Administratie Parlamentara

ADMINISTRAŢIA PARLAMENTARĂ APARATUL ADMINISTRATIV AL PARLAMENTULUI STRUCTURĂ, ROL, PRINCIPII DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

1. Ca orice altă instituţie publică, parlamentul are nevoie de o anumită structură administrativă şi de un personal specializat, precum şi de resurse financiare, necesare organizării şi funcţionării sale ca organism de reprezentare naţională. Constituţiile statelor europene cuprind fie dispoziţii cu caracter general,

de

principiu,

fie

prevederi

concrete

referitoare

la

organizarea

administrativă a forurilor legiuitoare. Regula generală privind organizarea şi funcţionarea adunărilor legislative constă în deplina lor autonomie, care decurge din principiul separaţiei celor trei puteri în stat. Deşi între cele trei puteri există un anumit grad de interferenţă, de colaborare, mai flexibilă sau mai rigidă, în funcţie de caracterul parlamentar sau prezidenţial al regimului politic, organizarea lor internă este, în principiu, autonomă. De pildă, art.64 din Constituţia României prevede în alin.(1) că „organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu”. Acelaşi text prevede, de asemenea, că „resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea”. 2. Cele două texte cuprinse în art.64 alin.(1) din Consti-tuţie stabilesc două principii generale privind Camera Deputaţilor şi Senatul, şi anume: a) autonomia

organizatorică

şi

funcţională

a

celor

două

corpuri

legislative; b) autonomia financiară a Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Prevederi similare cuprind şi alte constituţii. De pildă, Constituţia Namibiei prevede în art.52 că în concordanţă cu preve-derile legale referitoare la serviciul

public

şi

cu

hotărârile

Parla-mentului

(Adunarea

Naţională),

preşedintele acestuia va numi o persoană în calitate de secretar al Adunării, care va îndeplini funcţiile şi sarcinile prevăzute în Constituţie sau stabilite de preşedinte. Art.112 din Constituţia Poloniei prevede că organizarea internă şi conducerea activităţii Seimului sunt stabilite în regulamentul acestuia. Art.184 din Constituţia Portugaliei prevede că activitatea Adunării şi cea a comisiilor

sale

permanente

sunt

sprijinite

de

un

personal

parlamentar

permanent (tehnic şi administrativ), precum şi de specialişti numiţi sau temporar angajaţi, numărul acestora fiind stabilit de preşedintele Adunării. Potrivit art.72 alin.1 din Constituţia Spaniei, Camerele legislative îşi stabilesc propriile reguli de organizare şi funcţionare, îşi aprobă în mod autonom bugetele şi, de comun acord, reglementează statutul personalului parlamentului (Cortesurile Generale). Alineatul 3 al aceluiaşi articol precizează că preşedinţii Camerelor exercită în numele acestora toate prerogativele administrative şi autoritatea de poliţie în interiorul Camerelor. Constituţia Franţei nu conţine reglementări speciale privind autonomia sau administrarea Adunării Naţionale şi a Senatului. Regulamentul Adunării Naţionale prevede, însă, în art.14 alin.1 că Biroul acesteia deţine întreaga putere privind organizarea şi conducerea tuturor serviciilor. Art.14 alin.2 din acelaşi regulament prevede, de asemenea, că Adunarea se bucură de autonomie financiară, în condiţiile stabilite de art.7 al Ordonanţei nr.58-11.00 din 17 noiembrie 1958 referitoare la funcţionarea adunărilor parla-mentare. Serviciile financiare şi administrative ale Adunării Naţionale se află sub autoritatea chestorilor acesteia. Anual, chestorii sunt descărcaţi de gestiune. Potrivit art.17 din Regulamentul Adunării Naţionale,

Biroul acesteia

stabileşte prin regulamente interne organizarea şi funcţio-narea serviciilor, precum şi statutul personalului, şi raporturile între administraţia Adunării şi organizaţiile profesionale ale personalului parlamentar. Autonomia organizatorică, funcţională şi financiară a cor-purilor legislative are la bază principiul separaţiei puterilor în stat, potrivit căruia există o netă demarcaţie între puterea legislativă, pute-rea executivă şi cea judecătorească. Deşi cele trei puteri colaborează şi se interferează, în procesul de conducere,

2

cât priveşte organizarea proprie, fiecare dintre acestea se organizează şi îşi angajează personalul de specialitate, potrivit unor reglementări proprii. Este deja o tradiţie ca membrii Parlamentului să fie asistaţi de un personal calificat şi specializat în cele mai diverse domenii de activitate, organizat în structuri administrative cum ar fi departamente, direcţii generale, direcţii, servicii, birouri, oficii etc. În afara acestui personal de specialitate, care îndeplineşte funcţii de conducere şi de execuţie, în serviciul parlamentarilor se află secretare, curieri, aparat tehnic. Rolul întregului personal constă în principal în asigurarea şi realizarea activităţii de secretariat, de expertiză legislativă, de docu-mentare şi informare, achiziţii etc., necesare parlamentarilor pentru a-şi exercita mandatul1. În general, personalul parlamentar face parte din corpul funcţionarilor publici sau are un statut propriu, care nu este, însă, substanţial diferit de statutul funcţionarilor publici. Acesta, deşi este elaborat de parlament, se aplică, de regulă generală, funcţionarilor din administraţia publică. Funcţionarii parlamentari pot fi cuprinşi în două categorii şi anume: personalul care lucrează direct cu un parlamentar, fiind un colaborator apropiat al acestuia sau care îşi desfăşoară activitatea în cadrul grupurilor politice. Aceşti funcţionari, deşi sunt angajaţi pe criterii de competenţă, prin concurs, se deosebesc de restul funcţio-narilor prin faptul că au apartenenţă politică. Restul funcţionarilor parlamentari sunt încadraţi în compartimentele secretariatului general, nefiind afiliaţi politic niciunui partid. Neutralitatea politică şi imparţialitatea sunt două cerinţe fundamentale pe care aceştia din urmă sunt datori să le respecte cu scrupulozitate. Structurile (oficiile) administrative se constituie într-o ierarhie piramidală, în fruntea căreia se află un înalt funcţionar public, cunoscut generic sub denumirea de secretar general. Un regim aparte îl are cancelaria preşedinţilor Camerelor, care este formată din consilieri, experţi, director de cabinet, secretare ş.a. Persoanele încadrate în acest compartiment nu sunt obligate for-mal, ca o condiţie de 1

Vincent Tocanne, Les structures administratives des parlements. Perspectives compa-ratives. Revue française d’administration publique, no.68/1993, p.505

3

angajare, să fie afiliate politic partidului al cărui membru este preşedintele Camerei sau, după caz, al parlamentului. Aceasta deoarece, în general, se cere o conduită imparţială şi echidistantă din partea preşedintelui forului legislativ, îndeosebi când prezidează dezbaterile parlamentare, indiferent de caracterul legisla-tiv sau politic al acestora. Nimic nu poate să împiedice preşedintele unei adunări să-şi recruteze consilierii sau alţi funcţionari din categoria personalului parlamentar neafiliat politic. Aceştia capătă, însă, un statut special, dacă nu de drept, cel puţin de fapt. Această schimbare de statut depinde fie de regulamentele parlamentare, fie de cutuma existentă. În orice caz, funcţionarul respectiv nu va putea să cumuleze calitatea sau funcţia de consilier al preşedintelui Adunării, cu postul pe care îl ocupa anterior într-un anumit compartiment funcţional. Administraţia

parlamentară

face

obiectul

reglementării

unor

reguli

speciale de organizare şi funcţionare, stabilite, în primul rând, de adunările legislative

sau

reglementări2.

de

autorităţi

Reglementările

publice legale

desemnate privind

să

adopte

organi-zarea

astfel

de

administraţiei

parlamentare nu fac parte nici din dreptul consti-tuţional, chiar dacă unele constituţii conţin dispoziţii referitoare la această materie, nici din dreptul parlamentar. Desigur, nu se poate susţine că ar exista un „drept al administraţiei parlamentare”, ci numai reglementări privind acest domeniu. Administraţia parlamentară nu face parte nici din ceea ce numim administraţia publică. Dispoziţiile la care ne referim au ca sursă principală regulamentele parlamentare, alte acte interne ale organelor de conducere ale Adunărilor repre-zentative, şi în unele situaţii şi acte normative speciale privind îndeosebi statutul

sau

componente

ale

statutului

personalului

parla-mentar

(ex.

salarizarea). Alături de ceea ce numim în general dreptul scris, se aplică şi cutume, în special în state unde prin tradiţie se admite aplicarea cutumei constituţionale. Există administraţiei

o

legătură

conceptuală

parlamentare,

între

înţelegând

specificul, prin

îndeosebi

aceasta

rolul

structura

compartimentelor aparatului administrativ ce deservesc Camerele legislative şi 2

Idem, p.505

4

reglementările care le stabilesc organizarea şi atribuţiile, precum şi statutul personalului parlamentar3. 2. Din definiţiile date conceptului general de administraţie rezultă legătura existentă între aceasta şi funcţia executivă sau acti-vitatea executivă. Noţiunea de administraţie induce ideea de instru-ment prin care se aplică un ansamblu de prevederi legale adoptate într-un anumit domeniu. În acest sens, activitatea desfăşurată de guvern, ministere, autorităţi administrative autonome pentru aplicarea legilor, are caracter administrativ. Constituţiile folosesc termenul de administraţie publică locală înţelegând prin aceasta autorităţile publice învestite pe plan local cu anumite competenţe. De pildă, Constituţia României foloseşte noţiunea de administraţie publică locală pe care o circumscrie la consilii locale, primari - autorităţi publice alese -, la consilii judeţene, dar şi la prefecţi, care sunt reprezentanţi ai Guvernului pe plan local. Din punct de vedere instituţional, Constituţia României reglementează sub titlul generic „Administraţia publică”, ministerelor

şi

autorităţilor

problematica structurii şi înfiinţării

administrative

auto-nome,

care

formează

administraţia publică centrală de specialitate, precum şi administraţia publică locală. Există, însă, şi un alt sens al conceptului de administraţie, care se circumscrie structurii piramidale a unei autorităţi publice, constituită din compartimente funcţionale, prin care autoritatea propriu-zisă îşi desfăşoară rolul şi funcţiile4. Guvernul, de pildă, Administraţia Prezidenţială, ministe-rele, consiliile locale ş.a. au o structură organizatorică şi un personal de specialitate care se constituie într-o administraţie internă a autori-tăţilor respective. 3

4

În sensul instituţional cel mai general, noţiunea de administraţie se circumscrie unor structuri organizatorice însărcinate cu realizarea unui ansamblu de activităţi necesare îndeplinirii unui serviciu public, sau a unor funcţii care implică autoritatea statului (Vezi şi Olivier Duhamel, Yves Mény, Dictionnaire constitutionnel, P.U.F., Paris, 1992, p.9). Într-o altă formulare, s-a spus că administraţia nu este decât un ansamblu de mijloace materiale şi umane aflate în serviciul puterii executive care dispune de o autoritate executivă şi deplină asupra acesteia. (Ibidem). Analizând conceptul de administraţie, un dicţionar politic apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea preciza că nu există un cuvânt mai mult folosit şi ale cărui semnificaţii precise sunt mai puţin cunoscute, decât noţiunea de administraţie (A se vedea Maurice Block, Petit dictionnaire politique et social, Perrin et Cie, Libraires-Editeurs, Paris, 1896, p.6)

5

Asemenea structuri organizatorice ce sunt înfiinţate nu numai de către autorităţi ale puterii executive, dar şi de parlamente, precum şi de instanţele judecătoreşti, fără ca această competenţă atribuită ultimelor două categorii de autorităţi publice să fie socotită ca o imixtiune a lor în activitatea puterii executive. Există parlamente în structura cărora intră forţe de poliţie pentru organizarea pazei insti-tuţiei respective, precum şi pentru apărare ordinii publice în incinta acestora, care se subordonează direct preşedintelui Adunării. Acest fapt nu transferă forului legislativ rolul unei unităţi de poliţie. Utilizarea unei multitudini de sensuri acordate noţiunii de administraţie este de natură să întreţină o anumită confuzie asupra conţinutului şi naturii acestui concept, care este utilizat nu numai de că-tre instituţii ale puterii executive, dar şi de către corpurile legislative şi de instanţele judecătoreşti, deşi în cazul acestora din urmă atribuţiile cu caracter administrativ sunt net separate de cele de natură legislativă, şi, respectiv, de cele jurisdicţionale. Pentru personalul care este încadrat în administraţie şi care are rolul principal de a realiza anumite atribuţii cu caracter executiv se utilizează denumirea generică de funcţionar public, căruia îi corespunde termenul englezesc “civil service”. Această expresie evocă neutralitatea şi imparţialitatea agenţilor sau funcţionarilor statului, angajarea lor pe criterii profesionale, stabilitatea postului sau a funcţiei, precum şi retribuirea lor de la bugetul de stat5. 3.

Compartimentele

parlamentară

pot

fi

sau

clasificate,

serviciile în

care

general,

formează în

două

adminis-traţia mari

categorii:

departamentele cu caracter legislativ şi departamente administrative propriuzise6. În afara acestora există un serviciu de studii şi infor-mare parlamentară, în structura căruia poate să intre Biblioteca7. Din structura administrativă a unui parlament nu poate lipsi serviciul de arhivă, care păstrează şi conservă documentele interne ale organis-melor de conducere şi de lucru ale forurilor legislative, colecţia publi-caţiilor oficiale (“Gazeta Oficială”, “Jurnalul Oficial”, 5 6 7

Olivier Duhamel, Yves Mény, op.cit., p.146 Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlementaire, Montchrestien, Paris, 1988, p.58 Paul Silk, How Parliament works, Longman, London, 1992, p.30

6

“Monitorul Oficial” etc.), în care se tipăresc în primul rând legile şi celelalte acte norma-tive ale autorităţilor centrale, precum şi dezbaterile parlamentare. Structura organizatorică a aparatului Adunării Naţionale a Parlamentului Franţei, de pildă, este condusă de doi secretari generali: secretarul general al Adunării şi al Preşedinţiei şi secretarul general al Chesturii. În subordinea primului secretar general se află serviciile legislative, iar în subordinea celui deal doilea se află compartimentele administrative. Cât priveşte numărul personalului aparatului parlamentar, acesta variază în funcţie de numărul mandatelor, de complexitatea activităţii parlamentare desfăşurate,

precum

şi

de

alţi

factori.

Astfel,

Camera

Deputaţilor

a

Parlamentului României cuprinde aproximativ 1.000 de salariaţi, Bundestagul cuprinde 2.500 de angajaţi, Camera Deputaţilor din Parlamentul italian are aproximativ 1.900 angajaţi, Adunarea Naţională a Franţei 1.200 de funcţionari iar Senatul francez 1.0508. Analiza comparativă a sistemelor de organizare şi funcţio-nare a administraţiei parlamentare din diferite foruri legislative, pre-cum şi a statutului personalului parlamentar, arată faptul că dincolo de deosebirile existente între parlamente,

există

şi

aspecte

comune,

cât

priveşte

specializarea

compartimentelor sau serviciilor care asigură condiţiile materiale, logistice, expertiza

necesară

legislatorilor,

şi

chiar

statutul

personalului

încadrat

permanent şi al colaboratorilor personali ai deputaţilor şi senatorilor9. Aceste asemănări se datorează exclusiv rolului şi funcţiilor forurilor legislative care sunt, cu nesemnificative diferenţe, aceleaşi, şi anume: funcţia legislativă şi funcţia de control parlamentar. 4. Deşi unul dintre principiile fundamentale ale statutului personalului parlamentar constă în neafilierea şi imparţialitatea poli-tică a funcţionarilor parlamentari,

conducerea

compartimentelor

şi

ser-viciilor

secretariatelor

generale ale parlamentelor se asigură de birourile permanente ale acestora – organisme care reflectă configuraţia politică a forurilor legislative, sau de preşedinţii acestora. Această regulă este generală şi o regăsim în toate statele 8 9

Vincent Tocanne, op.cit., p.506 Idem, p.507

7

democratice, deşi nu are o justificare de principiu. Într-un minister, de pildă, structura serviciilor, ştatul de funcţii - cu referire la personalul de execuţie rămân, în principiu, stabile. În cadrul parlamentului serviciile sunt conduse de organisme colective, în care sunt reprezentate toate grupurile parlamentare. Sa optat pentru această formulă pentru a se evita, probabil, ca personalul parlamentar să nu intre în sfera de atracţie a grupului politic majoritar sau să nu deservească mai mult un grup decât alt grup. Această “teamă” poate fi însă înlăturată prin stabilirea precisă a unui anumit statut al funcţionarilor, care să-I oblige la imparţialitate şi care, în acelaşi timp, să le garanteze imparţialitatea şi echidistanţa. Dacă

în

cele

mai

multe

parlamente

ale

lumii

conducerea

compartimentelor funcţionale revine birourilor permanente ale aces-tora, înseamnă că organismele respective desfăşoară, din acest punct de vedere, o activitate de natură administrativă. De pildă, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor din Parlamentul României are, pe lângă atribuţii cu caracter legislativ şi atribuţii administrative. În ceea ce ne priveşte, considerăm că în exercitarea atribuţiilor respective, Biroul permanent ar trebui să facă abstracţie de interesele politice pe care le reprezintă membrii acestora. Dacă în privinţa atribuţiilor referitoare la procesul legislativ, Biroul permanent acţionează ca organism politic, în privinţa prerogativelor cu caracter administrativ, Biroul permanent ar trebui să facă abstracţie de ponde-rea sa politică. În Parlamentul României, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii cu caracter administrativ: a) aprobă ştatul de funcţii şi regulamentul serviciilor Came-rei Deputaţilor; supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia; b) conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor; c) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoa-nelor în sediul Camerei Deputaţilor. Biroul permanent al Senatului exercită aceleaşi atribuţii administrative, la care Regulamentul acestuia adaugă competenţa de a exercita controlul financiar-contabil şi de a lua hotărârile ce se impun în acest domeniu.

8

Nu poate fi contestat dreptul forului legislativ de a aproba structura serviciilor

acestuia, întrucât

această

competenţă

exprimă

autonomia sa

organizatorică şi funcţională. Este, însă, discutabilă atribuţia Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de a conduce serviciile sale, în timp ce secretarului general al acestuia îi revine doar atribuţia de a conduce personalul serviciilor respective. Dacă Biroul permanent al Camerei Deputaţilor conduce serviciile acesteia, iar secretarul său general conduce personalul, acesta nu are, practic, nici o putere de decizie administrativă, el însuşi aflându-se la confluenţa intereselor politice existente în Birou. Biroul permanent al Senatului are doar atribuţia de a controla aceste servicii. În schimb, atribuţia acestui organism de a exercita un control financiar-contabil excede, după părerea noastră, rolului pe care trebuie să şi-l asume în calitate de organ de conducere al Senatului. Potrivit art.200 din Regulamentul Senatului, serviciile acestuia sunt conduse de secretarul general al acestuia. În afara Birourilor permanente, conducerea serviciilor Camerelor poate fi încredinţată preşedinţilor acestora. Pentru conducerea compartimantelor cu profil economic pot fi desemnaţi membri ai Birourilor permanente, care să coordoneze sau să controleze activitatea acestora. Astfel, în Adunarea Naţională fran-ceză, secretarul general al Chesturii care conduce serviciile administrative este subordonat unui număr de trei chestori10. Opinia generală a specialiştilor privind implicarea directă a organelor de conducere ale forurilor legislative în coordonarea şi controlul activităţii compartimentelor administrative este că această implicare trebuie să fie minoră. În fond, compartimentele de specia-litate sunt conduse şi controlate de secretarul general al parlamentului - cel mai înalt funcţionar public al acestuia -, aflat el însuşi în subordinea organismului de conducere al Adunării. Unii autori ţin să remarce că rolul organismelor politice este în mod deosebit important în administrarea adunărilor parla-mentare, întrucât permite în fapt să se manifeste pluralismul politic şi, prin aceasta, se asigură ca o 10

În Camera Deputaţilor din Parlamentul României, secretarul general al acesteia angajează colaboratori externi, la propunerea preşedinţilor comisiilor permanente, cu avizul unuia dintre chestorii Biroului permanent

9

decizie

administrativă

să

reflecte

toate

tendinţele

politice

existente

în

parlament11. În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim acest punct de vedere, întrucât, în ultimă instanţă, decizia administrativă se adoptă cu votul majorităţii membrilor Biroului permanent sau al adunării, şi reflectă voinţa politică a majorităţii respective. Regulamentele parlamentare, ca şi studiile tematice, ocolesc să abordeze problematica “culorii politice” a secretarului general al adunării. Cutuma parlamentară arată însă că partidul care deţine puterea în forul legislativ îl va numi

pe

secretarul

general.

