866

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 338.24.01:330.101.5(043) 658.012.4(100+478)(043)

Svetlana-Zorina ŞIŞCAN

FUNDAMENTAREA DE NOI ABORDĂRI ALE MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL

SPECIALITATEA 08.00.05 – ECONOMIE ŞI MANAGEMENT Teza de doctor habilitat în ştiinţe economice

Consultant ştiinţific: doctor habilitat în ştiinţe economice, profesor universitar Ala COTELNIC

CHIŞINĂU – 2006 1

CUPRINS INTRODUCERE.................................................................................................................................

3

Capitolul I. ABORDAREA HOLISTICĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL..................................................................................................

13

1.1. Holismul evolutiv: dezvoltarea metodologiei economico-manageriale şi necesitatea noilor abordări ale acesteia................................................................................ 1.2. Categoria de integritate – nucleu al abordării holistice şi fundament metodologic al managementului strategic şi cros-cultural................................ 1.3. Analiza paradigmatică ca metoda fundamentală a abordării holistice..................................... 1.4. Aplicarea analizei paradigmatice în scopul conceptualizării paradigmelor epocale ale dezvoltării socioeconomice şi umane............................................. Capitolul II. ABORDAREA HERMENEUTICĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL.......................................................................

13 20 27 33 57

2.1. Esenţa, dezvoltarea conceptuală şi aplicarea abordării hermeneutice în domeniul economico-managerial. Formarea „cercurilor hermeneutice”............................ 2.2. Utilizarea îmbinată a abordării holistice şi celei hermeneutice în scopul cercetării evoluţiei managementului strategic. Nivel de stat. Prima aprofundare a „spiralei hermeneutice”........ 2.3. Constituirea managementului strategic în linearităţile Homo Faber şi Homo Oeconomicus. Nivel corporativ. A doua aprofundare a „spiralei hermeneutice”........................................... 2.4. Analiza abordărilor metodologice ale sistemului socioeconomic şi managerial prin prisma linearităţii combinate Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens. A treia aprofundare a „spiralei hermeneutice”..............................................................

123

Capitolul III. ABORDAREA SINERGETICĂ ŞI CEA ORGANISMICĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL..........................

142

3.1. Esenţa, dezvoltarea conceptuală şi sensul aplicării abordării sinergetice şi a celei organismice în domeniul economico-managerial.................................................... 3.2. Dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural în condiţiile acţiunii sinergice a megatendinţelor socioeconomice. Globalizarea ca nucleul sinergiei................................. 3.3. Schimbările principale în formă şi conţinut ale managementului strategic şi cros-cultural condiţionate de informatizare drept miezul sinergiei megatendinţelor................................... 3.4. Definirea sinergetică a altor megatendinţe influente în dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural............................................................................... Capitolul IV. ABORDAREA PRAGMATICO-AXIOLOGICĂ POLINIVELARĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL.......................... 4.1. Dezvoltarea conceptuală a abordării pragmatice şi a celei axiologice în baza principiului de holism-sinergism................................................................................ 4.2. Revizuirea valorilor şi a strategiilor socioeconomice la nivel mega (global) al managementului strategic şi cros-cultural...................................... 4.3. Revizuirea valorilor şi modificarea strategiilor socioeconomice la nivel macro (naţional) al managementului strategic şi cros-cultural.................................. 4.4. Reevaluarea valorilor şi schimbarea strategiilor socioeconomice la nivel mezo (corporativ) şi micro (individual) al managementului strategic şi cros-cultural..................... CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI................................................................................................... BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................. ADNOTĂRI……………………………………………………………………………….………... CUVINTE-CHEIE………………………………………………………………………………….. ANEXE.................................................................................................................................................

2

57 95 112

142 154 171 180 189 189 191 202 221 232 241 258 259 252

INTRODUCERE Actualitatea temei investigate şi gradul de elaborare a acesteia Economia mondială contemporană se află în procese multiple de tranziţie: ţările economic mai avansate se deplasează de la societatea industrială la cea informaţională şi chiar postinformaţională, ţările subdezvoltate economic se îndreaptă de la societatea agrară la cea industrial-informaţională, iar ţările postsocialiste – de la societatea agrar-industrială la cea informaţională. Aceste procese, inclusiv acţiunile megatendinţelor socioeconomice (globalizare, informatizare, liberalizare, socializare, instituţionalizare ş.a.) cu tehnologiile lor info-comunicaţionale (bionice, psihoneutice ş.a.), condiţionează schimbările esenţiale din domeniul economico-managerial. Una din manifestările semnificative ale acestor schimbări o reprezintă „noua” economie în formare, concepută, mai întâi de toate, ca economie globală de reţea şi de piaţă social-orientată. Însă, întruchipările naţionale ale acestei economii diferă considerabil de la o ţară la altă. Companiile transnaţionale (CTN), rolul cărora este în creştere în această economie „nouă” îşi pune scopurile şi elaborează strategiile care, însă, nu întotdeauna coincid cu interesele economiilor naţionale. În afară de aceasta, un rol tot mai semnificativ îl joacă, în economia contemporană, firmele mici şi mijlocii, care, în locul implementării strategiei tradiţionale de cucerire a pieţelor autohtone, înainte de a porni pe calea internaţională, sunt, de la bun început, „născute globale”. Datorită tehnologiilor info-comunicaţionale şi liberalizării economiei mondiale ONG-urile, instituţiile de învăţământ superior, indivizii particulari ş.a. au obţinut accesul direct la pieţe globale, prestând serviciile lor în mod destul de independent de statul lor naţional. Toate acestea şi procesele conexe determină, actualmente, necesitatea de a revizui valorile şi orientările strategice socioeconomice şi umane la toate nivelurile organizaţional-decizionale – global, statal, corporativ şi individual. Aceasta, la rândul său, condiţionează oportunitatea elaborării şi implementării unor abordări noi ale economiei contemporane, managementului strategic şi cros-cultural. Trecerea în revistă atât a literaturii mondiale, cât şi autohtone, analiza căreia este prezentată amănunţit în lucrare, demonstrează faptul că această oportunitate este simţită de savanţi şi practicienii contemporani. La nivel mondial, atrag atenţia cercetările lui I. Ansoff, H. Itami, M. Porter, R. Canter, A. Campbell, V. Zang cu privire la elaborarea concepţiei sinergismului în managementul strategic corporativ şi implementarea unor principii ale sinergeticii în economie; L. Heracleous, privitor la abordarea hermeneutică a managementului strategic corporativ, M. Mescon – abordarea intenţionat electică, postmodernă a managementului, I. Dijmărescu – elaborarea „inteligenţei economice” în cadrul modelului „noii” economii de reţea, P. Bran, V. Vinogradov, K. Urner – utilizarea abordării axiologice a economiei pentru a crea modelul „noii”

3

economii drept cea „etică”, G. Hofstede, R. Lewis, F. Trompenaars, R. Hampden-Turner, J. Mole, C. Sasu – dezvoltarea managementului internaţional precum cel comparat şi cros-cultural la nivel corporativ, K. Tataisi, Bahtiyarov – conceptualizarea societăţii postinformaţionale drept cea organismică şi de optimizare, lansarea abordării organismice a managementului strategic corporativ. La nivel autohton, se evidentiază cercetările lui S. Chirca, E. Hrişcev, A. Cojuhari, Gr. Belostecinic, N. Şişcan, E. Doga, M. Cebotari, I. Sârbu, A. Cotelnic, G. Ulian, T. Manole, V. Cojocaru, N. Burlacu, R. Hâncu, L. Şavga ş.a., cu privire la dezvoltarea conceptuală a noilor direcţii şi forme ale managementului corporativ (management inovaţional, strategic, informaţional, ecologic, comparat, managementul societăţilor mixte etc.) în contextul Republicii Moldova, aprofundarea conceperii metodologice a unor astfel de fenomene din economia globală de piaţă şi management strategic contemporan, precum megatendinţele socioeconomice, competitivitatea, reengineering-ul, optimizarea ş.a., şi implementarea conceptelor respective în analiza realităţilor economicomanageriale naţionale şi internaţionale. Cercetările acestora şi altor savanţi şi practicieni remarcabili au pus bazele substanţiale ale unei gândiri metodologice noi în domeniul economico-managerial. Însă, în momentul actual, nu se observă lucrări destinate, în mod special, sistematizării şi aprofundării abordărilor noi drept componente ale metodologiei manageriale holistice. În legătură cu aceasta, merită menţionate următoarele. În prezent, obiectivul principal de dezvoltare al Republicii Moldova îl constituie integrarea în Uniunea Europeană. Pentru a atinge acest scop, experţii din republică, în comun cu cei internaţionali, au elaborat în calitate de strategie Planul de Acţiuni UE – Moldova. Analiza Planului demonstrează că în el şi-au găsit reflectare problemele economice, politice şi sociale care necesită a fi soluţionate pentru integrarea ţării în Uniunea Europeană. Totodată, trebuie relevat faptul că soluţionarea problemei de integrare în UE reprezintă mai mult un mijloc de atingere a unui alt scop strategic, determinat de societatea mondială drept Dezvoltarea Umană Durabilă (DUD). Năzuinţa omenirii către acest scop se reflectă permanent în Rapoartele anuale ale ONU cu privire la Dezvoltarea Umană. Întrucât Planul de Acţiuni UE-Moldova este elaborat pentru perspectiva apropiată, scopul DUD nu se pune, deocamdată, în termeni teoretici şi practici pentru Republica Moldova. Referitor la Rapoartele ONU privind Dezvoltarea Umană, problema DUD, în principiu, se constată în ele ca o problemă care se cere soluţionată. În plus, lipseşte analiza dialectică şi specifică a originii acestei probleme şi a condiţiilor de soluţionare a ei în ţări/regiuni concrete. Din această cauză, se obstrucţionează elaborarea ştiinţific argumentată a strategiilor de atingere a acestui scop general. Odată elaborată cu succes, concepţia DUD, precum şi recomandările generale pentru aplicarea ei, de fapt, nu se dezvoltă concret mai departe, transformându-se într-o abstracţie de modă. 4

În acest context, devine clar faptul că concepţia DUD trebuie, pe de o parte, să fie concretizată în conformitate cu specificul fiecărei ţări şi impusă dezvoltarea unui sistem întreg al managementului cros-cultural, pe de altă parte, să fie perfecţionată pe baza unui sistem holistic al managementului strategic. Aceste sisteme sunt menite să consolideze economia mondială în condiţii de acţiuni contradictorii ale megatendinţelor socioeconomice şi să asigure durabilitatea constructivă a dezvoltării umane la toate nivelurile organizaţionale ale acesteia – global, statal, corporativ şi individual. Totodată, formarea unor astfel de sisteme holistice manageriale va deveni realitate numai pe baza metodologiei respective. Conceptualizarea metodologiei holistice, sistematizarea şi aprofundarea abordărilor acesteia este actuală şi pentru ridicarea nivelului eficacităţii în planificare şi dirijarea socioeconomică la toate nivelurile de adoptare a deciziilor în societatea informaţională. Abordările metodologice distinct conceptualizate nu sunt decât un capital uman al savantului profesionist. Acest capital metodologic permite reducerea costurilor economice ce ţin nu numai de cercetările ştiinţifice, ci şi de elaborarea recomandărilor cu privire la implementarea strategiilor socioeconomice la toate nivelurile decizionale. De aceea, nu este întâmplător faptul că problemele metodologice, în toate timpurile, erau şi sunt în centrul atenţiei economiştilor eminenţi (A. Smith, D. Ricardo, K. Marx, G.-M. Keynes, M. Friedman, P. Samuelson, M. Blaug, L. Misens, D. North ş.a.). Însă, în literatura economică şi managerială contemporană, atât ştiinţifică, cât şi didactică, nu este precizat suficient conceptul referitor la metodologie. Uneori, metodologia chiar se identifică cu metoda. De exemplu, „metodologia, adică studierea şi argumentarea metodei…” („История экономических учений”. М., 1999, с.318). Elucidând chestiunea cu privire la metodologie, C. McConnell şi S. Brue reduc, de fapt, metodologia la cele două metode logico-formale – inducţia şi deducţia („Economics”. N.Y., 2003, p.6). O asemenea abordare a metodologiei îngustează esenţial conţinutul ei şi nu-i permite să devină un sistem holistic şi flexibil solicitat de managementul strategic şi cros-cultural contemporan şi de perspectivă. Ca urmare, metodologia economico-managerială nouă rămâne un obiect cu un grad redus de elaborare atât în ştiinţa economico-managerială mondială, cât şi în ştiinţa şi practica managerială autohtonă, aceasta situaţie determinând domeniul, obiectul, scopul şi sarcinile cercetării. Domeniul de cercetare. Cercetarea este efectuată în cadrul specialităţii ştiinţifice “Economie şi management” şi, îndeosebi, din domeniul metodologiei managementului strategic şi cros-cultural, cu incursiuni în domeniul economiei politice, cognitologiei, psihologiei, istoriei etc., ce implică cercetării un caracter interdisciplinar.

5

Obiectul cercetării l-au constituit noile abordări ale managementului strategic şi cros-cultural; evoluţia metodologiei de cercetare şi a conceptualizării managementului strategic şi cros-cultural; particularităţile managementului strategic şi cros-cultural la nivel global, naţional, corporativ şi individual, condiţionate de acţiunile megatendinţelor socioeconomice contemporane. Scopul cercetării constă în sistematizarea şi dezvoltarea conceptuală a noilor abordări ale managementului strategic şi cros-cultural şi, pe această bază, argumentarea şi conceptualizarea unei noi metodologii economico-manageriale. Sarcinile de cercetare: 1. Sistematizarea şi aprofundarea abordărilor în contextul managementului strategic şi croscultural: holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică, pragmatico-axiologică. 2. Argumentarea acestor abordări ca fiind noi în managementul strategic şi cros-cultural şi delimitarea lor de abordările tradiţionale. Efectuarea analizei respective a evoluţiei managementului strategic şi cros-cultural. 3. Fundamentarea abordărilor vizate drept componente esenţiale ale noii metodologii economico-manageriale şi conceptualizarea acestei metodologii. 4. Argumentarea categoriei “integritate” drept fundament metodologic de dezvoltare al managementului strategic şi cros-cultural, şi conceptualizarea acestei categorii. 5. Argumentarea analizei paradigmale în calitate de metodă a abordării holistice, formalizarea acestei analize şi aplicarea ei în conceptualizarea strategiilor epocale ale dezvoltării socioeconomice umane. 6. Elaborarea modelului noii paradigme de management strategic şi cros-cultural, şi conceptualizarea acestuia. 7. Abordarea megatendinţelor socioeconomice într-o lumină metodologică nouă şi evidenţierea schimbărilor de formă şi conţinut ale managementului strategic şi cros-cultural. 8. Argumentarea domeniilor culturii societăţii informaţionale drept componente formatoare ale sistemelor holistice de management strategic şi cros-cultural şi relevarea schimbărilor în valori şi orientări strategice care au loc în cadrul acestora. 9. Evidenţierea nivelurilor organizaţional-decizionale ale managementului strategic şi croscultural şi argumentarea acestora drept componente de constituire a sistemelor manageriale holistice. 10. Analiza strategiilor şi a valorilor existente la diferite niveluri organizaţional-decizionale prin prisma noii metodologii socioeconomice şi manageriale. Ţinând cont şi de faptul că în contextul acţiunilor megatendinţelor socioeconomice managementul strategic corporativ capătă aspect global, iar dezvoltarea lui într-o nouă calitate socioeconomică este de o deosebită actualitate la toate nivelurile organizaţional-decizionale, cea

6

de-a unsprezecea sarcină se formulează ca reconceptualizarea managementului strategic în lumina noilor abordări metodologice şi modelarea sistemului holistic al acestuia. Acţiunea megatendinţelor condiţionează şi faptul că managementul cros-cultural, pe de o parte, devine o formă nouă a managementului strategic, pe de altă parte, înzestrează toate celelalte forme şi tipuri manageriale cu caracterul său cros-cultural. Totodată, managementul cros-cultural abia începe să fie conştientizat ca fenomen şi conceptualizat ca noţiune. De aceea, cea de-a douăsprezecea sarcină se formulează drept contribuire la conceptualizarea managementului croscultural prin dezvoltarea lui metodologică drept management strategic cros-cultural şi în lumina abordărilor metodologice noi, modelând şi sistemul holistic al acestuia. Obiectivele tezei au determinat structura ei logică, care cuprinde introducerea, patru capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie şi anexe. În capitolul I – „Metodologia şi rolul său în domeniul economic. Abordarea holistică a managementului strategic şi cros-cultural” – este fundamentată necesitatea noii metodologii managerial-economice, şi astfel de abordări precum cea holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică şi pragmatic-axiologică polinivelară drept componente ale acestei metodologii. Se formulează abordarea holistică, nucleul căreia îl constituie categoria de integritate, şi se aprofundează prin argumentarea acestei categorii în calitate de fundament metodologic al dezvoltării managementului strategic şi cros-cultural. Se conceptualizează analiza paradigmală ca metodă a abordării holistice, această metodă fiind ulterior aplicată în evidenţierea şi formalizarea strategiilor dezvoltării socioeconomice umane în diferite etape istorice. În capitolul II – „Abordarea hermeneutică a managementului strategic şi cros-cultural” – se argumentează necesitatea abordării hermeneutice pentru managementul strategic şi cros-cultural şi se aplică în elaborarea noii paradigme a managementului strategic şi cros-cultural. În baza analizei tendinţelor socioeconimice contemporane, această paradigmă este identificată drept Homo Intelligens, este concepută ca una contemporană şi de perspectivă,

şi este elaborată în trei

dimensiuni – ontologică, gnoseologică şi axiologică, ceea ce a permis formularea şi dezvoltarea „cercurilor hermeneutice” în contextul managementului strategic şi cros-cultural. De asemenea, este determinat profilul managerului strategic şi cros-cultural drept Homo Intelligens, precum şi calităţile necesare acestuia pentru a efectua activitatea sa strategică în mod eficient în societatea informaţională şi chiar în cea postinformaţională. Dezvoltarea conceptuală a abordării hermeneutice se efectuează prin crearea şi dezvoltarea „spiralei hermeneutice” în contextul managerial-economic. Graţie acestui fapt, este analizată evoluţia managementului strategic la nivel de stat şi la cel corporativ în diferite linearităţi – Homo Faber, Homo Economicus şi Homo Faber – Economicus – Intelligens. Ca urmare, se aprofundează 7

conceperea managementului strategic, în primul rând, ca fenomen şi ca noţiune, în al doilea rând, ca proces şi ca rezultat al conducerii sistemelor socioeconomice, în al treilea rând, ca ştiinţă şi artă ale acestei conduceri. Datorită aplicării abordării hermeneutice în conceptualizarea managementului cros-cultural, cel din urmă se formulează în calitate de conducere a domeniilor culturii umane (economie, politică, artă, învăţământ ş.a.). Aprofundarea abordării hermeneutice a managementului strategic şi cros-cultural constă şi în interpretarea abordărilor tradiţionale într-o lumină nouă şi implementarea lor în cercetările managementului strategic şi cros-cultural. Ca urmare, abordarea evolutivă, pragmatică şi axiologică sunt interpretate în lumina holistică şi sinergetică, aplicate în cercetarea evoluţiei managementului strategic şi în analiza strategiilor şi programelor dezvoltării socioeconomice la diferite niveluri organizaţional-decizionale. În capitolul III – „Abordarea sinergetică şi cea organismică a managementului strategic şi cros-cultural” – sunt conceptualizate şi aprofundate abordările sinergetică şi organismică în contextul managementului strategic şi cros-cultural. Prin urmare, sunt sistematizate, dezvoltate şi implementate în domeniul managerial-economic principiile abordării sinergetice. Ele fiind, ulterior, aplicate în definirea megatendinţelor socioeconomice în lumina sinergetică. Se argumentează, de asemenea, că aceste megatendinţe, acţionând sinergic, dau naştere noilor forme şi tipuri ale managementului strategic, aprofundându-l astfel în formă şi conţinut. Aceasta, la rândul său, permite dezvoltarea conceptelor de management strategic şi cros-cultural. Cel din urmă se delimitează în continuare de conceptele management internaţional şi cel comparat. Se argumentează, totodată, că aceste concepte sunt incluse în noţiunea management cros-cultural ca fiind particulare. Se accentuează şi faptul că managementul cros-cultural îi atribuie caracterul său managementului strategic la toate nivelurile organizaţionale şi în toate formele şi tipurile noi ale acestuia. În capitolul IV – „Abordarea pragmatico-axiologică polinivelară a managementului strategic şi cros-cultural” – se conceptualizează şi se argumentează abordarea pragmatico-axiologică polinivelară drept cea nouă a managementului strategic şi cros-cultural. Pe această bază, se efectuează analiza şi revizuirea valorilor şi a strategiilor social-economice la nivelurile organizaţional-decizionale de bază ale managementului strategic şi cros-cultural, acelea fiind mega (global), macro (naţional), mezo (corporativ) şi micro (individual). De asemenea, sunt analizate principalele strategii şi programe de dezvoltare socialeconomică la aceste niveluri, sunt analizate datele studiului socioeconomic cros-cultural, efectuat de către autor în cadrul proiectului internaţional. Suportul metodologic. Baza metodologică a cercetării o reprezintă reflexia filozofică şi teoretico-economică care a permis fundamentarea de noi abordări ale managementului strategic şi cros-cultural, şi anume, abordarea holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică şi cea pragmatico-axiologică. 8

Odată cu aceste abordări noi, în teză sunt utilizate şi metode tradiţionale de cercetare ştiinţifică: metodele logicii formale şi ale dialecticii, abordarea evolutivă etc. Baza empirică. În cadrul cercetării, au fost utilizate documente oficiale din Republica Moldova (acte legislative, decizii şi hotărâri de guvern), datele Rapoartelor ONU cu privire la dezvoltarea umană (1990-2005), datele Rapoartelor FMI, BM şi datele DSS al Republicii Moldova. În cadrul proiectului internaţional, a fost efectuat un sondaj socioeconomic cros-cultural referitor la aspectele valorifice ale managementului strategic. În studiu, au fost incluse şapte ţări (Germania, Republica Moldova, Polonia, Ucraina, Bulgaria, Macedonia şi Cehia). Proiectul a fost coordonat de către prof., dr. hab. Joachim Hentze (Institutul de Management din Braunschweig, Germania), dr. Zorina Şişcan fiind responsabilă pentru efectuarea studiului în Republica Moldova. Inovaţia ştiinţifică a investigaţiei constă în următoarele: 1. Pentru prima dată în literatura ştiinţifică din domeniul economico-managerial, sunt sistematizate şi conceptual dezvoltate noile abordări ale managementului strategic şi cros-cultural (abordarea holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică şi pragmatico-axiologică polinivelară); este argumentată necesitatea aplicării acestora în cercetări manageriale strategice şi cros-culturale; aceste abordări sunt utilizate în scopul reconceptualizării managementului strategic şi conceptualizării managementului cros-cultural. 2. Pe baza abordărilor holistice şi hermeneutice aprofundate: 2.1. Categoria „integritate” este argumentată în trei dimensiuni (umană, culturală şi managerială) ca fundament metodologic al managementului strategic şi cros-cultural. 2.2. Analiza paradigmatică este elaborată şi utilizată pentru conceptualizarea strategiilor epocale ale dezvoltării socioeconomice şi umane. 2.3. Modelul noii paradigme de management strategic şi cros-cultural este elaborat şi conceptualizat sub trei aspecte (ontologic, gnoseologic şi axiologic) drept Homo Intelligens şi aplicat în domeniul socioeconomic pentru a evidenţia şi sistematiza modelele economiei „noi”, pentru a elabora recomandări concrete în vederea perfecţionării managementului strategic şi cros-cultural la toate nivelurile organizaţional-decizionale. 2.4. Datorită combinării abordării holistice cu cea evolutivă, este cercetată într-o lumină nouă evoluţia managementului strategic, şi anume, din punctul de vedere al identificării şi integrităţii sale în sisteme socioeconomice ale diferitelor niveluri organizaţional-decizionale (global, statal, corporativ); Prin urmare, dezvoltarea managementului strategic la nivel corporativ, este cercetată într-o linearitate combinată Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens. 3. Conceptul „management strategic” este aprofundat ca fiind cel care exprimă „sistemul întreg al managementului strategic”, iar conceptul „management cros-cultural” este delimitat de 9

