42; v. şi harta 5. http://florinfrunza.com/wp-content/uploads/2017/11/FD2010.pdf http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B344/pdf/2 http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=454 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/III_1_Dumistracel.pdf