Arhimede

Arhimede

De la Wikipedia, enciclopedia liberă Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii. Arhimede portret imaginar din Evul Mediu Savantul grec Arhimede (în greacă Αρχιμήδης Arhimedes; n. aprox. 287 î.Hr. în Siracusa, atunci colonie grecească, d. 212 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai de seamă învăţaţi ai lumii antice. Realizările sale se înscriu în numeroase domenii ştiinţifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie şi filozofie. Carl Friedrich Gauss considera că Arhimede şi Isaac Newton au fost cei mai mari oameni de ştiinţă din întreaga istorie a civilizaţiei umane. [modifică] Operă Din operele lui au fost păstrate un număr relativ mare de lucrări. Printre acestea se află şi Despre sferă şi cilindru, în care Arhimede demonstrează că raportul dintre aria unei sfere şi cea a cilindrului circumscris este egală cu raportul dintre volumele celor două corpuri (şi anume exact 2/3), rezultat de care Arhimede se pare că era foarte mândru. A pus la punct o metodă de a calcula numărul π (raportul dintre circumferinţa şi diametrul unui cerc) cu o precizie oricât de bună, bazată pe calculul perimetrelor unor perechi de poligoane regulate, unul înscris în cerc şi altul circumscris, cu număr crescător de laturi. Pentru cazul când numărul laturilor este 96, Arhimede a calculat o aproximaţie a numărului π între 223/71 (aproximativ 3,1408) şi 22/7 (aproximativ 3,1429). Studiul proprietăţii spiralelor şi descrierea invenţiei sale, şurubul fără sfârşit (sau şurubul lui Arhimede), cu o largă aplicabilitate practică, se regăsesc în lucrarea Despre şuruburi. A descoperit principiul fundamental al hidrostaticii prin care a pus bazele acestei importante discipline, în lucrarea în două volume Periton ochumenon (Despre corpurile plutitoare). În legătură cu această descoperire este citată celebra exclamaţie „Heureka!” („Am găsit!”, în greaca modernă εύρηκα, evrika). În principiu legea lui Arhimede este următoarea: „Un corp scufundat într-un lichid sau gaz este împins ascendent pe verticală cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid sau gaz dislocat”. Atunci când forţa determinată de presiunea lichidului este mai mare decât greutatea corpului acestea pluteşte, iar atunci când cele 2 forţe sunt egale obiectul ramâne în echilibru.

Tetragonismos paraboles (Cvadratura parabolei) este lucrarea considerată a prefigura calculul integral. Cu Prammites sau Arenarius (calculatorul de nisip) încearcă să găsească un procedeu de exprimare a numerelor mari (calculul firelor de nisip care ar încăpea în Universul cunoscut atunci, 1051). Prin alte cercetări a determinat centrul de greutate al corpurilor, a stabilit legile pârghiilor şi a inventat scripetele compus — matematicianul Pappos citeaza celebrul său aforism „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc” (δος μοι που στω και κινω την γην, dos moi pu sto kai kino ten gen). Manuscrise greceşti, latine şi arabe ale lui Arhimede, scrise între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în Europa, au dat un nou impuls cercetărilor ştiinţifice ale epocii sale.

Blaise Pascal

Blaise Pascal (19 iunie 1623 - 19 august 1662) a fost un matematician, fizician şi filosof francez având contribuţii în numeroase domenii ale ştiinţei, precum construcţia unor calculatoare mecanice, consideraţii asupra teoriei probabilităţilor, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune şi vid. În urma unei revelaţii religioase în 1654, Pascal abandonează matematica şi ştiinţele exacte şi îşi dedică viaţa filozofiei şi teologiei. În onoarea contribuţiilor sale în ştiinţă numele Pascal a fost dat unităţii de măsură a presiunii, precum şi unui limbaj de progamare. S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franţa. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Etienne Pascal şi singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. În 1632, Etienne şi cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educaţiei, a stabilit că Blaise nu va învăţa nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această interdicţie, la vârsta de 12 ani, Blaise a început să înveţe geometrie de unul singur, descoperind că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a îmbunat şi i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid. La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoţească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval, Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul devenind un