„management internaţional” şi de „management comparat”, şi conceptualizat ca „un sistem întreg al managementului cros-cultural”, aceste sisteme incluzând nivelurile organizaţionaldecizionale, domeniile culturale, aspectul identificării managementului în domeniul socioeconomic drept ştiinţa şi arta dirijării sistemelor respective, noile forme şi tipuri ale managementului

strategic

şi

cros-cultural

condiţionate

de

acţiunea

megatendinţelor

socioeconomice. 4. Metodologia cercetărilor economice, managerial-strategice şi cros-culturale este aprofundată şi conceptualizată ca „un sistem holistic”, care include noile abordări aprofundate, precum şi abordări tradiţionale interpretate într-o lumină nouă (de ex. abordarea evolutivă, pragmatică etc.), constituind componentele esenţiale ale acestui sistem. Prin urmare, este elaborată abordarea de Gestalt managerial şi sunt propuse recomandările concrete privitoare la utilizarea acesteia în decursul traininguri pentru manageri strategici; etapele dezvoltării metodologiei ştiinţifice şi economico-manageriale sunt sistematizate. Logica sinergetică este conceptualizată drept componentă a metodologii noi; logica organismică este indicată ca fiind cea de perspectivă. 5. Principiile de bază ale abordării sinergetice sunt formulate şi aplicate în domeniul socioeconomic şi managerial. Pe baza acestor principii ale abordării sinergetice: sunt conceptualizate, într-o lumină nouă (sinergetică), megatendinţele socioeconomice; Este argumentat faptul că aceste megatendinţe acţionând sinergic, condiţionează schimbările în forma şi conţinutul managementului strategic şi cros-cultural, evidenţiind şi sistematizând, totodată, aceste schimbări. 6. Abordarea organismică este conceptualizată în contextul managementului strategic şi croscultural şi utilizată pentru argumentarea dezvoltării sistemelor socioeconomice în societatea postinformaţională drept organisme. Prin urmare, este aprofundat conceptul „organism” în contextul strategico-managerial. 7. Abordarea pragmatică şi cea axiologică sunt aprofundate şi dezvoltate în aşa fel încât a rezultat o abordare nouă a managementului strategic şi cros-cultural – cea pragmaticoaxiologică polinivelară. În legătură cu aceasta, este evidenţiat conţinutul economic nou al conceptului „valoare”, precum şi este argumentată semnificaţia crescândă neeconomică a acestui concept pentru managementul strategic şi cros-cultural la toate nivelurile organizaţional-decizionale (global, naţional, corporativ şi individual); prin urmare, este argumentată necesitatea implementării abordării pragmatico-axiologice polinivelare în cercetarea şi practica managerial-strategică şi cros-culturală; este aplicată abordarea pragmatico-axiologică polinivelară la nivel global, naţional, corporativ şi individual.

10

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Principalele raţionamente şi concluzii ale tezei contribuie atât la dezvoltarea teoriei şi metodologiei managementului strategic şi cros-cultural, în particular, cât şi la metodologia economică, în general, îmbogăţind conţinutul lor cu noile abordări metodologice sistematizate şi aprofundate, şi cu abordarea nouă a însăşi metodologiei economice. Materialele cercetării pot fi aplicate: a) la elaborarea întregului sistem de management strategic la oricare nivel organizaţional-decizional, inclusiv la cel naţional al Republicii Moldova; b) la elaborarea întregului sistem de management cros-cultural la toate nivelurile organizaţionaldecizionale; c) la elaborarea strategiilor de dezvoltare socioeconomică a Republicii Moldova; d) la firmele şi centrele de consultanţă în afaceri la nivel de conducători de întreprinderi; e) în mediul ştiinţifico-didactic în cazul perfecţionării cursurilor de management strategic, management internaţional, comparat de firmă, teorie economică şi în cazul creării cursurilor la metodologia ştiinţei economice, management cros-cultural ş.a. Aprobarea rezultatelor cercetării. Unele fragmente ale tezei au fost publicate în ediţii economice, altele au fost aprobate în cadrul reuniunilor ştiinţifice, şi anume: •

Simpozionul interuniversitar „Legile, legităţile şi legislaţia în teoria şi practica economică”, 20 aprilie 2000, ASEM, Chişinău; Simpozionul internaţional „Problemele regionale în contextul procesului de globalizare”, 9-10 octombrie 2002, ASEM, Chişinău; Simpozionul internaţional

„Ştiinţa.

Politica.

Filosofia:

realizări,

implementări,

perspective”,

28-29 noiembrie 2002, USM, Chişinău; Simpozionul internaţional „Investiţiile şi relansarea economică”, 29-31 mai 2003, Bucureşti; Simpozionul internaţional „Rolul ştiinţei şi învăţământului economic în relansarea reformelor economice din RM”, 2003, ASEM, Chişinău; Conferinţa internaţională „Actualele probleme ale businessului mic şi mijlociu”, 19 decembrie 2003, ASEM-ACCELS, Chişinău; Seminarul internaţional şi studiul pe tema „Sărăcia, dezvoltarea, drepturile – spre a face progresul uman”, organizat de către Centrul Internaţional de Politici în domeniul Drepturilor Omului (ICHRP), septembrie-decembrie 2004, Chişinău-Geneva; Simpozionul internaţional „Transformările socioeconomice în ţările frontaliere (Ucraina, Moldova, Belarus)”, 21-22 noiembrie 2005, CASE-ACCELS, Mensk; Simpozionul internaţional „Politici economice de integrare europeană”, 23-24 septembrie 2003, ASEM, Chişinău; Revista „Economica” (nr.1, 2000; nr.4, 2002; nr.1, 2004), ASEM, Chişinău; Revista „Economie şi Finanţe” (nr.10-11, 2001), ASEM, Chişinău; Revista „Drept, economie şi informatică” (nr.2 , 2006); Analele Academiei de Studii Economice din Moldova (2004, 2006); Monografia „Paradigmele integrităţii umane în dezvoltarea managementului strategic”, Chişinău: ASEM, 2006, (27, 15 c.a.). 11

Rezultatele cercetării au fost, de asemenea, verificate şi aprofundate pe parcursul stagiului de cercetare la Şcoala de Business a Universităţii de Stat din Kansas, SUA, în cadrul vizitelor de cercetare ştiinţifică la companiile americane şi internaţionale (FAI Inc., API Foils, Siemens, Payless Shoes, Rexall International ş.a.), în decursul participării la evenimentele ştiinţifice internaţionale, precum: •

Conferinţa internaţională „Economia în lumea schimbătoare” organizată de Alianţa Economiştilor Americii şi de Asociaţia Ştiinţelor Sociale ale Americii (AEA/ASSA), 4-6 ianuarie 2001, New Orleans;

•

Conferinţa internaţională „Strategiile perfecţionării cadrelor ştiinţifico-didactice” în cadrul programului „JFDR” administrat de Consiliile americane pentru învăţământ internaţional (ACTR/ACCELS), 21-23 ianuarie 2001, Washington, D.C.

12

Capitolul I. ABORDAREA HOLISTICĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL 1.1. Holismul evolutiv: dezvoltarea metodologiei economico-manageriale şi necesitatea noilor abordări ale acesteia Metodologia reprezintă o bază a oricărei cercetări ştiinţifice, inclusiv a celei economicomanageriale. Însă, după cum am menţionat în Introducerea tezei, în literatura economică contemporană nu rareori se confundă conceptele de „metodologie” şi „metodă”. Pentru a schimba abordarea a însăşi metodologiei economice, pe de o parte, şi a fundamenta noile abordări ale managementului strategic şi cros-cultural drept componente ale acestei metodologii noi, trebuie să facem o delimitare şi precizare metodologică a acestor două concepte. După cum este suficient argumentat în literatura ştiinţifică [9; 16; 29; 41; 68; 70; 208], metodologia îşi are originea în filosofie. Prin urmare, funcţia metodologică o exercită, în viziunea noastră, tot întregul cunoştinţelor filosofice, filosofia asigurând ştiinţele, inclusiv economicomanageriale, cu sistemele metodologice şi, respectiv, cu o anumită integritate metodologică a acestor ştiinţe. Aceasta permite savanţilor crearea teoriilor şi metodelor pentru a dezvolta ulterior ştiinţele lor. Nu e întâmplător faptul că în metodologia economico-managerială contemporană a apărut chiar o ramură analitică specializată – filosofia economiei [123]. În literatura filosofică, metodologia se defineşte ca „o învăţătură despre structură, aranjare logică, metode şi mijloace ale unei activităţi” [208, p.164]. Este evident, deci, că metodele nu sunt identice unei metodologii, ci reprezintă părţi componente ale acesteia. Mai adecvată, astfel, se pare definirea metodologiei, observată în literatura economică, ca „o ştiinţă despre metode” [362, p.45]. Etimologic, metodologia provine din cuvintele greceşti methode – „cale de cercetare sau de cunoaştere, o teorie, învăţătură” şi logos – „un sistem, o doctrină”. În contextul managementului strategic, metodologia o definim ca un sistem al anumitelor legi, legităţi, principii de gândire şi al modalităţilor de atingere a scopurilor lui Homo Sapiens şi ale organizaţiilor acestuia. În cadrul unei metodologii, distingem anumite abordări ca metode generale, ca moduri de a privi obiectul de cercetare, ca principii de gândire la problema în cauză, ca strategii de atingere a unui scop, şi modalităţi drept metode concrete, căi particulare (procedee, politici, tactici) de atingere a unui anumit scop. Alegerea abordărilor metodologice ale unor cercetări ştiinţifice sau aplicative influenţează atât efectuarea cercetărilor înseşi, cât şi interpretarea rezultatelor acestora, precum şi gradul responsabilităţii asumate de savanţi pentru modurile de implementare a rezultatelor obţinute.

13

Prin urmare, analiza literaturii din domeniul socioeconomic, în care şi-au găsit reflectare epocile din antichitate şi până în prezent [256], ne arată că în fiecare etapă a dezvoltării societăţii au fost puse anumite scopuri economice şi, respectiv, a fost elaborată o metodologie de cercetare şi gestionare a proceselor socioeconomice. Pe măsura creşterii nevoilor şi cerinţelor umane, pe de o parte, şi a schimbării mediului socioeconomic, pe de altă parte, se modificau şi se complicau scopurile şi sarcinile dezvoltării economice, apărea necesitatea unor noi abordări metodologice ale cercetării şi gestionării sistemelor socioeconomice, ceea ce contribuia la majorarea gradului de complexitate a structurii metodologiei ştiinţifice, inclusiv economico-manageriale, abordate de noi ca un sistem întreg. •

Filosofii antici şi medievali care acordau o atenţie deosebită ştiinţei economice (Xenofont,

Aristotel, Toma d’Aquino [9; 212; 256] ş.a.) puneau drept scop economic principal crearea bogăţiei în forma ei naturală, deoarece predomina tipul natural de gospodărie drept fundament economic al societăţii. Elaborând strategiile de atingere a acestui scop, ei utilizau metodele descriptive şi logica formală. O asemenea metodologie permitea cercetarea economiei acelor epoci atât ca un tot unitar, cât şi clasificând-o după diferite criterii. Astfel, de exemplu, ţinând cont de faptul că relaţiile marfă– bani se dezvoltau odată cu forma principală a economiei (naturală), Aristotel, pe baza sistemului logicii formale şi a principiului etic de „mediocritate de aur” [238], a divizat „ştiinţa despre bogăţie” în „ştiinţa despre bogăţie şi gestionare corectă a acesteia” – economică şi „ştiinţa despre bogăţie şi gestionare incorectă a acesteia” – crematistică. Atragem atenţie şi la faptul că Aristotel a creat un sistem metodologic foarte reuşit – logica formală, concepută ca organonul tuturor ştiinţelor [9]. Acest sistem rămăsese, practic, neschimbat până la sec.XIX. Totodată, metodologia logico-formală a condiţionat gândirea lineară şi deterministă a savanţilor, inclusiv a economiştilor. •

În timp ce cresc nevoile şi cerinţele umane, se intensifică şi necesitatea creşterii bogăţiei.

În Epoca Modernă, s-au schimbat preferinţele referitoare la forma bogăţiei. Aceasta a fost condiţionată, mai întâi, de următorii factori: s-a aprofundat diviziunea muncii, odată cu agricultura se dezvoltau intensiv astfel de ramuri ale economiei, precum producţia, comerţul, transportul, construcţia ş.a.; forma predominantă a economiei a devenit cea de piaţă. Respectiv, au fost accentuate forma de marfă şi cea monetară a bogăţiei. Totodată, a devenit deosebit de actuală chestiunea privind izvoarele bogăţiei. Încercările economiştilor de a identifica o sursă principală a acesteia, au contribuit, de fapt, la intensificarea determinismului şi chiar a fatalismului în metodologia economico-managerială. De exemplu, fiziocraţii, acceptând Natura drept izvorul principal al avuţiei, au introdus principiul metodologic „laisser-faire”, conform căruia legile naturii determină esenţa tuturor proceselor socioeconomice şi, deci, idealul gestiunii strategice a sistemelor socioeconomice ar trebui să conste în urmarea absolută a acestor legi. 14

Şcoala „clasică” în persoana lui A.Smith, D.Ricardo, J.-B.Say ş.a., a utilizat toată paleta metodelor logicii formale (inducţia, deducţia, analiza, sinteza, abstractizarea ştiinţifică ş.a.) pentru a evidenţia cauzele şi sursele de bază ale bogăţiilor naţiunilor şi principiile de gestiune a acestor bogăţii. Această metodologie, deci, le-a permis clasicilor, primo, crearea teoriei valoare–muncă; secundo, elaborarea teoriei pieţei libere ca un sistem autoreglator, autogestionat, conform principiului metodologic de „mână invizibilă”, altfel spus, potrivit legilor pieţei – cererea, oferta, concurenţa; terţio, conceptualizarea lui Homo Oeconomicus; quatro, argumentând necesitatea comerţului internaţional, de a pune bazele unei teorii economice integrale, ceea ce le-a dat posibilitatea clasicilor de a aborda economia mondială în apariţia ca o unitate complexă, care cuprinde economiile naţionale, bazate pe pieţe „libere” şi concepute la fel ca unităţi. În acelaşi timp, abordarea formal-logică a sistemelor socioeconomice condiţiona, după cum am menţionat, linearitatea gândirii, dat fiind faptul că cauza determină în mod univoc efectul, iar şirul silogismelor deductive este îndreptat într-o singură direcţie: A → B → C → D etc. Astfel de linearitate poate fi trasată, de pildă, în concepţia lui A.Smith, exprimată în opera lui „Avuţia naţiunilor...” [334]: pentru a crea avuţia (A) e necesară creşterea productivităţii muncii (B), pentru a ridica productivitatea muncii e necesară aprofundarea diviziunii muncii (C), cea din urmă soldânduse cu formarea „uniunii de schimb” – piaţă (D). Însă, o asemenea abordare lineară semnifică realitatea. În primul rând, în viaţa reală, nu tot timpul e posibilă trasarea univocă lanţului cauză-efect; în al doilea rând, în teoria economică clasică şi apoi în cea neoclasică, economia s-a identificat, în fond, cu piaţa. •

În sec. XIX, bogăţiile naţiunilor, într-un şir de ţări europene, s-au majorat brusc.

Respectiv, a fost pusă problema repartiţiei acestor bogăţii. Fiind, teoretic, formulată mai devreme de către D. Ricardo, această problemă era transformată într-un scop practic al economiei contemporane de către K. Marx. Realizarea acestui scop presupunea cercetarea mai aprofundată şi multilaterală a relaţiilor economice şi a modurilor de gestiune a acestora, ceea ce condiţiona necesitatea dezvoltării esenţiale a metodologiei economico-manageriale. Un nou sistem metodologic a venit din filosofie, datorită cercetărilor sistemice şi complexe ale lui G.-W. Hegel, care a elaborat logica dialectică drept metoda universală a tuturor ştiinţelor [41]. Principiile de bază ale acestui sistem nou au devenit dezvoltarea spiralată, interlegătura tuturor fenomenelor / proceselor şi unitatea contrariilor. Aceste principii, parcă, permiteau un anumit stocatism în gândirea metodologică. Însă, tot sistemul dialectic condiţiona un nou determinism – dialectic, stipulat de forma triadică a analizei dialectice. Utilizarea abordării dialectice, în scopul cercetării sistemelor socioeconomice şi al elaborării modului de dirijare a acestora, a permis lui K. Marx: 1) analiza economiei din punctul de vedere al producţiei, repartiţiei, proprietăţii, schimbului şi consumului în interlegătura acestor fenomene şi a 15

conceptelor respective; 2) elaborarea unui sistem ideologic de gestiune a sistemelor socioeconomice, dezvoltat de urmaşii lui ca marxism-leninismul; 3) tragerea concluziei referitoare la necesitatea înlocuirii proprietăţii private de cea publică în scopul perfecţionării relaţiilor de repartiţie şi de consum. Categorismul acestei concluzii a fost determinat, în opinia noastră, de tradiţia metodologică precedentă – formal-logică – care mult timp predomina în metodologia economico-managerială. Referitor la abordarea dialectică, aceasta a fost pe larg utilizată în continuare (mai ales principiul interlegăturii universale) de către neoclasici (K. Menger, L. Walras, A. Marshall ş.a.), instituţionalişti şi neoinstituţionalişti (C. Wilber, R. Harrison, D. Fusfeld, D. North ş.a.).

• Neoclasicii au considerat următoarele probleme drept cele de bază ale ştiinţei economice: 1. Satisfacerea nevoilor şi cerinţelor variate şi crescânde în condiţiile de resurse limitate. Această problemă a fost condiţionată de faptul maturizării societăţii industriale şi al exprimării acesteia drept „societatea de consum de masă” (anii 50 – 60 sec. XX). Pentru a rezolva problema vizată, neoclasicii au suplimentat abordarea dialectică cu principiile psihologice, introducându-le în metodologia economico-managerială în scopul de a explica motivarea comportamentului economic. Sarcinile principale ale ştiinţei economice, deci, au devenit, primo, cercetarea condiţiilor de creştere a bogăţiilor naţiunilor; secundo, cercetarea omului cu toate cerinţele lui diverse şi preferinţele psihologice. Datorită introducerii principiului de psihologism economic (de ex., în lucrarea lui A. Marshall „Principiile economiei politice” sau în teoria psihologică a dobânzii, elaborată de către BohmBawerk) şi a dezvoltării acestui principiu în sistemul lui J. M. Keynes1, indeterminismul s-a intensificat în metodologia economico-managerială. 2. Constituirea economiei drept „ştiinţă riguroasă”. Această problemă a fost determinată, pe de o parte, de progresul tehnico-ştiinţific şi, mai întâi, de procesele de mecanizare şi automatizare a producţiei, pe de altă parte – de idealul ştiinţei mature, moştenit din raţionalismul Epocii Moderne, potrivit căruia, vorbind la figurat, maturitatea unei ştiinţe se evaluează la capacitatea ei de a se exprima în limbajul matematicii. Realizarea problemei în cauză a condiţionat readresarea neoclasicilor la sistemul logicii formale şi matematizarea intensivă a ştiinţei economico-manageriale, care a început, de fapt, cu „ideea creării unei economii matematice” a lui L. Walras [50, p.119]. Aceasta a contribuit la intensificarea determinismului şi a linearităţii gândirii în metodologia economico-managerială. 1

„Printre legile economice de natură psihologică, potrivit opiniei lui Keynes, cele mai importante sunt: „legea psihologică fundamentală” (care are două faţete – înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economii), „legea imboldului spre investiţii” şi „legea preferinţei pentru lichidităţi”. Savantul englez susţine că aceste „înclinaţii se manifestă nu numai la nivelul individului, ci şi al grupurilor sociale şi chiar al naţiunii întregi. Anume aceste înclinaţii, fiind stihiinice şi incontrolabile, stau la temelia dezechilibrelor economice…” [50, p.149].

16

• Criza economică profundă care s-a întâmplat în anii 70 ai sec. XX în ţările economic dezvoltate şi apariţia societăţii postindustriale (informaţionale) (anii 70 – 80 ai sec. XX) au condiţionat necesitatea revizuirii cardinale a principiilor metodologiei economico-manageriale. Aportul esenţial, în acest proces, l-au adus instituţionaliştii şi neoinstituţionaliştii, care: 1. Au supus criticii atât apriorismul, cât şi pozitivismul în metodologia economico-managerială. Primul, exprimat, de exemplu, în concepţia lui L. Mises şi bazat pe raţionalismul Epocii Moderne, insista asupra ideii că „nici o experienţă” nu ne poate face să respingem sau să modificăm a priori teoremele” [285, p.349]. Cel de-al doilea, reflectat, de pildă, în lucrarea lui M. Friedman „Metodologia ştiinţei economice pozitive” (1953) sau în opera lui R. G. Lipsey „Introducere în economie pozitivă” (1963), era bazat pe empirismul Epocii Moderne şi, respectiv, susţinea că „numai datele faptice hotărăsc soarta oricărei teorii” [285, p.349]. După părerea lui C. Wilber şi R. Harrison, care aparţin instituţionalismului, ambele curente metodologice s-au soldat cu „matematica camuflată”. Prin urmare, aceşti economişti au criticat matematizarea excesivă a ştiinţei economice, efectuată de neoclasici. „Pentru astfel de economişti, ca Paul Samuelson, Robert Solow şi Vasilii Leontiev, teoria economică s-a transformat în „marea parabolă”, care încă se apără de adversari, însă nu este percepută prea serios drept explicarea ştiinţifică a „celuia, ce există” [232, p.69]. 2. Au învins, în primul rând, tendinţele caracteristice gândirii logico-formale spre „izolarea” obiectului de cercetare de legăturile lui fireşti şi studierea acestuia ca un obiect „pur”, spre absolutizare a obiectului cercetat, a conceptului formulat; în al doilea rând, modul de gândire linear în

decursul

analizei

obiectelor/proceselor

economice.