Nu

este

cunoscut

un

exemplu

în

istoria

parlamentară când postul de secretar general a fost deţinut de opoziţie12. Această cutumă con-verteşte dispoziţia legală privind numirea secretarilor generali într-o decizie politică, ceea ce nu corespunde cu principiile funcţiei publice, între care se regăseşte şi regula stabilităţii. O dată cu schimbarea configuraţiei politice a adunării, în urma alegerilor parlamentare şi formarea noului for legislativ, şeful administraţiei parlamentare din parlamentul anterior este revocat din funcţie, urmând ca în locul său să fie numit un nou secretar general, care este “agreat” de putere. Oricum ar fi caracterizată o asemenea revocare, ea rămâne în ultimă instanţă o revocare politică, fiind, prin urmare, nestatutară. Într-o astfel de situaţie se impune o întrebare legitimă: dacă secretarul general, şi poate o parte din conducerea compar-timentelor funcţionale sunt înlocuiţi din raţiuni politice, cei care vor fi numiţi în funcţiile respective vor fi imparţiali politic, echidistanţi servind instituţia, sau vor fi instrumentele executive ale partidului majoritar13? Este de neconceput ca secretarul general al unei adunări parlamentare să fie supus presiunilor politice din partea grupului majoritar, obligat în fapt să se supună “orbeşte” unor lideri politici. În fond, Camerele legislative îşi adoptă prin vot regulamente interne referitoare la administraţia parlamentară,

Secretarul

11

general fiind

obligat să

respecte

Vincent Tocanne, op.cit., p.507 Alexander Lotorev, The powers of the secretary general of the Parliament in respect of the chairman of the Parliament, Inter-Parlamentary Union ASGP, Santiago du Chili, 2003, p.3 13 Ibidem 12

10

dispoziţiile acestora, şi nu “ordinele” primite din partea conducerii

personale

sau colective a Camerei, care reflectă interese de partid şi raporturile existente între majoritate şi opoziţie. Secretarul general fiind un înalt funcţionar care îndeplineşte un serviciu public trebuie să fie independent politic şi echidistant. Iată de ce este necesar ca independenţa politică a secretarului general al adunărilor legislative să fie garantată prin lege, aşa cum este necesar ca şi preşedintele adunării să fie imparţial, din momentul numirii sale, deşi aparţine partidului politic care deţine cele mai multe mandate. Democraţia parlamentară impune independenţa şi echidistanţa preşedintelui adunării, precum şi a conducerii administrative a acesteia. Numai pe această cale se poate asigura profesionalismul întregii administraţii parlamentare. În condiţiile în care în toate adunările parlamentare se numeşte un secretar general, iar acesta este responsabil pentru activitatea desfăşurată de compartimentele de specialitate, modul de organizare şi funcţionare a acestora ar trebui scoase de sub influenţa factorului politic. Această cerinţă nu se regăseşte însă, în practică, întrucât organismele de conducere ale adunărilor legislative ţin să controleze în mod direct modul de administrare a acestora. De pildă, preşedintele Bundestagului german reprezintă, potrivit art.7 alin.1 din Regulamentul acestei Camere, autoritatea ierarhică supremă a funcţionarilor parlamentari. El numeşte şi angajează funcţionarii, potrivit dispoziţiilor legale, şi îi poate demite. Totodată, preşedintele Bundestagului angajează şi demite persoanele care nu au calitatea de funcţionari parlamentari. 5. În literatura de specialitate au fost puse în evidenţă tipuri diferite de raporturi

între

conducerea

politică

a

adunărilor

parla-mentare

şi

compartimentele de specialitate ale acestora. Aspectul comun al acestor raporturi îl constituie asumarea de către conducerea forurilor legislative a competenţei de organizare şi de control asupra serviciilor respective, fie că această competenţă este exercitată în exclusivitate de preşedintele adunării, de către acesta împreună cu Biroul permanent al adunării, sau de preşedinte împreună cu Biroul permanent şi chestori14.

14

Vincent Tocanne, op.cit., p.508-509

11

În

Danemarca,

de

pildă,

preşedintelui

Folketingului

îi

revine

în

exclusivitate competenţa de a stabili organizarea internă a acestuia, ca şi a serviciilor de specialitate. Preşedintele se consultă, însă, cu vicepreşedinţii Parlamentului. Potrivit

art.72

lin.3

din

Constituţia

Spaniei,

preşedinţii

Camerei

Deputaţilor şi Senatului exercită în numele acestora întreaga autoritate administrativă, inclusiv prerogative de poliţie în interiorul Camerelor. Şi preşedintele Bundestagului deţine prerogative de poliţie, extinse la toate clădirile afectate acestei Camere, inclusiv terenurile administrate de Bundestag. Art.7 din Regulamentul Bundestagului acordă preşedinte-lui acestei adunări

autoritatea

deplină,

ierarhia

superioară

asupra

administraţiei

parlamentare. În exercitarea prerogativelor sale de conducere, preşedintele Bundestagului este asistat de un organsim compus din vicepreşedinţii adunării şi 25 de deputaţi având o experienţă parlamentară îndelungată. În Portugalia, preşedintele parlamentului exercită conducerea administraţiei, fiind asistat de un organism cu rol consultativ, constituit din şapte deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare15. În parlamentele altor state, administraţia parlamentară este organizată sub autoritatea birourilor permanente sau a aşa-numitelor “conferinţe ale preşedinţilor”16. În Parlamentul italian, proiec-tul de buget al fiecărei Camere este aprobat în mod automat de către acestea. Serviciile de specialitate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului italian sunt conduse şi îşi desfăşoară activitatea corespunzător unor regulamente de ordine interioară, aprobate de birourile permanente ale celor două Camere legislative. În Marea Britanie, modul de organizare a administraţiei parlamentare este asemănător în cele două adunări: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. În Camera Comunelor conducerea personalului parlamentar este încredinţată secretarului general (“Clerk of the House of Commons”), iar funcţiile sale datează din secolul al XIV-lea. Din punct de vedere formal, personalul Camerei 15 16

Ibidem Organisme de conducere formate din preşedintele adunării, membrii birourilor permanente, preşedinţii comisiilor permanente şi, în unele cazuri, liderii grupurilor parlamentare

12

se află sub directa subordonare a unei comisii, înfiinţată în 1978 şi care este compusă din cinci membri ai Camerei. În componenţa comisiei, care este prezidată de Speaker, intră şi ministrul pentru relaţia cu Camera Comunelor (“Leader of the House”). Ceilalţi trei membri ai comisiei reprezintă formaţiunile politice reprezentate în Cameră (un repre-zentant al majorităţii, unul al opoziţiei şi unul al Partidului Liberal). Această comisie asigură, ca organism ierarhic superior, conducerea activităţii administrative şi financiare a Camerei Comunelor17. În Camera Lorzilor, conducerea administrativă se asigură de o comisie compusă din 30 de membri ai acesteia, deşi conducerea efectivă este asigurată de secretarul general (“Clerk of the Parliaments”). 6. Analiza comparată a modurilor de organizare şi funcţio-nare a adunărilor reprezentative pune în evidenţă două niveluri de conducere a administraţiei parlamentare: a) o conducere ierarhic superioară, exercitată de orga-nisme politice (preşedinte, birou permanent); b) o conducere administrativă efectivă, exercitată de cel mai înalt funcţionar parlamentar, denumit generic “secretar general” al adunării. În privinţa conducerii ierarhic superioare exercitată de autorităţi politice, aceasta se concretizează, îndeosebi, în stabilirea regulamentelor sau a regulilor de organizare şi funcţionare a servi-ciilor parlamentare şi a atribuţiilor acestora, precum şi în controlul exercitat asupra lor. De asemenea, autorităţile politice au un rol im-portant în procedura de numire sau de desemnare a secretarului general. 7. În toate adunările parlamentare autoritatea adminis-trativă care conduce efectiv administraţia parlamentară are o legătură specială cu partidul care deţine majoritatea, fiind interlocutorul privilegiat al puterii18. Cel care conduce efectiv serviciile care formează administraţia parlamentară a unui for legislativ este secretarul general al acestuia. Legătura privilegiată care există între secretarul general şi majoritatea parlamentară trebuie înţeleasă, însă, prin 17 18

Vincent Tocanne, op.cit., p.510 Idem, p.511

13

raportare la conceptul de opoziţie şi la statutul acesteia în parlamentele statelor cu o democraţie consolidată. În aceste state, între majoritate şi opoziţie nu există un climat tensionat, conflictual, aşa cum din păcate mai este înţeles în unele state care au trecut de la un regim politic totalitar la un regim întemeiat pe democraţia constituţională şi pe principiile statului de drept. În statele occidentale, legătura dintre conducerea efectivă a administraţiei parlamentare şi puterea politică nu se bazează pe obedienţa factorului administrativ faţă de cel politic, deşi este numit de acesta sau cu contribuţia sa. Din momentul numirii în funcţie, secre-tarul general devine un înalt funcţionar public, având un statut permanent, el fiind echidistant şi neutru din punct de vedere politic faţă de reprezentanţii partidelor parlamentare. Secretarul general reprezintă legătura între factorul politic reprezentat de preşedintele adunării sau, după caz, de biroul perma-nent al acesteia şi administraţia parlamentară. Nici un alt funcţionar nu se situează atât de aproape de cei care exprimă voinţa legislativă sub forma legii, care este principalul instrument al politicii19. Ca şef şi reprezentant al administraţiei parlamentare, secretarii generali au atribuţia de a conduce serviciile de specialitate însărcinate prin norme interne şi cutume parlamentare să furnizeze asistenţă celor aleşi de popor pentru ca aceştia să-şi poată exercita mandatul. În condiţiile în care parlamentul intră în anumite raporturi constituţionale cu alte autorităţi publice de natură constituţională, cum ar fi guvernul şi şeful statului, şi secretarul general al adunării parlamentare întreţine raporturi administrative cu serviciile administrative ale autorităţilor publice menţionate. De

modul

în

care

secretarii

generali

ai

parlamentelor

colaborează

cu

administraţia guvernului, ori cu cancelaria sau cu alte servicii de specialitate care îl deservesc pe şeful statului, depind, în ultimă instanţă, raporturile constituţionale dintre autorităţile menţionate. Pe plan intern, prezintă o importanţă decisivă raporturile pe care le are secretarul general cu preşedintele adunării. Aceste raporturi pot fi analizate pe două planuri, şi anume: 19

Dirk Brouër, Le rôle de gestionnaire du secrétaire générale, Union Inerparlementaire, A.S.G.P., Santiago du Chili, 2003, p.1

14

a) raporturi oficiale, ce decurg din regulamente interne; b) raporturi de natură personală. Cele mai importante raporturi sunt cele de natură perso-nală, pentru că de ele depinde, de fapt, modul în care vor colabora cele două persoane. Relaţiile existente între secretarul general şi preşedintele “său” influenţează în decisiv rolul pe care secretarul îl poate avea20. Dacă între aceştia nu există o încredere deplină, o sus-ţinere reciprocă, o colaborare permanentă, o unitate de concepţie privind activitatea parlamentară, rezultatele administraţiei parlamentare vor fi la un nivel scăzut, vina în acest caz purtând-o nu numai secretarul general, dar şi preşedintele adunării. Se mai impune a fi relevat un aspect: politica fără ştiinţă nu valorează nimic. Nu se poate cere preşedintelui unei adunări parlamentare - care este un om politic - să fie un specialist în toate domeniile, mai ales în dreptul parlamentar. Acesta este motivul pentru care serviciile de specialitate ale aparatului administrativ al adunărilor legislative sunt datoare să acorde asistenţă preşedintelui acestora pentru conducerea lucrărilor adunării respective. Secretarul general va coordona acordarea asistenţei de specialitate, dar va rămâne imparţial şi echidistant din punct de vedere

politic.

În

acest

fel,

va

câştiga

încrederea

atât

a

majorităţii

parlamentare, cât şi a opoziţiei. Un secretar general care “sprijină” grupul politic majoritar în detrimentul grupurilor aflate în opoziţie va fi înlocuit la începutul fiecărei

legislaturi

cu o

altă persoană,

“agreată”

de partidul

parlamentar majoritar. Prin această schimbare, poate fi afectată în mod grav continuitatea

activităţii

administrative,

cu

repercusiuni

asupra

activităţii

parlamentare propriu-zise. În schimb, dacă secretarului general îi sunt impuse şi respectate echidistanţa politică şi imparţialitatea, acesta devine un înalt funcţionar de carieră, statutul său nedepinzând de schimbările politice ce pot avea loc în conducerea adunărilor legislative datorate alternanţei la guvernare21. În Bundestagul german, secretarul general al acestuia este consilierul principal

20 21

Ibidem Pe timpul întregii perioade de funcţionare a Bundestagului – Camera superioară a Parlamentului R.F.G. -, administraţia parlamentară a acestei Camere a fost condusă numai de cinci secretari generali

15

al Preşedintelui, în special în probleme de aplicare şi inter-pretare a procedurii parlamentare şi a regulamentului22. Ca şef al administraţiei parlamentare, secretarul general trebuie să se bucure de o reală autonomie în anumite probleme (angajarea personalului de execuţie, conducerea departamentelor funcţionale, administrarea spaţiilor de interes parlamentar ş.a.). Sunt anumite domenii de activitate în care secretarul general trebuie să ţină seama de opinia factorilor politici (stabilirea listei de achiziţii de bunuri şi servicii, angajarea în posturi de conducere, investiţii, politica de personal, diplomaţia parlamentară ş.a.). Este necesar ca prin regulamente interne să se stabi-lească cu exactitate modul de subordonare al secretarului general, atribuţiile şi, în mod special, instrumentele pe care le are la dispoziţie pentru a-şi îndeplini îndatoririle fără nici o imixtiune din partea factorului politic. Numai procedura de numire şi de revocare din funcţie a secretarului general ar trebui să aibă un caracter politic. În rest,

secretarul general trebuie să beneficieze de un înalt grad de

autonomie. Statutul său ar trebui să fie echivalent celui de ministru şi să fie subordonat exclusiv preşedintelui adunării. În Senatul polonez, de pildă, secretarul general al acestuia (cancelar) are rang de ministru şi este subordonat direct Mareşalului Senatului23. De modul concret în care este desemnat, mai precis de autoritatea care îl numeşte, va depinde şi poziţia sa, puterile şi responsabilităţile sale în exercitarea atribuţiilor ce îi revin. Enunţarea câtorva exemple de modele de numire a secretarului general al adunărilor legislative poate fi utilă. Astfel, de pildă în Belgia, Suedia şi în Senatul S.U.A. secretarul general este numit de către adunare. În Franţa, numirea secretarului general se face de către Biroul Adunării Naţionale şi, respectiv, de Biroul Senatului. În Italia şi Spania secretarul general al adunărilor legislative24 este numit de către birou, la propunerea preşedintelui adunărilor (care este, totodată, şi preşe-dintele 22

Idem, p.2 Structura organizatorică a Cancelariei Senatului este stabilită de Cancelar. Tot acesta are dreptul de numire şi revocare din funcţie a şefilor compartimentelor de specialitate ale Cancelariei 24 În Italia şi Spania, parlamentul este bicameral 23

16

Biroului). Secretarul general al Bundestagului este numit de preşedintele acestuia, cu acordul vicepreşedinţilor adunării respec-tive. În Danemarca, secretarul general este numit de preşedintele parlamentului, cu acordul comisiei pentru regulament25. În Marea Britanie, secretarul general al Camerei Comu-nelor este numit de

Regină,

la

propunerea

Primului-ministru,

făcută

după

consultarea

Preşedintelui Camerei. Acesta poate consulta Camera Comunelor cu privire la propunerea iniţiată de Primul-ministru26. Secretarul general al Camerei Lorzilor este numit, de asemenea, de Regină, la propunerea Primului-ministru. În Parlamentul României procedura de numire a secre-tarilor generali ai celor două Camere legislative este similară: secretarul general este numit şi eliberat din funcţie de către plenul fiecărei Camere, la propunerea preşedintelui acesteia.

Potrivit

unei

cutume,

propunerea

preşedintelui

este

adusă

la

cunoştinţa grupului parlamentar din care face parte preşedintele Camerei, care îşi va exprima acordul cu propunerea făcută, care urmează să fie supusă plenului spre aprobare. După această fază informală, preşedintele aduce la cunoştinţa Biroului permanent propunerea, după care, cu avizul informal al acesteia, o supune aprobării Camerei. Secretarul general al Dumei de Stat a parlamentului rus este numit şi demis din funcţie prin ordin semnat de Preşedintele Dumei, cu avizul Consiliului Dumei (Biroul permanent). Înainte de semnare, ordinul de numire sau de demitere este adus la cunoştinţa comisiei parlamentare pentru Regulament şi organizarea activităţii Dumei de Stat. În Suedia, secretarul general al adunării legislative este ales de către adunare pentru întreaga durată a legislaturii şi nu poate fi demis din funcţiile sale decât dacă este inculpat de Comisia pentru Constituţie şi judecat de un tribunal, dacă se face vinovat de o infracţiune comisă în exercitarea mandatului său27. 25

Vincent Tocanne, op.cit., p.511 J.A.G. Griffith, Michael Ryle, Parliament. Functions, Practice and Procedures, Sweet and Maxwell, London, 1989, p.153 27 Anders Forsbey, Le rôle du Secrétaire générale dans l’assurance de conformité avec la constitution et les règles de procédure parlementaire. A.S.G.P., Santiago du Chili, Avril, 2003, p.2 26

17

În fruntea administraţiei parlamentare se poate afla un singur secretar general. În unele parlamente, în afara acestuia, este numit, de asemenea, unul sau mai mulţi adjuncţi. Secretarul general al Bundestagului este asistat de trei directori generali, fiecare având statutul unui secretar general adjunct. În Senatul italian, secretarul general are patru adjuncţi. În Adunarea Naţională a Franţei, în afara secretarului general al acesteia este numit un secretar general al Chesturii. În parlamentul elveţian, secretarul general al Adunării federale are doi adjuncţi, toţi fiind numiţi de autoritatea executivă, căreia îi revine competenţa de a numi în funcţii administrative. Tot doi adjuncţi ai secretarului general al Adunării pentru Republică sunt numiţi în Portugalia28. Potrivit

art.12

alin.3

din

Regulamentul

Camerei

Deputaţilor

a

Parlamentului italian, secretarul general al acesteia este numit de Biroul permanent (”Ufficio di Presidenza”), la propunerea preşedintelui Camerei. Mandatul secretarului general al Camerei Deputaţilor este de cinci ani. În afara acestuia, Biroul permanent al Camerei alege, potrivit aceloraşi reguli, un secretar

general

asociat,

învestit cu

atribuţii

de

natură

administrativă.