model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal. În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Etienne a fost numit colector de taxe pentru Normadia de Sus şi unde Blaise publică în februarie 1640 Essay on Conic Sections (Eseu despre secţiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 şi 1645, Pascal a inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa de colector de taxe. În 1646 tatăl său s-a rănit la picior şi a trebuit să se recupereze acasă, în grija a 2 fraţi mai tineri dintr-o mişcare religioasă, care au avut o influenţă asupra tânărului Pascal care a devenit profund religios. Tot din această perioadă datează şi primele încercări de studii asupra presiunii atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el şi Descartes sau contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălţimea şi a dedus că vidul există deasupra atmosferei. În septembrie 1651, Etienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un adânc înţeles creştin morţii în general şi morţii tatălui său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées. Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenţei cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilităţii. În această perioadă are şi probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experienţe religioase îşi dedică viaţa Creştinătăţii. După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca. 30 de km sud-vest de Paris şi publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 şi 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal. Moare la 39 de ani pe 19 August 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac şi este înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris. [modifică] Contribuţii în ştiinţă Pascaline unul din primele calculatoare mecanice, lăsat după moartea lui Pascal lui Carcavi, unul din prototipuri aflându-se la muzeul Zwinger din Dresda La vârsta de 16 ani Pascal a prezentat primul său rezultat original cunoscut sub numele de triunghiul lui Pascal (teorema lui Pascal), iar la 18 ani a construit primul calculator mecanic, pentru a-şi ajuta tatăl la calculul taxelor. Dispozitivul numit Pascaline, semăna cu un calculator mecanic al anilor 1840, iar această invenţie îl face pe Pascal a doua persoană care inventează calculatorul mecanic deoarece Schickard mai făcuse unul în 1624. Pascal se confruntă cu probleme de design ale calculatorului, datorate sistemului francez din acea vreme. Erau 20 de soli într-o livră şi 12 dinari într-un sol, astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai grele cu această împărţire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu împărţirea la 100. Oricum producţia aparatelor a început în 1642, dar până în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri, însă puţine au fost vândute, şi producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Unul din aceste prototipuri este la muzeul Zwinger, în Dresda Germania.

Aflând de încercarea lui Torricelli de a determina presiunea atmosferică, Pascal a început să caute diverse tipuri de experienţe care să dovedească temeinicia descoperirii lui Torricelli, construind o instalaţie cu tuburi care demonstra influenţa presiunii. În august 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălţimea şi a dedus că vidul există deasupra atmosferei. Descartes îi scria lui Carcavi în iunie 1647 despre experimentele lui Pascal: „Eu am fost acela care l-am sfătuit acum doi ani sa facă aceasta, de aceea, deşi nu am participat eu însumi, nu m-am îndoit de succesul nostru...“, deşi cu un an înainte, în urma unei neînţelegeri cu Pascal cu privire la existenţa vidului îi scria lui Huygens că Pascal „... avea prea mult vid în capul său.“ Pascal a fost primul care s-a gândit că, cu ajutorul barometrului, poate fi măsurată diferenţa de altitudine dintre două puncte şi a atras atenţia că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde şi de umiditate şi temperatura aerului, putând fi folosită astfel în previziuni meteorologice. Nu mai puţin importante sunt lucrările lui Pascal din domeniul hidrostaticii. În lucrarea sa cea mai importantă „Tratat despre echilibrul lichidelor“ a formulat legea fundamentală a hidrostaticii, numită apoi legea lui Pascal. A calculat mărimea presiunii hidrostatice, a descris paradoxul hidrostatic, legea vaselor comunicante şi principiul presei hidraulice. El a lucrat la secţiunile conice şi a produs teoreme importante în geometria proiectivă. În „The Generation of Conic Sections (Generaţia secţiunilor conice)“, Pascal considera conurile generate de o proiecţie centrală a unui cerc. Acesta era prima parte a tratatului asupra conurilor (pe care Pascal nu l-a terminat niciodată). Lucrarea este acum pierdută dar, Leibniz şi Tschirnhaus au notat din ea şi prin acestea este posibilă o imagine aproape completă a lucrării. Lucrarea lui Pascal asupra coeficienţilor binomiali l-a condus pe Isaac Newton la descoperirea teoremei binomului general pentru puteri fracţionare şi negative. Din corespondenţele cu Fermat se va naşte apoi teoria probabilităţilor, în urma unor întrebări adresate de cavalerul de Mére privind jocul de zaruri. Din 1654 abandonează însă lumea ştiinţifică pentru a se dedica Creştinătăţii, ultima sa lucrare publicată descriind curba trasată de un punct pe circumferinţa unui cerc care se învârte. Din 1658 începe din nou să se gândească la probleme de matematică din cauza durerilor care îi chinuiau somnul. Pascal îi provoacă pe Wren, Laloubère, Leibniz, Huygens, Wallis, Fermat cu două probleme : calculul ariei oricărui segment de cicloidă şi centrul de gravitate al oricărui segment, probleme pe care Pascal le rezolvase folosind calculul îndivizibililor al lui Cavalieri, în scrisorile către Carcavi. [modifică] Contribuţii în Filosofie şi Teologie Pascal s-a ocupat şi de filozofie, considerând că progresul ştiinţific este scopul existenţei omenirii. Oscilând între raţionalism şi scepticism, el a ales spre finalul vieţii credinţa, fiind influenţat încă de mic de credinţa în Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani, Blaise Pascal participa alături de tatăl său la întâlnirile abatelui de Mersenne, care aparţinea ordinului religios de la Minims, iar după ce tatăl său se răneşte la picior şi este îngrijit de doi fraţi ai unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios. În urma unui accident suferit în 1654 pe podul de la Neuilly pe Sena, când caii, care trăgeau trăsura, au sărit şi trăsura a rămas agăţată de pod, dar mai ales în urma unei revelaţii religioase de pe 23 noiembrie 1654 Pascal a hotărât să ia calea credinţei, vizitând mănăstirea jansenită de lângă Paris.