Ca

urmare,

instituţionaliştii

şi

neoinstituţionaliştii au insistat asupra interlegăturii tuturor obiectelor de cercetare economică, analizei acestora în contextul lor real, sociocultural, tratării lor „egale” ca instituţii economice, practicării gândirii nelineare în cercetarea acestor instituţii şi implementării conştientizate a abordării interdisciplinare în metodologia economico-managerială. 3. Au contrapus modelului logico-formal linear (A → B → C → D) care prea simplifică realitatea modelul de sistem, în care totul este legat de cauzalitate circulară. Fiecare factor influenţează alţi factori, primind, totodată, un imbold răspunzător. Interlegătura între elementele modelului se exprimă, deci, în felul următor [285, p.351]: A C

B D

Modelarea de sistem şi-a găsit reflectarea practică, de exemplu, în cercetarea lui G.Murdale a economiilor ţărilor subdezvoltate [285, p.352]. Instituţionaliştii şi neoinstituţionaliştii, astfel, nu numai au contribuit la implementarea abordării dialectice în metodologia economico-managerială,

ci şi au creat premisele formării unei noi metodologii, bazate pe principiul holismului (vezi, de ex. [232]) şi ideile unui curent interdisciplinar în apariţie – sinergetică. 17

Din partea filosofiei şi-a adus aportul la acest proces de revizuire metodologică şi postpozitivismul (T. Ruhn, P. Feyerabend, M. Polanyi), care a argumentat necesitatea pluralismului metodologic în ştiinţă, importanţa de a ţine cont de contextul sociocultural şi de contribuţia personală inevitabilă a savantului pe parcursul oricărei cercetări ştiinţifice, interpretării rezultatelor acesteia şi formulării teoriei respective. Astfel de economişti, precum D. Mc Klosky, B. Coldowell, H. Katosian ş.a., s-au manifestat în calitate de adepţi ai pluralismului metodologic în ştiinţa economică.

• Începând cu criza socioeconomică din anii 70, ai sec. XX, revizuirea metodologiei ştiinţifice, în general, şi a celei economico-manageriale, în particular, s-a aprofundat din cauza, primo, apariţiei societăţii informaţionale (anii 70 – 80 ai sec. XX), aceasta fiind o depăşire a crizei sus-menţionate; secundo, intensificării acţiunilor megatendinţelor socioeconomice (globalizare, informatizare, socializare, instituţionalizare etc.), toate acestea soldându-se în anii 90, ai sec. XX, cu apariţia unei economii „noi” – informaţionale, bazate pe cunoştinţe, inovaţionale, de piaţă socialorientată, de reţea globală etc. Respectiv, se schimbă scopurile principale ale activităţii economice. În centrul atenţiei, este pusă crearea bogăţiei nu atât în forma ei „tradiţională”, materială, cât în calitate de „capital simbolic” (informaţional, intelectual, „de service”, despre care menţionează, de exemplu, A. Toffler [222]) şi de „capital social” [84]. Se schimbă şi modul principal al creării bogăţiei, acesta devenind „un sistem suprasimbolic”, bazat pe dezvoltarea intelectului natural şi artificial şi tehnologiile informaţionale. Acest sistem condiţionează caracterul nelinear, deschis şi, în acelaşi timp, orientat spre integritate globală a economiei mondiale. Totodată, această integritate pare să fie dinamică, dat fiind faptul că economia mondială de la sfârşitul sec. XX – începutul sec. XXI se caracterizează prin tranzitivitatea, menţionată în Introducerea lucrării date. În special, ţările postsocialiste, din care face parte şi Republica Moldova, sunt aflate în procesul tranzitiv şi mai complicat decât ţările economic dezvoltate şi cu orientare tradiţional-capitalistă. Ţările postsocialiste sunt nevoite să treacă de la societatea socialist-dezvoltată cu economia de piaţă reprimată la societatea capitalistă cu economia nu doar de piaţă, ci şi de cea social-orientată, formându-şi şi „noua” economie cu toate trăsăturile ei distinctive menţionate mai sus şi încorporându-se în economia globală de reţea. Aceasta, la fel, condiţionează nelinearitatea dezvoltării socioeconomice a acestor ţări. Realizarea scopurilor şi sarcinilor socioeconomice noi stipulează necesitatea dezvoltării sistemice a managementului strategic şi cros-cultural la toate nivelurile organizaţional-decizionale. Aceasta stipulează necesitatea sistematizării şi dezvoltării conceptuale a unor noi abordări ale economiei şi managementului. În plus, societatea informală în maturizare, societatea postinformaţională în apariţie şi „noua” economie în dezvoltare nu doar suplimentează metodologia 18

economico-managerială cu noile abordări şi principii (cibernetice, informatice, sinergetice, psihoneutice etc.); nu numai cere revizuirea unor principii metodologice existente, ci condiţionează necesitatea schimbării paradigmatice a metodologiei ştiinţei în general, elaborării unui sistem nou al metodologiei economico-manageriale, în particular, şi a dezvoltării noilor abordări ale managementului strategic şi cros-cultural drept părţi componente ale acesteia. În această ordine de idei atrage atenţia asupra sa procesul schimbării „valurilor metodologice”, reflectat în literatura ştiinţifică specializată (vezi tabelul 1). Tabelul 1 Principiile de bază ale metodologiei ştiinţifice ŞTIINŢA „VALULUI DOI”

ŞTIINŢA „VALULUI TREI”

Determinism

Stocatism

Reducţionism

Holism

Linearitate

Nelinearitate, polilinearitate

Dezvoltare monotonă

Bifurcare

Evoluţionism

Evoluţionism universal legat de abordare interdisciplinară Sursa: [302]

Analizând tabelul 1 conchidem că ştiinţa „valului doi” a fost bazată pe astfel de principii care s-au format prin paradigma metodologică mecanicistă, potrivită societăţii industriale cu economia respectivă. Principiile ştiinţei „valului trei” corespunde cerinţelor societăţii postindustriale (informaţionale) cu economia nouă, reflectând, deci, pe de o parte, dezvoltarea neunivocă, nelineară a acestei economii; pe de altă parte, necesitatea conceptualizării acesteia ca un tot întreg. Anume, pornind de la aceste considerente, considerăm principiul holismului drept cel temeinic pentru o nouă paradigmă a metodologiei economico-manageriale. Conform acestui principiu, formulat de către I. Smats, „întregul este mai mare şi mai mult decât o sumă a componentelor lui” [335]. Datorită principiului holismului, economia mondială poate fi concepută ca integritatea compusă din economiile naţionale, companiile multinaţionale şi transnaţionale (CMN şi CTN), fiecare adăugând o valoare proprie la crearea calităţii acestei integrităţi. Totodată, pentru a reflecta şi mai adecvat realităţile socioeconomice, a indica perspectivele dezvoltării şi gestionării sistemelor socioeconomice şi a deveni o temelie adevărată a noii paradigme metodologice, principiul holismului ar trebui să fie dezvoltat conceptual. Cu acest scop, introducem noţiunea de holism evolutiv şi formulăm principiile de bază ale acestuia, ceea ce devine posibil graţie reflecţiei asupra etapelor dezvoltării metodologiei economico-manageriale, evidenţiate mai sus.

19

1. În fiecare etapă a dezvoltării societăţii umane, se creează o anumită metodologie economico-managerială integră care, pe de o parte, reflectă realităţile socioeconomice, pe de altă parte, potriveşte scopurile economice şi manageriale actuale. 2. Etapele dezvoltării metodologice nu se înlocuiesc cu totul. Odată luând naştere, orice sistem / paradigmă metodologică îşi păstrează semnificaţia şi influenţa pe parcursul ulterioarei istorii ştiinţifice. 3. Totodată, o nouă paradigmă metodologică, bazându-se pe un sistem metodologic mai general şi complex, o include pe cea precedentă, fiind mai particulară şi mai simplă, corectându-i, respectiv, semnificaţia şi influenţa paradigmei anterioare. Aplicând aceste principii în metodologia economico-managerială, susţinem că, în condiţiile „noii” economii, este solicitată transformarea paradigmei mecaniciste în paradigmă holistică, integritatea mecanicistă şi închisă devenind doar un caz particular al celei holistice. „Noua” economie trebuie să fie concepută ca o integritate care se dezvoltă polilinear, reprezentându-se, totodată, un sistem deschis şi multinivelar. Aceasta înseamnă că holismul evolutiv presupune aplicarea principiilor sinergeticii, hermeneuticii şi pragmaticii în metodologia economico-managerială. Însă, pentru a deveni constituentele noii paradigme a metodologiei economico-manageriale, aceste principii trebuie să fie conceptual dezvoltate, transformându-se în abordări metodologice respective, concepute în interlegătura lor organică. Aceasta şi vom întreprinde în continuare. 1.2. Categoria de integritate drept nucleu al abordării holistice şi fundament metodologic al managementului strategic şi cros-cultural Abordarea metodologică cuprinde un şir de principii, categorii, metode şi noţiuni. Abordarea holistică se bazează pe principiul holismului, pe care l-am dezvoltat conceptual ca holism evolutiv. Nucleul abordării holistice îl reprezintă categoria de integritate. În subcapitolul precedent am demonstrat semnificaţia acestei categorii pentru „noua” economie şi metodologia economicomanagerială care, dezvoltându-se polilinear, cer a fi concepute ca integrităţi. Referindu-ne la managementul strategic şi cros-cultural, evidenţiem importanţa metodologică a acestei categorii în contextul dat. În cadrul societăţii industriale, managementul strategic se dezvolta mai ales ca o ramură a managementului ştiinţific la nivel corporativ. În societatea informaţională, realităţile căreia sunt condiţionate de acţiunile megatendinţelor social-economice (globalizare, liberalizare, informatizare, socializare ş.a.), managementului strategic i se acordă o atenţie crescândă atât din partea cercetătorilor, cât şi a practicienilor din motivul că anume acest fenomen determină succesul stabil şi de lungă durată a firmelor în economia globală. 20

Managementul strategic se elaborează astăzi ca o artă a conducerii şi se conceptualizează ca o ştiinţă şi disciplină de studiu relativ nouă şi independentă. Acest proces are loc mai ales tot la nivel corporativ. Totodată, menţionăm că societatea informaţională absoarbe, prin reţelele sale în calitate de participanţi egali nu numai firme, ci şi state, ONG-uri, universităţi, indivizi independenţi etc., toţi devenind incluşi în concurenţa globală. Prin urmare, corporaţiile transnaţionale se ghidează de interesele proprii şi urmăresc strategiile globale care nu întotdeauna coincid cu interesele naţionale ale statelor lumii. Indivizii în calitate de experţi independenţi la nivel global contrapun părerea lor întregilor instituţii de cercetare, estimând proiecte investiţionale şi de dezvoltare umană. Odată cu procesele diversificării, democratizării şi concurării agenţilor social-economici pe piaţa globală, se manifestă tendinţa spre integrarea acestor agenţi la diverse niveluri ale luării deciziilor strategice. Formarea alianţelor sinergetice de către CTN şi alte companii la nivel corporativ, constituirea diferitelor forme de integrare regională la nivel statal – global (EU, NAFTA ş.a.), asocierea indivizilor pe criteriu profesional, precum şi după interese şi nevoi, în organizaţii neguvernamentale, mişcări obşteşti, partide politice etc., asocierea universităţilor, firmelor, organizaţiilor de stat, ONG-urilor, cercetătorilor independenţi în programe şi proiecte – toate acestea reprezentând exemple actuale ale proceselor integraţioniste în cultura mondială. Reflectând asupra proceselor expuse, evidenţiem în cadrul societăţii informaţionale o aprinsă nevoie de dezvoltare a managementului strategic nu numai la nivel corporativ, ci şi global, naţional şi individual. Aceasta, la rândul său, formează necesitatea de a re-percepe abordările metodologice ale managementului strategic şi de a-l reconceptualiza din punct de vedere holistic. „Noua” economie, fiind în globalizare, cuprinde tot mai mulţi şi mai complicaţi agenţi socioeconomici – state multietnice, companii multinaţionale şi transnaţionale, institute socioeconomice organizate în reţea etc. În acest context, o deosebită actualitate obţine managementul cros-cultural. Sub influenţa megatendinţei de liberalizare, „noua” economie îşi păstrează caracterul de piaţă, motivând lupta pentru avantajul concurenţial al tuturor agenţilor socioeconomici. Sub influenţa megatendinţelor de socializare şi umanizare, „noua” economie condiţionează necesitatea colaborării a tuturor agenţilor săi, obţinând avantajele competitive prin crearea unor structuri integraţioniste. Toate acestea contribuie la necesitatea dezvoltării managementului cros-cultural nu numai ca fenomen corporativ, ci şi global, statal şi individual. Respectiv, se cere şi conceptualizarea acestuia din punct de vedere holistic. Esenţa categoriei „integritate” în raport cu perspectivele dezvoltării metodologice a managementului strategic şi cros-cultural, o cercetăm cel puţin în trei dimensiuni principale: umană, culturală şi cea strategico-managerială, ţinând, în acelaşi timp, cont de restricţiile din partea volumului tezei noastre. 21

I. În dimensiunea umană, conform cercetărilor noastre [69; 75], integritatea prezintă o nevoie fundamentală a omului de supravieţuire, dezvoltare armonioasă şi autopăstrare (în perspectiva chiar nemurire) – atât fizică, cât şi intelectuală. Categoria integrităţii cuprinde, astfel, toate necesităţile şi cerinţele principale ale omului: fiziologice (crearea condiţiilor necesare, optime pentru supravieţuire şi dezvoltare), intelectual-mintale, sociale şi culturale (crearea sensului vieţii, autorealizare, recunoaşterea socială, identificarea naţională / culturală etc.). Pornind de la aceasta, managementul strategic îl definim ca un proces de organizare a condiţiilor necesare pentru a satisface nevoile şi cerinţele principale ale omului în mod armonios. În contextul nevoilor, „în mod armonios” tratăm ca „în mod optim”, ce înseamnă că omul este fericit (se simte în stare armonioasă, holistă) atunci când are nici mai mult, nici mai puţin decât, într-adevăr, îi trebuie. Această regulă de satisfacere optimă a nevoilor găsim ca „mediocritate de aur” şi „cale spre fericire” în tratatul lui Arisitotel „Etica lui Nicomahae”. Însă, indivizii sunt diferiţi şi satisfacerea optimă a nevoilor lor tot diferă cantitativ şi calitativ. Integritatea, astfel, reprezintă o situaţie sau stare relativă a individului. Astfel, este necesară o „atitudine fixată”, pentru a putea discuta în jurul problemei integrităţii umane. Exponentul unei asemenea viziuni poate fi însuşi individul, dar poate fi şi „observatorul independent” (spre exemplu, criticul). În acest caz, devine posibilă determinarea următoarelor criterii ale integrităţii: •

Când nici „observatorul independent” şi nici individul nu se pot pronunţa asupra integrităţii, vom vorbi despre omul „dezintegrat”.

•

Când doar „observatorul independent” înregistrează „integritatea” individului, iar însuşi individul nu o confirmă, e vorba de „pseudo-integritate”.

•

Când individul nu se apreciază ca integritate, ci „descoperă” şi constată integritatea sa postfactum (deja ca „fostă”, după pierderea unei sau a mai multor componente esenţiale care o constituiau) avem o integritate „latentă”.

•

Când individului i se pare că el este „integru”, însă „observatorul independent” nu confirmă acest lucru, vom utiliza noţiunea de integritate „absorbtivă”.

•

Când şi individul, şi „observatorul independent” sunt unanimi în înregistrarea „integrităţii” individului, o asemenea integritate vom numi „autentică” („veridică”). Anume integritatea autentică o asociem cu satisfacerea nevoilor în mod optim, urmărind

mediocritatea de aur. Bazându-ne pe această clasificare putem să diferenţiem felurile managementului strategic – neautentic şi autentic. Procesele de organizare şi gestionare a satisfacerii nevoilor principale în sistemele / organismele social-economice (individuale, globale etc.), care rezultă perspectiv în integritatea neautentică a acestor sisteme, se referă la managementul strategic neautentic şi 22

ineficient din punctul de vedere al dezvoltării umane. Respectiv, procesele de organizare şi gestionare care rezultă în integritatea autentică a sistemelor / organismelor social-economice se referă la managementul strategic autentic şi eficient. Să aprofundăm, astfel, conceptul integrităţii autentice.

• Din punct de vedere ontologic, integritatea autentică este înrădăcinată în stare de armonie, care în aspectul ontologic înseamnă, după părerea noastră, concordanţa în dezvoltare a corpului, intelectului şi sufletului omului şi se exprimă prin starea unei împăcări cu sine şi lumea înconjurătoare. Respectiv, managementul strategic autentic trebuie înzestrat atât cu sisteme socialeconomice, cât şi indivizi (la nivel de autoconducere) cu „business-planuri”, care, în mod real, permit acestor sisteme şi cu indivizi de a crea condiţiile pentru dezvoltarea armonioasă a fizicului, intelectului şi spiritului (moralităţii) omenesc. Tradiţional, armonia şi integritatea sunt înţelese ca o unire a unui obiect / sistem cu altul (de exemplu, în religia sau concepţia comunistă). Însă, aceasta poate duce la absorbire a unui obiect / sistem de către altul. De aceea, înţelegem armonia nu ca „uni-son”, ci drept „co-son” a proceselor, obiectelor sau sistemelor. Aprofundând hermeneutic această interpretare, să ne amintim afirmaţia lui Pitagora, că în baza oricărei armonii stă Numărul în calitate de substanţă universală. În limba greacă numărul se exprimă în cuvântul „rythmos”, însemnând „ritmul”. Pornind de la această asociere, precum şi de la îmbinarea organică a abordării holistice cu cea sinergetică a Universului, definim armonia în calitate de temelie a integrităţii autentice drept co-sonul sau sinergia fluxurilor ritmice. Aceasta înseamnă că managementul strategic autentic trebuie orientat spre organizarea activităţilor social-economice în aşa fel, ca să creeze condiţiile optime pentru constituirea alianţelor sinergice de către sistemele social-economice la diferite niveluri ale luării deciziilor strategice. Prin aceste alianţe (structuri integraţioniste sinergice) sistemele / organismele îşi pot obţine integritatea atunci când fiecare din ele contribuie la alianţa anumitor fluxuri de capital (fizice, financiare, umane, intelectuale, informaţionale, spirituale sau sociale), constituind, în aşa fel, alianţe prin valorile sale adăugate. Fluxurile trebuie să fie ritmice, adică concordante în proporţii şi calităţi cu cele aduse de către alţii. „Cererea agregată” a fluxurilor are de corelat cu „oferta agregată” a lor. Atunci alianţa sinergică devine pozitivă, iar sistemele-membre obţin integritatea autentică. În caz contrar, alianţa devine negativă, iar cei care o constituie îşi pierd resursele timpului şi ale inteligenţei economice şi nu reuşesc în concurenţa globală. Nu este întâmplător faptul că problema sinergismului strategic prezintă o deosebită actualitate în managementul strategic contemporan [vezi, de ex., 99]. Altă problemă, aflată în strânsă legătură cu cea precedentă, o constituie optimizarea tuturor proceselor social-economice. Prin prisma categoriei de integritate autentică, definim optimizarea 23

drept crearea fluxurilor ritmice şi obţinerea „efectelor sinergice” pozitive pe parcursul derulării şi gestionării proceselor social-economice la diferite niveluri ale luării deciziilor strategice. Ţinând cont de faptul că managementul strategic se organizează de către oameni / grupe sociale cu diferite interese, vom accentua şi o problemă a optimizării intereselor acestor grupe / indivizi. Optimizarea, în contextul dat, o prezentăm drept concordanţa intereselor pe baza implementării

strategiei

comunicaţionale

„câştig-câştig”.

Atunci,

abordarea

holistică

a

managementului strategic o completăm cu abordarea pragmatică, bazată pe raţionament economic. Fiecare parte-membru al oricărui sistem/organism cultural2 îşi aduce aportul şi trebuie să câştige ceva în schimb, când intră în relaţii cu alţi membri. Dacă câştigul este egal, sau depăşeşte aportul, atunci relaţiile sunt optim-benefice pentru membrul unui sistem. În caz contrar, nu are rost pentru acest membru continuarea relaţiilor cu sistemul. Dacă membrul continuă relaţiile fără rost, el îşi pierde integritatea. Specificul managementului strategic abordat în aşa fel constă în necesitatea prevederii şi calculării nu numai a aporturilor-câştigurilor tradiţional efectuate (materiale financiare, de scurtă durată şi directe), ci şi a celor care vin din „inteligenţa economică” (intelectuale, informaţionale) (vezi, de ex., I.Dijmărescu [32]) precum şi a celor umane, sociale, spiritual-morale etc. O altă tratare tradiţională a armoniei şi integrităţii constă în asocierea acestui fenomen cu stabilitatea poziţiei omului în societate sau a sistemelor social-economice. Stabilitatea, la rândul său, fiind concepută ca stare statică. Însă, este, oare, starea statică sinonimă cu starea de stabilitate şi indicator absolut al integrităţii? Pornind de la realităţile societăţii informaţionale, credem că nu. Deoarece structura de reţea a acestei societăţi dinamizează toate materiile şi capitalurile – umane, financiare, informaţionale, intelectuale etc., transformându-le în fluxuri. Starea statică a societăţii informaţionale ar duce această societate la stagnare mult mai repede decât societăţile precedente. De aceea, statismul, nicidecum, nu poate fi perceput ca o esenţă a integrităţii autentice în societate informaţională. Deci, metodologia holist-sinergetică care prezintă Universul drept continuu de fluxuri, este, după părerea noastră, cea mai adecvată pentru a conceptualiza realităţile societăţii informaţionale şi ale managementului strategic respectiv. Bazându-ne pe această metodologie, definim armonia ca dezvoltare concordantă în ritmuri a tuturor componentelor oricărui sistem / organism. În cazul omului, aceasta înseamnă concordanţa între ritmuri referitor la dezvoltarea lui intelectuală, fizică şi spirituală. Integritatea autentică ca scop al managementului strategic constituie, astfel, o stare dinamică, dezvoltare armonioasă / ritmică a oricărui sistem / organism. 2

Înţelegem „cultura”, în sensul larg al cuvântului, ca o lume creată de către Om şi care include în sine din punctual de vedere a managementului strategic, diferite domenii: economie, politică, ştiinţă, religie, artă, învăţământ etc.

24

Integritatea autentică o asociem cu starea stabilităţii, tratată ca o reflectare a proprietăţii calitative a unui sistem / organism care îl umple de fluxuri pozitive / ritmice (de energie, de capitaluri şi de alte resurse). Drept exemplu al acestei calităţi poate servi dezvoltarea progresiv-constructivă a sistemului social-economic sau fenomenul sănătăţii omului. Pentru a avea o aşa proprietate substanţială şi a atinge integritatea autentică a sistemului / organismului, managementul strategic al acestuia, de asemenea, trebuie să fie dinamic, flexibil şi, în acelaşi timp, bine chibzuit (stabil).

• Din punct de vedere gnoseologic, starea de armonie şi, respectiv, integritate este rezultatul dezvăluirii adevărului despre lume, creării sensului vieţii de către om, formulării misiunii de către firmă, elaborării obiectivelor distincte şi reale de dezvoltare constructivă de către stat etc. Toate aceste activităţi constituie, după părerea noastră, esenţa şi perspectiva dezvoltării managementului strategic sub aspectul gnoseologic la diferite niveluri ale luării deciziilor strategice în sistemele social-economice, asigurând, astfel, integritatea autentică a acestora.