Secretarul general şi secretarul general asociat deţin aceeaşi poziţie ierarhică29. Secretarul general al Senatului italian este numit de Biroul permanent al Senatului (“Consiglio di Presidenza”), la propunerea preşedintelui Senatului30. Un caz special îl constituie Parlamentul francez, format din Adunarea Naţională şi Senat. Administraţia parlamentară a fiecărei Camere este condusă de doi secretari generali, dintre care unul este învestit exclusiv cu prerogative administrative şi financiare. Între cei doi secretari există o independenţă ierarhică, secretarul general al Chesturii subordonându-se unuia dintre chestori, în timp ce secretarul general al Adunării Naţionale, precum şi cel al Senatului, sunt subordonaţi, fiecare, preşedintelui adunării respective. O situaţie asemănătoare există în Camera Lorzilor, precum şi în Camera Deputaţilor a Parlamentului României. În Camera Lorzilor, secretarul general 28 29 30

Vincent Tocanne, op.cit., p.512 Idem. P.513 Art.12 alin.1 din Regulamentul Senatului

18

este însărcinat cu conducerea serviciilor cu profil propriu-zis parlamentar, în timp ce un alt înalt funcţionar (“Gentleman Usher of the Black Rod”) are, în special, atribuţii pentru păstrarea ordinii, răspunde de respectarea regulilor pentru vizitele publicului ş.a31. În parlamentele unde sunt numiţi unul sau mai mulţi adjuncţi ai secretarului general, fiecare dintre aceştia coordonează şi răspunde de activitatea anumitor departamente sau servicii de specialitate. 8. În ciuda bicameralismului şi a autonomiei depline a fiecărei adunări parlamentare, există unele foruri legislative care, în afara aparatului lor propriu, au unele compartimente care deservesc simultan cele două Camere ale parlamentului bicameral. În Elveţia, de pildă, serviciile administrative ale Consiliului Naţional şi ale Consilului Statelor sunt comune32. În Congresul S.U.A., Serviciul de cercetări deserveşte atât Camera Reprezentanţilor, cât şi Senatul. De asemenea, Biblioteca juridică a Congresului are un oficiu care furnizează informaţii legislative din alte ţări, membrilor Congresului, fără a se face distincţie între senatori şi membrii Camerei Repre-zentanţilor. Aceste cazuri sunt însă excepţii. Regula

în

parlamentele

bicamerale

este

separarea

servi-ciilor

de

specialitate. Există însă compartimente care ar putea furniza informaţii sau acordă

asistenţă

biblioteca,

de

specialitate

departamentul

de

membrilor

informare

şi

ambelor

Camere.

docu-mentare,

De

pildă,

serviciile

de

informatică, chiar şi serviciul de registratură ar putea fi comune. În ceea ce priveşte salarizarea personalului, cheltuielile pentru dotare, întreţinere ş.a. ar putea fi acoperite prin bugetele fiecărei Camere. Chiar şi numirea personalului de conducere a acestor servicii ar putea fi făcută de birourile permanente sau de secretarii generali ai celor două Camere. Orice administraţie parlamentară deţine anumite funcţii, care îi sunt conferite, în general, prin regulamentele parlamentare: O primă funcţie este cea de a asigura înregistarea şi circuitul tuturor documentelor transmise corpurilor legislative sau elaborate de acestea. Cele 31 32

Paul Silk, op.cit., p.28 Vincent Tocanne, op.cit., p.514

19

mai importante documente sunt proiectele de lege, care parcurg etape obligatorii pentru a fi transformate în legi. De pildă, proiectul de lege se înregistrează la un serviciu care deser-veşte secretariatul Biroului permanent. Un alt serviciu urmăreşte examinarea şi definitivarea proiectului de lege de către o comisie permanentă. În fine, un alt compartiment oferă comisiilor expertiză pentru examinarea proiectului de lege. Dezbaterea proiectului în şedinţă plenară este urmărită de o altă direcţie. După votarea proiec-tului de lege, acesta este transmis prin grija secretarului general al Camerei, celeilalte Camere, în vederea reluării procedurii legislative. Poate cea mai importantă funcţie o constituie furnizarea unei expertize legislative de specialitate. Această funcţie este asigurată de personalul având funcţii de execuţie, care lucrează efectiv cu parlamentarii în cadrul comisiilor. O altă funcţie a administraţiei parlamentare constă în furnizarea de informaţii legislative, studii de specialitate, documentare, rapoarte ş.a. Această funcţie este deservită, în general, de compartimente de studii şi documentare, care sunt compuse din centre de studii, servicii pentru legislaţie străină, bibliotecă, servicii de arhivă. Problematica complexă a integrării europene şi a armonizării legislaţiei interne cu legislaţia europeană, poate face obiectul de activitate al unor compartimente specializate. Administraţiei parlamentare îi revine şi funcţia de a asigura relaţiile bilaterale cu alte parlamente, precum şi relaţiile multilaterale cu organizaţii internaţionale parlamentare sau de interes parlamentar. O funcţie importantă a administraţiilor parlamentare constă în asigurarea unei transparenţe a activităţii parlamentare în cadrul stabilit prin lege, precum şi

prin

hotărârile

forurilor

legislative.

Pentru

realizarea

acestei

funcţii,

secretariatele generale îşi înfiinţează servicii de presă, precum şi oficii care oferă publicului interesat informaţii cu caracter legislativ (agenda de lucru şi programul Camerelor, copii ale iniţiativelor legislative ş.a.). Întrucât forurile legislative au şi un rol educativ, de formare a unui civism politic al cetăţenilor, secretariatele generale ale acestora cuprind în organigrama lor oficii sau servicii responsabile pentru acţiuni de publicitate, de la organizarea de vizite în incinta clădirilor parlamentului până la întocmirea şi difuzarea unor

20

broşuri şi pliante care conţin date generale privind procesul legislativ, organizarea Camerelor, statutul membrilor parlamentului ş.a. O funcţie importantă a administraţiei parlamentare constă în gestionarea fondurilor alocate pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii parlamentare. În fine, o ultimă funcţie este asigurarea securităţii şi a ordinii publice în sediile în care se desfăşoară activitatea parlamentară. Toate funcţiile pe care le deţine administraţia parlamen-tară şi care pot să prezinte aspecte speciale de la o adunare la alta, sunt subsumate unui unic scop: să asigure cele mai optime condiţii de exercitare a mandatului de către aleşii poporului, de la aspecte ale procesului legislativ şi ale controlului parlamentar, până la probleme de protocol. În principiu, aceste funcţii sunt realizate cu sprijinul perso-nalului parlamentar neafilitat politic şi care se subordonează adminis-trativ şi exclusiv secretarului general al adunării parlamentare. Personalul afiliat grupurilor parlamentare, precum şi consilierii care lucrează direct cu membrii Biroului permanent - în forurile legislative unde se practică acest sistem - au sarcini speciale, trasate direct de cei cu care lucrează. 9. Compartimentele şi serviciile de specialitate care consti-tuie împreună administraţia parlamentară sunt înfiinţate potrivit unor prevederi interne, stabilite fie de conducerile politice ale adunărilor sau chiar de către acestea. Fiecare dintre compartimentele respective sunt unite prin legături ierarhice, care se concentrează la secretarul general, acesta la rândul său subordonânduse fie preşedintelui Camerei legislative, fie Biroului permanent al acesteia. Legăturile

existente

între

compartimentele

de

specialitate

ale

administraţiilor parlamentare formează o structură organizatorică ilustrată printr-o organigramă. Fiecare Cameră legislativă sau parla-ment îşi aprobă organigrama aparatului de specialitate pornind de la funcţiile administraţiei parlamentare. În raport cu aceste funcţii se pot distinge două sau trei componente principale: a) servicii legislative; b) servicii de studii şi informare parlamentară;

21

c) servicii administrative33. Desigur, pot fi făcute şi alte clasificări, în funcţie de alte criterii, şi anume: a) servicii legislative; b) servicii de studii şi documentare parlamentară;

c) servicii specializate în gestiunea financiară şi controlul de gestiune (auditul intern); d) servicii pentru relaţia cu publicul (oficiul de presă şi biroul pentru relaţia cu cetăţenii);

e) servicii administrative propriu-zise (servicii de întreţinere, pază, ordine internă). În sistemul parlamentar francez, organigrama serviciilor parlamentare ţine seama de rolul pe care îl au chestorii la nivelul conducerii politice a Camerelor legislative. Potrivit art.14 alin.1 din Regulamentul Adunării Naţionale a Parlamentului francez, Biroul deţine puterea deplină de a organiza şi conduce toate serviciile Adunării, în timp ce chestorii, sub înalta conducere a Biroului, sunt însărcinaţi cu serviciile financiare şi administrative (art.15 alin.1 din Regulamentul Adunării Naţionale). Departajarea conducerii

prerogativelor

politice

a

Adunării

administraţiei

Naţionale

are

parlamentare ca

efect

la

direct

nivelul

structura

organigramei serviciilor acesteia în două componente principale: a) servicii subordonate secretarului general al presidenţei, acestea având o legătură nemijlocită cu funcţia legislativă şi de control parlamentar a Adunării; b) servicii subordonate secretarului general al chesturii, care gestionează probleme administrative şi financiare. În

Camera

Deputaţilor

a

Parlamentului

italian,

secretarul

general

coordonează serviciile legislative, în timp ce secretarul gene-ral asociat pe cele cu caracter tehnic, serviciile de personal, trezorerie ş.a. În parlamentul belgian, în Camera Reprezentanţilor măsurile administrative ordonate de chestori sunt puse în aplicare de un director general al serviciilor administrative, care este, în 33

Vincent Tocanne

22

acelaşi timp, subordonat ierarhic secretarului general34. În Senatul belgian intră în sfera de competenţă a chesturii, între altele, relaţiile externe parla-mentare (bilaterale şi multilaterale), protocolul, serviciul de informa-tică, direcţia pentru resurse umane, oficiul juridic ş.a. În schimb, pro-blemele legislative sunt coordonate de secretarul general („greffier”), ajutat de un secretar general adjunct. În sfera de competenţă a acestora sunt cuprinse departamentele al căror personal lucrează cu membrii comisiilor permanente, direcţia de studii, direcţia responsa-bilă cu organizarea şedinţelor în plen, oficiul de arhivă. În Camera Lorzilor, o parte din servicii (cele cu caracter parlamentar propriu-zis) intră în competenţa secretarului general („Clerk of Parliaments”), care conduce un departament special („Parliament Office”), compus din servicii specializate (financiare, legislative, personal, probleme cu caracter judiciar, stenograme, multiplicarea documentelor legislative, arhivă). Serviciile administrative însărcinate cu menţinerea ordinii, organizarea şi desfăşurarea vizitelor publicului, cu paza clădirii, sunt conduse de Gentleman Usher of the Black Rod. În organigrama Camerei Comunelor intră şase unităţi administrative, de serviciile cărora beneficiază în mod special membrii obişnuiţi ai Camerei. Preşedintele Camerei Comunelor are la dispo-ziţia sa un serviciu special („Speaker Office”) cu rol de cancelarie şi care este formată din consilieri, experţi şi alţi colaboratori ai săi. În Parlamentul portughez serviciile parlamentare specia-lizate sunt conduse de directori. În număr de trei, aceste servicii asigură expertiza legislativă la nivelul comisiilor parlamentare, organi-zarea şedinţelor în plen, documentarea membrilor parlamentului şi furnizarea de informaţii legislative, rezolvarea problemelor administra-tive şi economico-financiare. În Spania, în Congresul Deputaţilor (Camera inferioară) organigrama aparatului cuprinde şapte departamente care acoperă atât problematica legislativă, cât şi pe cea administrativă. FUNCŢIA PUBLICĂ PARLAMENTARĂ 34

Vincent Tocanne, op.cit., p.516

23

1. În general, prin funcţie publică se înţelege situaţia juridică a persoanei fizice - învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice - ce constă în ansamblul dreptu-rilor şi obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex între persoana fizică respectivă şi organul care a învestit-o35. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici conţine o definiţie legală a funcţiei publice, cu valoare normativă. Potrivit art.3 alin.1 din Legea

nr.188/1999,

funcţia

publică

reprezintă

ansamblul

atribuţiilor

şi

responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Persoana care este învestită într-o funcţie publică contribuie prin realizarea atribuţiilor ce le deţine în această calitate, la înfăptuirea unui serviciu public. În ceea ce priveşte noţiunea de serviciu public, prin acesta se înţelege o activitate prevăzută expres la nivelul statului, sau al unităţilor administrativteritoriale, pusă la dispoziţia publicului, în scopul de a satisface regulat şi continuu nevoi cu caracter general, care nu ar putea fi soluţionate deplin şi în permanenţă prin iniţiativă particulară36. Legea privind Statutul fucţionarului public parlamentar adoptată de Camera Deputaţilor a Parlamentului României în şedinţa din 3 octombrie 2000, a cărui procedură legislativă a fost întreruptă de Senat în legislatura 20002004, prevede în art.1 alin.2 că serviciul public, în sensul legii respective, cuprinde ansamblul activităţilor de asistenţă de specialitate specifică, de asigurare, de către funcţionarii numiţi în funcţii publice în serviciile Camerei Deputaţilor şi ale Sena-tului,

denumiţi în continuare funcţionari publici

parlamentari, a condi-ţiilor organizatorice, tehnico-materiale şi a altor activităţi specifice, necesare Parlamentului pentru îndeplinirea prerogativelor sale ca organ reprezentativ al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. 35 36

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.1, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.561 Paul Negulescu, Romul Boilă, George Alexianu, Codul administrativ adnotat, Bucureşti, 1930, p.435. Într-o altă definiţie, serviciul public este orice activitate creată pentru satisfacerea unor interese colective, care se realizează după procedura specială a dreptului public, la nevoie cu concursul forţei publice (A se vedea şi M.Văraru, Tratat de drept administrativ roman, Bucureşti, 1928, p.94)

24

În privinţa noţiunii de funcţie publică, aceeaşi lege prevede că aceasta reprezintă

ansamblul

atribuţiilor,

drepturilor,

obligaţiilor,

răspunderilor,

interdicţiilor şi incompatibilităţilor stabilite pentru funcţio-narii parlamentari, în vederea realizării serviciului public specific parlamentului. În acest înţeles, funcţia publică este considerată o funcţie de carieră şi autonomă. Noţiunile de serviciu public şi funcţie publică sunt legate de conceptul de funcţionar public. Într-o accepţie comună, funcţionarul public este persoana fizică învestită în mod legal, prin actul unilateral de voinţă al unei autorităţi publice, sau al corpului electoral, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii publice, în vederea realizării competenţei organului din struc-tura căruia face parte funcţia respectivă37. Unele constituţii conţin principiile fundamentale aplicabile funcţiei publice în sens larg, care sunt detaliate şi dezvoltate în diferite legi şi regulamente38. Dacă în privinţa administraţiei publice integrarea europeană a impus unele reguli de armonizare a legislaţiei naţionale în materie, cu cea comunitară, administraţia

parlamentară

rămâne

în

afara

acestei

integrări

datorită

suveranităţii de care se bucură reprezentanţele naţionale. Armonizarea legislativă nu afectează caracterul suveran al adunărilor parlamentare. Parlamentele nu vor ceda competenţa lor Uniunii Europene. Art.5 alin.1 din Tratatul de instituire a unei constituţii pen-tru Europa prevede expres că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre

în

ceea

ce

priveşte

structurile

lor

funda-mentale

politice

şi

constituţionale. În acelaşi Tratat se prevede, totodată, că au prioritate faţă de dreptul statelor membre Constituţia europeană şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii Europene în exercitarea competenţelor ce au fost conferite acesteia. Organizarea internă a administraţiei parlamentare va fi reglementată, însă, de parlamentele naţionale. Este, însă, posibil ca anumite principii sau reguli de reglementare a statutului funcţionarului public parlamentar să se armonizeze cu reglementări comunitare privind, de pildă, neutralitatea politică a 37 38

Antonie Iorgovan, op.cit., p.563-564 Danielle Bossaert şi alţii, Funcţia publică în Europa celor cincisprezece. Noi tendinţe şi evoluţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.40.

25

funcţionarilor parlamentari, condiţii de recrutare şi promovare în funcţia publică parlamentară, pregătirea profesională, drepturi şi obligaţii sau aspecte privind răspunderea acestora. Atunci când ne referim la funcţia parlamentară, avem în vedere ansamblul de competenţe şi atribuţii ce revin forurilor legislative şi care sunt detaliate în constituţie, legi speciale şi regulamente ale adunărilor reprezentative. Funcţia publică parlamen-tară reprezintă ansamblul atribuţiilor de specialitate, de natură admi-nistrativă ce revin acelei categorii de funcţionari publici care asigură din punct de vedere tehnic exercitarea mandatului aleşilor poporului. Asigurarea din punct de vedere tehnic a desfăşurării activităţii parla-mentare implică acţiuni şi măsuri de ordin profesional şi material, fără nici o legătură cu voinţa politică exprimată de parlamentari. Dacă funcţia parlamentară este bine cunoscută de public, asociată de acesta

parlamentelor,

funcţia

publică

parlamentară

rămâne,

practic,

necunoscută publicului larg şi ignorată de acesta39. Ceea ce face ca din când în când, aspecte ale funcţiei publice parla-mentare să iasă în evidenţă, are o legătură directă cu aşa-numitul acces la informaţii publice al presei. În statele cu o democraţie consolidată, presa nu îşi manifestă un interes special faţă de funcţionarii parlamentari sau faţă de activitatea profesională a acestora. Nu aceeaşi situaţie o întâlnim în statele care au trecut sau trec

încă printr-un

proces tranzitoriu de la un regim politic totalitar la un regim democratic. În cazul acestora, presa în general, sau unele mijloace de presă, conţin comentarii, de regulă negative, privind modul de administrare a parlamentului, interesul pentru publicarea sau difuzarea comentariilor respective nefiind legat întotdeauna de “cerinţa informării corecte a publicului”, ci de interese politice, cum ar fi punerea într-o lumină defavorabilă a unui anumit partid politic, mai ales în campania electorală. Între parlamentari şi funcţia publică parlamentară există o legătură directă şi indisolubilă: aleşii poporului nu îşi pot exercita mandatul fără ajutorul unui corp de tehnicieni, specializaţi în domeniul legislaţiei, al documentării de 39

Bernard Moreau, Autonomie et carrière: le statut des fonctions publiques parlementaires, Revue française d’administration publique, no.68/1993, p.521

26

specialitate, a unei birocraţii care are misiunea de a asigura organizarea lucrărilor

şi

a

activităţii

comisiilor

parlamentare,

a

plenului

grupurilor

parlamentare ş.a. Aceste sarcini cu caracter tehnic, de specialitate nu pot fi şi nu trebuie să fie realizate de cei care deţin mandatul de parlamentar40. Întrucât serviciile şi asistenţa de specialitate furnizată legislatorilor de către funcţionarii parlamentari au un caracter emina-mente tehnic, fără implicarea lor politică, acestea trebuie să-şi păstreze neutralitatea politică şi să fie echidistante faţă de grupurile parlamentare. Funcţia publică parlamentară, deşi presupune efectuarea unor acte administrative, executarea unor prevederi legale, luarea unor măsuri de natură să pună în aplicare dispoziţii regulamentare - activităţi care au un conţinut executiv, nu face parte din categoria funcţiilor aşa-zise guvernamentale. Fiind o funcţie de specialitate, funcţia publică parlamen-tară poate fi departajată în numeroase categorii, deservite de funcţionari publici şi angajaţi obişnuiţi. Numărul acestora diferă de la un parlament la altul, şi are o anumită legătură cu numărul aleşilor. De pildă, în Adunarea Naţională franceză lucrează aproximativ 1.200 de persoane care deservesc 577 deputaţi. Bundestagul, care este format din 662 deputaţi, are 2.500 de angajaţi, în timp ce parlamentul spaniol, format din 558 de deputaţi şi senatori, are la dispoziţie un personal de 680 de persoane41. Acestui personal trebuie să i se asigure un statut special, bazat pe anumite principii, între care menţionăm îndeosebi: stabilita-tea, independenţa, neutralitatea politică, imparţialitatea şi echidis-tanţa. Teoretic, nimic nu împiedică ca funcţionarii parlamentari să fie supuşi regimului comun de reglementare stabilit pentru func-ţionarii guvernamentali. Totuşi, specificul funcţiei publice parlamen-tare a impus în unele state ca persoanele angajate în cadrul par-lamentului să aibă un statut special. În ceea ce ne priveşte, consi-derăm că statutul special al acestei categorii de personal decurge, în primul rând, din cerinţele pe care trebuie să le întrunească aceştia, de responsabilităţile ce li se impun, de specificul activităţii parlamentare. 40 41