În acest domeniu Pascal îşi datorează faima atacului împotriva cazuisticii, o metodă folosită în special de iezuiţi, atac întreprins în Lettres provinciales. În acestă lucrare Pascal lua apărarea prietenului să jensenist Antoine Arnould, şi va aprinde mânia regelui Ludovic al XIV-lea care va da ordin să fie arsă. Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este Les pensées, o colecţie de gânduri asupra suferinţei umane şi a încrederii în Dumnezeu, o lucrare apologetică creştină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare cuprinde şi celebrul pariu al lui Pascal, care încearcă să demonstreze că Dumnzeu există, folosidu-se de o teorie a probabilităţilor. Începută în corespondenţa cu Fermat pentru a demostra o problemă a jocului cu zarurile, Pascal presupune că toate cazurile apar „la fel de uşor”, pentru că Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel. Pariul său era : „dacă Dumnezeu există şi sunt catolic, câştig viaţa veşnică, supunîndu-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. Concepţia lui Pascal era, în cuvinte puţine: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu, iar Pascal avea nevoie de existenţa lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din Univers. Pascal a făcut speculaţii teologice şi asupra noţiunii de infinit, în timp ce Isaac Newton, Leibnitz (şi chiar el însuşi prin studiile sale asupra epicicloidei), puneau bazele calcului infinitezimal, din care apoi, scuturându-se de aura mistică, se va naşte Analiza matematică. [modifică] Lucrări publicate Essai sur les coniques (1640) (Eseu despre secţiunile conice); Expériences nouvelles touchant le vide (Noi experimente cu privire la vid)(1647); Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs(Tratat despre echilibrul lichidelor) (1653); Traité du triangle arithmétique(Tratat asupra triunghiurilor aritmetice) (1654) Les provinciales (Correspondances 1656-1657) (Scrisori Provinciale) Élément de géométrie (1657) L'art de persuader (1657) Les pensées (1670, posthume) (Gânduri) Isaac Newton

De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sir Isaac Newton Sir Isaac Newton la 46 de ani, într-un portret din 1689 al pictorului Godfrey Kneller

Data naşterii 4 ianuarie 1643 / 25 decembrie 1642 Locul naşterii Woolsthorpe-by-Colsterworth, Lincolnshire, Anglia Data decesului 31 martie / 20 martie 1727 Locul decesului Kensington, Londra