• Din punct de vedere axiologic, armonia şi integritatea sunt, după părerea noastră, rezultatul corelării priorităţilor valorice individuale cu cele existente într-o firmă, societate, cu cele aduse de megatendinţele social-economice, precum şi cu valorile general-umane. Dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural sub aspectul axiologic reprezintă o deosebită actualitate, dacă ţinem seama de faptul că procesul intelectualizării culturii mondiale, manifestat prin dezvoltarea ştiinţelor, tehnicilor, tehnologiilor, învăţământului etc., nu întotdeauna se asociază cu valorile general-umane, ci se asociază mult cu interesele care adesea contrazic aceste valori. Un exemplu îl constituie varietatea armamentului de atac masiv, în calitate de produse ale „intelectualizării” omenirii: arma atomică şi cu hidrogen, nucleară, bacteriologică, psihotronică etc. Obiectivul principal al managementului strategic autentic, sub acest aspect, trebuie să fie asocierea tuturor proceselor culturale (economice, politice, religioase, ştiinţifice ş.a.) cu valorile general-umane. Esenţa şi perspectiva dezvoltării managementului strategic sub aspect axiologic constă, astfel, în armonizarea / corelarea metodelor şi strategiilor de atingere a integrităţii organismelor socialeconomice la diferite niveluri organizaţionale cu valorile existente în mediile de funcţionare a acestor organisme. Aceasta este deosebit actual, în opinia noastră, pentru dezvoltarea managementului strategic cros-cultural, care se desfăşoară în diferite contexte culturale. II. În dimensiunea culturală, categoria integrităţii ca fundament al managementului strategic şi cros-cultural este înrădăcinată, după părerea noastră, în esenţa culturii, cultura fiind produsul global strategic al omenirii. Pentru a evidenţia această esenţă sub aspectul integrităţii, ne referim la cercetările psihologice [260] conform cărora, odată cu dezvoltarea intelectului uman, se reduc

25

instinctele lui, percepute ca anumite programe biologice. Respectiv, în opinia noastră, pe parcursul dezvoltării lui Homo Sapiens, apare necesitatea lui de a crea un propriu program instinctiv – Cultura. Deci, esenţa şi obiectivul strategic al existenţei culturii, credem că constă în: 1) compensarea mecanismelor protecţionale, care slăbesc în instincte ale omului, cu mecanismele culturale. Pentru a înfăptui aceste mecanisme noi, Homo Sapiens implementează o strategie de conversie [38] a energiei sale vii (libido), care este firesc destinată reproducerii biologice şi fiziologice a omului, într-o energie socială, care rezultă în produsele culturale (businessul, politica, arta, ştiinţa etc.); 2) crearea mediului în care instinctele biologice, pe de o parte, s-au realizat în mod liber, nemaipomenit în Natură, pe de altă parte – au fost presate / controlate, la fel fără precedent; 3) satisfacerea nevoii superioare a lui Homo Sapiens, stipulate de dezvoltarea intelectului lui: acordarea acţiunilor şi vieţii umane a unui sens şi atingerea, în aşa fel, a integrităţii nu numai fiziologo-biologice, ci şi intelectual-spirituale. Sensul strategic al existenţei culturii, astfel, constă în asigurarea omenirii cu integritate. Însă, omenirea creează cultura, precum Dumnezeu a creat omul: „după chipul şi asemănarea sa”. Omenirea fiind neomogenă (după sex, rasă, deosebiri individuale etc.) nu poate forma o singură cultură, ci mai multe culturi, care concurează una cu alta pentru a trasa o cale unică spre integritate. Pornind de la aceasta, reformulăm problema integrităţii în contextul managementului strategic ca problema elaborării strategiilor autoidentificării omului în cultură, care ar contribui, pe de o parte, la consolidarea culturii însăşi, pe de altă parte, la autorealizare, autoconservare şi chiar nemurire a omului. Totodată, consolidarea culturii drept cale spre integritatea ei nu este tratată de noi ca necesitatea creării culturii unice şi omogene. Aceasta ar contrazice diversificării fireşti a omenirii, iar în societatea informaţională nici nu ar fi dorită, deoarece nu ar corespunde caracterului pluralist şi dinamic al acestei societăţi. Consolidarea culturii drept scop şi perspectiva managementului strategic autentic în dimensiunea culturală, o înţelegem drept armonizare: 8 a tuturor domeniilor culturale (economiei, politicii, învăţământului etc.) şi a tuturor culturilor lumii pe baza anumitei paradigme strategice a dezvoltării umane în care se stabileşte clar scopul acestei dezvoltări – integritatea autentică, strategii şi abordări principale – abordarea holistă, colaborarea sinergică, strategia pragmatică „câştig-câştig” etc.; valorile prioritare – general-umane; chipul managerului strategic şi calităţile lui de bază – Homo Intelligens, competent, onest, creativ [75]; 8 a identificărilor culturale, naţionale, social-economice etc. a oamenilor în cultura mondială. Aceasta, după părerea noastră, este îndeosebi actual pentru Republica Moldova care a obţinut independenţa sa şi intră treptat în societatea informaţională, în economia de piaţă globală. 26

Deci, sarcina principală a managementului strategic cros-cultural constă în elaborarea strategiilor de dezvoltare armonioasă a fiecărui domeniu al culturii mondiale pluraliste, a fiecărei culturi naţionale, corporative şi individuale, în armonizarea lor sinergică pe baza paradigmei Homo Intelligens. Aceasta înseamnă formarea unor alianţe sinergice pozitive din domeniile culturale şi din culturile polinivelare, care, de asemenea, au drept scop atingerea integrităţii autentice a omenirii şi, prin realizarea acestui scop, creează condiţii pentru integritatea proprie. III. În dimensiunea strategico-managerială, accentuăm următorul fapt: pentru a realiza integritatea autentică a omului, culturii, inclusiv a „noii” economii, managementul strategic însuşi trebuie să fie un proces bine integrat, adică holistic şi sinergic. Pentru a dezvălui această sinteză şi a o argumenta substanţial, în cap.II, vom întreprinde analiza specială a evoluţiei managementului strategic din punct de vedere al identificării şi integrităţii lui, îmbinând abordarea holistică cu cea hermeneutică. 1.3. Analiza paradigmatică ca metoda fundamentală a abordării holistice Economia şi managementul reprezintă părţi componente ale culturii umane. De aceea, pentru a percepe esenţa „noii” economii şi necesitatea noilor abordări ale managementului strategic şi croscultural, ar trebui să cercetăm schimbările paradigmatice, reieşind din cea mai globală integritate, creată de omenire – cultură. La acest nivel elaborăm principiile metodologice ale analizei paradigmatice (în subcapitolul de faţă) şi le aplicăm în scopul conceptualizării paradigmelor epocale ale dezvoltării socioeconomice şi umane (în subcapitolul posterior). Bazându-ne pe formularea problemei integrităţii, în contextul managementului strategic şi cros-cultural, ca problema elaborării unor astfel de strategii de autodeterminare a omului în cultură, care ar contribui, pe de o parte, la consolidarea culturii, pe de altă parte – la autopăstrarea, autorealizarea şi chiar nemurirea omului, trasăm următoarele premise metodologice ale cercetării căilor de soluţionare a problemei vizate, acestea reprezentând, totodată, fundamentele analizei paradigmatice ca metodă a abordării holistice. 1. Strategia generală a autodeterminării omului o constituie autoconştientizarea şi autoidentificarea umană drept Homo Sapiens. Astfel spus, 2. Autoexprimarea omenirii în diferite domenii culturale, inclusiv economie şi management, oferă sens activităţilor acesteia şi condiţionează tendinţele dezvoltării umane. Plecând de la orientarea omenirii spre integritate, determinată lăuntric, precum şi din analiza dezvoltării socioeconomice, devine posibilă deducerea direcţionării generale (strategice) a raţiunii umane, întro epocă sau alta a dezvoltării culturii mondiale.

27

3. Cercetarea direcţionării strategice a raţiunii omenirii în diferite epoci istorice permite, la rândul său, stabilirea în cadrul „programului instinctiv-strategic” general – în cultură – „programe strategice” concrete ale omenirii privind soluţionarea problemei integrităţii. Aceste „programe” sunt îndreptate spre realizarea autodeterminărilor de esenţă ale omenirii în epoci istorice concrete. Fiecare din aceste programe strategice reprezintă ansamblul tendinţelor, valorilor de bază, stilurilor de gestiune care încep formarea lor de fiecare dată la un nivel „instinctiv”, „inconştient” al omenirii în calitate de răspuns la necesităţile / interesele economice şi sociale ce apar pe parcursul istoriei, iar apoi „se conştientizează”, adică se articulează şi se instituţionalizează, transformându-se în anumite paradigme strategice ale integrităţii şi dezvoltării umane, specifice pentru diferite epoci. Nucleul fiecărei paradigme îl constituie acele obiective strategice, valori şi stiluri de gestiune care contribuie la „consolidarea” relativă a neomogenităţii culturii într-o anumită etapă de dezvoltare a ei şi asigură, în acest mod, starea integrităţii relative social-economice şi psihologice a omenirii. 4. Spre deosebire de instinctele biologice care sunt programe închise şi, de aceea, aproape neschimbate, cultura se tratează aici ca un program deschis şi în permanentă reînnoire a omenirii. Acest fapt semnifică următoarele: întrucât omul este înzestrat cu raţiune, adică cu intelect creativ şi reflector, cultura devine pentru om un „mare program de cercetare”, care se află în permanentă dezvoltare atât după formă, cât şi după conţinutul său. În acelaşi timp, fiind un program construit instinctiv, cultura menţine o anumită asemănare cu instinctele biologice: menirea şi esenţa existenţei culturii pentru Homo Sapiens rămân constante în toate transformările acesteia, iar necesitatea autoexprimării lui în cultură devine pentru om o adevărată „poftă”, nu mai puţin puternică decât atracţia sexuală sau dorinţa de securitate. Prin intermediul culturii Homo Sapiens însuşeşte fenomenele Universului, le explică pentru sine, le interpretează şi le reinterpretează în coduri energoinformaţionale, comode şi clare pentru el – limbi umane, culturale. Aceasta permite omului să creeze o proprie armonie în Univers, o proprie ordine, să creeze iluzia dirijării fenomenelor Universului şi să realizeze o gestiune adevărată a acestora. În cultură omul se realizează printr-o mulţime de metode, atribuind astfel vieţii sale un sens şi atingând o anumită integritate. 5. În subcapitolul precedent am determinat diferite forme şi niveluri de integritate, am introdus noţiunea de integritate „autentică” în diferite racursiuri şi dimensiuni, generalizând, totodată, trăsăturile distinctive şi esenţiale ale integrităţii umane. Astfel, a fost identificată meta-integritatea, adică integritatea de esenţă, independentă de schimbările istorico-concrete ale omului şi culturii, dar, în acelaşi timp, importantă pentru dezvoltarea lor, în general.

28

În subcapitolul dat şi cel următor, atenţia se concretizează, în primul rând, asupra cercetării integrităţii omului şi culturii, mai întâi domeniului economico-managerial, în interdependenţa lor; în al doilea rând, asupra „adaptării” integrităţii de esenţă la schimbările epocale ale mediului socioeconomic; în al treilea rând, asupra problemei cum influenţează această integritate „adaptată” istoric formarea strategiilor dezvoltării socioeconomice şi umane ulterioare. Pentru realizarea acestor sarcini se efectuează analiza pe verticală a culturii, sub aspectul economico-managerial şi determinarea programelor strategice ale omenirii, interpretate ca paradigme ale integrităţii umane în cultură şi managementul strategic respectiv. Prin urmare, se construieşte evoluţia dialectică a acestor paradigme sub aspectul dezvoltării managementului strategic şi cros-cultural. Principiul holismului evolutiv şi interpretarea dinamică a integrităţii [75, cap.I] permite argumentarea metodologică a faptului că starea de integritate a oricărui sistem al Universului nu blochează, ci, din contra, presupune dezvoltarea acestui sistem. În aspectul managementului strategic aceasta înseamnă că paradigmele epocale ale integrităţii includ în sine anumite concepţii ale dezvoltării socioeconomice şi umane pe care, respectiv, le evidenţiem pe parcursul construirii evoluţiei acestor paradigme. Prin urmare, se articulează mecanismul apariţiei noilor concepţii şi strategii ale dezvoltării socioeconomice şi umane în cadrul fiecărei integrităţi paradigmatice istorico-concrete. Deci, deoarece integritatea include în sine aspectul dezvoltării, o noţiune-cheie pentru managementul strategic şi cros-cultural o are constituirea nu a „paradigmei integrităţii şi dezvoltării”, ci a „paradigmei integrităţii” unui obiect sau sistem al Universului. În cercetarea de faţă, aceasta prezintă o paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane. 6. Cunoştinţe introductive specifice în analiza pe verticală a culturii sunt următoarele explicaţii cu caracter terminologic esenţial: a) Noţiunea „paradigma integrităţii socioeconomice şi umane”, introdusă în lucrarea dată, se bazează pe cea mai acceptată, în comunitatea ştiinţifică mondială, tratare a lui T. Kuhn3 a conceptului de „paradigmă” şi este determinată de noi ca ansamblul convingerilor, valorilor şi mijloacelor tehnice, produse şi accentuate în anumite etape ale dezvoltării culturii de către creatorii ei cu scopul implicit de constituire a integrităţii autentice. Ideile prioritare ale paradigmei sunt esenţe accentuate. Când accentele se deplasează, fostele priorităţi se transformă în legături ale tradiţiilor culturale.

3

Masterman a enumerat în prima ediţie a operei lui T.Kuhn, „Structura revoluţiilor ştiinţifice”, 21 definiţii ale noţiunii „paradigmă” [96, p.28]. Cea mai „canonizată” este următoarea: paradigma prezintă totalitatea convingerilor, valorilor, mijloacelor tehnice, acceptate de comunitatea ştiinţifică, ce asigură existenţa tradiţiei ştiinţifice” [160, p.182].

29

Prin aceasta, abordarea paradigmei expusă de noi diferă de abordarea lui T. Kuhn care, după cum se ştie, considera că paradigmele în ştiinţă se substituie complet în procesul revoluţiilor ştiinţifice. Or, în lucrările sale ulterioare T. Kuhn s-a distanţat parţial de asemenea „extremism”. b) În literatura ştiinţifică contemporană, tot mai frecvent se relatează despre schimbarea paradigmelor culturii [vezi, de ex. 119; 132; 261]. Considerăm că acest fapt este legat de actualizarea problemei supravieţuirii întregii omeniri şi a culturii mondiale. Totodată, analiza acestor discursuri ştiinţifice arată că este vorba despre schimbarea sau elaborarea, exprimându-ne metaforic, a unor paradigme „impersonale”. Noile paradigme – cea „sinergetică”, „postmodernistă”, „ecumenică” etc. – exprimă determinare culturală, însă nu comunică nimic despre acel protagonist-strateg care o elaborează, nici despre acel executant care trebuie s-o realizeze. Nu este vorba nici despre acele calităţi pe care oamenii trebuie să le dezvolte în sine pentru a fi în stare să realizeze aceste paradigme.4 De aceea, în teza de faţă, în primul rând, se determină paradigmele culturii interpretate ca paradigme ale managementului strategic şi cros-cultural de integritate socioeconomică şi umană (mai laconic – paradigmele integrităţii); în al doilea rând, pe baza analizei consecvente a transformărilor de esenţă în orientările strategice ale omenirii ce au avut loc în procesul dezvoltării ei cultural-istorice, acestor paradigme li se atribuie nume „umane” şi li se determină imaginile lor personificate; în al treilea rând, o atenţie deosebită se acordă calităţilor şi competenţelor umane, precum şi tipurilor raţionalităţii, care devin solicitate în diferite epoci ale dezvoltării socioeconomice şi umane pentru elaborarea şi realizarea unei paradigme ordinare a integrităţii. 7. În conformitate cu metodologia lui G.-W. Hegel, fiecare paradigmă a integrităţii se cercetează ca o unitate dialectică a „întregului” şi „disociatului” ce permite urmărirea dezvoltării ulterioare a culturii, ţinând cont de continuitatea ideilor. Concomitent, se arată că fiecare paradigmă ulterioară, „asimilând” ideile celei precedente, pune propriile accente în sistemul paradigmatic de valori şi arsenalul lui cognitiv, precum şi înaintează priorităţile sale strategice privind dezvoltarea socioeconomică şi umană, sprijinindu-se pe descoperirile contemporane şi răspunzând la necesităţile istorico-concrete ale culturii şi omului. Fiecare paradigmă nouă, astfel, reprezintă o „negare” a paradigmei anterioare, paradigma contemporană în constituire apărând ca o sinteză dialectică a paradigmelor precedente ale integrităţii.

4

O anumită excepţie de la această „regulă” pot fi consideraţi autorii culegerii „Homo Faber, Homo Oeconomicus”. Dar aceşti savanţi nu asociau imaginea omului cu noţiunea de integritate şi nu determinau paradigmele lor cu paradigme ale managementului strategic şi cros-cultural de integritate socioeconomică şi umană, rezolvând alte probleme de cercetare.

30

8. În procesul cercetării, se aplică şi abordarea psihanalitică privind paradigmele strategice ale integrităţii. Cu alte cuvinte, începutul cercetării devine „copilăria” culturii mondiale – civilizaţiile antice. Evidenţierea paradigmei de integritate a antichităţii, iar apoi şi a celor ulterioare, permite de a identifica, de rând cu ideile, tradiţiile, valorile prioritare constructive şi cele care au determinat „complexele”, „nevrozele” şi problemele culturii mondiale contemporane. Aceasta, la rândul său, permite elaborarea esenţei strategice a noii paradigme de integritate umană, orientată spre „lecuirea” culturii mondiale contemporane.5 În fine, această abordare oferă, de asemenea, posibilitatea de a determina numele uman şi imaginea noii paradigme, adecvate necesităţilor culturii mondiale a sec. XXI, inclusiv domeniul ei economico-managerial. 9. Analiza pe verticală se efectuează şi pe baza metodologiei sinergetice. În particular, se construieşte logica lineară şi polilineară a dezvoltării paradigmatice a lui Homo Sapiens. În continuare, se cercetează cum, în această polilinearitate, se constituiau, în paradigmele culturalistorice concrete, acele idei care formează esenţa „programului de cercetare” uman astăzi şi pe baza căruia, în lucrarea dată, devine posibilă elaborarea paradigmei integrităţii socioeconomice şi umane contemporane şi de perspectivă. 10. Unele idei şi termeni metodologici ai lui I. Lacatos [161] se aplică pentru evidenţierea şi cercetarea paradigmelor integrităţii. Dar, în primul rând, obiectul analizei îl constituie „creşterea” culturii;6 în al doilea rând, accentul este pus pe „paradigmele” care, în opinia noastră, se deosebesc de programele de cercetare printr-o determinare strategică mai pronunţată din cauza instituţionalizării sale. În acelaşi timp, paradigma integrităţii presupune prezenţa în cultură a „programelor de cercetare” şi chiar poate fi concepută ca un „program de cercetare”, realizat în forme istorico-culturale concrete – în instituţii. În plus, paradigmele integrităţii (programe de cercetare actualizate) se tratează de noi şi în calitate de componente ale „Marelui Program de Cercetare a Omenirii” – Culturii, orientat spre realizarea integrităţii autentice. Cu alte cuvinte, drept componente ale programului, care, în cea mai mare parte, se realizează de către omenire intuitiv, „cultural-instinctiv”, dar care trebuie să fie conştientizat anume ca un program, al cărui scop este supravieţuirea şi dezvoltarea socioeconomică şi umană într-un mod durabil şi universal. „Universal”, în acest context, înseamnă că dezvoltarea optimă se obţine nu numai pentru elită, dar şi pentru toată societatea, nu numai pentru mediul social, dar şi în 5

Analiza raţională a imboldurilor iraţionale şi, ca urmare, evadarea din ele – aceasta prezintă crezul psihoanalizei clasice, i.e. al freudismului [350, p.28]. 6 Lacatos cerceta numai „creşterea” ştiinţei şi o trata ca schimbare a programelor de cercetare care reprezintă o continuitate a teoriilor, legate indisolubil. Fiecare teorie ulterioară apare ca rezultat al plusării ipotezei suplimentare la teoria precedentă. Continuitatea programului este determinată de reguli normative deosebite.

31

interesul naturii, nu numai pentru „binele comun”, dar lăsând şi individului posibilitatea descoperirii „Eu”-lui său. Astfel, evoluţia culturii mondiale, inclusiv a celei occidentale apare ca o succesiune a paradigmelor concrete ale integrităţii socioeconomice şi umane, reflectându-se în dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural. După cum vom argumenta pe parcursul cercetării, acest Mare Program (Cultura) este elaborat de omenire pe baza metaparadigmei Homo Sapiens care determină orientarea strategică a Programului de cercetare, instrumentele lui cognitiv-tehnice şi fundamentul etic. Pe baza paradigmelor epocale – componente ale Marelui Program – se constituie Proiecte concret-istorice de cercetare (în economie, politică, artă etc.). Acestea, pe de o parte, urmează logica unei paradigme concrete, pe de altă parte – formează treptat „ipoteze secundare” pentru viitorul „program de cercetare”. Actualizarea proiectelor în domeniile culturale duce la „realizarea misiunii de integritate” a unei paradigme concrete. În acest sens, în cultură începe o reevaluare a valorilor, o schimbare a priorităţilor şi strategiilor de dezvoltare pe baza unui teren deja pregătit de „ipotezele suplimentare”. Se actualizează noul „program de cercetare”, a cărui instituţionalizare demonstrează formarea unei noi paradigme a integrităţii. Acest mecanism de constituire şi schimbare a paradigmelor integrităţii, care condiţionează dezvoltarea respectivă a managementului strategic şi cros-cultural, îl prezentăm schematic în figura 1. Continuitatea Marelui Program de Cercetare al Omenirii (Cultura), concomitent cu „regulile normative speciale”, este determinată, pe de o parte, de priorităţile strategice anterioare ce se transformă în tradiţii culturale (pe care le-am putea numi „legături paradigmatice”), pe de altă parte, de scopul strategic final al Programului (orientarea spre integritate autentică) care este prezentat în mod inconştient sau care este conştientizat în managementul strategic respectiv. Deci, fiecare paradigmă nouă adaugă „ipotezele sale suplimentare” privind realizarea integrităţii socioeconomice şi umane şi, prin aceasta, deplasează accentele culturii, creând alte priorităţi. „Adăugarea ipotezelor” are loc atunci când omenirea, în cel mai grav mod, este frământată de „disocierea” sa, în momentele de criză a culturii. Lumea noastră contemporană trăieşte o reevaluare cardinală a valorilor, încercând să iasă din criza paradigmei moderniste a culturii. Pentru efectuarea reaprecierii valorilor şi elaborarea căilor de realizare a Marelui Program al omenirii este necesară elaborarea şi instituţionalizarea unei noi paradigme a integrităţii socioeconomice şi umane. În scopul determinării esenţei şi personificării strategice a acesteia, este necesară stabilirea şi cercetarea evoluţiei paradigmelor anterioare, din care se constituie paradigma contemporaneităţii.

32

☼

☼☼ ☼

Paradigma integrităţii şi dezvoltării 2

“Programul de cercetare” 2

Formarea noilor „ipoteze suplimentare”

Formarea proiectelor în domeniile culturii

☼

☼

☼☼ ☼

Paradigma integrităţii şi dezvoltării 1 Instituţionalizarea „programului de cercetare”

Ipoteze suplimentare la Programul 1 în domeniul culturii (în curs de apariţie)

“Programul de cercetare” 1

Marele program de cercetare a omenirii – Cultura

☼

Metaparadigma Homo Sapiens Sursa: elaborată de autoare

Figura 1. Mecanismul formării şi schimbării paradigmelor integrităţii socioeconomice şi umane care condiţionează dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural

1.4. Aplicarea analizei paradigmatice în scopul conceptualizării paradigmelor epocale ale dezvoltării socioeconomice şi umane Pentru a determina punctul relativ de numărare a formării paradigmelor integrităţii socioeconomice şi umane în cultura mondială, apelăm la analiza istoriei dezvoltării culturii. În acest context metodologic, pare valoroasă teoria succesiunii civilizaţiilor [362, p.44], deoarece aceasta permite atribuirea analizei întreprinse unui racursi sistemic. Conform teoriei date, în dezvoltarea culturii mondiale putem evidenţia următoarele civilizaţii principale: neolitică, a cărei durată a constituit

33

30-35 secole, sclavagistă – 12-13 secole, feudală timpurie – 7 secole, preindustrială – 4,5 secole, industrială – 2,5 secole şi postindustrială care se presupune că va dura 1,3 – 1,5 secole (figura 2).