Ibidem Bernard Moreau, Idem, p.522

27

Mai mult decât funcţionarul guvernamental, cel parlamen-tar lucrează într-un mediu “ostil”, situându-se prin sarcinile sale profesionale, la confluenţa confruntărilor între majoritate şi opoziţie. Tocmai de aceea, pentru a fi pe deplin obiectiv, trebuie să i se asigure independenţa şi stabilitatea postului. Raporturile ierarhice existente între funcţionarul parlamentar şi conducerea adunării legislative tre-buie să fie reglementate diferit faţă de raporturile funcţionarului guver-namental cu şefii săi. Funcţionarii parlamentari se subordonează, evident, şefilor ierarhici, dar tipul de subordonare este specific. Acestora nu li se pot impune în mod imperativ sarcini care să le afecteze imparţialitatea şi echidistanţa. De pildă, un funcţionar parla-mentar nu poate fi obligat de şeful său ierarhic să întocmească un proiect de lege sau să elaboreze amendamente la un proiect de lege, care să fie ulterior preluate de un parlamentar şi introduse de acesta ca o iniţiativă legislativă personală. Este o cerinţă esenţială ca statutul funcţionarilor parla-mentari să-i protejeze pe aceştia împotriva oricăror presiuni, amenin-ţări, intimidări din partea parlamentarilor. În ultimele două decenii, activitatea palamentară a căpătat un plus de complexitate, determinată de rolul forurilor legislative în procesul de integrare europeană, de dezvoltare globală, de explozia informatică, multiplicarea problemelor ce sunt supuse dezbaterii şi deliberării în corpurile legiuitoare. Amplificarea

activităţii

parlamenta-rilor

a

impus

creşterea

numărului

funcţionarilor parlamentari, îmbună-tăţirea pregătirii lor profesionale, întărirea adaptabilităţii lor la noile condiţii de muncă, adoptarea unui nou stil de lucru şi de management. S-au

produs

schimbări

şi

la

nivelul

pregătirii

psiho-profesionale,

funcţionarii parlamentari trebuind să facă dovada că au capacitatea să facă faţă noilor provocări ale revoluţiei informative. Acestor schimbări trebuie să le facă faţă toţi funcţionarii parlamentari, indiferent de gradul lor de implicare şi de formele acestei implicări (directe sau indirecte) în procesul de acordare a unei asistenţe şi expertize calificate acordată parlamentarilor. În fond, nu numai colaboratorilor direcţi ai acestora li

28

s-a

impus

adaptarea

la

condiţiile

moderne

ale

desfăşurării

activităţii

parlamentare, ci şi funcţionarilor de carieră. Pe de altă parte, aceştia din urmă trebuie totuşi să beneficieze de un statut separat, distinct de cel al colaboratorilor direcţi ai legislatorilor, cu toate că expertiza lor glisează pe un teren îngust între aspectele politice şi cele profesionale ale sarcinilor la care sunt chemaţi să răspundă. FUNDAMENTELE JURIDICE ALE STATUTULUI FUNCŢIONARILOR PUBLICI 1. În general, statutul funcţionarilor publici este regle-mentat în acte normative emise de autorităţile care îndeplinesc un anumit serviciu public, realizat de către o categorie determinată de funcţionari publici. Regulile fundamentale aplicabile funcţiei publice sunt stabilite fie în constituţii, fie în reglementări specifice consacrate anumitor categorii de personal42. În multe ţări,

prin

constituţie

sunt

stabilite

principii

generale

de

organizare

a

administraţiei publice apli-cabile funcţionarilor statului43. Astfel, Constituţia Portugaliei prevede în art.269 că în exercitarea funcţiilor lor, personalul autorităţilor publice, precum şi alte categorii de personal ale statului sau ale altor instituţii publice servesc exclusiv interesul public. În art.103, Constituţia Spaniei prevede, ca un principiu general, că administraţia publică serveşte interesul general cu obiectivitate, şi că statutul

funcţionarilor publici va fi

reglementat prin lege. Art.103 din Constituţia Greciei prevede că funcţionarii publici realizează voinţa statului, servesc poporul şi datorează supunere Constituţiei şi loialitate patriei. Constituţia Germaniei prevede în art.33 alin.5 că dispoziţiile serviciului public trebuie să fie reglementate potrivit principiilor tradiţionale ale statutului de funcţionar public. Analiza manierei constituţionale în care este concepută problematica funcţiei publice şi, implicit, statutul funcţionarilor publici în statele membre ale Uniunii Europene - care constituie sursă de inspiraţie pentru reglementarea 42 43

Danielle Bossaert şi alţii, op.cit., p.40 Ibidem

29

funcţiei publice parlamentare şi a sta-tutului personalului parlamentar din alte state - permite enunţarea a trei modalităţi prin care este abordată la nivel constituţional funcţia publică în statele din Occidentul Europei. După modul în care

reglementează funcţia publică în constituţie, statele occidentale pot fi

cuprinse în trei categorii principale: - Prima categorie se compune din Belgia, Luxemburg şi Italia. Constituţiile primelor două state stabilesc principiile de bază referitoare la funcţia publică la diferite niveluri (egalitatea de acces la funcţia publică sau puterea de a numi funcţionari), fără să consacre nici o reglementare majoră referitoare la funcţia publică. Articolul 97 din Constituţia italiană stipulează că numirile în posturile din administraţia publică se fac doar pe bază de concurs. - A doua categorie, cuprinde Danemarca, Franţa, Olanda, Spania, Suedia, Finlanda, Germania. Constituţiile acestor ţări cuprind principiile formale sau concrete care relevă importanţa fundamentală acordată funcţiei publice. În virtutea

faptului

că

articolul

33

alin.5

al

Legii

fundamentale

germane

reglementează funcţia publică, mai mult de 12 principii concrete sunt transferate către domeniul legii speciale. Art.34 alin.3 din Constituţia Franţei stabileşte că prin lege specială se stabilesc garanţiile funamentale acordate funcţionarilor civili şi militari ai statului. - A treia categorie, din care fac parte Grecia (art.103-104 din Constituţie) şi Portugalia (art.266-271), este caracterizată de regle-mentări exhaustive şi detaliate referitoare la funcţia publică. Consti-tuţia Grecei stipulează un “ordin administrativ” prin care se enunţă nu doar pincipiile de bază ale funcţiei publice, ci şi diverse dispoziţii detaliate despre acest subiect44. În general, reglementările detaliate sunt date de către legile şi textele juridice formulate de către guvern. În Belgia, Germania şi Austria, alte texte sunt adoptate de către parlamentele şi guvernele locale. La fel este cazul regiunilor portugheze autonome Azores şi Madere. În alte state membre ale Uniunii

Europene

dispoziţiile

fundamentale

sunt

stipulate

într-o

“Lege

referitoare la administraţia publică” sau într-un “Cod al funcţiei publice”. Acesta este cazul Danemarcei, Germaniei, Franţei, Austriei, Greciei, Irlandei, Italiei, 44

Idem, p.40

30

Spaniei, Luxemburgului şi Olandei. Trebuie să remarcăm mai ales cazul Italiei, care s-a angajat într-un proces de reformare a dispoziţiilor legale referitoare la administraţia publică, începând cu Decretul din 3 februarie 1993 referitor la reforma funcţiei publice, urmat de Legea nr.59/127 din 15 martie 1997, pentru reforma şi sim-plificarea administraţiei. Constituţia irlandeză nu abordează tema funcţiei publice, Legea din 1924 referitoare la miniştrii secretari irlandezi reprezintă legislaţia fundamentală în materie de clasificare a funcţiilor din administraţie. Este vorba de cadrul de bază pentru organizarea funcţiei publice. În Franţa, administraţia publică este organizată pe baza regulilor generale referitoare la funcţia publică (Legea din 13 iunie 1983), precum şi pe baza altor trei legi care determină respectiv poziţia juridică a funcţionarilor în stat, funcţia publică teritorială (municipalităţi, departamente şi regiuni) şi funcţia publică spitali-cească. Magistraţii, forţele armate şi funcţionarii adunărilor parlamentare fac obiectul unor legi speciale. În Germania, legea referitoare la funcţia publică federală enunţă regulile general aplicabile serviciilor de drept public. Funcţionarii danezi sunt angajaţi de către stat, comitate şi municipalităţi. Statutul juridic al funcţionarilor este fixat prin Legea din 1969 referitoare la funcţia publică. Statutul juridic al funcţionarilor comitatelor şi municipalităţilor este fixat prin regle-mentări adoptate de autorităţile

regionale şi locale. În

acelaşi timp, principalele dispoziţii ale legii funcţiei publice şi reglementările regionale şi locale sunt identice. Agenţii publici sunt angajaţi în baza unei convenţii colective. Ei se supun Dreptului muncii. Reglementările esenţiale aplicabile funcţionarilor olandezi sunt enunţate de legea referitoare la funcţia publică, iar în ceea ce priveşte funcţionarii de stat, în reglementarea generală a serviciilor publice de stat45. În

Marea

Britanie,

unde

funcţia

publică

rămâne

o

exercitare

a

“prerogativelor regale”, situaţia este diferită. Decretul din 1995 referitor la serviciile

publice

dă

ministrului

funcţiei

publice

dreptul

să

formuleze

reglementări şi să dea instrucţiuni privind managementul “Home civil service” şi puterea de a prescrie condiţiile serviciului. Legea din 1992 referitoare la funcţia 45

Idem, p.41

31

publică (funcţia de conducere) permite ministrului funcţiei publice să autorizeze şi alţi reprezentanţi ai Coroanei să exercite puteri de conducere asupra “Home civil service”46. 2. Funcţionarilor parlamentari li se aplică regimuri juridice distincte faţă de

cele

aplicabile

experţilor

sau

funcţionarilor

guvernamentali

sau

ai

autorităţilor administrative. Diferenţa dintre cele două categorii de reglementări juridice se limitează, însă, la aspecte de detaliu. Se cuvine subliniat că reglementări

importante,

cum

ar

fi

încadrarea

pe

bază

de

concurs,

răspunderea, condiţii de pensionare, promovare în funcţii, grade, sunt în bună măsură asemănătoare. În privinţa funcţionarilor parlamentari, menţionăm că statutul lor este reglementat de propriile adunări. Un număr limitat de Constituţii conţin referiri detaliate privind regimul juridic intern al adunărilor parlamentare şi, cu atât mai mult, la funcţionarii acestora47. Art.72 alin.1 din Constituţia Spaniei prevede că cele două Camere legislative stabilesc propriile regula-mente şi îşi adoptă autonom bugetele şi, de comun acord, regle-mentează statutul personalului Parlamentului (“Cortesurile gene-rale”)48. Art.65 alin.6 din Constituţia Greciei prevede că regulamentele parlamentare vor stabili organizarea serviciilor parlamentare. Cum aceste servicii sunt deservite de funcţionari publici, reglementarea statutului acestora va face obiectul regulamentelor parlamentare. Tot astfel, art.60 din Constituţia Belgiei stipulează principul autonomiei administrative a celor două Camere, prevăzând că fiecare Cameră stabileşte prin regulamentul propriu modul în care îşi stabileşte atribuţiile. Conform acestui principiu, art.109 din Regula-mentul Camerei Reprezentanţilor prevede că angajaţii serviciilor Camerei sunt numiţi de preşedintele acesteia, precum şi de vice-preşedinţi, secretari şi chestori. Asupra întregului personal parlamentar, secretarul general al Camerei Reprezentanţilor are întreaga autoritate, pe care o exercită în numele Biroului permanent. 46

Ibidem Bernard Moreau, op.cit., p.523 48 Statutul personalului parlamentar în Spania este aprobat de cele două Birouri permanente ale Camerei Deputaţilor şi, respectiv, al Senatului, la 26 iunie 1989 47

32

Dacă unele Constituţii se limitează să fiexeze dispoziţii cu caracter de principiu, referitoare la statutul funcţionarilor parlamentari, în alte state acesta face obiectul reglementării legislative, din partea Parlamentului. În Franţa, de pildă, Ordonanţa nr.58-1100/17.11.1958 referitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare prevede în art.8 alin.3 că funcţionarii titulari sunt consideraţi funcţionari ai statului, al căror statut şi regim juridic de pensionare se stabilesc de Biroul adunării, cu avizul organizaţiilor sindicale reprezentante ale persona-lului. În Marea Britanie statutul funcţionarilor Camerei Lorzilor datează din 1928, şi a fost stabilit prin legea care a reglementat statutul secretarului general (Clerk of Parliaments Act). Pentru funcţionarii parlamentari ai Camerei Comunelor se aplică o reglementare din 1978 (House of Commons Administrative Act) referitoare la regulile de organizare şi funcţionare ale acestei Camere. În Portugalia, s-a optat pentru reglementarea mai amă-nunţită prin lege a modalităţilor de stabilire a statutului funcţionarilor parlamentari. În alte ţări, reglementarea statutului personalului adună-rilor se face prin regulamentele parlamentare sau prin alte acte cu caracter intern. În Senatul belgian, de pildă, regimul juridic al utilizării funcţionarilor parlamentari este stabilit de Biroul acestuia, dar şi prin regulamentul Camerei respective. În majoritatea parlamentelor lumii, dispoziţiile legale pri-vind funcţionarii parlamentari şi, în general, personalul care este angajat de acestea sunt stabilite de Biroul permanent al fiecărei adunări. Regulamentele aprobate de acestea sau diferite alte acte adoptate de Birouri care conţin prevederi referitoare la personalul parlamentar, au în acest fel un caracter normativ. În Adunarea Naţională a Parlamentului francez se aplică un regulament interior privind organizarea serviciilor competente pentru statutul personalului Adunării, aprobat de Biroul permanent al acesteia în 1983, precum şi un regulament al Oficiului de pensii şi securitate socială de care beneficiază acelaşi personal, aprobat în 1996. În Camera Deputaţilor a Parlamentului italian, Serviciul pentru resurse umane este organizat şi funcţionează potrivit unui regulament interior, aprobat de Biroul permanent al acesteia. O reglementare similară, dar mult mai

33

com-plexă, se aplică personalului parlamentar care îşi desfăşoară acti-vitatea în cele două Camere ale Cortesurilor generale49 (Parlamentul spaniol). Un aspect important al statutului funcţionarului parla-mentar îl constituie dreptul acestuia de a se plânge pe o cale ierarhic administrativă, dar şi contencioasă, în cazul în care drepturile ce i se cuvin în calitatea sa de funcţionar public sunt încălcate sau nu i se recunosc. Acest aspect al raporturilor între adunările legiuitoare şi propriul personal are o legătură directă cu respectarea statutului de care acesta beneficiază. În privinţa recurgerii de către personalul parlamentar la o procedură contencioasă pentru a obliga adunarea

să-i

recunoască

drepturile,

se

constată tendinţa recunoaşterii

posibilităţii acestuia de a urma aceeaşi procedură care se aplică personalului administraţiei guvernamentale, şi aceasta în ciuda faptului că sursele juridice ale statutului acestora şi reglementările propriu-zise în acest domeniu sunt diferite50. În Marea Britanie, de pildă, recursul contencios la care poate apela personalul celor două Camere legislative, este cel de drept comun 51. În Parlamentul spaniol se aplică o procedură obişnuită de sesizare pe care administrativă, dar numai împotriva hotărârilor luate de Birourile permanente ale adunărilor. Acestea trebuie să fie sesizate şi pe calea recursului prealabil, chiar împotriva propriilor decizii, înainte de declanşarea acţiunii contencioase52. În Franţa, datorită existenţei unei autorităţi publice cu com-petenţă generală în materie de contencios administrativ - Consilul de Stat -, s-a recunoscut iniţial (prin Ordonanţa nr.58-1100 din 17.11.1958) aplicarea regulilor de drept comun în materie de contencios, la care aveau dreptul de a recurge funcţionarii parla-mentari. Aceştia se puteau adresa Consilului de Stat împotriva deciziilor administrative luate de autorităţile parlamentare. Art.8 din Ordonanţa nr.58-1100 din 17.11.1958, modificat prin Legea nr.2003-700 din 01.08.2003, prevede că jurisdicţia administrativă este competentă în privinţa oricăror litigii cu caracter personal în care este parte un funcţionar parlamentar. 49 50 51 52

Bernard Moreau, op.cit., p.525 Idem, p.525-526 Idem, p.526 Ibidem

34

Autorităţile cu competenţă adminis-trativă se pronunţă potrivit principiilor generale de drept şi garanţiilor fundamentale recunoscute funcţionarilor publici. În Parlamentul italian, litigiile de ordin profesional sunt supuse jurisdicţiei unei comisii parla-mentare constituită din deputaţi având pregătire juridică de specialitate53. 3. Motivaţia principală a instituirii unor regimuri juridice speciale pentru reglementarea funcţiei publice parlamentare şi a statutului personalului adunărilor reprezentative este asigurarea independenţei depline a acestora faţă de puterea executivă. În mod corespunzător, funcţionarii adunărilor trebuie să beneficieze de un statut asemănător în raporturile acestora cu personalul administrativ. De aceea, adunările legiuitoare sunt competente să reglementeze de sine stătător situaţia juridică a propriului personal. În

virtutea

autonomiei

lor

organizatorice

şi

financiare,

adunările

legiuitoare îşi stabilesc ele însele necesarul de personal, specializările pe care trebuie să le deţină acesta, drepturile salariale şi celelalte drepturi ce i se cuvin acestuia. Independenţa personalului parlamentar nu înseamnă, însă, că acesta va fi scutit de a dovedi formal, precum şi în activităţile pe care le desfăşoară, că deţine un anumit nivel de competenţă profesională, că respectă un anumit nivel de integritate morală şi că este pe deplin fidel instituţiei în care lucrează54. De asemenea, statutul de independenţă şi specificul activităţii parlamentare, nu trebuie să-l reducă pe funcţionarul parlamentar la un robot birocratic. 4. Cât priveşte recrutarea personalului parlamentar, regula de bază este concursul. Există puţine parlamente în care angajarea funcţionarilor publici parlamentari se face fără concurs. Lipsa con-cursului nu înseamnă, însă, că nu există nici o formă de evaluare profesională a candidaţilor pentru aceste funcţii. În Bundestagul german, de pildă, evaluarea se face de către o comisie constituită din conducătorii unor compartimente de specialitate (directorul Serviciului de resurse umane, un reprezentant al salariaţilor parlamentari ş.a.), şi constă dintr-un interviu cu persoana în cauză. În cele două Camere ale 53 54

Ibidem În unele parlamente, funcţionarii parlamentari beneficiază de sporuri salariale pentru păstrarea secretului profesional, precum şi pentru fidelitatea dovedită faţă de parlament

35

Parlamentului României angajarea directorilor generali se face după evaluarea dosarului personal al candidaţilor de către membrii Birourilor permanente, propunerea fiind făcută de secretarii generali ai Camerelor respective. Cu acordul membrilor Biroului permanent, secretarul general numeşte în funcţie candidaţii admişi. În privind procedurii de recrutare, se utilizează două modalităţi, şi anume: recrutarea prin concurs şi procedura de numire. Concursul se organizează de servicii specializate ale adunărilor. Un caz special îl constituie Parlamentul britanic, în care angajarea funcţionarilor, adică a specialiştilor care urmează să lucreze în departamente cu profil legislativ, se face prin concurs organizat de un organism unic, căruia îi revine competenţa de a recruta personalul necesar tuturor autorităţilor administraţiei publice centrale. După ce sunt admise în urma concursului, persoanele respective urmează un stagiu de pregătire, după care susţin ade-vărata probă de admitere în faţa unei comisii din care face parte un înalt funcţionar parlamentar. În unele parlamente, din comisia de exa-minare a candidaţilor face parte un membru al Camerei respective. În Spania, de pildă, comisiile de concurs sunt prezidate de un parlamentar, din comisie putând face parte încă unul sau doi parlamentari. În Franţa, din componenţa comisiei de concurs fac parte, de regulă, specialişti din afara Adunării Naţionale sau Senatului. Procedura de numire se foloseşte, îndeosebi în privinţa secretarilor generali. În procedura de angajare prin concurs rolul principal revine factorilor administrativi din cadrul adunărilor, cu rare excepţii în situaţia în care comisia de concurs are în componenţa sa şi unul sau doi parlamentari. În privinţa procedurii

de

numire,

competenţa

revine

factorului

politic.

În

general,

autoritatea învestită cu puterea de numire revine preşedintelui adunării. În Franţa, puterea de numire revine Preşedintelui Adunării Naţionale, respectiv al Senatului, pentru posturi cu profil legislativ şi chestorilor pentru posturi administrative. O situaţie similară întâlnim în parlamentul spaniol, portughez şi belgian. În Bundestagul german, preşedintele numeşte funcţionari cu grad superior, în timp ce directorul Serviciului de personal numeşte restul personalului. În

36

Camera Comunelor puterea de numire revine comisiei pentru administraţia Camerei, iar în Camera Lorzilor, numirile se fac de secretarul general. Secretarii generali sunt numiţi fie de biroul adunării (în Franţa, Italia şi Spania), fie chiar de adunare în şedinţă publică55. Cât priveşte durata pentru care sunt aleşi secretarii generali, în Camera Deputaţilor a Parlamentului italian secretarul general este numit pentru o perioadă de 5 ani, mandatul fiind reînnoibil. În majoritatea parlamentelor, secretarul general nu este numit pentru o anumită perioadă. 5. Regulamentele interioare ale Camerelor prevăd obliga-ţiile şi drepturile funcţionarilor

parlamentari.