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1642, Woolsthrope, Grantham, d. 31 martie 1727, Kensington, Londra) a fost un renumit om de ştiinţă englez, matematician, fizician şi astronom, preşedinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor ştiinţifice care vor revoluţiona ştiinţa, în domeniul opticii, matematicii şi în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracţiei universale şi, prin studierea legilor mişcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la inventarea şi dezvoltarea calculului diferenţial şi a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mişcarea globului terestru, cât şi a altor corpuri cereşti, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar şi hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiaţii monocromatice de diferite culori. Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaş a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuşi. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică şi matematică a activităţii sale, ci a rămas de preferinţă fizician. În aceasta constă neobişnuita tenacitate şi economia gândirii sale. Până la Newton şi după el, până în timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o manifestare a geniului ştiinţific, de o forţă şi o durată mai mare. Newton a fost primul care şi-a dat seama de aceasta. Spencer ne comunică următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puţin timp înaintea morţii sale: "Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea." Newton s-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost martorul executării lui Carol I, al guvernării lui Cromwell, al Restauraţiei Stuarţilor, al aşa-numitei "glorioase revoluţii, fără vărsare de sânge din 1688, şi a murit la vârsta de 84 de ani, când regimul constituţional era consolidat. Dar furtunile politice n-au lăsat, se pare, urme adânci asupra vieţii lui Newton. El a rămas, cel puţin în aparenţă, un "filozof" apolitic, în acel sens larg în care cuvântul era folosit în vechime. Viaţa lui Newton a decurs liniştită, paşnică şi monotonă; el a murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la mici distanţe, netrecând graniţele Angliei. Newton s-a bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni apropiaţi, de o vârstă cu el. Cu toată amploarea extraordinară a preocupărilor sale ştiinţifice, Newton nu a fost un geniu universal, ca Leonardo da Vinci, sau un "polihistor, ca Leibniz. Gândirea şi activitatea lui s-au concentrat asupra "filozofiei naturale sau a fizicii, matematicii şi astronomiei. Preocupările teologice şi istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca un tribut inevitabil pe care l-a plătit epocii, ca şi mulţi dintre contemporanii lui, deşi el însuşi era uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei şi religiei drept activitatea lui principală.

Newton s-a născut în satul Woolsthorpe, situat la 10 km sud de orăşelul Grantham, în apropierea ţărmului răsăritean al Angliei. Despre originea familiei Newton din Woolsthorpe există foarte puţine informaţii. Până la dobândirea titlului de nobleţe, Newton se interesa, pare-se, foarte puţin de strămoşii lui. Cum se întâmplă adeseori, familia îşi amintea, dintre strămoşi, numai de bunici. Este adevărat că după ce a devenit "Sir Isaac", Newton a prezentat Camerei heraldice un tablou genealogic oficial, cuprinzând pe toţi ascendenţii săi până la tatăl stră-străbunicului, John Newton. Isaac Newton Mama lui Isaac rămăsese văduvă şi a decis să se mărite cu Barnabas Smith, un om bogat, de două ori mai bătrân decât ea. Acesta însă şi-a dorit o soţie fără copii, astfel încât a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în vârstă de 3 ani), pe care l-a lăsat în grija bunicii lui. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii – fratele şi surorile lui Isaac. Băiatul avea 15 ani; el putea fi un ajutor în gospodărie şi mama l-a adus in 1658 de la Grantham înapoi la Woolsthorpe. El a rămas la ţară 2 ani, timp destul de îndelungat pentru un adolescent. În afară de câteva anecdote, se ştie foarte puţin despre această perioadă importantă din viaţa lui Isaac, când s-au format caracterul şi înclinaţiile lui. În relatările despre perioada şcolară a vieţii lui Newton, apărute după moartea sa, este greu să se deosebească faptele reale de legende. În ele se reflectă clar dorinţa firească de a scoate în evidenţă acele trăsături ale lui care s-au manifestat cu toată puterea mai târziu. Şcoala din Grantham, unde Newton a petrecut aproape 5 ani, a avut, probabil, o mare influenţă asupra formării caracterului său, contribuind la însuşirea matematicii, limbii latine şi a teologiei, necesare pentru studiile universitare. Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, modele de mori de apă şi de soare. Copilului îi plăcea să confecţioneze zmeie, pe care, uneori, le înălţa noaptea, agăţându-le felinare de hârtie colorată şi răspândind cu această ocazie, în glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soţul nepoatei lui Newton, Condwitt, povesteşte că acesta considera drept prima sa experienţă de fizică aceea pe care a făcut-o în 1658, şi anume: dorind să determine puterea vântului în timpul furtunii, el a măsurat lungimea săriturii sale proprii în direcţia vântului şi în sens contrar. Mai multe mărturii confirmă că Newton avea talent la desen. Pe pereţii camerei sale din casa farmacistului erau atârnate desene, portrete ale conducătorilor şcolii de la Grantham, chipul regelui Carol I (acest tablou din camera lui Newton ne permite să ne facem o idee despre sentimentele sale politice regaliste în epoca lui Cromwell). Sub chipul regelui se aflau versuri, pe care vechii biografi le atribuiau lui Newton însuşi. Perioadei de la Grantham îi aparţine singura, după cât se pare, idilă din viaţa lui Newton. În casa farmacistului Clark el s-a împrietenit cu mica Miss Storey, pe care o creştea farmacistul. Mai târziu, prietenia, după presupunerile biografilor, s-a transformat în dragoste şi s-a pus la cale căsătoria lor. Ulterior însă, când Newton s-a hotărât definitiv pentru cariera universitară, el a renunţat la intenţia de a se căsători. După tradiţia medievală, membrii colegiului trebuiau să rămână celibatari. Mistress Vincent (fostă miss Storey) îşi amintea la bătrâneţe că Newton era un tânăr tăcut, gânditor şi serios, care participa fără plăcere la jocurile tovarăşilor săi. El prefera să rămână acasă, chiar în societatea fetelor, cărora le făcea adeseori măsuţe, dulăpioare şi alte jucării. Îi plăcea de asemenea, după spusele ei, să culeagă ierburi de leac.