Sursa: [362, p.14]

Figura 2. Succesiunea civilizaţiilor în cultura mondială Analiza materialelor culturologice referitoare la civilizaţiile perioadei neolitice [333] ne conduce la concluzia că le era specifică orânduirea primitivă, bazată pe unelte de piatră, credinţe religioase timpurii (fetişism, animism etc.), forme elementare ale gestiunii strategice şi operaţionale. Pe măsură înrăutăţirii climei pe Pământ şi a condiţiilor de trai, triburile au fost nevoite să migreze în căutarea unor medii mai favorabile şi să lupte pentru posibilitatea utilizării lor „exclusive”. Remarcăm, deci, că, din cauza dezvoltării slabe a culturilor tribale, se aplicau, în fond, metode militariste de luptă. Civilizaţiile oriental-sclavagiste corespund „secolului de bronz”. Credinţele religioase timpurii ale acestora se dezvoltau în direcţia politeismului şi antropomorfismului. Formele organizaţiei strategice şi gestiunii sistemelor social-economice ale culturii mondiale devin mai complicate. Militarismul, ca strategie principală de luptă pentru supravieţuire, se suplimenta cu mijloace ale luptei politice. În acest context, o importanţă deosebită pentru eficienţa gestiunii şi dezvoltării civilizaţiilor / sistemelor social-economice a căpătat, după părerea noastră, formarea culturii politico-

34

strategice şi militare. Anume, prin intermediul unei asemenea culturi, civilizaţiile date au putut, de fapt, să-şi asigure o anumită integritate politico-economică, teritorială, lingvistică etc. Considerăm că bazele acestei culturi au fost puse de vechile state din sec. IV-II î.Hr. – Şumerian, Babilono-Asirian, cele ale Egiptului Inferior şi Superior, Israelo-Iudaic, Ini (China antică) şi cel Harappian (India antică). Remarcăm, de asemenea, că însuşi faptul realizării în cultura mondială a fenomenului stabilităţii confirmă ipoteza lansată de noi despre dezvoltarea culturii politico-strategice şi militare în calitate de strategie principală de realizare a integrităţii şi, pe baza acestei culturi, a constituirii treptate a primei paradigme de integritate socioeconomică şi umană în managementul strategic şi cros-cultural din istoria culturii mondiale. O denumire „personificată” adecvată acestei paradigme, în opinia noastră, este Homo Strategos-Politicus. Instituirea ei, de fapt, se realizează în civilizaţia antică, asociată, de obicei, în literatura ştiinţifică cu culturile antice ale Greciei, Romei, Chinei, Indiei [123]. Considerăm că consolidarea primei paradigme are loc datorită constituirii în cadrul acestor culturi a unui nou fenomen al culturii mondiale –filosofiei (sec. VII – VI î.Hr.). Aceasta a permis, graţie metodei sale reflexive, de a conştientiza şi de a sistematiza experienţa civilizaţiilor precedente şi contemporane privind strategiile de dezvoltare a lor şi realizarea integrităţii socioeconomice, precum şi înţelegerea esenţei omului. Anume, în această perioadă, în Grecia Antică apare noţiunea de strateg – comandant militar şi conducător de stat iscusit, chemat să asigure integritatea statală şi armonia în cosmos.7 În China antică, la fel de activ se elaborează (în mileniul I î.Hr.) problemele organizării şi gestiunii de stat în concepţiile confucianiştilor, taoiştilor, moiştilor (sec. VI î.Hr.) şi legiştilor (sec. III î.Hr.) [275]. În India antică, principalele ideologii cu o importanţă nu numai religioasă, dar şi politico-economică strategică, apar brahmanismul (sec. X î.Hr.) şi budismul (sec. VI î.Hr.). Chintesenţa paradigmei Homo Strategos-Politicus devine, în viziunea noastră, definiţia omului dată de marele savant şi sistematizator al experienţei intelectuale a lumii antice, Aristotel: „Omul prin natura sa este o fiinţă politică” [239, p.378]. După cum au arătat cercetările noastre [75, cap.II], concepţia de dezvoltare socioeconomică şi umană, care a constituit baza paradigmei Homo Strategos-Politicus în varianta antică, a devenit concepţia armoniei universale. Pe baza ei s-a declanşat o creştere social-economică extensivă şi una intelectuală intensivă. Direcţiile investiţionale prioritare ale acestei creşteri au fost: dezvoltarea gospodăriei naturale (rurale), micul comerţ, organizarea campaniilor militare, dezvoltarea intelectuală elitară. Factorii principali de producţie au devenit munca, pământul, mijloacele de producţie manuale primitive, iar principalele tehnologii ce asigurau creşterea paradigmatică – cele agricole, comerciale, militare, politice şi intelectuale. În acelaşi timp, criteriul de apreciere a

7

Kosmos în limba greacă înseamnă „ordine” apărută din haos.

35

gradului dezvoltării socioeconomice şi umane era, de fapt, nu atât nivelul de armonie a statelor şi locuitorilor lor cu mediul ambiant, cât capitalul fizic (resurse naturale), realmente valorificat şi acumulat, şi capitalul intelectual (elaborări filosofico-ştiinţifice şi stratego-militare, ele fiind orientate spre „amenajarea” şi armonizarea sociocosmosului). Aceasta crea, în viziunea noastră, o contradicţie profundă în cadrul paradigmei Homo Strategos-Politicus între managementul strategic ideal, ce vizează crearea unor state „ideale”, constante şi armonioase, şi gestiunea strategică reală, orientată spre „reconstruirea” permanentă a cosmosului, „reorganizarea” armoniei lui. Totodată, după cum arată analiza textelor antice economice, filosofice şi politice [256; 285; 286], în Grecia antică strategia, indiferent de domeniul şi nivelul ei de aplicare, nu prezenta atât un mijloc tehnic al raţiunii de realizare a anumitor scopuri, cât o artă intelectuală veritabilă (etimologic – „arta de conducere a armatei”) [128]. Aceasta a permis, într-o măsură oarecare, depăşirea contradicţiei paradigmatică pe seama faptului că, în managementul strategic ideal, se elaborau idei ce condiţionau, ulterior, formarea tendinţelor de dezvoltare a gestiunii strategice reale. Unele din aceste idei şi tendinţe au constituit, de asemenea, linearităţi suplimentare la logica dominantă de dezvoltare a culturii. În plus, din ele „se ţeseau fire” trainice, care se „împletesc în ornamentul” actual al paradigmei contemporane în curs de formare – Homo Intelligens. În continuare, le vom analiza pe cele mai esenţiale dintre ele: •

Pentru a „amenaja” şi armoniza sociocosmosul, sunt necesare cunoştinţe. „Pentru a conduce,

este necesar a cunoaşte...” – afirma Platon în tratatul său „Republica” [189]. Totodată, „multe cunoştinţe nu învaţă minte” – contrapunea părerea sa Heraclit [286]. Această discuţie ne permite să conştientizăm problema gestiunii strategice a cunoştinţelor, actuală în secolul nostru informaţional, şi s-o formulăm ca problemă a criteriilor calităţii studiilor, precum şi a raportului calitativ al instruirii, dezvoltării intelectului şi înţelepciunii. •

Orientarea raţiunii Homo Strategos-Politicus spre „amenajarea” lumii şi crearea armoniei

s-a manifestat, de asemenea, în tendinţa de sistematizare a tuturor domeniilor cunoaşterii umane şi formarea, în acest mod, a ştiinţelor. Una din cele mai argumentate şi influente s-a dovedit a fi aici strategia lui Aristotel, ale cărei principale aporturi constau, după părerea noastră, în următoarele: ¾ Sub aspect metodologic, în primul rând, în determinarea filosofiei ca ştiinţă ce prezintă o bază metodologică generală de cunoaştere a lumii şi de formare a ştiinţelor;8 în al doilea rând, în faptul că de el a creat prima clasificare bicriterială (după scop şi obiect) a ştiinţelor, ceea ce a favorizat elaborarea strategiilor conştiente privind dezvoltarea lor ulterioară; în al treilea rând, în elaborarea instrumentarului ştiinţific general („organon”) [129] sub formă de sistem al 8

Prima filosofie – „metafizica”, obiectul căreia – metaesenţele, ce determină dezvoltarea tuturor altor esenţe; „filosofia naturii” – matematica şi fizica; „filosofia practică” – etica, politica, economica.

36

logicii formale. Acest instrumentar a rămas aproape invariabil până în sec. XIX, după ce a fost inclus în sistemul mai general al logicii dialectice a lui Hegel. ¾ Sub aspect pragmatic, în afirmarea ştiinţei Eticii ca ştiinţă-cheie în raport cu Politica şi Economia, dat fiind faptul că ea determină scopul şi caracterul metodelor de dezvoltare atât a acestor ştiinţe, cât şi a strategiilor propuse de acestea şi, ca urmare, a gestiunii societăţii. Cu alte cuvinte, în elaborarea strategiilor economice şi politice trebuie început cu determinarea sistemului de valori pe care ele se vor baza. Aceste aspecte metodologice şi pragmatice ale strategiei dezvoltării culturii lui Aristotel au contribuit, în viziunea noastră, la formarea fundamentelor mintale ale dezvoltării managementului strategic contemporan de pe poziţiile lui Homo Intelligens. Concomitent, Aristotel a lansat, după părerea noastră, tradiţia formalizării excesive a ştiinţei şi atracţiei pentru construcţiile metafizice ale acesteia. Apreciind această tradiţie de pe poziţia logicii lineare de dezvoltare9 a omenirii şi culturii, observăm că aceasta a creat premise nemijlocit pentru tranziţia la paradigma religioasă medievală, bazată pe construcţiile metafizice teologice. Examinând această tradiţie prin prisma logicii polilineare10 a dezvoltării socioeconomice şi umane, relevăm că tradiţia s-a transformat într-o tendinţă ce îndepărtează ştiinţa de strategia dezvoltării ei pluralistice şi pragmatice de pe poziţia lui Homo Intelligens solicitată actualmente, deoarece contribuia la dominarea abordării dihotomice a lumii şi ştiinţelor.11 Printre trăsăturile de bază caracteristice acestei abordări distingem: ƒ

Categorismul: termenul adesea comportă o conotare negativă, însă nu este univoc. Acesta se referă la înclinaţia spre categoriile clar definite, clasificările stricte, la abordarea logicoformală a soluţionării oricăror probleme în general. Dar acesta prezintă şi tendinţa de perfecţionare a propriilor construcţii şi definiţii ştiinţifice, care adesea duc la ostilitate faţă de alt punct de vedere. În plus, orice compromis în soluţionarea problemelor se apreciază prin prisma categorismului ca semn de slăbiciune, „lipsa principialităţii” oponentului. Se formulează, astfel, strategia dominantă de conducere, negociere şi adaptare a deciziilor orientate spre o victorie indiscutabilă, contrapusă pierderii categorice a oponentului, tratat deja ca adversar (dihotomia strategică „câştig-pierdere”).

ƒ

Analitismul. Se are în vedere pasiunea pentru metodele „anatomice” în cercetarea obiectului: tendinţa de „a-l lua în formă pură” şi de a-l disocia în părţi componente, izolându-l de multiplele legături reale cu alte obiecte.

9

Se are în vedere logica „evidentă” şi, de regulă, instituţionalizată a dezvoltării socioeconomice şi umane. Se referă la logica „latentă”, „ascunsă”, „ramificată”, ce acţionează concomitent cu cea dominantă şi evidentă. 11 Exemple elocvente ale mentalităţii dihotomice le reprezintă opunerea categorică a lumii ideale celei materiale în concepţia lui Platon, a economiei în calitate de ştiinţă „pozitivă” faţă de crematistică drept ştiinţă „negativă” în concepţia lui Aristotel, a omului faţă de Dumnezeu, ca imperfectul opus perfectului în Evul Mediu etc. 10

37

ƒ

Absolutismul. Înclinaţia spre absolutizarea părerilor, teoriilor, proiectelor social-economice. O dată chibzuite şi amănunţit elaborate, acestea se declară ca fiind „perfecte” (în sensul „desăvârşite”). Prin acesta este ignorată schimbarea permanentă a realităţilor.

ƒ

Universalismul. Aspiraţia la strategiile economice şi politice la scară, tendinţa de a crea şi a aproba standarde unice în toate sferele vieţii (politică, economie, ştiinţă, artă etc.) şi pentru toate culturile lumii. O continuare şi finalizare logică a paradigmei antice a devenit autorealizarea Homo Strategos-

Politicus în calitate de comandant iscusit de oşti (strateg). Acesta a edificat marile imperii: al Elinilor (A. Macedon), Sfântul Imperiu Roman ş.a. Totodată, apare şi gestiunea strategică crosculturală ca artă a dirijării popoarelor în cadrul unei integrităţi politico-economice (în imperii). Referitor la statutul omului în paradigma Homo Strategos-Politicus susţinem că acesta este dihotomic, iar valoarea omului – variabilă. Pe de o parte, omul este strateg, pe de alta – robul puterilor militar-politice. În prezent, el planifică orânduirea statului ideal, mâine este apreciat la nivel de obiect. Necesitatea de a obţine o nouă integritate şi-a găsit expresia în formarea religiilor mondiale monoteiste, în special a creştinismului în cadrul Imperiului Roman. Din perioada patristicii occidentale (sec. I – VIII) se modifică, astfel, direcţionarea strategică a raţiunii omeneşti (Homo Sapiens) şi îşi începe constituirea paradigma Homo Perennis („omul veşnic”) pe baza dezvoltării culturii nu, pur şi simplu, religioase, ci teologice. Marele politician şi strateg al ei devine, deja, Dumnezeu, care: 1) în mesajele sale divine, transmite prin profeţii săi, apreciază tendinţa raţiunii omeneşti de a cunoaşte şi conduce ca semeţie şi „mare păcat”, deoarece l-au adus pe om la „dezintegrare” şi l-au pus în faţa problemei înstrăinării; 2) trimite pe Fiul său (Iisus Hristos) – Cuvântul (Logos) – Sfântul Duh (energia şi harul dumnezeiesc) oamenilor chinuiţi. Oamenii, venindu-şi în fire şi însuşindu-şi credinţa, săvârşesc „ultimul” lor ritual: îl aduc în jertfă pe Iisus Hristos, curăţindu-se de primul păcat, mântuindu-se şi izbăvindu-se de înstrăinarea dintre Dumnezeu (lumea ideală, inteligibilă, adevărat-raţională) şi sine (lumea senzitivă, imperfectă, dar care tinde spre ideal); 3) îşi asumă responsabilitatea pentru destinele şi faptele oamenilor, pentru conducerea lumii. Din perioada scolasticii (sec. IX – XIII) începe formarea „ipotezelor suplimentare” ce pregăteau terenul pentru următoarea schimbare lineară a paradigmelor. În formularea uneia din problemele metodologice centrale din Evul Mediu – raportul dintre Credinţă şi Raţiune – accentele se deplasează în direcţia Raţiunii, ca fiind „responsabilă” pentru „pregătirea” fundamentului credinţei care duce la ea (vezi, de ex., 212). 38

Perioadele similare de patristică şi scolastică s-au constituit în procesul dezvoltării islamismului care, în general, a moştenit logica Bibliei, iar fondatorii lui conceptuali se sprijineau pe aceleaşi autorităţi ale filosofiei greco-romane ca şi cei creştini [169; 286]. Aproximativ la începutul mileniului I al erei noastre, budismul, confucianismul, taoismul se formează ca religii de însemnătate mondială [36; 169]. Astfel, paradigma Homo Perennis, devine caracteristică Evului Mediu al culturii mondiale. Esenţa paradigmatică a dezvoltării socioeconomice şi umane devine creşterea spirituală şi socialeconomică extensivă pe baza concepţiilor teologice. Principalele direcţii de investiţie în această creştere sunt: construirea bisericilor, dezvoltarea agricolă ulterioară. În calitatea factorilor de producţie principali apar: munca, pământul şi uneltele de muncă perfecţionate, iar a tehnologiilor de bază – cele agricole, manufacturiere şi spiritual-psihologice. Nivelul de valorificare şi acumulare a capitalului fizic (resursele naturale) şi spiritual-religios (valorile morale şi tehnologiile religioase ale gestiunii strategice) devine, în fond, cel esenţial în aprecierea gradului de dezvoltare socioeconomică şi umană. Polilinearitatea dezvoltării culturii mondiale care reflectă formarea intelectului ei, precum şi aspectele constituite în cadrul lui Homo Perennis care duc la contemporanul Homo Intelligens se manifestă, după părerea noastră, în faptul că se formează gândirea strategică globalistică latentă. Aceasta e gândirea orientată spre elaborarea strategiilor de cunoaştere şi dirijare a Universului, cel din urmă incluzând lumea terestră şi cea cerească. În acest context, relevăm că mentalitatea medievală, pe de o parte, moşteneşte de la cea antică cosmopolitismul conştiinţei născute în adâncurile marilor imperii, precum şi mitologismul conştiinţei reflectat în miturile „Sfintelor Scripturi”. Pe de altă parte, are loc restructurarea metodologică şi strategică a acestei mentalităţi, care se manifestă în trecerea de la politeism şi, respectiv, pluralism strategic, precum şi localism / regionalism legat de el la monoteism şi globalism strategic. În perioada medievală, la om, se formează o anumită deprindere „de a gândi pentru Dumnezeu” în procesele adoptării deciziilor la toate nivelurile de reglementare a mediului socialeconomic, operând în mod sofistic cu termeni de „pedeapsă” şi „har dumnezeiesc”. Gândirea globalistă medievală am numit-o latentă, deoarece rolul de strateg global pe care omul, de fapt, îl îndeplineşte, rămâne pentru el însuşi „în umbră” şi aproape neconştientizat. Bazându-ne pe aceasta, menţionăm că Homo Intelligens care se formează în condiţiile de globalizare a culturii contemporane are, astfel, în subconştiinţa sa culturală o experienţă temeinică pentru formarea gândirii strategice globale, însă în prezent dezvoltând această gândire conştient.

39

Raţiunea Divină a conceput şi a organizat lumea în mod ideal. Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este parte la proiect (în aceasta constă, în viziunea noastră, unul din profundele sensuri ale misterului obiceiului religios de împărtăşanie). Raţiunea şi libertatea voinţei sunt date omului pentru însuşirea creativă şi întruchiparea intenţiei divine cu privire la dirijarea lumii reale în modul cel mai bun (optim), lumea fiind încredinţată omului de către Dumnezeu. Aceste idei, pe de o parte, contribuie la formarea intelectului creativ al culturii mondiale, pe de altă parte, ne reorientează la logica paradigmatică lineară a dezvoltării ei. În această logică, se observă următoarele: odată cu deplasarea accentelor spre forţa raţiunii umane şi libertatea voinţei, în cadrul Homo Perennis creşte „dezintegrarea”: omul apare ca stăpânul pământului, împuternicit de Dumnezeu, şi, totodată, – ca robul lui. Concomitent, se actualizează căutarea integrităţii care duce la reevaluarea cardinală a valorilor. În procesul noii reaprecieri a valorilor, omului nu numai că i se menţine locul central în lume, „sfinţit” la timpul său de textele sacre, dar i se accentuează, mai ales în cultura occidentală, statutul lui de Stăpân – asupra sa şi a lumii pământeşti – pe care i l-a încredinţat Dumnezeu. Omul începe să conştientizeze rolul sau de „diriguitor” principal al cunoaşterii şi dezvoltării lumii şi omenirii. El se apreciază pe sine ca o valoare supremă pe pământ. El încearcă să se contemple în dezvoltarea şi integritatea sa cu natura şi argumentează ştiinţific postura sa de „încununare a evoluţiei naturii” (umanismul, naturalismul, dialectica, raţionalismul, scientismul fiind trăsături caracteristice ale Epocii Moderne şi paradigmei sale). Analiza logicii lineare de dezvoltare a culturii Epocii Moderne, ale cărei etape au fost Renaşterea şi Iluminismul, ne conduce la concluzia că cel mai adecvat chip al omului şi denumirea paradigmei respective sunt Homo Rationalis. Potrivit cercetărilor noastre (75, cap.II), în Epoca Modernă, s-au manifestat următoarele strategii fundamentale (direcţii de căutare) ale integrităţii socioeconomice şi umane: I. Efectuarea unei reflecţii laice asupra esenţei instituţiei fundamentale a culturii mondiale – religiei – şi asupra poziţiei strategice a acesteia în societate. Rezultatele reflecţiei devin atât strategiile de compromis (panteism, deism, concepţia „adevărului dual”), cât şi cele nihiliste (ateism). II. Desfăşurarea unei critici raţionaliste intrareligioase a instituţiilor existente – mişcările reformatoare. Rezultatele activităţii scolasticii religioase se apreciază ca denaturări ale esenţei mesajelor dumnezeieşti. Strategia reformării, în particular în creştinism, s-a soldat cu apariţia protestantismului, etica căruia a susţinut dezvoltarea capitalismului [229].