Obligaţiile

personalului

parlamentar

sunt

asemănătoare celor ce revin, de regulă, funcţio-narilor publici din administraţia guvernamentală. Datorită specificului activităţii parlamentare, care presupune raporturile între majoritate şi opoziţie, obligaţiile personalului parlamentar au caracteristici speci-fice. Între acestea, menţionăm neutralitatea politică şi discreţia

profe-sională56.

Există

incompatibilitate

între

funcţia

publică

parlamentară şi cea guvernamentală. Funcţionarilor parlamentari li se impune o independenţă faţă de interese private, ca şi faţă de interese publice care nu au o legătură directă cu activitatea parlamentară. Funcţia parlamentară poate fi cumulată cu activităţile didactice, publicistice şi de cercetare ştiinţifică. Referitor la carieră, se aplică regulile generale în această materie. În primul rând, trebuie subliniat că există o diversitate de situaţii, în funcţie de tradiţiile fiecărei ţări. Există parlamente în care persoana încadrată într-un anumit compartiment nu se poate transfera într-o altă direcţie. În alte ţări, cum este Franţa, de pildă, un funcţionar parlamentar are posibilitatea să se transfere de la un departament la altul. În parlamentul englez, transferul de la un compartiment la altul constituie o excepţie, întrucât regula generală este desfăşurarea activităţii în compartimentul sau servicul în care s-a făcut iniţial încadrarea. Profesii cum este cea de stenograf sau de şofer, curier, uşier etc. nu pun probleme de transfer. În parlamentul spaniol posturile vacante pot fi ocupate de persoane angajate ca funcţionari parlamentari, în funcţie de 55 56

Bernard Moreau, op.cit., p.529 Idem, p.530

37

vechimea pe care o au aceştia, dacă ocuparea unui astfel de post nu presupune o promovare. Promovarea în funcţie se face pe trepte sau grade ierarhice, sau după criteriul vechimii într-un anumit post. Funcţionarii parlamentari se bucură de stabilitate în funcţia pe care o deţin. Încetarea funcţiei poate interveni prin demisie, transfer într-o agenţie guvernamentală sau demitere, ori prin revocarea numirii. Funcţia publică parlamentară încetează, de asemenea, prin pensionare. Personalul parlamentar beneficiază în unele parlamente de drepturi de natură sindicală. Printre drepturile de care dispune personalul parlamentar este şi dreptul de asociere sindicală. Acest drept este inclus fie în acte normative speciale (ex. în Franţa, Ordonanţa nr.58-1100 din 17.11.1958; în Spania, în Statutul personalului Cortesurilor generale; în Italia, în dispoziţiile Regulamentului Camerei Deputaţilor referitoare la statutul personalului; în Camera Comunelor din Parlamentul britanic, dreptul sindical de care beneficiază funcţionarii parlamentari este recunoscut de comisia parlamentară pentru administraţie)57. Asociaţiile sindicale au un rol important în recrutarea şi promovarea personalului parlamentar, în răspunderea disciplinară a acestuia. În Adunarea Naţională franceză

se constituie o comisie de bune oficii sau de împăciuire,

compusă din chestori, conducătorii unor departamente administrative şi reprezentanţii sindicatului, a cărei sarcină constă în examinarea şi soluţionarea problemelor profesio-nale curente. Organizaţiile sindicale au un rol important ca instanţe de negociere asupra problemelor sau condiţiilor de muncă. Sindicatele sunt

implicate

şi

în

procedura

răspunderii

disciplinare

a

personalului

parlamentar. 6. Regula de bază în privinţa carierei funcţionarului parla-mentar este stabilitatea. Stabilitatea postului are, în primul rând, raţiuni materiale, întrucât regimul general al salarizării şi al celorlalte sporuri materiale, depăşeşte de regulă regimul material al funcţio-narilor angajaţi în ministere sau în autorităţi ale administraţiei centrale. Stabilităţii funcţiei astfel motivată, îi corespunde din 57

Idem, p.531

38

partea funcţio-narilor parlamentari dovada unei depline disponibilităţi în ceea ce priveşte îndeplinirea îndatoririlor ce le revin şi a unei independenţe totale faţă de organismele executive58. Aceasta nu include, însă, încetarea funcţiei publice parlamentare din diferite motive. Aşa cum am mai arătat, funcţia publică parlamentară este incompatibilă cu funcţii sau activităţi similare în administraţia guver-namentală. De regulă, se exclude chiar cumulul unor funcţii similare sau diferite în aparatul administrativ al Camerelor legislative ale unui parlament bicameral. Nu avem în vedere exemplul spaniol, unde serviciile de specialitate ale celor două Camere sunt comune şi deservesc fără distincţie atât deputaţii, cât şi senatorii. Nu sunt cunoscute cazuri în care funcţionarii parlamentari să fie detaşaţi temporar în servicii ale administraţiei guvernamentale. Aceasta nu împiedică constituirea unor comisii tehnice, de specialişti provenind din cadrul aparatului parlamentar şi al celui guvernamental, care să pregătească în comun diverse materiale, inclusiv proiecte de acte normative. Regulamentele parlamentare nu interzic o astfel de colaborare. Stabilitatea nu împiedică mobilitatea. În privinţa statutului funcţiei publice europeană, mobilitatea, experienţa profesională diversă, adaptabilitatea la funcţii publice conexe, capătă o importanţă din ce în ce mai mare. Carierele de succes în domeniul administraţiei publice depind în măsură considerabilă de experienţa acumulată în cât mai multe sectoare, ca şi de pregătirea profesională interdis-ciplinară. Administraţiile parlamentare trebuie să fie deschise mobili-tăţii cadrelor, permiţând ca pentru perioade scurte de 6 -12 luni, experţi parlamentari să poată lucra printr-un raport juridic de detaşare într-un birou parlamentar, sau la cabinetul unui ministru, ori în servicii cu profil apropiat în aparatul guvernamental. Legislaţia românească permite detaşarea, care este astfel aplicabilă şi pentru administraţia parlamentară. Încetarea definitivă a funcţiei parlamentare se produce datorită unor cauze diferite. Acestea pot fi: împlinirea termenului pentru care s-a făuct angajarea; împlinirea vârstei de pensionare, încetarea unilaterală din iniţiativa 58

Idem, p.533

39

funcţionarului

parlamentar,

aplicarea

sancţiunii

disciplinare

a

desfacerii

contractului de muncă. În privinţa pensionării, vârsta de pensionare şi, în general, regimul pensionării pot fi diferite de cele prevăzute pentru posturile din administraţia guvernamentală.

REGIMUL FINANCIAR AL ADUNĂRILOR PARLAMENTARE 1. Regimul juridic aplicabil adunărilor parlamentare în domeniul financiar decurge din principiul separaţiei celor trei puteri în stat59. Parlamentele sunt autonome atât organizatoric, cât şi financiar, deşi cheltuielile necesare întreţinerii şi funcţionării lor sunt făcute din bugetul întocmit şi administrat de Guvern. Regula de bază în acest domeniu este dreptul adunărilor de a-şi stabili în mod independent, de sine stătător, bugetul propriu, fără nici o ingerinţă din partea executivului, care va fi cuprins în bugetul de stat. Cu alte cuvinte, ţine de suveranitatea parlamentului să-şi stabilească necesarul de cheltuieli şi să le repartizeze pe sectoare distincte. În unele state autonomia financiară a forurilor legislative este garantată expres. Astfel, art.7 din Ordonanţa Guvernului francez nr.58-1100 din 17 noiembrie 1958 prevede textual că “fiecare adunare parlamentară se bucură de autonomie financiară”. Respectarea principiului suveranităţii parlamentului im-pune ca adunările legislative să se bucure pe deplin de dreptul exclusiv de a administra în mod autonom activitatea proprie. Nici puterea executivă, nici cea judecătoească nu au dreptul de inter-ferenţă în ceea ce priveşte gestionarea probemelor interne ale adu-nărilor. Această interdicţie este generală şi decurge din principiul separaţiei celor trei puteri în stat. Trebuie subliniat că interdicţia de interferenţă a Executivului în activitatea organizatorică şi financiară a adunărilor priveşte 59

Michel May, Le régime financier des assemblées parlementaires en France, Revue française d’administration publique, nr.68/1993, p.537

40

toate aspectele, inclusiv cele referitoare la politica de personal. Ar constitui o ingerinţă a Executivului în activitatea internă a Parlamentului, dacă Guvernul ar solicita, de pildă, o reducere de personal din aparatul unei adunări legislative. În cazul în care Parlamentul este bicameral, fiecare Cameră va avea un drept suveran de a-şi calcula şi gestiona propriul buget, independent de Guvern, şi, totodată, independent de cealaltă Cameră. Sunt rare cazurile când în bugetul unei Camere sunt cuprinse sume de bani, cheltuieli de care urmează să beneficieze, în ultimă instanţă, cealaltă Cameră. Un exemplu în acest sens îl constituie Parlamentul României. O lungă perioadă, în bugetul Camerei Deputaţilor au fost prevăzute cheltuieli pentru investiţii necesare amenajării spaţiilor din Palatul Parlamentului destinate mutării Senatului în incinta acestuia. S-a optat pentru o astfel de soluţie, întrucât Palatul Parlamentului se află în administrarea Camerei Deputaţilor60. Referitor la independenţa financiară a forurilor legiuitoare, se impune precizarea că aceasta priveşte trei paliere principale, şi anume: a) stabilirea veniturilor bugetare; b) modul de gestiune a fondurilor alocate prin bugetul propriu; c) verificarea conturilor. Autonomia financiară a adunărilor parlamentare nu înseamnă, însă, deschiderea unei căi spre abuzul de putere finan-ciară. Tocmai pentru curmarea unei astfel de posibilităţi se recurge la verificarea anuală a conturilor. În România, această activitate se realizează de către Curtea de Conturi. În Franţa, însă, adunarea este cea care poate dispune controlul asupra modului de executare a bugetului propriu. În această ţară, autonomia financiară a adunărilor se manifestă sub trei aspecte: a) pregătirea bugetului; b) executarea bugetului; c) controlul executării bugetului61.

60 61

A se vedea H.G. nr.372/1993 şi Legea nr.333/2003 Hélène Ponceau, L’autonomie administrative et financière des Assemblées parle-mentaires, ASGP, Santiago du Chili, Avril 2003, p.5

41

Procedura bugetară utilizată de Camerele legislative pentru elaborarea proiectului de buget, precum şi pentru dezbaterea şi votarea sa, este prevăzută în

regulamente

proprii.

Potrivit

Regulamentului

Camerei

Deputaţilor

a

Parlamentului României, Biroul permanent al Camerei prezintă plenului acesteia proiectul de buget şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar. Camera Deputaţilor aprobă bugetul propriu înaintea dezbaterii bugetului de stat şi îl înaintează Guvernului în vederea includerii acestuia în bugetul de stat. Includerea cheltuielilor de capital în bugetul propriu se face cu consultarea Guvernului. Această ultimă dispoziţie reprezintă o derogare de la principiul autonomiei financiare a Camerei. De regulă, prin Legea bugetului de stat se aduc corecţii la sumele prevăzute iniţial de Camerele legislative în bugetele proprii. Elaborarea proiectului de buget cade în sarcina compar-timentului financiar al adunărilor. Proiecţia bugetului se face sub autoritatea chestorilor adunării. În Franţa, competenţa chestorilor de a coordona activitatea de elaborare a proiectului de buget decurge direct din lege. De aceea, chestorii au o libertate extinsă în această privinţă, nefiind “legaţi” nici de preşedintele Adunării, nici de Biroul acesteia. Desigur, chestorii consultă atât Biroul permanent al adunării, cât şi pe preşedinte cu privire la estimările bugetare, dar nu se subordonează acestora. Nimic nu împiedică ca pe parcursul executării bugetului general, să apară nevoia unor corecţii suplimentare ale bugetului unei adunări parlamentare, datorată fie unor cheltuieli care nu puteau fi prevăzute iniţial, sau depăşirii excepţionale a cheltuielilor deja aprobate prin buget. Aceste corecţii pot fi făcute prin rectificări bugetare, în funcţie de modul în care fiecare guvern abordează problematica unei astfel de proceduri. De obicei, se recurge la adoptarea unor legi rectificative, fără ca în acest fel să se afecteze autonomia financiară a adunării, dar nici să nu se abuzeze de rezervele bugetare ale Guvernului. Astfel de rectificări trebuie să fie foarte bine fundamentate şi susţinute de o comisie parlamentară special înfiinţată pentru acest scop. În Franţa, elaborarea proiectului de buget se face pentru fiecare adunare (Adunarea Naţională şi Senat) de către secretarul general al chesturii, sub

42

autoritatea chestorilor. Propunerile privind sumele preconizate pentru dotări necesare funcţionării adunărilor şi celelalte cheltuieli sunt prezentate unei comisii comune, compuse din chestorii adunărilor şi prezidate de un preşedinte de secţie al Curţii de Conturi, asistat de doi magistraţi ai acestei Curţi, care nu dispun de drept de vot. Chestorii sunt cei ce deţin în comisie dreptul de vot deliberativ62. În practică, cele două adunări îşi stabilesc autonom

bugetul,

ţinând totuşi seama de imperativele economice şi financiare ale statului în anul bugetar respectiv, în sensul că o creştere nejustificată a nivelului cheltuielilor de către oricare adunare va fi percepută cu rezerve63. Creditele stabilite de comisie sunt înscrise în bugetul general al statului. De remarcat este faptul că ministrul finanţelor nu are dreptul de a rectifica proiectul de buget al adunărilor sau de al respinge. Comisia comună întocmeşte un raport explicativ cu privire la proiectul de buget. Cele două documente se publică în gazeta oficială. După ce sumele prevăzute în proiectul de buget sunt înscrise în bugetul general şi votate o dată cu acesta, sumele respective sunt puse la dispoziţia adunărilor, la începutul exerciţiului bugetar. Adunările utilizează liber de sumele respective. Potrivit Regulamentului Adunării Naţionale, repartizarea pe capitole de cheltuieli a sumei alocate este stabilită de către chestori, care autorizează angajarea cheltuielilor. Regulile aplicabile contabili-zării acestora sunt stabilite printr-un regulament interior, aprobat de Biroul adunării. Din principiul separaţiei celor trei puteri în stat, şi din cel al autonomiei financiare a adunărilor legislative decurge o consecinţă logică şi anume: caracterul inaplicabil pentru adunările parlamentare a dispoziţiilor de natură financiară şi contabilă care se aplică ca drept comun autorităţilor administraţiei de stat. Fără a deroga de la principiile generale în materie de finanţe şi contabilitate, este necesar ca organismele legiuitoare să se conducă după reguli proprii privind nu numai elaborarea bugetului, ci şi executarea sa. Activitatea parlamentară are un specific aparte faţă de organismele puterii executive. Principiul suveranităţii parlamentului impune reglementarea unui regim special 62

Xavier Roques, Sur l’autonomie du Parlement en termes de gestion interne par rapport à l’Exécutif, ASGP, Santiago du Chili, Avril, 2003, p.4 63 Ibidem

43

în materie financiară şi contabilă, un regim special de achiziţii şi de dotări, fără a se neglija existenţa controlului modului în care se cheltuieşte banul public şi transparenţa necesară în acest domeniu. Dacă adunările parlamentare sunt autonome financiar, este ilogic să li se aplice dreptul comun în materie de executare a bugetului şi de audit financiar. Altfel, autonomia financiară îşi pierde conţinutul. Instituţia chestorilor este pe deplin acoperitoare pentru punerea în aplicare a regulilor de autonomie financiară. Potrivit art.16 alin.4 din Regulamentul Adunării Naţionale franceze, Biroul acesteia stabileşte prin regulament intern regulile aplicabile în materie de contabilitate. O dispoziţie asemănătoare conţine şi Regulamentul Senatului francez64. Funcţiile de gestiune financiară ar trebui transmise chestorilor chiar dacă secretarii generali sunt ordonatori principali de credite. Eventual, din punct de vedere financiar, secretarul general ar putea să fie subordonat chestorilor65.

64 65

Michel May, op.cit., p.543 Ibidem

44

ASISTENŢA DE SPECIALITATE ACORDATĂ PARLAMENTARILOR ÎN EXERCITAREA MANDATULUI ACESTORA

1. Se poate vorbi de o asistenţă materială, logistică, de care beneficiază fiecare parlamentar în parte, şi adunările legislative în ansamblu, necesară îndeplinirii mandatului. Ne referim, în acest sens, la dotările materiale puse la dispoziţia membrilor parlamentului, în circumscripţiile electorale (birourile parlamentare), precum şi la sediul Camerelor legislative şi anume: birotică, telefoane, informatică, mijloace de transport, telecomunicaţii, bibliotecă etc. În afara acestei asistenţe materiale, membrii Parlamentului au la dispoziţie nu numai colaboratori personali, dar şi servicii de specialitate, care compun în ansamblul lor aparatul de specialitate al secretariatelor generale ale adunărilor reprezentative. Aceste servicii speciale furnizează parla-mentarilor şi comisiilor expertiză de specialitate cu caracter legislativ sau necesară desfăşurării activităţii

parlamentare

propriu-zise.

Alte

compartimente

din

structura

secretariatelor generale acordă asistenţă membrilor parlamentului în domeniul financiar, salarizării, decontării, achiziţiilor de bunuri etc. Alte compartimente sunt utilizate de ordo-natorii de credite pentru îndeplinirea atribuţiilor lor specifice (auditul intern, biroul contencios, serviciul de casări etc.). În condiţiile în care activitatea legislativă sporeşte în volum şi în complexitate, specialitate

membrii

pe

parlamentare

măsură.

au

recurs

parlamentului Acesta

este

constant

la

resimt şi

cerinţa

motivul

întărirea

unei

pentru

eficienţei

asistenţe care

de

adunările

structurilor

lor

administrative66. În acelaşi timp, s-a acordat o atenţie sporită transparenţei activităţii legislative, pentru ca societatea civilă, cetăţenii să fie cât mai bine informaţi cu modul de exercitare a mandatului reprezentanţilor naţiunii.

66

Étienne Sallenave, Un renforcement des moyens d’action du Parlement, Revue française d’administration publique, nr.68/1993, p.547

45

2. Activitatea parlamentară se desfăşoară la sediul adună-rilor legislative şi în circumscripţiile electorale în care deputaţii şi, după caz, senatorii au fost aleşi. Pe plan local, parlamentarii îşi constituie birouri parlamentare pentru a întreţine o legătură permanentă cu ale-gătorii şi ceilalţi cetăţeni care locuiesc în circumscripţia în care au fost aleşi. În aceste birouri, fiecare parlamentar îşi organizează activitatea după cum crede de cuviinţă. Parlamentarii îşi pot angaja experţi pe diferite domenii, secretare, şoferi, pe care îi plătesc din sumele puse la

dispoziţie

în

acest

scop

de

către

parlamente.