Până la sfârşitul vieţii, Newton a întreţinut raporturi de prietenie cu tovărăşa jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o şi a vizitat-o ori de câte ori venea prin locurile natale. Fosta miss Storey a murit la vârsta de 82 de ani. Casa farmacistului din Grantham era astfel, în multe privinţe, plăcută lui Newton. Se spune că în cursul deselor sale drumuri la bâlciul din Grantham, tânărul fermier uita de însărcinările gospodăreşti care i se dădeau, lăsa calul în paza bătrânului servitor care îl însoţea şi petrecea ore în şir la familia Clark. O dată cu mutarea la Cambridge intervine o schimbare radicală în viaţa lui. Interesele familiale, ale gospodăriei, cunoştinţele şi prietenii, toate sunt uitate în atmosfera austeră de la Trinity College. Singurul profesor al lui Newton care a exercitat efectiv o mare influenţă asupra lui a fost Isaac Barrow, primul profesor care a ocupat catedra Lucas. Isaac Barrow (1630 - 1667), tânăr profesor pe vremea studenţimii lui Newton, a devenit, probabil mai târziu prietenul său. Cum s-a desfăşurat viaţa de zi cu zi a lui Newton în primii ani la Cambridge? Despre aceasta sau păstrat puţine date. Se ştie că uneori lua parte la chefuri studenţeşti şi juca cărţi. Probabil însă pentru a nu se singulariza printre ceilalţi. Tânărul Newton a fost econom şi ordonat în cheltuielile sale; el cheltuia sume mai importante numai pe cărţi şi aparate ştiinţifice. Veniturile lui, din momentul când a devenit membru al colegiului, au fost destul de importante, atingând 200-250 de lire sterline pe an. Cu o asemenea sumă pe vremea aceea se putea trăi confortabil, mai ales în provincie. Royal Society a devenit arena principală a luptei şi a victoriilor ştiinţifice ale lui Newton. De la 30 noiembrie 1703 şi până la sfârşitul vieţii, el a fost preşedintele acestei societăţi. Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie naţională în Marea Britanie şi aparatul preferat al astronomilor englezi. Multe eforturi pentru perfecţionarea lui s-au făcut de către Edmund Halley, încă din timpul când trăia Newton. El însuşi a continuat să lucreze, cel puţin 10 ani, la îmbunătăţirea aparatului. În Optica se menţionează faptul că în perioada 16811682 el a încercat să înlocuiască oglinda metalică cu un menisc de sticlă, acoperit cu mercur pe partea convexă. Telescopul-reflector a fost folosit cu mult succes pentru descoperiri astronomice foarte importante de William Herschel, care a construit în 1789 un instrument, a cărui oglindă avea un diametru de 122 cm. În secolul al XIX-lea, lordul Ross a construit un reflector şi mai mare, cu o oglindă al cărei diametru a atins 182 cm. Cu ajutorul acestui telescop au fost descoperite, printre altele, nebuloasele spirale, adică universuri noi, corespunzătoare galaxiei noastre. Telescopul lui Newton poate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui ulterioară. Aşa cum într-o uvertură, care precede unei mari piesă muzicale, motivele principale se împletesc, tot astfel în telescopul lui Newton se pot urmări izvoarele tuturor direcţiilor principale ale gândirii şi activităţii sale ştiinţifice ulterioare. Ocolirea aberaţiei cromatice a constituit începutul tuturor cercetărilor optice ale lui Newton; căutarea aliajului potrivit pentru oglinzi a contribuit, probabil, într-o măsură însemnată la cercetările sale chimice ulterioare şi la competenta conducere a Monetăriei. Scopul direct al telescopului – lumea aştrilor – l-a atras pe Newton spre problemele de bază ale mecanicii cereşti ale astronomiei. În fine, munca sterilă cu suprafeţele nesferice, care a precedat reflectorul, era legată în mod inevitabil de geometria secţiunilor conice şi de problemele generale ale analizei.