40

III. Dezvoltarea activă a direcţionării practice, tehnice şi pragmatice a Raţiunii. Aceasta se reflectă destul de evident prin modificarea treptată a caracterului şi orientărilor strategice ale ştiinţei; prin consolidarea înzestrării tehnice a culturii mondiale pe baza evoluţiei ştiinţei. În acelaşi timp, Homo Rationalis, în dotarea sa strategică, pune accentul nu numai pe progres, ci şi pe accelerarea acestuia prin intermediul revoluţiilor tehnico-ştiinţifice ulterioare. Ca rezultat, se formează concepţia tehnogenă a dezvoltării socioeconomice şi umane ca una fundamentală pentru paradigma Homo Rationalis. Trăsăturile esenţiale ale concepţiei devin: a) creşterea socioeconomică şi intelectuală extensivă; b) dezvoltarea industriei, comerţului, construcţiei capitale şi de drumuri, flotei, precum şi a instruirii în calitate de direcţii prioritare ale strategiilor investiţionale ale statelor naţionale în curs de constituire; c) munca, capitalul, uneltele de muncă mecanizate şi capacitatea de antreprenoriat – ca factori de producţie principali; d) capitalul fizic (care, deja, reuneşte resursele naturale, mijloacele tehnice) şi capitalul financiar apar ca criterii de estimare a nivelului dezvoltării umane; e) statutul omului în societatea industrială, de asemenea, devine dihotomic. El este „stăpân al Universului” şi, în acelaşi timp, „jucărie” a forţelor de piaţă, victimă a crizei culturii moderne, precum şi a crizei ecologice. O semnificaţie deosebită obţine extinderea activităţii de antreprenoriat, precum şi interacţiunea dialectică a businessului, religiei şi eticii. Apariţia spiritului de antreprenoriat „Homo Oeconomicus”, omniprezent, este asociată în literatura ştiinţifică, adesea, cu Epoca Modernă, deoarece termenul „omul economic” a fost introdus de A. Smith. În acest context, considerăm rezonabilă expunerea următoarelor idei cu caracter metodologic: în primul rând, antreprenoriatul, ca un anumit tip de activitate bazată pe raţionalitate economică, a apărut în cultura mondială concomitent cu primele structuri de piaţă şi s-a dezvoltat în logica complexă a acestei culturi. În lumea antică, purtătorii reali ai spiritului antreprenorial erau neguţători şi sacerdoţii, în cea medievală – biserica. Antreprenoriatul se dezvolta intensiv şi latent. O particularitate a Epocii Moderne, în opinia noastră, constă în faptul că antreprenoriatul se dezvoltă extensiv şi evident, cuprinzând treptat aproape toate instituţiile sociale (în special, în cultura occidentală). Aceasta a devenit posibilă datorită activizării relaţiilor de piaţă în procesul constituirii naţiunilor şi statelor, extinderii comerţului internaţional, formării societăţii industriale. Astfel, antreprenoriatul se deplasează în logica lineară, principală a dezvoltării culturii mondiale, instituţionalizându-se chiar în forma unei paradigme speciale a integrităţii – Homo Oeconomicus, la esenţa căreia ne vom referi, de asemenea, în subcapitolul dat. În al doilea rând, Homo Rationalis, înzestrat cu spirit antreprenorial, păstrează legătura cu Homo Perennis, însă aceasta capătă un caracter dialectic. Pe de

41

o parte, antreprenoriatul „extensiv” „neagă” pe Homo Perennis, deoarece necesită pământuri, forţă de muncă, bani şi intelect (realizări ştiinţifice şi tehnice) libere. Pe de altă parte, acesta „salută” şi chiar se bazează pe Homo Perennis reformat.12 Toate acestea îi asigură lui Homo Rationalis, în definitiv, supravieţuire şi dezvoltare durabilă. Şi anume, de rând cu formarea şi mişcarea sindicatelor ce au asigurat reglementarea politică, juridică şi economică a capitalismului „tânăr” şi „sălbatic”,13 „reformatul” Homo Perennis a constituit fundamentul de valori, în baza căruia a devenit posibilă gestiunea strategică a capitalului şi dezvoltarea durabilă a capitalismului. În legătură cu aceasta, drept scopuri de dezvoltare a capitalismului devin, treptat, nu numai satisfacerea interesului individual prin orice metodă şi nu doar declaraţia retorică a lozincilor de tipul „Libertate, egalitate, fraternitate!”, ci şi perfecţionarea reală a orânduirii sociale, de exemplu, prin intermediul dezvoltării comunităţilor locale şi formării eticii în business. Necesitatea asigurării lui Homo Oeconomicus (antreprenorului) cu un fundament de valori, pe baza căruia va deveni posibilă dezvoltarea stabilă a lui şi a societăţii în care el acţionează, şi-a găsit reflectare în lucrarea lui A. Smith „Educarea sentimentelor morale” [207] mai puţin cunoscută decât „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. Această necesitate, în opinia noastră, reprezintă, în prezent, o importanţă strategică deosebită pentru ţările cu economie în tranziţie în care fundamentul precedent de valori se distruge, iar cel nou se formează, deocamdată, spontan şi nu întotdeauna corespunde stabilităţii constructive de dezvoltare a societăţii şi antreprenoriatului. În general, relevăm că tendinţa culturii mondiale, apărută în cadrul lui Homo Rationalis şi care presupune combinarea eticii şi pragmatismului în dezvoltarea strategică a businessului, a creat un teren favorabil pentru maturizarea intelectului lui Homo Intelligens în dimensiunea lui pragmatică. IV. Se renaşte şi se dezvoltă activ direcţionarea raţionalistă generală a intelectului în cultura occidentală şi mondială în contrapunere cu orientarea lui mistică. Din punctul de vedere al analizei strategiilor de dezvoltare a culturii se referă la faptul că iraţionalismul medieval se substituie cu raţionalismul Epocii Moderne. V. Se afirmă dispoziţiile dominante ce influenţează asupra strategiilor de dezvoltare şi gestiune în cadrul paradigmei Homo Rationalis. Şi anume, optimismul istoric, credinţa în succesul 12

Etica religiei, în special a protestantismului, confucianismului şi budismului, a contribuit considerabil şi contribuie până în prezent la dezvoltarea atât a antreprenoriatului culturilor naţionale, cât şi a culturii mondiale (vezi, de exemplu, [129; 229]). 13 Se are în vedere „extremele” procesului de acumulare iniţială a capitalului şi de formare a societăţii industriale: terorismul industrial ca mijloc al luptei de concurenţă; mişcarea ludiştilor care distrugeau maşinile; munca grea şi nereglementată a femeilor şi copiilor în fabrici etc.

42

raţionalizării vieţii şi în progres. După cum menţionează Hans Kung, Epoca Modernă începe cu apariţia unei noi credinţe – în Raţiune şi Progres, ceea ce a condus la supremaţia a patru forţe dominante: ştiinţele naturii, tehnica, industria şi democraţia [298]. VI. Realizarea integrităţii ca armonie social-economică este asociată, de asemenea, cu procesul de formare a naţiunilor, statelor naţionale şi cu mişcările de eliberare naţională. În epoca vizată, esenţa managementului strategic cros-cultural constă în gestiunea naţiunilor în cadrul statelor în formare şi în dirijarea relaţiilor interstatale. VII. O orientare strategică generală a lui Homo Rationalis devine conştientizarea esenţei sale drept „Ego”. Altfel spus, în procesul renaşterii valorilor antice, dezvoltării spiritului de antreprenoriat şi activităţii iluminist-mesianice apare din nou problema gestiunii coordonate a cosmosurilor: a lumii interne şi a celei externe a omului, precum şi a corelării interesului personal şi public al acestuia. Formularea problemei, însă, se modifică strategic reflectând spiritul epocii. Interesul principal îl reprezintă acum problema determinării naturii (esenţei) „Eu”-lui uman („Ego”), precum şi a posibilităţilor de autoexprimare a acesteia. Modificarea focarului strategic şi metodologic al cercetărilor Epocii Moderne a fost condiţionată, în viziunea noastră, de conştientizarea treptată a faptului că, în funcţie de metodologia determinării esenţei omului, se schimbă substanţial caracterul activităţii lui strategice şi de organizare-dirijare în cultură, în economie. De aceea, considerăm metodologic oportună evidenţierea în cadrul lui Homo Rationalis a două subparadigme ale integrităţii socioeconomice şi umane – Homo Oeconomicus şi Homo Irationalis, aflate în raport dialectico-concurenţial. Deosebirea principală între acestea este condiţionată anume de diferenţa abordării înţelegerii „Ego” al omului. În societatea industrială în constituire şi cu relaţii de piaţă într-o dezvoltare activă, subparadigma Homo Oeconomicus devine dominantă. Ideile strategice principale ale ei le-a exprimat A.Smith în doctrina sa despre „omul economic”. Conform savantului, înclinarea fundamentală a lui „Ego” uman este „orientarea spre schimb, comerţ, preschimbarea unui bun pe altul” [334, p.90]. De aceea, omul mai repede îşi va atinge scopul, dacă se va adresa nu la bunăvoinţa apropiaţilor săi, ci la egoismul lor şi va putea să le arate că-i în propriul lor interes să facă pentru el ceea ce le cere. „Dă-mi ceea ce-îmi trebuie şi ai să primeşti ceea ce îţi trebuie. Acesta este sensul fiecărei asemenea propuneri” [334, p.91]. Astfel, esenţa „Ego”-ului individual rezidă în interesul economic care se bazează pe legea autopăstrării şi instinctul „reproducţiei lărgite”. Un astfel de „Ego” are nevoie de existenţa altora. El

43

se include în procesul producţiei materiale şi al schimbului şi se străduie, în felul său raţional, să rezolve problema combinaţiei intereselor personale şi publice, problema realizării integrităţii. Drept o soluţionare „raţională” a problemelor se subînţelege faptul că comportamentul lui Homo Oeconomicus se bazează pe postulatul „raţionalităţii economice: tendinţa individului de a obţine un rezultat maxim cu cheltuieli minime” [297, p.20]. Prin comportamentul său raţional, calculat, „omul economic” (antreprenorul) tinde spre proprietatea privată, informaţie şi libertate în alegerea activităţii, precum şi libertate în acţiune; se străduie să-şi dezvolte capacităţile de inovator şi dorinţa de a risca. În plus, acesta diferă de un simplu producător şi consumator (Homo Faber) prin sursa principală a existenţei sale: la Homo Faber aceasta-i plata pentru muncă, la Homo Oeconomicus – venitul de antreprenoriat (profitul, renta, dobânda, dividendul etc.) [71]. Astfel, dezvoltarea lui Homo Oeconomicus corespunde evoluţiei relaţiilor de piaţă. Asemenea relaţii, ca şi raţionalitatea economică, formează fundamentul programului de cercetare „Homo Oeconomicus”, pe baza căruia se elaborează diferite strategii de realizare a integrităţii economiei. Economia, la rândul său, trebuie să asigure integritatea întregii culturi şi a omului în ea. Ca astfel de strategii apar consecutiv doctrinele economice. Fiecare din ele îşi desemnează „liderul” său, a cărui misiune constă în asigurarea economiei, iar pe baza acesteia şi a întregii culturi, cu integritate. Deci, în mercantilism (sec. XIV – XV), un astfel de lider devine Negustorul, care a intensificat dezvoltarea comerţului şi obţinerea profitului comercial; la fiziocraţi (sec. XVI) – Agricultorul, al cărui scop principal a fost dezvoltarea agriculturii şi valorificarea resurselor naturale în scopul obţinerii supraprodusului; în liberalism (sec. XVII – XIX) – Antreprenorul, care a dezvoltat industria în scopul obţinerii profitului. Liberalismul evidenţiază piaţa şi raţionalitatea economică care, până atunci, se dezvoltau implicit în logica polilineară a lui Homo Rationalis. Liberalismul, de fapt, îl instituţionalizează pe Homo Oeconomicus, transformându-l din „proiectul de cercetare” a societăţii industriale în subparadigma culturii Epocii Moderne. Totodată, datorită liberalismului se formează punctele de bifurcare (ramificare) care determină dezvoltarea ulterioară atât lineară (inclusiv dialectică), cât şi polilineară (sinergetică) a economiei şi întregii culturi occidentale. În logica linear-dialectică liberalismul pune la baza subparadigmei Homo Oeconomicus drept strategie a integrităţii „piaţa liberă”, formând astfel teza dialectică. „Piaţa liberă”, însă, are „avantajele” şi „dezavantajele” sale [71]. Printre avantajele ei principale – creşterea eficienţei producerii şi muncii, concordanţa cererii şi ofertei, concurenţa ce stimulează dezvoltarea pieţei, diversitatea mărfurilor la un preţ convenabil pentru consumatori,

44

iniţiativa, mişcarea liberă a capitalului etc. Aceste şi alte avantaje contribuie la realizarea strategiei „piaţa liberă”, orientată spre integritatea socioeconomică şi umană. Referitor la principalele dezavantaje ale „pieţei libere” şi raţionalităţii economice „pure”, menţionăm că ele apar mai degrabă ca modele ideale de dezvoltare, pe când în realitate, în primul rând, „libertatea” pieţei trece repede în viceversa – monopoluri, oligopoluri (nu întotdeauna este eficientă şi legislaţia „antitrust”); în al doilea rând, în afara interesului de piaţă rămâne interesul sociocultural, dacă el nu aduce nivelul aşteptat de profit; în al treilea rând, dezvoltarea pieţei este supusă crizelor care distrug integritatea nu numai a economiei, dar şi a altor domenii culturale. În acest context, teza liberalismului este „negată” dialectic, pe de o parte, de antiteza marxismului, pe de alta – de antiteza keynesismului. În plus, teza liberalismului se afirmă într-o calitate nouă în strategiile neoclasicilor, neoliberalilor şi neoinstituţionaliştilor. Astfel, se formează punctul de bifurcare, care propune polilinearitatea în dezvoltarea internă a subparadigmei Homo Oeconomicus. În continuare, vom cerceta conţinutul acestei polilinearităţi din punctul de vedere al esenţei lui Homo Oeconomicus şi al strategiilor lui de integritate. K. Marx (sec. XIX), în opera sa „Capitalul” [306], concentrându-şi atenţia asupra consecinţelor grave ale pieţei în condiţiile capitalismului (diferenţierea puternică a venitului, problemele şomajului, sărăciei şi mizeriei respective), s-a pronunţat împotriva „pieţei libere”, „capitalismului”, bazei lor – proprietatea privată – şi, ca urmare, contra raţionalităţii lui Homo Oeconomicus ca interes economic individual. Toate acestea nu puteau să constituie baza unui management strategic eficient, deoarece, în opinia savantului, generau şi reproduceau inegalitatea social-economică şi inechitatea. Trebuie relatat că, negând piaţa ca strategie de integritate, Marx, totodată, a dat o apreciere înaltă aportului clasicilor în elaborarea teoriei valoare-muncă, prin dezvoltarea căreia el a fundamentat teoria plusvalorii. Pe baza acestei teorii, Marx a elaborat, de fapt, o strategie proprie a integrităţii, prin care el a demonstrat necesitatea substituirii proprietăţii private cu cea publică (ca fundament economic al noii societăţi comuniste, lichidării exploatării muncii de capital, instalării egalităţii social-economice şi al planificării centralizate de stat) şi a argumentat rolul decisiv al factorilor economici (de producţie, de muncă) în dezvoltarea tuturor laturilor vieţii socialeconomice. În legătură cu aceasta, relevăm că în loc de raţionalitatea / interesul individual al lui Homo Oeconomicus, la Marx, în prim-plan plan apare raţionalitatea / interesul public ca latură consistentă a lui Homo Oeconomicus. Homo Oeconomicus „marxist” îşi fixează drept scop „satisfacerea cerinţelor tuturor membrilor societăţii pe seama întregii societăţi” [301, p.232].

45

Totodată, Marx nu respinge raţionalitatea individuală a lui Homo Oeconomicus, dar, în primul rând, ea are un caracter subordonat, în al doilea rând, baza ei economică este, deja, nu proprietatea privată, ci munca (repartizarea după muncă). În acelaşi timp, mersul real de dezvoltare a capitalismului pe baza proprietăţii private şi relaţiilor de piaţă a determinat necesitatea apariţiei direcţiei neoclasice în liberalism (mijlocul sec. XIX – începutul sec. XX), ai cărei adepţi l-au criticat aspru pe Homo Oeconomicus socialist, public, care nega proprietatea privată şi relaţiile de piaţă. Continuând tradiţia clasicilor (A. Smith, D. Ricardo, J.-B. Say), neoclasicii (K. Menger, L. Walras, A. Marshall) considerau că proprietatea privată şi relaţiile de piaţă corespund naturii omului, raţionalismului lui individual. Concomitent, ei au argumentat un „nou lider” şi o altă strategie a integrităţii lui Homo Oeconomicus, care erau într-o concordanţă mai adecvată realităţii în schimbare. În opinia neoclasicilor, începând cu mijlocul sec. XIX şi, cu atât mai mult, în sec. XX, o atenţie majoră în relaţiile de piaţă capătă nu atât Producătorul (oferta), cât Consumatorul (cererea). Raţionalitatea comportamentului omului se manifestă, astfel, la nivel de satisfacere a necesităţilor acestuia şi este determinată, pe de o parte, de acţiunea legilor psihofiziologice, pe de alta – de conştientizarea caracterului limitat al resurselor. În continuare, însă, criza generală a capitalismului din anii’30 ai sec. XX a redus brusc avantajele pieţei şi a accentuat dezavantajele acesteia. În lucrarea „Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor” [157], J. M. Keynes, de fapt, a elaborat propria strategie a integrităţii, când a demonstrat că piaţa şi legile ei nici în accepţiunea lor clasică, nici în cea neoclasică nu asigură o reglementare automată a economiei. De aceea, raţionalitatea / interesul individualist al lui Homo Oeconomicus trebuie să se combine cu raţionalitatea / interesul public. Astfel, relaţiile de piaţă necesită o reglementare de stat atât din punctul de vedere al majorării eficienţei raţionalităţii individuale, cât şi al celei publice. Graţie intervenţiei de stat în economie şi elaborării programelor sociale, ţările din Occident au ieşit cu succes din criză („disocierea” lui Homo Oeconomicus) într-o perioadă relativ scurtă, ceea ce s-a manifestat, de exemplu, prin reducerea şomajului şi creşterea bunăstării tuturor păturilor sociale din ţările capitaliste. În legătură cu aceasta, relevăm că strategia keynesistă, reflectând, pe de o parte, continuitatea ideilor clasicilor despre importanţa pieţei, iar pe de alta – conştientizarea necesităţii de combinare a raţionalităţii / interesului individual cu cel public, a contribuit la satisfacerea şi aprofundarea esenţei de conţinut a subparadigmei Homo Oeconomicus.

46

Homo Oeconomicus „keynesist” a activat cu succes până la mijlocul sec. XX, adică până când „minusurile” strategiei lui au început să depăşească „plusurile”. Printre astfel de „minusuri”, care figurează în literatura de specialitate ca „eşecuri ale statului”, menţionăm reglementarea excesivă a pieţei din partea statului, birocratizarea exagerată a statului, precum şi coruptibilitatea acestuia. În contextul dat, considerăm metodologic oportun a menţiona că orice strategie doctrinală a integrităţii este un model ideal, bine chibzuit, dar care se distinge prin logica sa lineară privind dezvoltarea socioeconomică şi umană. La „cufundarea” modelului doctrinal într-un mediu polilinear real, acesta inevitabil se denaturează. Prin aceasta explicăm noi „eşecurile statului” în strategia keynesistă. Oricum, strategiile doctrinale ale antitezei (marxismul şi keynesismul) au contribuit la acumularea experienţei atât pozitive, cât şi negative de dezvoltare a culturii mondiale. Depăşirea masei cantitative a experienţei negative, în raport cu cea pozitivă a condus la „negarea” calitativă a antitezei de sinteza dialectică. Negarea a avut loc în logica linear-dialectică a dezvoltării culturale. Din punctul de vedere al logicii polilineare, sinergetice, antiteza s-a bifurcat în subparadigma Homo Oeconomicus mai departe şi, ca urmare, s-au constituit strategiile neoliberalismului, instituţionalismului, neoinstituţionalismului (în ţările economic avansate cu orientare tradiţional-capitalistă) şi strategia „pieţei libere”, adică a dezvoltării capitaliste (în ţările postsocialismului). Deşi există o multitudine de nuanţe în concepţiile instituţionaliştilor şi neoinstituţio-naliştilor (D. Galbraith, D. North ş.a.), în acestea observându-se prioritatea factorilor şi intereselor sociale în raport cu cele „pur” economice, referitoare la constituirea modelelor economiei de piaţă. Strategul influent al neoinstituţionalismului D. North [182], de exemplu, examinează piaţa deja ca o raţionalitate limitată, ca norme şi reguli specifice de comportament, în legătură cu care o însemnătate deosebită capătă etica afacerilor, ceea ce, la rândul său, contribuie la faptul că piaţa devine tot mai „umană” şi social-orientată. În aceeaşi ipostază, apar şi neoliberalii, care elaborează insistent teoria administrării sociale de piaţă (teoria lui Muller-Armac). Ţările postsocialiste în noua lor dezvoltare – capitalistă, au ajuns actualmente şi ele la necesitatea introducerii strategiei economiei de piaţă social-orientată. În general, această strategie este apreciată de noi ca o realizare a raţiunii umane din a doua jumătate a sec. XX – începutul sec. XXI, reprezentând dovada materializării unei mentalităţi calitativ noi – a lui Homo Intelligens – în cadrul subparadigmei Homo Oeconomicus.

47

Următoarea bifurcare se formează în dezvoltarea polilineară şi externă a subparadigmei Homo Oeconomicus în raport cu cultura. În acest sens este negată dialectic însăşi subparadigma Homo Oeconomicus din partea altei subparadigme – Homo Iraţionalis, care tratează altfel decât Homo Oeconomicus „Ego”-ul omului. Din punctul de vedere al managementului strategic, relevăm că, în aceste concepţii, se elaborează şi se introduc respectiv alte strategii de integritate, se afirmă alţi lideri conducători spre integritatea socioeconomică şi umană. Aceşti lideri devin omul „natural”, omul „iraţional” etc. Subparadigma Homo Iraţionalis devine tot mai influentă la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX şi formează o linearitate proprie, în care analiza istoricofilosofică ne permite să evidenţiem trei etape principale: Prima etapă este asociată cu romantismul european şi transcendentalismul american din sec. XVIII – XIX. „Ego” este înţeles aici ca un izvor care îşi trage originea din Natură. Atingerea integrităţii se percepe drept o contopire cu natura însufleţită, contrapusă societăţii „nemiloase”. A doua etapă reuneşte concepţiile în care integritatea se realizează în procesul de creaţie, înţeles ca autoexprimarea lui „Ego” – Voinţa individuală care reprezintă Voinţa Universală (A. Schopenhauer, F. Nietzsche). Pentru concepţiile celei de-a treia etape este specifică observarea esenţei „Ego” în procesul istoric de autoafirmare, precum şi în Sinele creativ unic şi emoţional, perceput intuitiv (existenţialismul, psihanaliza* etc.). C. Jung, de exemplu, precizează esenţa Ego drept Sinele care prezintă un centru de dirijare, coordonare, ce împacă în sine contradicţiile şi asigură prin aceasta integritatea psihicului [43]. Aceasta s-a exprimat în pasiunea faţă de antiteze: „natură însufleţită” – „societate nemiloasă”, iraţional – raţional etc. Fiind destul de productiv în elaborarea propriilor strategii de integritate, Homo Irationalis, totodată, a intensificat aceeaşi dihotomie a gândirii, care era caracteristică lui Homo Rationalis. Homo Irationalis, astfel, s-a manifestat anume ca subparadigmă a paradigmei Homo Rationalis. În acelaşi timp, dat fiind faptul că semnificaţia strategică a substanţei iraţionale pentru atingerea integrităţii socioeconomice şi umane a fost hipertrofiată, Homo Irationalis s-a transformat în antiteza dialectică raportată la Homo Rationalis, reprezentând deja o paradigmă de sine stătătoare. Prin urmare, contrapunând raţionalitatea irationalităţii, concepţiile lui Homo Irationalis au abordat astfel, după părerea noastră, şi problema rezonabilităţii. Cu alte cuvinte, aceste concepţii au

48

făcut posibil a medita nu numai asupra naturii omului, ci şi asupra esenţei raţiunii lui, precum şi a scopurilor şi strategiilor activităţii umane raţionale. Prin urmare, concepţiile iraţionale au condiţionat formarea „ipotezelor suplimentare” din partea lui Homo Irationalis pentru Homo Intelligens. În afară de aceasta, concepţiile lui Homo Irationalis, prin critica sa şi metodologia originală, au influenţat considerabil dezvoltarea subparadigmei Homo Oeconomicus: au început să fie corectate scopurile comportamentului economic raţional. De exemplu, pe parcursul primelor etape de formare a lui Homo Oeconomicus principalul stimulent în comportamentul individului se considera cel material şi, îndeosebi, interesul bănesc; pe parcursul etapelor ulterioare, stimulentele motivaţionale includeau în sine elemente cu caracter psihologic (caritate, scopuri legate de tradiţii, considerente de prestigiu, utilizarea timpului liber etc.). În cadrul lui Homo Oeconomicus, deci, în prezent, se elaborează „ipoteze suplimentare” care reflectă realităţile societăţii informaţionale, şi anume, schimbarea motivaţiei în direcţia creşterii importanţei realizării necesităţilor nu atât materiale, cât spirituale ale personalităţii (satisfacţie de la procesul de creaţie, semnificaţia ei socială, complexitatea). Prin aceasta, şi Homo Oeconomicus aruncă „poduleţe” spre noua paradigmă de integritate, Homo Intelligens. Sub influenţa paradigmei Homo Irationalis, a început să se modifice caracterul concepţiilor metodologico-ştiinţifice ce explică comportamentul socioeconomic al oamenilor, sistemul motivaţiei lor şi formulează stilurile gestiunii socioeconomice. Tendinţa acestor concepţii de a ieşi de pe poziţiile „pur” raţionaliste, din raţionalitatea economico-pragmatică şi tehnică în argumentarea strategiilor de gestiune a fenomenelor socioeconomice s-a substituit cu orientarea spre cercetarea substanţei primare „iraţionale” a acestor fenomene – instinctelor, voinţei, „inconştientului colectiv”, necesităţii de autorealizare etc. – cu privire la argumentarea reglementării strategice a fenomenelor culturii. Ideile şi metodele lui Homo Irationalis au găsit aplicare largă în domeniul gestiunii producţiei, personalului, clientelei etc. De exemplu, se utilizează vast cercetările privind sfera inconştientului în marketing, contribuind la promovarea cu succes a mărfurilor pe pieţe şi dirijarea gusturilor consumatorilor [78; 159]. Iar în unele companii japoneze se exercită o influenţă specială asupra organelor de simţ şi a sferei inconştientului lucrătorilor în scopul majorării productivităţii muncii acestora, ceea ce se exprimă în designul bine chibzuit al condiţiilor de muncă – culoarea, formele, structura materialelor; muzica ce ridică dispoziţia lucrătorilor; aromele, de exemplu, cele citrice ce sporesc concentrarea atenţiei etc. [201; 314].