La

sediul

adunărilor

parlamentare reprezentanţii naţiunii dispun de servicii de specialitate aflate sub conducerea administrativă a secretarilor generali. Sporirea facilităţilor şi a asistenţei furnizate parlamentarilor în exercitarea mandatului se face pe două planuri: a) întărirea structurilor administrative ale parlamentelor şi diversificarea activităţilor acestora, de care beneficiază parlamentarii; b) atribuirea directă parlamentarilor a mijloacelor de care aceştia au nevoie pentru a-şi îndeplini atribuţiile67. În ceea ce priveşte primul plan, organismele secretaria-telor generale cuprind o diversitate de departamente de specialitate. Ideea de bază este ca parlamentul să beneficieze de un sprijin total, care să-i permită să-şi exercite cu succes mandatul68. Accentul se pune pe un sprijin de specialitate, pe acordarea de consultaţii de înaltă specializare, avându-se în vedere că nu este necesar ca reprezentanţii naţiunii să fie de regulă extrem de performanţi în domeniul lor de activitate, ei exprimând o voinţă politică, care trebuie, însă, să fie bine întemeiată, justificată şi extrem de bine argumentată. Serviciile de care beneficiază membrii adunărilor parla-mentare sunt diverse şi acoperă o arie vastă de domenii şi anume: a) domeniul legislativ propriu-zis; b) informare şi documentare parlamentară; c) registratură;

67 68

Idem, p.548 Ibidem

46

d) evidenţa iniţiativelor legislative şi a stadiului de examinare a acestora; e) multiplicarea şi difuzarea materialelor ce urmează a fi examinate în comisii şi în plen; f) arhivă; g) bibliotecă; h) cluburi parlamentare; i) presă; j) alimentaţie69; k) diplomaţie parlamentară etc. La acestea se adaugă servicii specializate în probleme de transport, finanţe, contencios, resurse umane, salarizare, achiziţii, audit ş.a. De servicii beneficiază,

fără

distincţie,

parlamentarii

care

formează

majoritatea

parlamentară, cât şi cei aflaţi în opoziţie. O importantă parte a personalului parlamentar lucrează pentru comisii sau pentru Biroul permanent. Membrii parlamentului pot avea şi colaboratori personali70. În Camera Comunelor - Camera inferioară a Parlamen-tului britanic există următoarele departamente care furnizează servicii de specialitate membrilor acesteia: departamentul secretarului general (Clerk’s Department), departamentul

responsabil pentru apă-rarea ordinii şi securităţii Camerei

(Sergeant

Arms

at

Department),

biblioteca

(Library

Department),

departamentul pentru înregistrarea dezbaterilor parlamentare (Department of the

Official

Report),

departamentul

pentru

alimentaţie

(Refreshment

Department)71. Aparatul Dumei de Stat a Parlamentului rus este foarte ramificat, corespunzător

specializărilor

serviciilor

aflate

la

dispoziţia

deputaţilor.

Secretarului general i se subordonează patru adjuncţi, unul fiind primul-adjunct. Fiecare dintre aceştia coordonează anumite departamente. Primul-adjunct al secretarului general coordonează servicii logistice şi administrative. Un alt 69 70 71

Paul Silk, op.cit., p.28 Idem, p.33 J.A.G. Griffith, Michael Ryle, op.cit., p.152

47

adjunct

este

departamentul

responsabil pentru

pentru

departamentul

organi-zare,

precum

şi

juridic

(legislativ),

departamentul

pentru

documentare şi arhivă. Tot sub coordonarea unui adjunct al secretarului general al Dumei îşi desfă-şoară activitatea departamentul pentru informare şi analiză, departa-mentul pentru relaţii interparlamentare, serviciul presă, biblioteca, precum şi serviciul pentru protocol. Ultimul dintre adjuncţii secretarului general coordonează departamentul pentru informatică şi tehnologie. Secretarul general coordonează propriul secretariat şi departamentul pentru personal. În

Camera

Deputaţilor

a

Parlamentului

austriac

funcţio-nează

departamente cu profil legislativ, organizatoric, de informatică, presă, relaţii interparlamentare, economic, biblioteca, un institut parla-mentar, precum şi un serviciu pentru resurse umane. În Parlamentul grec, organigrama cuprinde direcţia gene-rală a activităţii parlamentare, direcţia generală administrativă, direcţia generală pentru relaţii internaţionale şi comunicare şi compartimentul serviciilor ştiinţifice. Toate aceste servicii se află sub autoritatea preşedintelui. 3. Asistenţa materială furnizată membrilor adunărilor parla-mentare se concretizează în: - asigurarea condiţiilor de transport şi întreţinerea parcului propriu de maşini; - amenajarea spaţiilor (birourilor) alocate parlamentarilor; - dotarea birourilor de la sediul adunării şi a celor din circumscripţiile electorale cu birotică, linii de telecomunicaţii; - punerea la dispoziţie a unui minim fond documentar cu caracter legislativ; - organizarea serviciilor de curierat, poştă, asistenţă medicală, presă; - dotarea birourilor parlamentare cu servicii de internet şi intranet; - organizarea serviciilor de înregistrare video a dezbaterilor parlamentare; - înfiinţarea şi întreţinerea unor spaţii de recreere ş.a. 4. În cadrul asistenţei de specialitate acordate membrilor parlamentului un rol important revine serviciilor de informare şi docu-mentare parlamentară şi

48

bibliotecilor

cu

care

sunt

dotate

adunările

legislative72.

Aceste

servicii

furnizează, la cerere, materiale docu-mentare, rapoarte, documentare cu caracter legislativ, economic sau social-politic, soluţii ale Curţilor constituţionale pe probleme de interes parlamentar, informaţii legislative din alte ţări etc. La baza de informare şi documentare formată de aceste compartimente au acces nu numai parlamentarii, ci şi funcţionarii parlamentului, diferite alte servicii din cadrul acestuia. În bună măsură, activitatea de documentare parlamentară şi cea de cercetare

şi

informare

legislativă

sunt

axate

pe

dreptul

comunitar

şi

jurisprudenţa comunitară. O asistenţă specială în domeniul legislativ acordată mem-brilor adunărilor parlamentare provine din partea experţilor grupurilor politice şi din partea personalului de specialitate care îşi desfăşoară activitatea exclusiv în cadrul comisiilor

parlamentare.

În

primul

caz,

asistenţa

este

acordată

numai

membrilor grupului respectiv. Perso-nalul acestuia poate fi angajat pe o durată nedeterminată, fiind plătiţi din fondurile alocate prin bugetul adunării. Alte persoane pot fi angajate temporar în calitate de colaboratori pentru efectuarea unor lucrări sau materiale deosebit de complexe. Experţii comisiilor acordă o asistenţă de specialitate cu caracter legislativ, sprijinind pe membrii adunărilor parlamentare în examinarea iniţiativelor legislative propuse de guvern sau de alţi parlamentari şi a diferitelor amendamente. Această asistenţă acoperă întregul proces legislativ. De aceea este o condiţie esenţială ca experţii care lucrează în comisiile parlamentare să fie specialişti cu o profundă pregătire în domenii foarte variate. Nu este neapărat necesar ca aceştia să fie în totalitate jurişti, deşi li se cere o anumită pregătire în acest domeniu, măcar în ceea ce priveşte tehnica legislativă şi cunoaşterea

temeinică

a

regulamentelor

legislativ.

72

Étienne Sallenave, op.cit., p.550-551

49

parlamentare

privind

procesul

În afara comisiilor, majoritatea parlamentelor şi-au înfiinţat servicii de studii, care au o competenţă generală, dar care pot fi şi specializate în diferite domenii de interes parlamentar73. De un real interes în cadrul parlamentelor sunt oficii de analiză economico-financiară, social-politică şi chiar statistică a impli-caţiilor pe termen mediu şi lung a proiectelor de lege adoptate de parlament. Asemenea servicii pun la dispoziţia parlamentarilor previ-ziuni referitoare la implicaţiile sociale ale unei anumite legi, făcând posibile amendarea corespunzătoare a acestora, înlăturarea unor consecinţe nedorite ale unei anumite reglementări. În Senatul francez există un astfel de serviciu, care pune la dispoziţia senatorilor previziuni economice, distincte de cele elaborate de organisme specializate ale guvernului. Asemenea analize macroeconomice sunt prezentate anual Senatului74. 5. Membrii parlamentului primesc lunar o sumă forfetară pe care o cheltuiesc pentru dotări suplimentare ale birourilor parla-mentare, pentru angajarea unor experţi colaboratori, secretare ş.a. Fiecare parlamentar are o libertate deplină asupra modului de utilizare a sumei forfetare sau a bugetului personal care i se alocă de către Camera al cărui membru este. Evident, parlamentarul prezintă o situaţie a decontării sau un raport, prin care acesta face dovada modului de cheltuire a sumei primite. ADMINISTRAŢIA PARLAMENTARĂ A CAMEREI DEPUTAŢILOR ŞI SENATULUI ROMÂNIEI75 1.

Structura

organizatorică

a

Secretariatului

general

al

Camerei

Deputaţilor este aprobată prin hotărâre de Plenul acesteia, iar modul de organizare

şi

funcţionare

al

Secretariatului

general

face

obiectul

unui

regulament aprobat de Biroul permanent al acesteia. Prin acest regulament sunt stabilite atribuţiile, răspunderile şi compe-tenţele tuturor compartimentelor Secretariatului general al Camerei Deputaţilor. Potrivit acestui regulament, 73

Idem, p.552 Ibidem 75 Întrucât structura organizatorică a Senatului este în bună măsură asemănătoare cu cea a Camerei Deputaţilor, ne vom referi exclusiv la aceasta 74

50

activitatea

Secretariatului

general

al

Camerei

Deputaţilor

are

ca

scop

îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor Camerei Deputaţilor şi este condusă de secretarul general al Camerei Deputaţilor. Rolul acestuia constă în asigurarea condiţiilor

organizatorice,

materiale

şi

asistenţa

de

specialitate

pentru

pregătirea şi desfăşurarea activităţii parlamentare la sediul acesteia şi în circumscripţiile electorale. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor conduce şi controlează

activitatea

Secretariatului

general

al

Camerei

Deputaţilor.

Secretariatul general al Camerei Deputaţilor răspunde pentru îndeplinirea sarcinilor stabilite, după caz, de Camera Deputa-ţilor, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor sau de Preşedintele Camerei Deputaţilor. Compartimentele

din

structura

Secretariatului

general

al

Camerei

Deputaţilor au următoarele atribuţii generale: a) asigurarea asistenţei de specialitate şi întocmirea documentelor specifice pentru examinarea iniţiativelor legislative în comisiile parlamentare şi pentru dezbaterea acestora în plenul Camerei Deputaţilor sau în plenul celor două Camere, după caz; asigurarea informării şi documentării membrilor Camerei Deputaţilor; asigurarea lucrărilor de secretariat pentru structurile Camerei Deputaţilor şi ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor; b) elaborarea propunerilor de asigurare a resurselor şi distribuţia acestora în conformitate cu hotărârile adoptate de Camera Deputaţilor şi Biroul permanent, precum şi pe baza aprobărilor secretarului general, în calitate de ordonator principal de credite, potrivit competenţelor; gestionarea resurselor şi exercitarea controlului utilizării acestora în conformitate cu prevederile legale; c) administrarea spaţiilor Palatului Parlamentului şi asigu-rarea serviciilor auxiliare pentru buna funcţionare a acestora. 2. Secretariatul general al Camerei Deputaţilor desfăşoară următoarele activităţi principale: a) asigurarea condiţiilor pentru pregătirea şi desfăşurarea lucrărilor parlamentare; b) fundamentarea necesarului de resurse financiare, materiale şi umane şi utilizarea lor, potrivit legii;

51

c)

elaborarea

organizaţiile

propunerilor

interne

şi

privind

internaţionale

relaţiile

şi

cu

executarea

autorităţile

publice,

aprobă-rilor,

potrivit

Deputaţilor

privind

competenţelor; d) exercitarea controlului intern; e) administrarea bunurilor şi a serviciilor auxiliare. Activitatea

Secretariatului

general

al

Camerei

pregătirea şi desfăşurarea lucrărilor parlamentare se reali-zează prin: a) pregătirea şi asigurarea condiţiilor pentru buna desfă-şurare a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi ale celor două Camere, după caz; asigurarea evidenţei proiectelor de lege şi a altor docu-mente care se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor; b) asigurarea asistenţei de specialitate privind dezbaterea proiectelor de lege în plenul Camerei Deputaţilor sau în plenul celor două Camere, după caz; procesarea sau întocmirea proiectelor de lege, respectiv a legilor pe baza textelor adoptate de plenul Camerei Deputaţilor sau de plenul celor două Camere ale Parlamentului, după caz; ţine evidenţa acestora; c) asigurarea asistenţei de specialitate pentru activitatea comisiilor parlamentare; d) asigurarea asistenţei de specialitate şi a activităţii de secretariat a Biroului permanent şi a Comitetului ordinii de zi; e)

asigurarea

informării

şi

documentării

pentru

membrii

Biroului

permanent, pentru grupurile parlamentare şi comisiile parla-mentare. Activitatea de pregătire a lucrărilor parlamentare se înde-plineşte de către Departamentul pentru activităţi parlamentare, Secretariatul tehnic şi direcţia pentru informare parlamentară. Fundamentarea necesarului de resurse financiare, mate-riale şi umane, precum şi utilizarea lor raţională, potrivit legii, se realizează prin: a) fundamentarea şi utilizarea resurselor financiare; conducerea corectă a evidenţei contabile; b)

elaborarea

de

propuneri

privind

achiziţiile

publice

în

vederea

aprovizionării şi distribuirii resurselor materiale conform deciziilor adoptate, potrivit competenţelor;

52

c) fundamentarea volumului de investiţii, pregătirea şi urmărirea lucrărilor la obiectivele de investiţii, potrivit legii; d) asigurarea resurselor şi programelor informatice, pre-cum şi a resurselor privind comunicaţiile; e)

asigurarea

resurselor

umane

necesare

compartimente-lor

Secretariatului general al Camerei Deputaţilor, potrivit prevederilor statului de funcţii aprobat, precum şi activităţii deputaţilor în cir-cumscripţiile electorale. Resursele

financiare

se

asigură

atât

pentru

structurile

Camerei

Deputaţilor, inclusiv pentru activitatea deputaţilor în circum-scripţiile electorale, cât şi pentru Secretariatul general al Camerei Deputaţilor. Fundamentarea necesarului de resurse financiare se îndeplineşte de către: Direcţia pentru resurse umane şi salarizare, Direcţia pentru achiziţii publice, Direcţia decontărilor pentru deputaţi, Direcţia financiar-contabilă, Direcţia generală pentru dezvoltare şi Direcţia pentru informatică şi comunicaţii. În Camera Deputaţilor s-a instituit un control intern, realizat prin: a) controlul financiar preventiv exercitat de contabilul şef şi de persoane special desemnate pe baza normelor specifice; b) auditul public intern exercitat de Serviciul audit public intern, pe baza normelor specifice; c) controlul gestiunilor prin inventariere exercitat de un compartiment specializat pe baza normelor specifice; d) avizarea documentelor de către Biroul contencios; e) controlul ierarhic exercitat de persoanele cu funcţii de conducere asupra structurilor inferioare şi salariaţilor subordonaţi. Administrarea bunurilor şi a serviciilor auxiliare se realizează prin: a) întreţinerea şi repararea utilajelor şi instalaţiilor; b) întreţinerea spaţiilor; c) asigurarea ordinii interne şi paza bunurilor; d) transportul şi reparaţiile auto; e) organizarea conferinţelor şi expoziţiilor; f) asigurarea şi organizarea serviciilor de alimentaţie.

53

3. Secretariatul general al Camerei Deputaţilor este orga-nizat pe baza Hotărârii Camerei Deputaţilor nr.30/2001 privind struc-tura organizatorică a Secretariatului general al Camerei Deputaţilor76. Nivelurile organizatorice ale structurii organizatorice a Secretariatului general sunt: a) departamente şi direcţii generale; b) direcţii independente şi direcţii organizate în cadrul departamentelor şi direcţiilor generale; c) servicii, secţii, sectoare şi birouri organizate, de regulă, în cadrul direcţiilor; structura organizatorică prevede unele structuri independente compuse numai din personal de execuţie, organizate în cadrul direcţiilor, conduse nemijlocit de directorii direcţiilor respective. Numărul colaboratorilor angajaţi pentru activitatea din circumscripţiile electorale, funcţiile şi atribuţiile acestora se stabilesc de către fiecare deputat; colaboratorii sunt plătiţi din suma forfetară aferentă deputatului respectiv. 4. Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor. Vicepreşedinţii

şi

secretarii

Biroului

permanent

al

Camerei

Deputaţilor

coordonează unele domenii de activitate ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor, potrivit hotărârii Biroului permanent. Chestorii exercită atribuţii de verificare şi control asupra activităţii financiare şi bugetare, precum şi asupra gestionării patri-moniului. Birourile şi preşedinţii comisiilor Camerei Deputaţilor exer-cită atribuţii de conducere a activităţii personalului prevăzut la comisii. Liderii

grupurilor

parlamentare

conduc

şi

controlează

acti-vitatea

personalului prevăzut la grupul parlamentar respectiv. Structura de conducere a Secretariatului general al Camerei Deputaţilor este compusă din: a) secretarul general, secretarul general adjunct; 76

Compartimentele structurii organizatorice a Secretariatului general al Camerei Deputa-ţilor sunt cele prevăzute în anexa la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr.10/2003 şi în anexa nr.1 la Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr.8/2003

54

b) directorii generali, directorii direcţiilor independente şi contabilul şef; c)

directorii

direcţiilor

din

structura

departamentelor

şi

direcţiilor

generale; d) şefii de servicii, secţii, sectoare sau birouri. Competenţele de aprobare ale persoanelor cu funcţii de conducere sunt stabilite prin ordin al secretarului general. 5. Persoanele care deţin funcţii de conducere în cadrul Secretariatului general al Camerei Deputaţilor au, în principal, următoarele atribuţii şi răspunderi: a) exercită în mod permanent funcţii de previziune şi pro-gramare, organizare şi reglementare, asigurare şi repartizare a perso-nalului, precum şi de motivare a acestuia, coordonare şi antrenare, decizie şi aprobare, control şi evaluare a activităţilor asupra comparti-mentelor pe care le conduc, asupra proceselor de muncă la care participă subordonaţii lor şi asupra salariaţilor subordonaţi; b) răspund de asigurarea condiţiilor pentru realizarea atri-buţiilor Camerei Deputaţilor şi ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor în domeniile lor de activitate, cu respectarea criteriilor de legalitate, regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă prin aplicarea unor proceduri şi reguli specifice activităţilor respective; c) exercită controlul permanent şi supravegherea continuă a activităţii compartimentelor subordonate; au obligaţia să acţioneze corectiv, prompt şi responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale normelor legale, regulilor, procedurilor, instrucţiunilor, dispoziţiilor şi regulamentelor; d) elaborează instrucţiuni, reglementări metodologice şi proceduri pentru realizarea activităţilor şi atribuţiilor compartimentelor subordonate sau pentru realizarea sarcinilor stabilite personalului de execuţie; e) disciplinar

evaluează salariaţii

activitatea din

personalului

subordine

potrivit

din

subordine;

prevederilor

sanc-ţionează

legale,

în

limita

competenţelor stabilite; propune sancţionarea salariaţilor din compartimentul subordonat pentru abateri care nu sunt în competenţa de aprobare a acestora;

55

f) se preocupă de perfecţionarea pregătirii profesionale proprii şi a salariaţilor din subordine; g) stabilesc atribuţiile pentru serviciile, secţiile, sectoarele şi birourile din structura direcţiilor. Secretarul general este numit şi eliberat din funcţie prin hotărâre a Camerei Deputaţilor, la propunerea Preşedintelui Camerei Deputaţilor, adoptată cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Pe perioada în care funcţia de secretar general este sau devine vacantă, atribuţiile, competenţele şi responsabilităţile acesteia sunt preluate şi exercitate de secretarul general adjunct. Secretarul general al Camerei Deputaţilor conduce activitatea Secretariatului general al Camerei Deputaţilor şi răspunde de buna funcţionare a acesteia. Secretarul general este ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaţilor şi are competenţele şi responsabilităţile stabilite de lege pentru această calitate. Secretarul general îndeplineşte atribu-ţiile stabilite prin acte normative, prin hotărâri ale Camerei Deputaţilor sau ale Biroului permanent. Secretarul general, în calitate de ordo-nator principal de credite al Camerei Deputaţilor, poate delega unele competenţe secretarului general adjunct şi unor directori generali sau directori, după caz, potrivit legii. În

îndeplinirea

atribuţiilor

sale,

secretarul

general

emite

ordine.

Competenţele de aprobare ale secretarului general sunt cele stabilite de reglementările legale şi de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor. Secretarul

general

aprobă

sau

respinge,

după

caz,

docu-mentele

prezentate pentru aprobare de compartimentele Secretaria-tului general al Camerei

Deputaţilor

sau

de

salariaţi.