După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importante ale vieţii ştiinţifice a lui Newton. La o săptămână de la admiterea lui ca membru al Societăţii Regale, el scrie următoarele rânduri semnificative secretarului Societăţii, Oldenburg: „N-aţi putea să-mi comunicaţi în apropiata dv. scrisoare, cât timp vor mai dura şedinţele săptămânale ale Societăţii, căci eu doresc să supun aprobării Societăţii Regale o comunicare asupra unei descoperiri în fizică, descoperire care m-a dus la construirea telescopului. Nu mă îndoiesc că acest referat va fi mai plăcut decât comunicarea despre aparat; căci după judecata mea, este vorba de cea mai remarcabilă, dacă nu şi cea mai importantă descoperire care s-a făcut vreodată cu privire la fenomenele naturii.” Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care treceau prin mâinile secretarului Societăţii Regale – Oldenburg. Îl iritau obiecţiile nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze – cuvânt pe care nu-l putea suferea. „Ştiţi – scria el lui Oldenburg – că adevărata metodă de a descoperi însuşirile lucrurilor constă în a le deduce din experienţă. V-am mai spus că teoria mea este concludentă pentru mine… nu numai pentru că sunt infirmate toate presupunerile contrarii, ci şi pentru că decurge din experienţele pozitive şi hotărâtoare.” Răspunzând pentru a doua oară iezuitului Paradis prin intermediul lui Oldenburg, Newton repetă din nou, iritat: „Trebuie să observ, înainte de toate, că teoria mea despre refracţia luminii şi despre culori constă exclusiv în determinarea unor însuşiri ale luminii fără a emite vreo ipoteză despre originea ei”. Dacă ţinem seama că Newton a lucrat şi în domeniul acusticii, cel puţin teoretic, vedem că urmele activităţii sale pot fi constatate în toate domeniile fizicii: în mecanică, în căldură, în teoria despre sunet, lumină, electricitate şi magnetism şi în domeniul acelor fenomene, care astăzi sunt reunite sub denumirea de „fizică moleculară”. Newton era, fără îndoială, un om profund religios şi în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci şi în teologiei, graţie vastelor sale cunoştinţe în Sfânta Scriptură, puţini putându-se compara cu el”. Newton se bucura de asemenea mare celebritate ca teolog şi în cercuri mai largi. Triumful ştiinţific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumit grad cu o bunăstare exterioară: onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună acasă. Nepoata sa a continuat să locuiască la el şi nu s-a despărţit de el nici după ce s-a măritat a doua oară cu Condwitt. Bătrâneţea lui a fost liniştită, fără complicaţii şi zguduiri bruşte. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton o afecţiune serioasă a vezicii, însoţită de o litiază. Cu toate că deţinea o funcţie înaltă, el a rămas până în ultimele zile modest şi simplu în relaţiile cu oamenii şi în îmbrăcăminte. După mărturia multor contemporani, în înfăţişarea sa exterioară, Newton nu avea nimic deosebit, care să atragă atenţia. Era de statură sub-mijlocie, îndesat şi cu o privire vie şi pătrunzătoare. Numărul destul de mare de portrete în ulei confirmă părerile contemporanilor săi. Newton se bucura de o sănătate excelentă ; până la sfârşitul vieţii sale el a pierdut doar o singură măsea şi şi-a păstrat până la sfârşit un păr des şi frumos, de un alb splendid la bătrâneţe, după mărturia lui Condwitt. Părul şi-l lega uneori cu o fundă. Newton nu era un bun tovarăş de conversaţie, fiind mereu cufundat în gânduri. În legătură cu aceasta s-au păstrat multe anectode despre felul său de a fi distrat. Econom şi socotit, el îşi ajuta întotdeauna cu plăcere prietenii şi rudele. După moartea sa a rămas o moştenire importantă, de 32.000 lire sterline. Starea sănătăţii lui Newton s-a înrăutăţit vizibil în 1725. În acel an Londra a fost vizitată de preceptorul lui Ludovic al XV-lea, abatele Alary, şi Newton a putut prezida încă şedinţa solemnă a Societăţii Regale, ţinută cu acest prilej.