49

Pornind de la poziţiile actualului Homo Intelligens, susţinem că în prezent devine necesară deplasarea ulterioară a nucleului concepţiilor metodologico-ştiinţifice (inclusiv a managementului strategic) de la cercetarea fundamentului „pur” iraţional al fenomenelor socioeconomice la argumentarea esenţei acestor fenomene şi elaborarea stilurilor de conducere a lor pe baza sintezei motivelor raţionale şi iraţionale. Un astfel de focar nou al cercetărilor metodologico-ştiinţifice actualmente se manifestă, conform analizei noastre, prin apariţia şi elaborarea concepţiilor „situaţionale” ale managementului [175], precum şi a unor asemenea concepte ca „intelect emoţional” [197; 226], „sinergia creaţiei în grup” [288], „participare” [22; 175], „reacţia situaţională în timpul adoptării deciziilor” [72; 201] etc. Aceste şi alte concepţii şi noţiuni ale teoriei şi practicii contemporane de management pregătesc nemijlocit terenul pentru o nouă paradigmă a integrităţii – Homo Intelligens (vezi [75, cap. III]). Epoca

Postmodernă,

care

se

remarcă

prin

constituirea

societăţii

postindustriale

(informaţionale) cu „noua” economie, îndeosebi în forma ei de piaţă social-orientată, presupune schimbarea concepţiilor dezvoltării socioeconomice şi umane, care se stau la baza paradigmelor integrităţii respective. Concepţia tehnogenă se substituie cu concepţia dezvoltării umane durabile (DUD), ce şi-a găsit reflectare în astfel de elaborări ale culturii mondiale semnificative pentru dezvoltarea managementului strategic ca „Agenda secolului XXI”, ONU (1992), „Determinarea şi realizarea dezvoltării umane durabile”, ONU (1994) etc. Analizând concepţia DUD din punctul de vedere al aportului ei specific la formarea noii paradigme strategice a integrităţii umane, relatăm următoarele: A. În concepţia DUD accentul se deplasează de la abordarea lineară a dezvoltării socioeconomice şi umane la cea nelineară. Abordarea strategică lineară înseamnă urmarea de către ţările lumii a unei scheme unice în dezvoltarea lor. Aceasta, respectiv, presupune „imitarea celor ce merg înainte. Transferul de capital şi tehnologii sunt mijloace de realizare a scopului” [84, p.9]. Din cauza acestei orientări, ţările în dezvoltare „se stimulează” pentru ca „să rupă cu propriile tradiţii” [ibid.]. Abordarea nelineară presupune o diversitate. Aceasta însemnă „admiterea existenţei numeroaselor căi paralele de dezvoltare” [84, p.10]. „În legătură cu aceasta, ţările trebuiau să fie mai degrabă inovaţionale decât imitaţionale, dar, deoarece „inovaţiile nu pot să apară din vid, ci, de obicei, din experienţa cuiva”, tradiţiile locale prezintă deja o valoare [ibid.] în concurenţa globală. Abordarea nelineară corespunde, în opinia noastră, valorilor postmoderniste de pluralism şi toleranţă, precum şi metodologiei sinergetice ce se constituie în societatea informaţională (mai multe detalii – în cap. III).

50

B. Schimbarea abordărilor strategice ale dezvoltării socioeconomice şi umane presupune şi modificări în priorităţile investiţionale. În abordarea lineară a dezvoltării, „anume investirea în capitalul fizic este baza progresului…, factorul uman, în fond, aflându-se la periferie”. În acest context, „perspectiva strategică a schimbărilor, de regulă, este pe termen scurt” [ibid.]. În abordarea nelineară, accentul se pune pe investiţiile în capitalul uman (instruire, intelect), în dezvoltarea umană, precum şi în capitalul social şi consolidarea instituţiilor sociale. Aceasta, respectiv, duce la modificări strategice ale dezvoltării economice şi umane pe termen lung. Întrucât realizarea concepţiei DUD se desfăşoară actualmente în condiţiile unei noi societăţi – informaţionale, mai adăugăm că direcţii investiţionale prioritare devin şi producerea de cunoştinţe, informaţii şi tehnologii adecvate, protecţia socială şi ecologică, factori principali de producţie fiind informaţia, cunoştinţele, intelectul, uneltele cibernetice de muncă. În plus, în societatea informaţională capitalul fizic nu-şi pierde, în viziunea noastră, actualitatea sa, dar iarăşi îşi schimbă conţinutul său, când este vorba de investiţii. Accentul se deplasează de pe investiţiile în capitalul fizic, care se asociază cu industria grea, construcţiile capitale etc., pe investiţiile în capitalul fizic, precum industria uşoară, infrastructura, echipamentul tehnico-informaţional şi cibernetic. C. Concepţia DUD este orientată şi spre ameliorarea situaţiei omului ca victimă a crizei ecologice, moştenite de la societatea industrială, situaţia fiind actuală şi în societatea informaţională. Depăşirea crizei ecologice este asociată, în concepţia DUD, cu constituirea ecoeconomiei [311, p.408-410; 17]. D. Tranziţia la concepţia DUD permite aprofundarea criteriilor de estimare a dezvoltării socioeconomice şi umane. Dezvoltarea ţărilor lumii se apreciază acum nu numai prin indicatori economici generali, dar şi prin intermediul Indicelui Dezvoltării Umane (IDU), elaborat de ONU şi calculat pe bază a 9 indicatori principali. Tratarea lărgită a IDU include 27 de puncte, printre care durata vieţii, accesul la serviciile medicale, cultura alimentaţiei, accesul la studii, cercetările ştiinţifice, deosebirile dintre bărbaţi şi femei din punctul de vedere al dezvoltării lor socioeconomice, evaluarea comunicaţiilor etc. [271]. Odată cu dezvoltarea societăţii informaţionale, criteriile de apreciere a dezvoltării socioeconomice şi umane ale ONU sunt suplimentate de indicatorii de informatizare a ţărilor lumii [182]. Observăm, prin urmare, că datorită utilizării tehnologiilor informaţionale devine posibilă crearea bazelor globale de date referitoare la toate ţările lumii, ce, la rândul său, asigură fundamentul statistico-informaţional pentru prognozarea strategică a dezvoltării umane la diferite niveluri ale

51

acesteia. Astfel, se formează condiţiile pentru dezvoltarea managementului strategic al culturii mondiale la nivel global, precum şi pentru constituirea noii paradigme a gestiunii – Homo Intelligens. E. O importanţă metodologică deosebită pentru formarea noii paradigme strategice a integrităţii prezintă, după părerea noastră, conceptul de capital social, elaborat în concepţia DUD. Capitalul social se tratează ca „forme voluntare ale reglementării sociale” [84, p.16], ce presupune, de fapt, sporirea importanţei rolului organizaţiilor nonguvernamentale, al mişcărilor sociale etc. în dirijarea strategică şi operaţională a culturii. În concepţia DUD, se evidenţiază şi faptul că, spre deosebire de capitalul fizic care este pe deplin palpabil şi capitalul uman care este înmagazinat în măiestria şi cunoştinţele individului, capitalul social există în relaţiile dintre oameni. Acestea sunt, de exemplu, „legile şi normele, respectul faţă de aceste legi şi dorinţa de a le urma” [ibid.]. În acest context, „dezvoltarea umană durabilă prezintă o extindere a posibilităţilor de alegere pentru oameni, precum şi a capacităţilor lor prin intermediul formării capitalului social astfel, încât să fie satisfăcute, pe cât posibil de echitabil, necesităţile generaţiilor curente fără a leza posibilităţile de satisfacţie a acestora de către generaţiile viitoare” [84, p.19]. O astfel de tratare a DUD permite, în opinia noastră, deplasarea accentelor în orientările strategice ale dezvoltării socioeconomice şi umane de la creşterea lor cantitativă (extensivă) la cea calitativă (intensivă) socioeconomică şi intelectuală. Aceasta formează fundamentul nemijlocit al noii paradigme strategice – Homo Intelligens. În acelaşi timp, considerăm că fundamentul acestei paradigme va deveni trainic doar atunci când va fi asigurată sinergia capitalului uman şi social. Altfel spus, creşterea nivelului de studii, dezvoltarea intelectului indivizilor, precum şi aprecierea calităţii dezvoltării socioeconomice şi umane trebuie să se realizeze pe o bază valorică adecvată noţiunii de integritate autentică. O astfel de formulare a problemei strategice privind formarea noii paradigme de integritate prezintă, în viziunea noastră, o actualitate şi mai mare, dacă vom lua în consideraţie statutul extrem de neunivoc al omului în societatea informaţională. În acest context, analiza noastră a tendinţelor culturii mondiale [75, cap.III] a arătat, pe de o parte, existenţa unei tendinţe puternice de depăşire a dihotomiei în gândirea şi statutul omului în cultura contemporană prin intermediul pluralismului postmodernist care, la rândul său, se leagă de valoarea toleranţei de disidenţă, de conţinutul diferit al altor culturi şi de diversificarea formelor de manifestare a acestui conţinut, aceasta contribuind şi la esenţa managementului strategic cros-cultural postmodern. Astfel, această tendinţă, este orientată spre armonizarea omului în cultură, spre integritatea economiei globale contemporane.

52

Pe de altă parte, în societatea informaţională, apare o tendinţă nu mai puţin influentă de „disociere” a realităţii şi a oamenilor în „reali” şi „virtuali”. Această tendinţă măreşte, respectiv, dihotomia în gândirea şi statutul omului în cultură. Homo Sapiens apare ca un Domnitor care creează o mulţime de realităţi şi pretinde la dirijarea lor, adesea devenind, totodată, el însuşi victima realităţii „virtuale”, precum şi a neconcordanţei acestei realităţi cu realitatea „reală”, deoarece încă nu „a învăţat” bine să reglementeze această mulţime de realităţi. Aşadar, realitatea concepţiei DUD şi, respectiv, depăşirea crizei culturii moderniste (lineare), constituirea ecoeconomiei, acumularea capitalului social şi găsirea unei noi calităţi a integrităţii de către omenire vor deveni posibile, în viziunea noastră, atunci când va avea loc reevaluarea efectivă a valorilor în cultura societăţii informaţionale şi, mai întâi de toate, reconştientizarea statutului strategic al omului în cultura mondială. El trebuie văzut acum nu ca împăratul Universului, inclusiv al celui cibernetic, dar ca colaborator cu forţele energoinformaţionale ale acestuia. Finalizând cercetarea noastră referitoare la evoluţia paradigmelor integrităţii socioeconomice şi umane sub aspectul managementului strategic, vom remarca faptul că, în literatura contemporană consacrată teoriei şi practicii gestiunii, deja, se poartă discuţii despre societatea de perspectivă – postinformaţională, numită şi „societatea de optimizare” [216; 244]. Totodată, deocamdată, nu există concepţia dezvoltării socioeconomice şi umane, care s-ar afla la baza paradigmei de integritate respectivă în societatea postinformaţională, nici nu este indicat modelul paradigmei însăşi, deşi cercetătorul poate, totuşi, să distingă anumite trăsături esenţiale ale acesteia. Aducându-ne aportul la elaborarea bazelor de perspectivă ale managementului strategic sub aspectul dezvoltării socioeconomice şi umane, noi, pe baza analizei tendinţelor societăţii de optimizare în constituire (vezi [75; 216; 244]), relevăm, în calitate de concepţie a integrităţii şi dezvoltării socioeconomice şi umane în societatea informaţională „matură” şi postinformaţională în apariţie, dezvoltarea constructiv-sinergetică şi organismică (DCSO), iar drept paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane – Homo Intelligens-Sinergos-Organismicus. Principala deosebire a concepţiei DUD de DCSO constă, în viziunea noastră, în faptul că prima a format drept premisă metodologică a elaborării şi realizării sale factorul ecologic [311], pe când cea de-a doua concepţie trebuie să fie construită pe o premisă metodologică complexă, în care factorul ecologic va deveni unul din factorii ce asigură, în sinergie cu alţii, durabilitatea dezvoltării socioeconomice şi umane. Prin urmare, luând în consideraţie o astfel de nuanţă metodologică ca posibilitatea dezvoltării durabile în

53

două forme – regresivă şi progresivă, precum şi relativitatea criteriilor dezvoltării umane,14 evidenţiem necesitatea caracterului constructiv al sinergiei factorilor care determină această dezvoltare. Aceasta însemnă că sinergia lor, asigurată de management, trebuie să rezulte în dezvoltarea optimală, favorabilă, armonioasă, adică în cea integratoare a omenirii, economiei şi culturii. Orientarea conştientizată a managementului strategic postinformaţional spre integritatea în dezvoltarea socioeconomică este accentuată de noi prin termenul „dezvoltare organismică”, care semnifică rezultatul abordării organsmice a dezvoltării. Esenţa abordării, în interpretarea noastră, constă în faptul că, în elaborarea strategiilor de dezvoltare şi gestiune a sistemelor socioeconomice, să nu pornim de la tratarea acestor sisteme ca mecanisme, ci ca organisme, adică sisteme deschise, integrate organic (energoinformaţional) şi intercorelate în Univers şi cu Universul (mai detaliat vezi cap. III). Pe baza concepţiei DCSO, trebuie să ia amploare creşterea socioeconomică intensivă şi cea spirituală intensiv-extensivă a omenirii, ce presupune intensificarea dezvoltării calitative a omenirii şi culturii mondiale, precum şi difuzarea largă a valorilor spiritual-etice. Sarcinile strategice ale societăţii postinformaţionale devin, în acest sens, optimizarea şi sinergia tuturor proceselor socioeconomice şi altor procese culturale, în primul rând, pe baza relaţiilor comunicativinformaţionale create în societatea precedentă; în al doilea rând, pe seama utilizării noilor tehnologii: bionice, sinergetice, psihoneutice, de obţinere şi fortificare a energiei „vii” ş.a.; în al treilea rând, datorită formării şi acumulării polilineare a capitalului sinergetic, pe care îl determinăm drept cantitate şi calitate a efectelor sinergice ce apar spontan sau sunt organizate în sisteme socioeconomice / culturale, în dezvoltare multilineară permiţând optimizarea şi armonizarea proceselor socioeconomice / culturale ce au loc în aceste sisteme. Prin urmare, în concepţia DCSO, drept direcţii principale ale investiţiilor trebuie să devină, în opinia noastră, optimizarea şi sinergia tuturor proceselor culturii mondiale, asigurarea calităţii şi a corespunderii lor valorice integrităţii autentice. În calitate de factori principali de producţie a bunurilor materiale şi spirituale, ce asigură satisfacerea calitativă a necesităţilor optimale ale lui Homo Sapiens, se presupun a fi intelectul creativ, psihicul, energia „vie”, uneltele organismice. Concepţia DCSO, astfel, pune bazele unei noi paradigme de integritate – Homo Intelligens-Synergos-Organismicus. Prin urmare, aceasta creează premisele pentru depăşirea efectivă a dihotomiei în gândire şi statutul omului, precum şi în viitorul uman în care omul, deja, se conştientizează pe sine drept Homo Sapiens-Holos („omul întreg”), fiind integrat pe baza managementului strategic autentic. Respectiv, se va schimba şi 14

De exemplu, dezvoltarea poate fi progresivă din punct de vedere tehnic şi regresivă din cel spiritual.

54

esenţa managementului strategic cros-cultural. La aceasta şi la determinarea caracteristicilor esenţiale ale societăţii postinformaţionale, ne vom opri, în continuare, în cap. II şi III, pe parcursul cercetării condiţiilor şi perspectivelor de dezvoltare a managementului strategic ca proces integrat. Rezumând cele expuse, conchidem că evoluţia paradigmelor integrităţii socioeconomice şi umane în managementul strategic al culturii mondiale, formulată şi cercetată de noi în context istorico-cultural (analiza pe verticală) arată că: ¾ din punctul de vedere al concepţiilor principale ale dezvoltării socioeconomice şi umane, modificarea acestor concepţii reflectă transformarea de esenţă a paradigmelor strategice ale integrităţii socioeconomice şi umane (vezi Anexa 1); ¾ din punctul de vedere al abordării logico-formale a dezvoltării şi dirijării culturii mondiale, faptul că maturizarea treptată a condiţiilor pentru constituirea paradigmei noi (contemporane) Homo Intelligens urmează o anumită logică lineară ce demonstrează creşterea sistemică şi treptată a importanţei intelectului în cultura mondială; ¾ din punctul de vedere al abordării psihanalitice a dezvoltării şi dirijării culturii mondiale, fiecare paradigmă, chiar fiind schimbată de altele, continuă să influenţeze dezvoltarea culturală a paradigmelor ulterioare din „inconştientul arhivat” al culturii mondiale, determinând, actualmente, crearea condiţiilor pentru elaborarea unei noi paradigme Homo Intelligens; ¾ din punctul de vedere al abordării dialectice a dezvoltării şi dirijării culturii mondiale, în logica dialectico-lineară a dezvoltării culturale, paradigma Homo Rationalis, inclusiv Homo Oeconomicus (teza), este negată de paradigma Homo Irationalis (antiteza) care, la rândul său, este supusă negaţiei din partea noii paradigme în formare – Homo Intelligens (drept a doua negare şi sinteză); ¾ din punctul de vedere al abordării sinergetice a dezvoltării şi dirijării culturii mondiale, adică în logica polilineară a dezvoltării lui Homo Sapiens şi culturii sale, de asemenea, ajungem la necesitatea elaborării şi traducerii în viaţă a noii paradigme Homo Intelligens. Prin urmare, după cum a fost argumentat în cadrul analizei pe verticală, fiecare din paradigmele precedente a stat la baza acestei paradigme. În scopul reflectării metodologice mai aprofundate a rezultatelor evoluţiei metaparadigmei Homo Sapiens şi a polilinearităţii condiţiilor de constituire a paradigmei Homo Intelligens, acestea sunt redate în figura 3.

55

VIITORUL

☼

☼

☼

☼

Homo Intelligens este chemat să asigure integritatea şi dezvoltarea culturii societăţii informaţionale şi postinformaţionale (a II-a jum. a sec.XX – sec.XXI): ştiinţa / „noua” economie, filozofia, politica, arta, instruirea, religia etc.

S/T

Programul de cercetare Homo Sapiens definit ca „Dezvoltarea constructivdurabilă a omenirii în cultură”

Nivelul predominant de dezvoltare a Raţiunii omenirii, reflectat în cultură - Intelectul. Tipul predominant de mişcare /organizare / gestiune a Raţiunii – polilinear, sinergetic

☼

Homo Rationalis (Homo Faber) şi Homo Oeconomicus asigură integritatea şi dezvoltarea culturii Epocii Moderne: economia, politica, ffilosofia, ştiinţa, instruirea

Homo Perennis asigură integritatea culturii medievale: teologia, economia, politica, arta, instruirea, ştiinţa

Homo Strategos-Politicus asigură integritatea culturii antice: mitologia, / religia, ffilosofia, politica, economia, instruirea, arta

A

S/T

A

T

Programul de cercetare Homo Sapiens definit ca „Dezvoltarea (Progresul) omenirii şi culturii”

Dezvoltarea polilineară („maturizarea”) intelectului omenirii în cultură

Homo Irationalis, în felul său, asigură integritatea culturii Epocii Moderne: filosofia, arta, religia, economia, politica

Metaparadigma Homo Sapiens Contextul para-cultural precedent

Nivelul predominant al dezvoltării Raţiunii omenirii, reflectat în cultură – Judecata. Tipul dominant de mişcare / organizare / gestiune a Raţiunii – liniar, logico-formal, dialectic.