Documentele

întocmite

de

compartimentele din structura Secretariatului general al Camerei Deputaţilor care urmează să fie prezentate spre aprobare Camerei Deputaţilor sau Biroului permanent trebuie să fie însuşite, în prealabil, de secretarul general. Secretarul general conduce personalul Secretariatului general al Camerei Deputaţilor. Personalul care îşi desfăşoare acti-vitatea la Cabinetul Preşedintelui Camerei

Deputaţilor,

Secretariatul

grupurilor

la

cabinetele parlamentare

membrilor şi

în

Biroului

corpul

permanent,

tehnic

al

la

comisiilor

parlamentare este subordonat secre-tarului general numai sub aspectul

56

pregătirii profesionale şi al respec-tării ordinii interioare. Secretarul general poate sancţiona personalul pentru abateri sub aspectul pregătirii profesionale sau

al

respectării

ordinii

interioare

numai

cu

consultarea

prealabilă

a

coordonatorului său direct. Numirea în funcţii a personalului Secretariatului general al Camerei Deputaţilor se face prin ordin al secretarului general, pe bază de concurs, potrivit legii. Numirea directorilor generali se face cu avizul prealabil al Biroului permanent. Numirea în funcţii a persona-lului la Cancelaria Preşedintelui se face la recomandarea Preşedin-telui Camerei Deputaţilor. Numirea în funcţii a personalului

la

cabine-tele

membrilor

Biroului

permanent

se

face

la

recomandarea fiecărui membru al Biroului permanent. Numirea în funcţii a personalului la grupurile parlamentare se face la recomandarea liderului grupului parlamentar respectiv. Numirea în funcţii a personalului la birourile parlamentare din circumscripţiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv. Secretarul general încheie cu persoanele nu-mite în funcţie un contract individual de muncă, potrivit prevederilor Codului muncii. Eliberarea sau destituirea din funcţie a salariaţilor, precum şi transferul acestora, se face prin ordin al secretarului general, potrivit prevederilor legale. Secretarul

general

coordonează

în

mod

direct

compartimente: a) Cabinetul secretarului general; b) Departamentul pentru activităţi parlamentare; c) Direcţia Secretariatului tehnic; d) Direcţia pentru informare parlamentară; e) Direcţia financiar-contabilă; f) Direcţia pentru resurse umane şi salarizare; g) Direcţia generală pentru relaţii externe şi protocol; h) Direcţia pentru comunicare, presă şi relaţii publice; i) Direcţia decontărilor pentru deputaţi; j) Biroul contencios; k) Serviciul audit public intern.

57

următoarele

Regia Autonomă “Monitorul Oficial” îşi desfăşoară activi-tatea sub autoritatea Camerei Deputaţilor, secretarul general al Camerei Deputaţilor exercitând atribuţiile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru ministerul de resort. Secretarul

general

exercită

controlul

ierarhic

asupra

activi-tăţii

secretarului general adjunct şi asupra compartimentelor conduse în mod direct de secretarul general adjunct, precum şi asupra acti-vităţilor îndeplinite de aceste compartimente. Secretarul general răspunde în faţa Camerei Deputaţilor şi a Biroului permanent pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile şi sarcinile ce îi revin. Secretarul general adjunct este numit şi eliberat din funcţie prin hotărâre

a

Camerei

Deputaţilor,

la

propunerea

Preşedin-telui

Camerei

Deputaţilor, adoptată cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Secretarul general adjunct este înlocuitorul de drept al secretarului general. Secretarul general adjunct coordonează în mod direct şi răspunde de activitatea următoarelor compartimente: a) Departamentul serviciilor administrative şi logistice; b) Centrul Internaţional de Conferinţe; c) Direcţia generală pentru dezvoltare; d) Direcţia pentru informatică şi comunicaţii; e) Direcţia pentru transporturi; f) Direcţia pentru achiziţii publice. Secretarul general adjunct organizează, coordonează şi răspunde de: a) activitatea privind utilizarea fondului construit propriu sau aflat în administrarea Camerei Deputaţilor; întreţinerea, dotarea şi paza sediului Camerei Deputaţilor şi a celorlalte imobile în confor-mitate cu funcţiunile ce sunt îndeplinite de acestea; încheierea şi derularea contractelor privind utilităţile, respectiv asigurarea utilităţilor de apă, căldură, energie electrică, telefonie etc.; b) activitatea legată de programarea şi executarea

lucră-rilor de

proiectare, construcţii-montaj şi dotări conform aprobării Biroului permanent şi în limita resurselor prevăzute în buget, precum şi a condiţiilor contractuale;

58

c) activitatea privind accesul în incintă şi în Palatul Parlamentului, ordinea în sediul Camerei Deputaţilor şi în celelalte imobile ale Camerei Deputaţilor; d) activitatea de asigurare a resurselor informatice şi de comunicaţii; e) activitatea Centrului Internaţional de Conferinţe privind organizarea acţiunilor specific parlamentare sau pe baze contractuale desfăşurate în spaţiile din Palatul Parlamentului; f) activitatea de asigurare a serviciilor de alimentaţie; g) activitatea de achiziţii publice; h) activitatea de transporturi. Secretarul

general

adjunct

avizează

documentele

ce

se

prezintă

secretarului general, Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Biroului permanent al Camerei Deputaţilor pentru informare sau aprobare privind probleme ale compartimentelor pe care le coordonează. Secretarul

general

adjunct

este

subordonat

Biroului

permanent

şi

secretarului general al Camerei Deputaţilor şi răspunde în faţa acestora pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile şi sarcinile ce îi revin. În îndeplinirea atribuţiilor, secretarul general adjunct emite decizii şi aprobă sau respinge documente supuse spre aprobare sau avizare. 6. Conducătorii compartimentelor Secretariatului general al Camerei Deputaţilor sunt directori generali, directori, şeful Servi-ciului audit public intern şi şeful Biroului contencios. Conducătorii

compartimentelor,

pe

lângă

atribuţiile

şi

răspunderile

comune ale funcţiilor de conducere, au şi următoarele atribuţii şi răspunderi: a) conduc compartimentele principale ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor şi sunt factorii decizionali ai activităţii de conducere pentru realizarea obiectivelor acestora; b) răspund de realizarea sarcinilor Secretariatului general al Camerei Deputaţilor rezultate din acte normative, hotărâri ale Camerei Deputaţilor şi ale Biroului permanent, din aprobări ale Biroului permanent şi ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor, din ordine, aprobări şi decizii ale secretarului general şi ale secretarului general adjunct;

59

c) răspund de întocmirea şi prezentarea corectă şi la termenele stabilite a documentelor solicitate de structurile superioare; d) asigură însuşirea şi aplicarea de către personalul din subordine a legislaţiei

şi

regulilor

care

reglementează

activităţile

compartimentelor

coordonate; e) repartizează spre rezolvare problemele care intră în atribuţiile compartimentului pe care îl conduc şi dau instrucţiunile necesare în vederea rezolvării acestora în mod corespunzător şi în termenul stabilit; f) răspund de respectarea riguroasă a procedurilor stabilite; g) fac propuneri şi participă la elaborarea proiectului buge-tului de cheltuieli al Camerei Deputaţilor aferent activităţii comparti-mentului pe care îl conduc; h) organizează activitatea compartimentelor şi a salariaţilor din subordine în conformitate cu prevederile Regulamentului; i) răspund în faţa secretarului general şi, după caz, a secretarului general adjunct, pentru activitatea desfăşurată. În îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, conducătorii com-partimentelor independente emit decizii şi instrucţiuni, aplicabile în cadrul departamentelor pe care le conduc. 7. Cancelaria Preşedintelui Camerei Deputaţilor este condusă de un director general şi se compune din Cabinetul Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi grupul de consilieri. Atribuţiile principale ale Cancelariei Preşedintelui sunt: a) controlul şi coordonarea conform sarcinilor stabilite de Preşedintele Camerei Deputaţilor; b) pregătirea materialelor necesare Preşedintelui pentru conducerea lucrărilor Camerei Deputaţilor; c) stabilirea relaţiilor cu Guvernul, cu alte autorităţi şi insti-tuţii publice, cu agenţii guvernamentale şi neguvernamentale, cu mass-media şi societatea civilă, la solicitarea Preşedintelui Camerei Deputaţilor; d) soluţionarea reclamaţiilor şi sesizărilor adresate Preşe-dintelui Camerei Deputaţilor;

60

e) informarea, analiza şi programarea activităţilor propuse pentru agenda de lucru a Preşedintelui; f) stabilirea relaţiilor cu structurile Camerei Deputaţilor şi cu structurile Secretariatului general al Camerei Deputaţilor; g)

elaborarea

şi

gestionarea

politicii

privind

imaginea

publică

a

Preşedintelui Camerei Deputaţilor. Activităţile care se desfăşoară la Cabinetele membrilor Biroului permanent sunt: a) pregătirea lucrărilor privind activitatea în plen şi în comisii a Camerei Deputaţilor; b) relaţiile cu guvernul, cu alte autorităţi şi instituţii publice, cu agenţii guvernamentale şi neguvernamentale, cu mass-media şi societatea civilă, la solicitarea vicepreşedinţilor, secretarilor sau ches-torilor, după caz; c) soluţionarea reclamaţiilor şi sesizărilor adresate vicepreşedintelui, secretarului sau chestorului, după caz; d) informarea şi redactarea informărilor şi referatelor; e)

relaţiile

cu

structurile

Camerei

Deputaţilor

şi

cu

structurile

Secretariatului general al Camerei Deputaţilor; f) relaţiile cu partidul respectiv; g) efectuarea lucrărilor de secretariat. Activităţile ce se desfăşoară la secretariatele grupurilor parlamentare se referă la: a) pregătirea documentelor privind desfăşurarea lucrărilor parlamentare, respectiv activitatea în plen şi în comisii; b) relaţiile cu Guvernul, cu alte autorităţi şi instituţii publice, cu agenţii guvernamentale şi neguvernamentale, cu mass-media şi societatea civilă, la solicitarea liderilor grupurilor parlamentare; c) soluţionarea reclamaţiilor şi sesizărilor adresate grupului parlamentar; d) informarea şi redactarea informărilor şi referatelor; e)

relaţiile

cu

structurile

Camerei

Secretariatului general al Camerei Deputaţilor; f) relaţiile cu partidul respectiv;

61

Deputaţilor

şi

cu

struc-turile

g) efectuarea lucrărilor de secretariat. Personalul angajat cu contract de muncă pe perioadă determinată pentru activitatea deputaţilor în circumscripţiile electorale asigură efectuarea lucrărilor aferente activităţii de secretariat; se ocupă de asigurarea serviciilor necesare biroului parlamentar al deputatului sau deputaţilor, după caz, organizat în circumscripţia electorală respectivă; răspunde de integritatea bunurilor cu care este dotat biroul din circumscripţia electorală respectivă, precum şi de utilizarea corespunzătoare a acestora. Atribuţiile persoanelor angajate în calitate de colaboratori se stabilesc prin contractul civil încheiat cu fiecare colaborator, potrivit reglementărilor legale. 8.

Compartimentele

care

exercită

atribuţiile

pentru

realiza-rea

activităţii privind lucrările parlamentare sunt următoarele: a) Departamentul pentru activităţi parlamentare; b) Direcţia Secretariatului tehnic; c) Direcţia pentru informare parlamentară. Departamentul

pentru

activităţi

parlamentare

are

în

struc-tura

sa

următoarele direcţii: a) Direcţia legislativă; b) Direcţia pentru organizarea lucrărilor în plen; c) Direcţia pentru lucrări în comisii. Departamentul pentru activităţi parlamentare desfăşoară, în principal, următoarele activităţi: a) pregăteşte desfăşurarea lucrărilor în plen ale Camerei Deputaţilor sau ale celor două Camere, după caz; asigură evidenţa proiectelor de lege şi a altor documente care se dezbat în plenul Camerei Deputaţilor, respectiv al celor două Camere, după caz; b) asigură asistenţa de specialitate privind dezbaterea proiectelor de lege în plenul Camerei Deputaţilor sau al celor două Camere, după caz, precum şi a hotărârilor sau a altor acte aprobate de acestea; procesează proiectele de lege, respectiv legile pe baza textelor adoptate de plenul Camerei Deputaţilor sau de cele două Camere ale Parlamentului, după caz; asigură evidenţa acestora;

62

c) pregăteşte lucrările privind activitatea comisiilor parla-mentare; ţine evidenţa proiectelor de lege repartizate pe comisii pentru întocmirea raportului comisiei sau pentru aviz; d)

asigură

asistenţa

de

specialitate

pentru

activitatea

comisiilor

parlamentare; întocmeşte raportul comisiei sesizate în fond pe baza textelor adoptate de comisie; întocmeşte avizul comisiei sesizate pentru aviz în conformitate cu textele adoptate de comisie şi îl transmite comisiei sesizate în fond; execută lucrările rezultate din activitatea comisiilor de mediere; asigură lucrările de secretariat ale comisiilor. Direcţia legislativă are următoarele atribuţii principale: a) asigură asistenţă pentru redactarea proiectelor şi propu-nerilor legislative, cu respectarea normelor de tehnică legislativă; b) întocmeşte note adresate comisiilor permanente care examinează în fond proiectele de lege sau propunerile legislative, respectând prevederile constituţionale şi normele de tehnică legisla-tivă; la cererea preşedintelui comisiei personalul de specialitate cu atribuţii specifice participă la lucrările acesteia; c) participă la lucrările în plen ale Camerei Deputaţilor şi ale celor două Camere, după caz, urmăreşte dezbaterea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, asigură redactarea textului legii în mod riguros şi în conformitate cu textele votate în plen; asigură dactilografierea şi colaţionarea acestora; d) participă la lucrările comisiilor de mediere, stabileşte textele adoptate în redactări diferite, urmăreşte modul de adoptare a rapoartelor comisiilor de mediere şi redactează forma finală a legii în conformitate cu textele adoptate de cele două Camere; e) întocmeşte raportul asupra textelor rămase în diver-genţă după mediere; f) elaborează unele proiecte de hotărâre ale Camerei Deputaţilor; g) redactează punctele de vedere ale Preşedintelui Came-rei Deputaţilor cu

privire

la

sesizările

adresate

Curţii

neconstituţionalitate;

63

Constituţionale

în

materie

de

h) întocmeşte,

la cererea Biroului permanent, note privi-toare

la

interpretarea legii; i) asigură elaborarea formei republicabile a legilor pentru care Camera Deputaţilor

a

fost

ultima

Cameră

care

a

adoptat

modificarea

şi/sau

completarea, în cazul în care prin lege se dispune republicarea; j) întocmeşte cererile de rectificare a actelor normative adoptate de Parlament, în cazul unor erori materiale. Direcţia pentru organizarea lucrărilor în plen are în componenţa sa următoarele compartimente: a) Serviciul pentru pregătirea lucrărilor; b) Serviciul stenograme; c) Biroul pentru evidenţa lucrărilor în plen. Biroul pentru evidenţa lucrărilor în plen este condus în mod nemijlocit de directorul direcţiei. Direcţia pentru organizarea lucrărilor în plen are urmă-toarele atribuţii principale: a) înregistrează proiectele de lege, propunerile legislative, proiectele de hotărâre ale Camerei Deputaţilor şi ale Parlamentului, care se supun pentru dezbatere şi aprobare plenului Camerei Deputaţilor sau plenului celor două Camere ale Parlamentului; ţine evidenţa circuitului acestora până la finalizarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României; b) ţine evidenţa amendamentelor scrise primite de la Biroul permanent şi le transmite comisiilor permanente sesizate cu avizarea acestora, precum şi a interpelărilor, întrebărilor şi intervenţiilor personale ale deputaţilor sau ale grupurilor parlamentare şi primeşte răspunsurile la acestea; c) întocmeşte lista iniţiativelor legislative şi a altor lucrări care pot fi înscrise pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor de către Biroul permanent şi Comitetul ordinii de zi; d) întocmeşte mapa de lucru pentru preşedintele de şedinţă în plen; e) transmite la Senat, în vederea dezbaterii, proiectele de lege care au fost adoptate de Camera Deputaţilor;

64

f) trimite legile adoptate de parlament pentru a fi promulgate de către Preşedintele României, iar după promulgare le numerotează şi le trimite pentru publicare în Monitorul Oficial al României; g)

asigură

înregistrarea

pe

bandă

magnetică,

stenogra-fierea

şi

verificarea transcrierii dezbaterilor din şedinţele Camerei Deputaţilor şi şedinţele comune ale celor două Camere; h) redactează sumarul şedinţelor Camerei Deputaţilor şi al şedinţelor comune ale celor două Camere ale Parlamentului şi îl transmite împreună cu stenogramele pentru publicare în Monitorul Oficial al României; i) primeşte dosarele privind alegerea deputaţilor, le pune la dispoziţia comisiei de validare şi asigură lucrările de secretariat pentru validarea mandatelor deputaţilor; j) asigură lucrările de secretariat pentru desfăşurarea şedinţelor Camerei Deputaţilor şi ale celor două Camere ale Parla-mentului; asigură condiţiile privind votul secret şi constatarea rezulta-tului acestuia; k) multiplică proiectele de lege, propunerile legislative şi alte materiale supuse spre dezbatere Camerei Deputaţilor, pe care le distribuie deputaţilor; l) ţine evidenţa numerică şi nominală a deputaţilor şi a locurilor de deputat rămase vacante, precum şi a schimbărilor survenite în activitatea deputaţilor în timpul exercitării mandatelor; înregistrează prezenţa deputaţilor la şedinţele în plen, iar listele de prezenţă le transmite Departamentului economico-financiar; întoc-meşte situaţiile privind absenţele nemotivate pentru a fi prezentate Biroului permanent; m) urmăreşte depunerea declaraţiilor de avere ale deputaţilor şi ţine evidenţa acestora; n) elaborează necesarul de abonamente la publicaţiile legislative şi asigură distribuirea acestora, conform aprobării. Direcţia pentru lucrări în comisii are în componenţa sa Serviciul pentru pregătirea lucrărilor comisiilor şi corpul tehnic al comisiilor parlamentare. Mărimea şi structura corpului tehnic al comisiilor parlamen-tare se stabilesc pentru fiecare comisie în parte prin statul de funcţii aprobat. Corpul tehnic al comisiilor parlamentare are o dublă subordonare:

65

a) subordonarea directă faţă de preşedintele şi biroul comisiei respective; b)

subordonarea

funcţională

faţă

de

conducerea

direcţiei

şi

a

departamentului. Direcţia pentru lucrări în comisii are următoarele atribuţii principale: a)

execută

lucrările

de

specialitate

necesare

constituirii

comisiilor

permanente ale Camerei Deputaţilor şi alegerii birourilor acestora; b) primeşte de la comisii rapoartele, avizele, sintezele şi proceseleverbale întocmite de acestea după fiecare şedinţă de comisie şi prezintă secretarului general nota cu proiectele de lege şi propunerile legislative care îndeplinesc condiţiile cerute pentru a fi prezentate Biroului permanent în vederea includerii lor pe ordinea de zi; întocmeşte şi ţine la zi situaţia proiectelor de lege şi a propunerilor legislative aflate la comisii şi o prezintă membrilor Biroului permanent şi liderilor grupurilor parlamentare; c) prezintă, săptămânal, Preşedintelui Camerei Deputa-ţilor, secretarului general al Camerei Deputaţilor şi ministrului pentru relaţia cu Parlamentul situaţia privind activitatea comisiilor permanente şi situaţia proiectelor de lege şi propunerilor legislative aflate în procedură de mediere; d) la solicitarea membrilor Biroului permanent şi a secre-tarului general al Camerei Deputaţilor, efectuează analiza activităţii comisiilor cu privire la gradul de

încărcare

al

acestora

şi

la

activitatea

consilierilor,

experţilor

şi

colaboratorilor; e) informează Biroul permanent asupra proiectelor de lege, propunerilor legislative şi altor documente care fac obiectul şedinţelor comune ale celor două Camere ale Parlamentului. Direcţia

Secretariatului

tehnic

asigură

pregătirea

lucrărilor

Biroului

permanent al Camerei Deputaţilor, ale Birourilor permanente ale celor două Camere şi ale Comitetului ordinii de zi; urmăreşte îndeplinirea de către compartimentele Secretariatului general a sarcinilor rezultate din hotărârile Camerei Deputaţilor şi ale Biroului permanent, precum şi din dispoziţiile scrise ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor. Direcţia

Secretariatului

tehnic

principale:

66

îndeplineşte

următoarele

atribuţii

a) primeşte, înregistrează şi multiplică materialele pentru şedinţele Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, pentru şedinţele comune ale Birourilor permanente ale celor două Camere şi pentru şedinţele Comitetului ordinii de zi; pregăteşte mapele de şedinţă şi le difuzează la cabinetele membrilor Biroului permanent şi la cabinetele liderilor grupurilor parlamentare, după caz; b) efectuează înregistrarea pe bandă magnetică, stenogra-fierea şi verificarea transcrierii dezbaterilor şedinţelor Biroului perma-nent al Camerei Deputaţilor, ale şedinţelor Birourilor permanente ale celor două Camere şi ale şedinţelor Comitetului ordinii de zi; verifică stenogramele, comunică şi urmăreşte realizarea măsurilor stabilite de Biroul permanent şi de Comitetul ordinii de zi; asigură consultarea de către deputaţi a stenogramelor şedinţelor Biroului permanent şi ale Comitetului ordinii de zi; c) redactează şi procesează proiectele de hotărâre ale Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi ale Birourilor permanente ale celor două Camere; d) prezintă, în timp util, membrilor Biroului permanent, documentele supuse aprobării acestuia; e) înregistrează legile promulgate de Preşedintele României, moţiunile, moţiunile de cenzură, hotărârile adoptate de Parlament şi de Camera Deputaţilor, hotărârile Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi ale Birourilor permanente ale celor două Camere, deciziile preşedintelui Camerei Deputaţilor, ordinele emise de secretarul general

al Camerei Deputaţilor şi

deciziile emise de secretarul general adjunct, precum şi mesajele, declaraţiile, rezoluţiile şi alte acte politice adoptate de Parlament sau de Camera Deputaţilor;

comunică

unele

documente

Direcţiei

pentru

informatică

şi

comunicaţii, precum şi altor compartimente, pe baza unei note de difuzare apro-bată de secretarul general; f) ţine evidenţa rapoartelor prezentate de autorităţile şi instituţiile statului, de organismele aflate sub autoritatea Parlamentului sau a Camerei Deputaţilor, potrivit legii, precum şi a rapoartelor întocmite de comisiile speciale şi de anchetă; ţine evidenţa mesajelor adresate Parlamentului de către Preşedintele României;

67

g) efectuează operaţiuni de gestiune privind corespon-denţa civilă. Direcţia pentru informare parlamentară efectuează studii şi cercetări specifice şi asigură documentarea structurilor parlamentare. Direcţia

pentru

informare

parlamentară

are

următoarele

atribuţii

principale: a) efectuează studii, informări, întocmeşte buletine infor-mative şi materiale documentare necesare activităţii parlamentare, din proprie iniţiativă sau la cererea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor; b) elaborează, la cererea Biroului permanent, studii şi informări de drept comparat; c) alcătuieşte materiale de analiză şi sinteză privind problemele de interes internaţional pentru România; d) acordă consultaţii pe probleme parlamentare, reali-zează, la cerere, materiale documentare în sfera politicii externe pentru delegaţiile parlamentare române care efectuează vizite oficiale în străinătate; e) asigură preluarea şi utilizarea informaţiilor provenite din surse electronice; f) efectuează schimbul de informaţii cu alte centre de studii şi informare din ţară şi străinătate, biblioteci, ambasade, centre culturale şi de documentare străine din Bucureşti şi cu alte instituţii de profil; g)

asigură

desfăşurarea

în

bune

condiţii

a

activităţii

bi-bliotecii

parlamentare; propune efectuarea achiziţiilor de carte şi de alte mijloace de documentare; gestionează fondul de carte şi de informaţii parlamentare. Compartimentele care exercită atribuţiile pentru realizarea activităţii privind utilizarea resurselor sunt: a) Direcţia financiar-contabilă; b) Direcţia decontărilor pentru deputaţi; c) Direcţia pentru achiziţii publice; d) Direcţia pentru resurse umane şi salarizare; e) Direcţia generală pentru dezvoltare; f) Direcţia pentru informatică şi comunicaţii.

68

Direcţia

financiar-contabilă

fundamentează

şi

elaborează,

sub

coordonarea chestorilor Camerei Deputaţilor, proiectul bugetului Camerei Deputaţilor, asigură evidenţa angajamentelor şi evidenţa contabilă sintetică şi analitică a patrimoniului, efectuează plăţile în conformitate cu prevederile bugetare, întocmeşte bilanţul contabil şi răspunde de înregistrarea corectă a operaţiunilor patrimoniale. Direcţia financiar-contabilă are următoarele atribuţii principale: a) verifică şi avizează pentru control financiar preventiv, în faza de angajare şi de ordonanţare, toate documentele care cuprind sau din care derivă operaţii patrimoniale privind modul de constituire, administrare şi utilizare a fondurilor prevăzute în bugetul Camerei Deputaţilor, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului, utiliza-rea şi gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti, cele din care derivă drepturi şi obligaţii faţă de persoane juridice sau fizice; răs-punde de legalitatea şi regularitatea proiectelor de operaţiuni supuse aprobării; b) fundamentează şi elaborează proiectul bugetului Came-rei Deputaţilor, având ca sursă de finanţare credite bugetare şi venituri extrabugetare, în colaborare cu celelalte compartimente ale Secreta-riatului general al Camerei Deputaţilor şi urmăreşte execuţia acestuia; c) urmăreşte execuţia bugetului şi întocmeşte rapoarte periodice cu privire la aceasta; d) întocmeşte notele contabile ale operaţiunilor patrimo-niale bugetare şi extrabugetare, precum şi balanţe de verificare sintetice şi analitice pentru operaţiunile bugetare şi extrabugetare reflectate în contabilitate. Direcţia decontărilor pentru deputaţi asigură mijloacele financiare şi materiale aferente deputaţilor, în limita prevederilor buge-tare şi urmăreşte utilizarea acestora potrivit normelor legale; asigură serviciile aferente activităţii deputaţilor. Direcţia pentru resurse umane şi salarizare are atribuţii şi răspunderi în următoarele domenii de activitate: a) în domeniul resurselor umane direcţia asigură resursele umane în conformitate cu statul de funcţii aprobat, gestionează problemele privind

69

personalul încadrat la Secretariatul general al Camerei Deputaţilor şi la birourile parlamentare ale deputaţilor din circumscripţiile electorale; b) în domeniul salarizării aplică prevederile legale cu privire la sistemul de salarizare,

calculează

şi

acordă

indemnizaţiile

şi

celelalte

drepturi

ale

deputaţilor, salariile şi celelalte drepturi ale per-sonalului Secretariatului general al Camerei Deputaţilor, precum şi alte operaţiuni privind drepturile deputaţilor şi salariaţilor. Atribuţiile principale ale Direcţiei privind domeniul resur-selor umane sunt următoarele: a)

organizează

concursurile

sau

examenele

pentru

selec-ţionarea

personalului şi ocuparea posturilor vacante şi întocmeşte ordinele de încadrare şi contractele de muncă pentru candidaţii declaraţi admişi; b)

întocmeşte situaţia privind avansarea în funcţie, grad sau treaptă

profesională şi prezintă propuneri secretarului general; c) organizează cursuri de perfecţionare profesională; d)

gestionează

salariaţilor

carnetele

Secretariatului

de

general

muncă al

şi

dosarele

Camerei

profesio-nale

Deputaţilor

şi

ale

birourilor

parlamentare, în conformitate cu normele legale în vigoare. Atribuţiile principale ale Direcţiei privind salarizarea sunt următoarele: a) întocmeşte şi verifică statele de funcţii în conformitate cu structura organizatorică aprobată, precum şi statele de funcţii nominalizate privind încadrarea personalului pe funcţii, grade sau trepte de salarizare; actualizează statele de funcţii în conformitate cu dispoziţiile legale; b) gestionează fondul de salarii aprobat; întocmeşte docu-mentele necesare calculului şi acordării drepturilor legale; c) întocmeşte statele de plată pentru indemnizaţiile depu-taţilor, statele de plată pentru salariile şi alte drepturi băneşti ale salariaţilor din Secretariatul general al Camerei Deputaţilor şi statele de plată a indemnizaţiilor care se acordă colaboratorilor. Direcţia pentru achiziţii publice achiziţionează şi gestio-nează principalele resurse materiale necesare Camerei Deputaţilor, în limita prevederilor bugetare aprobate şi a programului anual de achiziţii aprobat.

70

Direcţia generală pentru dezvoltare gestionează activitatea de investiţii a Camerei Deputaţilor şi răspunde de realizarea lucrărilor de investiţii la obiectivele de investiţii, în concordanţă cu normele legale, utilizând fondurile de investiţii alocate prin bugetul Camerei Deputaţilor, potrivit destinaţiilor aprobate de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor. Direcţia pentru informatică şi comunicaţii asigură resursele informatice şi de comunicaţii şi elaborează proiectul sistemului infor-matic general (SIG) al Camerei Deputaţilor, precum şi implementarea şi exploatarea acestuia şi a subsistemelor SIG; asigură asistenţa şi pregătirea informatică a utilizatorilor sistemului. Direcţia pentru informatică şi comunicaţii are următoarele atribuţii principale: a) generează teme de proiect pentru componentele SIG; proiectează şi implementează subsistemele din cadrul SIG al Camerei Deputaţilor; b) implementează sistemul global şi subsistemele din cadrul SIG; c) elaborează studii de dezvoltare tehnologică; d) propune şi realizează interconectarea cu baze de date externe; e) administrează şi gestionează infrastructura de comuni-caţii de date a Camerei Deputaţilor, asigurând desfăşurarea activităţii în condiţii de protecţie şi siguranţă; f) administrează, gestionează şi întreţine componentele hardware ale SIG; g) asigură instalarea, configurarea şi întreţinerea pentru software-ul de bază şi de aplicaţii din cadrul SIG; h) acordă asistenţă tehnică pentru utilizatorii SIG; asigură pregătirea şi perfecţionarea informatică a acestora; i) efectuează exploatarea curentă pentru aplicaţii informa-tice din domeniul economico-financiar. Compartimentele care exercită atribuţiile pentru realizarea activităţii privind relaţiile cu autorităţile publice, organizaţiile interne şi internaţionale sunt: a) Direcţia generală pentru relaţii externe şi protocol;

71

b) Direcţia pentru comunicare, presă şi relaţii publice. Unele activităţi privind relaţiile cu autorităţile publice, orga-nizaţiile interne şi internaţionale se exercită şi de către Cancelaria Preşedintelui Camerei Deputaţilor, corpul tehnic al Comisiei pentru politică externă şi cel al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, co-rupţiei şi pentru petiţii, precum şi de către personalul de la circum-scripţiile electorale; atribuţiile acestora se stabilesc de conducătorii structurilor respective. Direcţia generală pentru relaţii externe şi protocol întocmeşte lucrările specifice pentru îndeplinirea activităţii privind relaţiile externe ale Camerei Deputaţilor şi ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor. Organizarea

acţiunilor

de

relaţii

externe

şi

efectuarea

cheltuielilor

ocazionate de acele acţiuni se fac potrivit reglementărilor speciale aprobate de Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului României. Direcţia generală pentru relaţii externe şi protocol are în componenţa sa următoarele compartimente: a)

Direcţia

de

relaţii

parlamentare

bilaterale

şi

cooperare

interparlamentară; b) Direcţia de relaţii cu organizaţiile parlamentare şi integrare europeană; c) Direcţia de protocol. Direcţia de relaţii parlamentare bilaterale şi cooperare interparlamentară are următoarele atribuţii principale: a)

întocmeşte

proiectul

programului

anual

de

relaţii

externe

al

Parlamentului României, împreună cu compartimentul similar de la Senat, şi îl supune aprobării Birourilor permanente ale celor două Camere; defalcă acţiunile externe

ale

Camerei

Deputaţilor

din

acest

program

şi

îl

comunică

Departamentului economico-financiar; b) efectuează planificarea, execută coordonarea şi răs-punde de buna desfăşurare a activităţilor de relaţii externe cu parla-mentele ţărilor europene şi a celor din spaţiul extra european, potrivit programului de relaţii externe aprobat; c) urmăreşte evoluţiile politice din ţările europene şi din spaţiul extra european în vederea promovării relaţiilor cu parlamentele acestor ţări;

72

d) întreţine raporturi cu structurile specializate ale parla-mentelor ţărilor europene şi din spaţiul extra european pentru iniţierea, perfectarea şi derularea acţiunilor de relaţii externe; e) face propuneri privind oportunitatea acţiunii, perioada de desfăşurare, programul activităţilor în cadrul unei acţiuni de relaţii externe, în România sau într-o ţară europeană, precum şi în legătură cu participanţii la acţiune; f) sprijină activitatea grupurilor parlamentare de prietenie în acţiunile cu grupurile similare din parlamentele ţărilor europene şi din spaţiul extra european; g)

întocmeşte

materialele

documentare

necesare

delegaţii-lor

parlamentare române care efectuează vizite în străinătate sau în legătură cu delegaţiile străine care vizitează Camera Deputaţilor; h) coordonează şi răspunde de buna organizare în România a acţiunilor de relaţii parlamentare cu participare externă (reuniuni, conferinţe, sesiuni, vizite de delegaţii etc.); i) răspunde de organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de relaţii externe cu parlamentele ţărilor europene şi din spaţiul extra european. Direcţia de relaţii cu organizaţiile parlamentare şi integrare europeană are următoarele atribuţii: a) elaborează propunerile de acţiuni cu organizaţiile parla-mentare internaţionale cuprinse în programul de relaţii aprobat sau care se efectuează în afara acestui program; b)

urmăreşte

evoluţia

relaţiilor

cu

organizaţiile

parlamen-tare

internaţionale, asigură condiţiile pentru întreţinerea contractelor cu respectivele organizaţii şi derularea cooperării cu acestea; c) pregăteşte materialele necesare delegaţiilor parlamen-tare permanente care participă la acţiuni ale organizaţiilor parlamen-tare internaţionale sau în cazul vizitelor în ţara noastră ale unor delegaţii ale organizaţiilor internaţionale; asigură secretariatul delega-ţiilor Camerei Deputaţilor la aceste organisme; d) gestionează relaţiile cu organismele parlamentare ale instituţiilor şi structurilor de integrare europeană.

73

Direcţia pentru comunicare, presă şi relaţii publice asigură relaţiile Camerei Deputaţilor cu mass-media şi acţionează pentru promovarea unei imagini corecte a activităţii parlamentare, transmite prin mijloace specifice de comunicare obiectivele şi mesajele forului legislativ asupra cărora acesta doreşte

să

comunice,

în

interiorul

şi

exteriorul

instituţiei,

organizează

activitatea de audienţe şi relaţii cu publicul, furnizează societăţii civile informaţii cu caracter public. Controlul financiar preventiv intern este activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea proiectelor de operaţiuni pe seama fondurilor publice prevăzute în buget sau a patrimoniului public administrat, înainte de a fi supuse aprobării, potrivit competenţelor. Controlul financiar preventiv intern constă în verificarea sistematică a proiectelor de operaţiuni care fac obiectul acesteia din punct de vedere al: a) legalităţii şi regularităţii; b) încadrării în limitele angajamentelor, respectiv a aloca-ţiilor bugetare aprobate, potrivit legii. Nici o cheltuială nu poate fi aprobată fără viza prealabilă de control financiar preventiv. Persoanele desemnate să exercite controlul financiar pre-ventiv au următoarele atribuţii principale: a) analizează proiectele de operaţiuni prezentate de com-partimentele Secretariatului general al Camerei Deputaţilor şi înre-gistrează documentele respective în ordinea prezentării lor; b) acordă viza de control financiar preventiv sau respinge acordarea vizei; motivează în scris respingerea vizei; c) îl informează pe secretarul general asupra proiectelor de operaţiuni propuse spre aprobare care nu întrunesc condiţiile legale. Activitatea de control financiar preventiv se organizează şi se desfăşoară pe baza legilor şi reglementărilor specifice. Serviciul audit public intern, pe baza unui plan şi a unei metodologii specifice, realizează un diagnostic general al sistemului sub aspect tehnic, managerial şi financiar-contabil; el efectuează auditul public intern asupra

74

activităţilor

sau

compartimentelor

Secreta-riatului

general

al

Camerei

Deputaţilor care, prin atribuţiile ce le revin, iniţiază şi execută operaţiuni de utilizare a resurselor financiare, materiale şi umane, precum şi asupra managementului acestor com-partimente. Serviciul audit public intern este un compartiment inde-pendent, care nu poate fi implicat în activităţile pe care le auditează. Serviciul audit public intern este subordonat nemijlocit secretarului general al Camerei Deputaţilor. Serviciul audit public intern are următoarele atribuţii principale: a) certifică bilanţul contabil şi contul de execuţie bugetară, prin verificarea legalităţii, realităţii şi exactităţii evidenţelor contabile şi ale actelor financiare şi de gestiune; b) examinează legalitatea, regularitatea şi conformitatea operaţiunilor, identificând erorile, risipa, gestiunea defectuoasă şi frauduloasă; propune măsuri şi soluţii pentru recuperarea pagubelor şi sancţionarea celor vinovaţi, după caz; c) examinează sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia ca principal instrument de cunoaştere, gestiune şi control patrimonial; examinează şi evaluează rezultatele obţinute; d) examinează regularitatea sistemelor de fundamentare a deciziilor, planificarea, programarea, organizarea şi coordonarea deci-ziilor, precum şi urmărirea şi controlul îndeplinirii acestora; e) efectuează evaluarea economicităţii, eficacităţii şi efi-cienţei cu care sistemele de conducere şi execuţie ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor sau ale unui proiect utilizează resur-sele financiare, umane sau materiale pentru îndeplinirea obiectivelor şi obţinerea rezultatelor stabilite; f) identifică slăbiciunile sistemelor de conducere şi control, precum şi riscurile asociate unor astfel de sisteme, ale unor proiecte sau ale unor operaţiuni; propune măsuri pentru corectarea acestora şi eliminarea riscurilor, după caz. Biroul contencios exercită atribuţii de avizare şi control privind legalitatea şi conformitatea ordinelor secretarului general al Camerei Deputaţilor şi a altor documente stabilite de prezentul Regulament şi de secretarul general; respinge

75

în scris avizarea dacă documentele respective nu îndeplinesc condiţiile normelor legale. Compartimentele care exercită atribuţiile pentru realizarea activităţii administrative sunt următoarele: a) Departamentul serviciilor administrative şi logistice; b) Direcţia transporturi; c) Centrul Internaţional de Conferinţe. Departamentul

serviciilor

administrative

şi

logistice

admi-nistrează,

gestionează, exploatează şi întreţine Palatul Parlamentului, spaţiile, utilajele şi instalaţiile acestuia, precum şi bunurile date în fo-losinţă pentru a asigura condiţiile optime necesare activităţilor parla-mentare şi altor activităţi care se desfăşoară în Palatul Parlamentului. Departamentul serviciilor administrative şi logistice are în componenţa sa următoarele direcţii: a) Direcţia tehnică; b) Direcţia administrativă; c) Direcţia pentru ordine şi pază. Direcţia tehnică are ca atribuţie principală organizarea activităţilor privind exploatarea, în cadrul Palatului Parlamentului, a tuturor instalaţiilor tehnice. Direcţia administrativă organizează şi răspunde de activi-tăţile privind gestionarea

bunurilor

aflate

în

folosinţă

în

Palatul

Parla-mentului,

de

întreţinerea şi curăţenia spaţiilor din Palatul Parlamen-tului şi a spaţiilor exterioare, precum şi de dotările aferente acestora. Direcţia pentru ordine şi pază: a)

asigură

măsurile

necesare

pentru

accesul,

circulaţia,

protecţia

persoanelor şi răspunde de paza bunurilor şi valorilor din patrimoniul Camerei Deputaţilor în Palatul Parlamentului; b) răspunde de menţinerea ordinii necesare desfăşurării în condiţii normale

a

activităţilor

parlamentare

şi

extraparlamentare

în

Palatul

Parlamentului. Direcţia pentru transporturi asigură mijloacele de transport necesare structurilor

Camerei

Deputaţilor

şi

Secretariatului

76

general

al

Camerei

Deputaţilor, răspunde de gestiunea parcului auto şi de utilizarea eficientă a acestuia. În cadrul Secretariatului general al Camerei Deputaţilor funcţionează şi Centrul Internaţional de Conferinţe, căruia îi revine atribuţia de a organiza, în spaţiile destinate acestuia, acţiuni specifice interne şi internaţionale şi de a asigura serviciile de alimentaţie pentru deputaţi, salariaţi şi pentru acţiunile organizate în cadrul Centrului Internaţional de Conferinţe. De asemenea, Centrul Internaţional de Conferinţe coordonează activitatea de ambientare a spaţiilor din Palatul Parlamentului. Acţiunile specifice şi serviciile de alimentaţie se organi-zează în regim extrabugetar.

77