Din 1725, Newton şi-a încetat de fapt serviciul la Monetărie şi şi-a predat funcţiile soţului nepoatei sale – Condwitt. El a fost mutat la Kensington, iar pe 28 februarie 1727 merge la Londra pentru a prezida şedinţa Societăţii regale. La înapoiere în Kensington, la 4 martie, a avut o criză de litiază. Câteva zile, mai erau speranţe că Newton se va însănătoşi; la 18 martie Newton mai citise ziarele şi avusese o convorbire cu medicul său şi cu Condwitt. În seara aceleiaşi zile el şi-a pierdut cunoştinţa şi a murit liniştit în noaptea de 20 spre 21 martie, în vârstă de 84 de ani. Corpul lui Newton a fost adus de la Kensington la Londra şi înmormântat în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster. Peste patru ani, rudele lui Newton au ridicat la mormântul său un monument cu chipul lui, decorat cu diferite embleme şi simboluri. Epitaful de pe mormâmtul său conţine următorul text: „Aici se odihneşte Sir Isaac Newton, nobil, care cu o raţiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mişcarea planetelor, căile cometelor şi fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase şi diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înţelept şi corect al naturii, al antichităţii şi al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreţia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.Cuprins [ascunde] 1 Opera 1.1 Lucrări în domeniul opticii 1.2 Teoria gravitaţiei 1.3 Opere filozofice şi religioase 1.3.1 "Filozofia naturală" a lui Newton 2 Eponime asociate 2.1 În fizică: 2.2 În matematică: 2.3 În optică [modifică] Opera [modifică] Lucrări în domeniul opticii Între 1670 şi 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. În acest timp a studiat refracţia luminii, demonstrând că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-un spectru de culori şi că adăugarea unei lentile şi a unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe baza acestei descoperiri a construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal Society. Newton a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au demonstrat natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească despre dualismul corpuscul-undă. De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton. [modifică] Teoria gravitaţiei În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitaţiei şi efectelor ei asupra orbitelor planetelor, referitoare la legile lui Kepler cu privire la mişcarea corpurilor cereşti, şi publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mişcării corpurilor", 1684).

În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687), Newton stabileşte cele trei legi universale ale mişcării (Legile lui Newton), referitoare la inerţia de repaus şi mişcare şi la principiul acţiune-reacţiune. Foloseşte pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forţelor de atracţie, şi defineşte Legea atracţiei universale. [modifică] Opere filozofice şi religioase Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice şi religioase asupra interpretării unor texte din Biblie, sub influenţa spiritualismului mistic al lui Henry More şi a convingerii în infinitatea universului împotriva dualismului cartezian. Lucrările sale The Chronology of Ancient Kingdoms Amended şi Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John au fost publicate după moartea sa. [modifică] "Filozofia naturală" a lui Newton Issac Newton nu a fost nici metafizician de profesie ca Henry More, nici în acelaşi timp filozof şi om de ştiinţă ca René Descartes. Filozofia îl preocupă numai în măsura în care are nevoie pentru a pune bazele investigaţiei sale matematice a naturii. Fizica sa, mai exact, filozofia naturală a lui Newton nu poate fi disociată de conceptele inteligibile de timp absolut şi spaţiu absolut, opuse timpului şi spaţiului sensibil sau datorite simţului comun. Timpul absolut, adevărat şi matematic, este numit de Newton Durată. În ceea ce priveşte structura internă a spaţiului, a "diviza" spaţiul, adică a separa în mod efectiv şi real "părţile" sale, este imposibil, imposibilitate care nu interzice efectuarea unor distincţii "abstracte" şi "logice" şi nu ne împiedică să deosebim "părţi" inseparabile în spaţiul absolut. Infinitatea şi continuitatea spaţiului absolut implică această distincţie. Din aceasta derivă afirmaţia că mişcarea absolută este mişcarea în raport cu spaţiul absolut, şi toate mişcările relative implică mişcări absolute. Mişcarea absolută este însă foarte greu, dacă nu imposibil de determinat. Noi percepem lucrurile în spaţiu, mişcările lor în raport cu alte lucruri, adică mişcările lor relative, dar nu mişcările lor absolute în raport cu spaţiul însuşi. În plus, mişcarea însăşi, starea de mişcare, deşi diametral opusă stării de repaus, este totuşi absolut indiscernabilă de aceasta din urmă. Aşadar, noi putem distinge efectiv mişcările absolute de mişcările relative sau chiar de repaus numai în cazul în care determinarea forţelor care acţionează asupra corpurilor nu se bazează pe percepţia schimbărilor ce intervin în relaţiile mutuale ale corpurilor respective. Mişcarea rectilinie nu oferă această posibilitate, condiţiile necesare sunt întrunite doar de mişcarea circulară, care dă naştere unor forţe centrifuge a căror determinare permite recunoaşterea existenţei ei într-un corp dat şi chiar să-i măsurăm viteza, fără a trebui să ne interesăm de poziţia sau de comportamentul vreunui alt corp decât al celui care se roteşte. Descoperirea caracterului absolut al rotaţiei constituie o confirmare decisivă a concepţiei despre spaţiu a lui Newton, ea o face accesibilă cunoaşterii noastre empirice şi, fără să o lipsească de funcţia şi de statutul ei metafizic, îi asigură rolul şi locul de concept ştiinţific fundamental. Căci dacă mişcarea inerţială, adică mişcarea rectilinie şi uniformă, devine - exact ca şi repausul - starea naturală a unui corp, atunci mişcarea circulară, care în orice punct al traiectoriei îşi schimbă direcţia, păstrând totodată o viteză unghiulară constantă, apare din punctul de vedere al legii inerţiei ca o mişcare nu uniformă, ci constant accelerată. Spre deosebire însă de simpla translaţie, acceleraţia a fost întotdeauna ceva absolut şi aşa a rămas până la emiterea teoriei relativităţii generale de către Einstein, care o lipseşte de caracterul său absolut. Or, ca să realizeze acest lucru, Einstein a trebuit să re-închidă Universul şi să nege structura "geometrică" euclidiană a spaţiului, confirmând astfel logica concepţiei newtoniene. [modifică]

Eponime asociate [modifică] În fizică: Unitatea de măsură a forţei în Sistemul Internaţional: un Newton, cu simbolul N, reprezintă forţa care aplicată unui corp cu masa de 1 kg îi imprimă o acceleraţie de 1 m/s². Unitatea de măsură a momentului forţei: un newton-metru, cu simbolul Nm, reprezintă forţa de 1 newton aplicată unui suport perpendicular pe o axă şi aflat la o distanţă de 1 metru de acea axă. Tubul lui Newton, folosit pentru demonstrarea că în vid obiectele de masă diferită cad cu aceeaşi viteză. Legile lui Newton referitoare la mişcarea mecanică. [modifică] În matematică: Binomul lui Newton, formula de dezvoltare a seriei: (a+b)n A iniţiat (a "inventat", de fapt) conceptul de limită, cel de derivată şi cel de integrală. Alături de Leibniz este inventatorul calculului diferenţial şi integral. Cei doi titani au ajuns, în mod inevitabil la inventarea acestui domeniu al matematicii pe două căi foarte diferite. Leibniz a pornit de la soluţionarea matematică a nedeterminărilor "clasice" din matematică, iar Newton a plecat de la definirea corectă a vitezei şi acceleraţiei, ca variaţii ale vectorilor de poziţie, respectiv viteză, în variaţii infinitezimale ale timpului în care are loc o mişcare mecanică. [modifică] În optică Inelele lui Newton, datorite fenomenului de interferenţă. Discul lui Newton, un dispozitiv cu ajutorul căruia se demonstrează că suprapunerea tuturor culorilor din spectru reconstituie lumina albă.