Criza globală a culturii şi omenirii

TRECUTUL

- dezvoltarea logico-formală a raţiunii А

- dezvoltarea sinergetică; polilinearitatea şi continuitatea ideilor

- dezvoltarea dialectică

- domeniul de formare a “ipotezelor suplimentare” şi “programelor de cercetare”

Т

Sursă: elaborată de autoare

Figura 2. Evoluţia metaparadigmei Homo Sapiens şi polilinearitatea formării paradigmei Homo Intelligens în interpretare plană

56

Capitolul II. ABORDAREA HERMENEUTICĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL 2.1. Esenţa, dezvoltarea conceptuală şi aplicarea abordării hermeneutice în domeniul economico-managerial. Formarea „cercurilor hermeneutice” Hermeneutica este o direcţie nouă a ştiinţei contemporane care studiază procesele de interpretare şi înţelegere adecvate a fenomenelor lumii, acestea fiind exprimate în formă de texte, legi, fluxuri energo-informaţionale ş.a. Metoda de bază a hermeneuticii o reprezintă „cercul hermenutic”: „pentru a înţelege întregul este necesar de a percepe părţile lui, pentru a înţelege părţile este necesar de a concepe întregul” (H.-G. Gadamer). Bazându-se pe această formulă clasică, L. Heracleous a aplicat abordarea hermeneutică în analiza managementului strategic la nivel corporativ [128]. Noi susţinem că formarea managementului strategic şi cros-cultural ca sisteme devine realitate numai în cazul dezvoltării conceptuale şi aplicării abordării hermeneutice la toate nivelurile organizaţional-decizionale – globale, statal, corporativ şi individual. Deci abordarea holistică şi cea hermeneutică ar trebui să fie intercalate organic. Dezvoltarea conceptuală a abordării hermeneutice o vom întreprinde în următoarele direcţii: 1. Vom dezvolta „cercul hermeneutic” în calitate de „spirală hermeneutică” după analogie cu „spirală dialectică” a lui G.-W. Hegel. Însă, „spirala înţelegerii (cea hermeneutică) se va compune nu din triadele bazate pe principiul negării, ci din „cercurile de înţelegere” (hermeneutice), formate potrivit metodei menţionate mai sus a lui H.-G. Gadamer şi expusă în opera lui „Adevăr şi metodă” [259]. J. Bolten a întreprins dezvoltarea acestei metode în direcţia formării „spiralei hermeneutice” în domeniul filologic. Noi efectuăm această dezvoltare în domeniul economico-managerial. 2. Vom conceptualiza abordarea hermeneutică şi ca elaborare a unor metode noi, care permit cercetarea şi explicarea fundamentelor şi proceselor în dimensiuni tradiţionale. În lucrarea de faţă, asemenea abordări vor deveni Gestalt-ul managerial şi abordarea organismică. 3. Vom suplimenta conceptualizarea abordării hermeneutice cu sensul de dezvoltare a metodelor / abordărilor tradiţionale într-o calitate nouă a acestora. În teza noastră aceasta va deveni realitatea cu privire la abordarea logico-formală, dialectică, evolutivă, pragmatică şi axiologică. Ca direcţii principale de aplicare a abordării hermeneutice în domeniul economico-managerial le evidenţiem pe următoarele: •

înţelegerea adecvată şi interpretarea corectă a tendinţelor dezvoltării economice şi manageriale;

•

înţelegerea adecvată a comunicărilor în afaceri, a intereselor partenerilor şi concurenţilor;

57

•

interpretarea legilor economico-juridice, întocmirea contractelor şi pregătirea tratativelor;

•

formarea şi dirijarea unei culturi organizaţionale;

•

elaborarea strategiilor de dezvoltare socio-economică polinivelare şi intercorelate;

•

evaluarea modelelor şi abordărilor existente ale fenomenelor şi proceselor din domeniul economico-managerial;

•

elaborarea noilor modele şi abordări ale abordări ale fenomenelor şi proceselor economicomanagerial;

•

utilizarea abordărilor noi în legătura organică cu cele tradiţionale şi potrivit specificului situaţiei manageriale / economice actuale;

•

conceptualizaream aprofundarea conceptuală şi reconceptualizarea fenomenelor şi proceselor socioeconomice şi manageriale, inclusiv economia, managementul strategic şi cros-cultural. Pe baza celor expuse trecem la formarea „cercurilor” şi a „spiralei” hermeneutice, ceea ce ne

va permite înţelegerea mai aprofundată a esenţei managementului strategic şi cros-cultural şi a economiei contemporane, care, de fapt, condiţionează necesitatea acestei aprofundări. În condiţiile acţiunilor intensive ale megatendinţelor socioeconomice (globalizare, informatizare, socializare, fenderizare etc.) se schimbă esenţial atât obiectivul de bază, cât şi subiectul principal al managementului strategic şi cros-cultural. Primul îl constituie o „nouă economie, cel de-al doilea – un manager strategic şi cros-cultural în noua sa calitate. Utilizarea metodei de cerc hermeneutic pentru perceperea obiectului o efectuăm în modul următor: „noua” economie reprezintă un întreg. Pentru a-l înţelege, e necesară evidenţierea modelelor „noii” economii drept părţi componente ale întregului. În acelaşi timp, pentru a înţelege adecvat esenţa fiecărui model, trebuie să tratăm acest model anume ca pe cel care exprimă o trăsătură distinctivă a „noii economii, ca o parte componentă a întregului, ci nu ca o viziune aparte asupra „noii” economii, ceea ce avem actualmente în literatura ştiinţifică specializată. Astfel, construim primul „cerc hermeneutic”. Constituirea acestuia şi ulterioarelor „cercuri hermeneutice” referitoare la obiectul nou al managementului strategic o efectuăm şi sub aspectul cros-cultural, deoarece aceasta ne dă posibilitatea conceptualizării managementului cros-cultural. Deci, în prezent, toate economiile naţionale s-au găsit cuprinse cu megatendinţele socioeconomice, ceea ce se soldează cu apariţia „noii” economii atât la nivel naţional, cât şi global. Savanţii din diferite culturi oferă concepţiile lor „particulare” pentru a explica esenţa acelei „noi” economii. Totodată, după cum au arătat cercetările noastre [III], aceste concepţii se interferează şi se înglobează când se referă la „noua” economie „în general”, transformându-se în unele modele ale 58

acesteia. Printre cele mai caracteristice, evidenţiem economia globală de reţea, exprimată într-un şir de concepţii şi modele concrete, precum e-economia, economia virtuală, informaţională, intelectuală, inovaţională, de cunoştinţe etc.15, elaborate de savanţi din tot mai multe culturi ale lumii: americană (D. Bell, D. Galbraith, A. Toffler, P. Drucker ş.a.), niponă (I. Masuda, R. Tataisi, H. Itami ş.a.), de factură latină (M. Castells, C. Suciu, I. Dijmărescu, E. Hrişcev, R. Hâncu ş.a.), de factură slavonă (J. Kahâghin, A. Zuev ş.a.) şi prin urmare, dezvoltate în culegeri ştiinţifice şi reflectate în rapoarte ale structurilor globale şi europene [133; 213; 218; 283]. Economia de reţea sau neteconomia se află în strânsă legătură cu alt model generalizat – economia de servire, dat fiind faptul că ambele modele sunt strategic centrate pe client ca o supremă valoare a „noii” economii. Referitor la neteconomie, aceasta a fost argumentată convingător şi exprimat chiar grafic de către cercetătorul român Ion Dijmărescu (vezi figura 4).

Sursa: [31, p.63]

Figura 4. Relaţia dintre obiective şi organizarea procesuală într-o structură în reţea centrată pe client 15

La idei concrete ale acestor modele şi concepţii, ne referim în legătură cu analiza schimbărilor în formă şi conţinut ale managementului strategic şi cros-cultural, abordându-l sinergetic şi organismic în cap. III.

59

„Sarcina de bază a economiei service constă în satisfacerea nevoilor consumatorului” [296, p.11], – remarcă savantul elveţian Michele Kostetsky, ale cărui cercetări au contribuit la formarea tabelului 2. Tabelul 2 Schimbările metodologo-axiologice şi strategice în domeniul socioeconomic şi managerial prin prisma devenirii economiei „service” Economia industrială

Economia „service”

Orientarea strategică spre sporirea efectului utilităţii spre un nivel maxim de fabricare a producţiei de mărfuri Noţiunea utilităţii se identifică cu caracterul folosirii şi cu gradul de perfecţiune al sistemelor care îmbină produsul material şi serviciile adecvate

se identifică cu producţia materială

Cumpărarea serviciilor, precum şi procurarea de către client a soluţionărilor personale ale problemelor sale şi ale „rezultatelor finale”16

bunurilor materiale şi a serviciilor

atribute tangibile

conform unui anumit grafic, caracteristic pentru ramuri

Criteriul alegerii (opţiunii) creşte rolul atributelor netangibile (confortul, solicitudinea, consultarea binevoitoare etc.) Prestarea serviciilor în momentul în care are nevoie clientul

Criteriul de alegere a subiectului pentru comandă reputaţia bună a producătorului gradul şi rezultatele „transparenţei procesului de producţie”17 echivalează cu noţiunea „a-ţi face bine treaba”

Calitatea echivalează cu stabilirea relaţiilor de dialog, de reflectare (meditare) împreună cu cumpărătorul, ceea ce conduce la maximizarea gradului de satisfacţie a acestui din urmă

Tehnologiile de bază sunt condiţionate de funcţionarea sistemelor servicii-materiale sunt condiţionate de transformarea materiei prime în producţie gata Managementul are un caracter, într-o măsură oarecare, mecanicist, se distinge prin flexibilitate, „biologitate” şi operativitate sporită; imită aproape „militar” funcţionarea creierului, ale cărui celule sunt fiecare în parte purtătoare a întregii informaţii şi au valoare în funcţie de misiunea îndeplinită şi nu de poziţia ocupată în sistemul ierarhic; rapiditatea în luarea deciziilor, organizarea18 de reţea, caracterul deschis şi libertatea de manevrare Sursa: [73; 296] 16

Astfel, în Germania, de exemplu, producătorii de frigidere în prezent sunt obligaţi să le ia de la client şi să le utilizeze după expirarea termenului de explorare. Aceasta înseamnă că cheltuielile de utilizare a frigiderelor ieşite din uz sunt incluse deja în preţul de vânzare. 17 Cumpărătorii (clienţii) se interesează nu numai de parametrii produsului, ci şi de procesul fabricării lui (claritatea provenienţei materiei prime, puritatea ecologice a producţiei, onestitatea şi corectitudinea instituţiilor financiare etc.). 18 Structura organizatorică în reţea permite personalului să fie mai descătuşat în acţiunile sale pentru realizarea obiectivelor firmei. Sunt preferate principiile de autoorganizare în opoziţie cu rigiditatea structurală, este stimulată dezvoltarea relaţiilor pe orizontală în opoziţie cu dirijarea centralizată. Apar în prim-plan relaţiile stabilite pe un anumit timp (temporare) şi realizarea sarcinilor socioeconomice şi manageriale printr-o formă de proiect, fiind substituite principiile permanenţei controlului funcţional.

60

Deci, constituirea economiei de serviciu solicită modificarea esenţială a concepţiilor despre lume, statului managerului şi stilurilor manageriale. Tot aceasta se cere şi în alte modele generalizate ale „noii” economii şi în concepţiile care le reprezintă. Avem în vedere economia de piaţă social-orientată, economia instituţională, bio- şi eco-economie, economia valorii, moralei şi cea sinergetică. Toate acestea, de asemenea, sunt prezentate de savanţi din diferite culturi. Mai mult decât atât, realizându-se în economiile naţionale, modelele generalizate obţin specificul lor cultural, de care tot trebuie să ţină cont un manager strategic cros-cultural. Pentru a aprofunda înţelegerea „întregului”(„noii” economii), mai intrăm schiţat în detalii ale unor concepţii, caracteristice acestor modele generalizate. Economia de piaţă social-orientată în Germania, de exemplu, a luat naştere ca o concepţie progresivă la sfârşitul anilor 40 în baza ideilor lui L. Erhard, printre care şi „bunăstarea pentru toţi”. Dezvoltând acest model în concepţia sa, G. Turner menţionează [344; 34-35]: •

trei aspecte principale ale acestui model: îmbinarea intereselor gospodăreşti individuale cu garantarea securităţii economice şi sociale, cu prosperarea economiei şi a societăţii în genere. Profesorul german subliniază că în nici un caz „statul nu trebuie să-şi lase cetăţenii de unii singuri faţă în faţă cu stihia pieţei; statul e obligat să urmărească ca libertatea individuală şi securitatea cetăţenilor să nu fie lezate de anumiţi indivizi sau de anumite grupuri”;

•

condiţiile generale ale funcţionării economiei de piaţă: existenţa proprietăţii private; repartizarea bunurilor prin intermediul preţurilor de piaţă; stabilitatea sistemului bănesc şi dezvoltarea constantă a conjuncturii; concurenţa; participarea statului la adaptarea structurală; măsurile suplimentare luate în domeniile asigurării sociale, organizării spaţiului economic, precum şi în cel al politicii de educaţie.

Întruchiparea concretă a acestor idei generalizate în Germania, Japonia, Franţa, SUA, ţările scandinave etc., diferă una de alta, toate reprezentând, totodată, actualitatea „noii” economii globale. În afară de aceasta, atragem atenţia şi la faptul că „noua” economie există nu numai în realitate ca realizare a modelelor sus-menţionate (economia informaţională, de servire şi de piaţă social-orientată), ci şi în forma de proiecte strategice. După cum susţin unii economişti, nu e clar când, pe bază ecologico-economică, se va instaura civilizaţia noosferei, dar e datoria savanţilor s-o proiecteze [320]. De aceeaşi părere este şi savantul nipono-american I. Masuda, afirmând că Homo Intelligens are misiunea de a crea un sistem economic de tip nou – sistemul bioeconomic [171; 172; 361]. Dacă sistemele economice trecute erau bazate pe ideea raţionalismului economic, atunci ideea centrală a sistemului bioeconomic o

61

constituie armonia dintre om şi natură. Primul pas spre realizarea ei, după părerea lui I. Masuda, este schimbarea atitudinii omului faţă de natură. În această ordine de idei, de la om se cere: •

„să considere că natura reprezintă nu numai materie sau resurse, ci este întruchiparea a ceva ce se află dincolo de înţelegerea umană”. Altfel vorbind, să se recunoască faptul că natura trăieşte, este vie;

•

să fie conştient de faptul că „o comportare nemiloasă faţă de natură va provoca o ripostă puternică din partea ei”;

•

să înţeleagă că „omul nu poate schimba legile naturii sau crea noi legi după bunul său plac”.

Următorul pas către un organism socioeconomic armonios îl reprezintă crearea elementelor de bază pentru organizarea sistemului bioeconomic: 1. Dezvoltarea unei activităţi economice de tip nou. Până acum omenirea a practicat o activitate economică care tindea spre lărgirea nelimitată a producţiei şi a consumului şi mai cu seamă a celei materiale. Spre deosebire de omul obişnuit, omul competent ştie cum să procedeze ca să rămână satisfăcut [171].19 2. Reorientarea investigaţiilor ştiinţifico-strategice, a mijloacelor şi tehnicii de pe poziţiile

dezvoltării tehnologiei militare şi a altor mărfuri de consum noi spre producţii nepoluante (care asigură şi economisirea resurselor) obţinute prin reciclare (utilizarea repetată a resurselor şi deşeurilor).

3. Sinergia producţiei şi utilizării. I. Masuda porneşte de la faptul că în societatea viitoare principalele suporturi ale activităţii economice vor fi alcătuite de serviciile informaţionale.20 Or, cel mai eficace mod de producţie şi de utilizare a informaţiei pentru toată lumea este cooperarea în domeniul producţiei, fondarea bazelor de date şi, pe de o parte, utilizarea lor în comun (întrucât „valorile informaţionale, prin natura lor, constituie o proprietate comună a tuturor”), pe de altă 19

20

Masuda nu dezvăluie în detaliu această idee. Deşi, indubitabil, afirmaţiile sale se bazează pe: ¾ procesul real de reorientare a producţiei bunurilor materiale şi spirituale de la cea de masă, cantitativă, la cea individualizată, calitativă; ¾ creşterea importanţei producerii de cunoştinţe cu ajutorul sistemelor de computere; ¾ procesul real-ideal de scutire a omului de producţia bunurilor materiale care poate conduce, după părerea lui Masuda, la confirmarea noului scop al umanităţii sub aspectul creării valorii temporale. Prin noţiunea de „valoare temporală” se subînţelege „valoarea creată prin construirea viitorului” sau „valoarea creată în procesul temporal de transformare a situaţiei existente şi reale în situaţie dorită şi virtuală...” [361, p.154]. Probabil că adepţii Zenbudismului, organizând în mod creator o „buddha-situaţie”, au reuşit să ajungă la conştientizarea acestei valori de rang superior – valoarea temporală – pe calea spre integritatea autentică. Acum vine epoca lui Homo Intelligens care, prin reflecţia asupra experienţei trecutului, trebuie s-o sintetizeze şi adapteze la viitorul nostru informaţional.

Conform ideilor lui Masuda, societatea viitorului ce se constituie în prezent, va fi o societate informaţională, postindustrială, bazată pe forţe de producţie intelectuale (deşi e vorba de anii ’80-’90 ai sec. XX, ideile lui Masuda prezintă actualitate şi pentru începutul sec. XXI). Informaţia creează suportul productivităţii intelectuale, ce diferă de valorile materiale în următoarele raporturi: [172]. Valorile materiale Informaţia Epuizabile la utilizare; Inepuizabilă la utilizare; transportabile (transmise de la A la B, rămân la B); intransportabilă (rămâne la A, cu toate că a fost transmisă la B); când sunt din belşug, utilitatea lor marginală scade pe măsura acumulării preţul ei creşte şi îşi măreşte influenţa

62

parte – utilizarea lor individuală, particulară, adecvată unor cerinţe şi sarcini concrete. Masuda consideră că sistemul bioeconomic va substitui atât economia planificată în mod centralizat şi dirijată „de sus” prin controlul birocratic, cât şi economia de piaţă liberă ce tinde mereu numai spre profit prin intermediul antreprenoriatului privat. În legătură cu aceasta, merită atenţie deosebită şi un alt model al „noii” economii definit de savanţii V. Vinogradov şi D. Livov drept „economia etică” [227; 303]. Sub „societatea etică” care realizează acest model al „noii” economii, Vinogradov subînţelege „societatea în care s-a înrădăcinat o alegere etic corectă a acţiunilor umane, adică alegerea efectuată în conformitate cu valoarea supremă a fiecărei situaţii concrete. Valoarea, prin urmare, înseamnă ceea ce are o semnificaţie pozitivă pentru activitatea umană sau pentru scopul acestei activităţi” [227, p.17]. Vinogradov argumentează, folosind chiar modele matematice, necesitatea şi logica unei reforme sociale îndreptate spre devenirea acestei societăţi / economii. O reformă cardinală mintală, economică şi managerială cer şi concepţiile în stilul Teoriei Sistemelor Generale (TSG) (vezi, de ex., K. Urner [225], P. Bran [17]). Esenţa dezvoltării TSG constă în schimbarea viziunii globale asupra statutului omenirii şi Pământului în galaxica noastră. Respectiv, trebuie să se schimbe şi înţelegerea conţinutului planificării strategice a activităţii umane şi dezvoltării culturale. Folosind limbajul economic, adepţii TSG tratează Soarele ca pe un „sponsor” ce oferă un „grant” energetic Pământului – „ONG”. Obiectivul principal al realizării „grantului” îl reprezintă viaţa şi înflorirea Pământului. Omenirea, însă, dezvoltă potenţialul său tehnico-intelectual şi economia mondială în aşa fel, încât merge contrar acestor „principii cosmice”. Ca rezultat se formează o economie „bolnavă”, în care „granturile” Pământului (sub forma resurselor energetice) se utilizează de către oameni nu pentru o dezvoltare sănătoasă şi „compensatorie” a lor şi a planetei, ci pentru o degradare treptată a acestora. De aceea, „să continui businessul în mod obişnuit semnifică să te „scufunzi” artificial pe tine însuţi” [225], consideră adepţii TSG. Toate aceste proiecte ale „noii” economii contribuie, după părerea noastră, la stabilirea unei legături organice între „noua” economie existentă (de reţea informaţională) şi cea solicitată de perspectivă (organism social-economic sănătos). Proiectele „noii” economii adaugă o valoare proprie la modelarea şi realizarea acesteia în direcţia dezvoltării socioeconomice şi umane constructiv-durabile, ceea ce stimulează şi elaborarea noii paradigme a managementului strategic şi cros-culturale, pe care am identificat-o ca Homo Intelligens [III]. Valoarea metodologico-pragmatică a T.S.G., de exemplu, constă, în primul rând, în faptul că T.S.G. permit a privi economia altfel, nivelurile ei, obiectivele şi metodele (ceea ce a fost desemnat de noi ca abordarea Gestalt a obiectelor cercetării). Prin urmare, se creează posibilitatea 63

a reconştientizării noţiunilor-cheie ale acestei sfere a culturii. Astfel, în T.S.G. conceptul „economie” coincide (după sens) cu ecologie, iar ecologia se extinde dincolo de hotarele planetei spre sistemul solar…” [ibid.]. Se iscă o nouă noţiune – „econosfera”. „Avuţia” se tratează aici ca „menţinerea vieţii” (omeneşti şi a altor vietăţi). Respectiv şi „profitul trebuie să corespundă noilor valori” [ibid.]. În acelaşi timp, interpretarea termenilor-cheie ai T.S.G. este destul de amplă şi pentru o utilizare practică, ea necesită, în opinia noastră, o precizare ulterioară. În al doilea rând, este important faptul că în T.S.G. anume intelligence este văzută ca un remediu principal pentru „vindecarea” economiei mondiale. Mai mult, accentuând energo-mediul natural a activităţii intelectului şi organizarea de reţea a acestuia, Urner, de exemplu, consideră că „intelligence trebuie să treacă prin circuitele noastre deteriorate – prin reţelele neuronice exorbitante explodate (missfiring) – cu scopul … de a vindeca umanitatea deteriorată”. În aşa fel, „măsura obiectivă a intelectului nostru este, în esenţă, micşorarea durerii şi suferinţei pe planeta noastră” [225]. În legătură cu aceasta, în al treilea rând, metodologic valoros este faptul că în criteriul de evaluare a nivelului de dezvoltare a intelectului individului / omenirii se includ deja şi parametrii etici şi existenţiali. Se modifică astfel rolul strategic atât al omenirii, în general, cât şi a individului, în parte. Ei se transformă în „agenţi intelectuali” (intelligence agents), responsabili pentru a fi energo-conductori” [ibid.]. Dat fiindcă conţinutul noţiunii de „energoconductibilitate” nu este specificată în particular în concepţia lui Urner, vom expune în continuare interpretarea noastră asupra noţiunii date, conducându-ne de logica generală a acestei concepţii. Intelligence agents trebuie să devină conductori ai „bunei voinţe”, adică a unei „energii morale” vindecătoare, iar în contextul societăţii informaţionale, ei devin, de asemenea, conductori ai informaţiei – ai „know-how-ului moral”. În concepţia lui Urner, aceşti „agenţi intelectuali” se consideră ca fiind în continuare uniţi în reţele (networks of intelligence agents), scopul principal al cărora este asigurarea securităţii omenirii şi Pământului. În acest caz, principiul suprem al activităţii umane devine urmarea nu doar a cerinţelor etice sau estetice faţă de viaţă, ci şi a cerinţelor economice, ce reprezintă cheia profiturilor viitoare [ibid.]. În cel de-al patrulea rând, interesul metodologic reprezintă principiul profitabilităţii, formulat în T.S.G. ca o „valoare netă” (net worth). Această valoare „creşte pe măsură ce reţelele noastre, construite de agenţii intelectuali, se vor transforma în strategii, îndreptate spre lichidarea, de exemplu, a foametei din lume” [ibid.]. Această tratare a profitabilităţii reprezintă, după părerea noastră, aceiaşi demonstraţie a obosirii omului de la retorica soluţionării problemelor vitale globale şi a căutării soluţiilor reale ale acestora. 64

Chiar şi această schiţare scurtă, bazată, însă, pe cercetarea noastră aprofundată [III], relevă faptul că toate modelele ale „noii” economii se află în legătura organică, diferenţindu-se doar prin accentele sale referitoare la interpretarea „noii” economii. Astfel, în modelul de economie de piaţă social-orientată, se presupune că toţi agenţi economici servesc nu numai clientul, ci unul pe altul. Totodată, orice agent economic ar trebui să-şi formeze propria valoare, adăugând-o la firele de valori, create în societate informaţională, în economia valorii. Prin urmare, piaţa se tratează ca una din instituţiile societăţii (ceea ce am menţionat în cap. I, generalizând ideile instituţionaliştilor „vechi” şi „noi”) şi poate fi, ulterior, tratată ca instituţie care nu numai că creează o proprie valoare (prin mecanismele şi legile sale) pentru societate informaţională, ci şi adaugă această valoare la şirurile instituţionale astfel, încât va contribui la atingerea unui efect sinergic instituţional pozitiv pentru toată societatea. Economia instituţională, deci, se dezvoltă, treptat, în cea de valoare şi sinergetică. Cea din urmă presupune evoluţionarea polilineară a sistemelor socioeconomice (V. Zang, D. Egorov ş.a.), aceste sisteme devenind actualmente tot mai deschise, structurându-se în reţea. Modelul de economie sinergetică, astfel, este legat organic cu cel de neteconomie sau economia globală de reţea. În continuare, ţinând cont de faptul că reţelele societăţii informaţionale şi, deci, ale „noii” economii, e necesar să fie concepute şi dirijate nu numai în dimensiunea socio-economică, umană, culturală, ci şi în cea a naturii / cosmosului, deoarece anume cea din urmă dimensiune şi asigură sistemele socioeconomice atât cu resursele tradiţionale, valorificate şi, în mare măsură, epuizate sau cel puţin limitate, cât şi cu noile resurse, relativ nelimitate (energo-informaţionale). Totodată, valorificând noile resurse (intelectual-psihice, cosmice etc.) omenirea obţine, treptat, cunoştinţele şi puterea care le depăşesc cu mult pe cele precedente şi, în caz dacă îşi va continua activitatea socioeconomică bazându-se pe valoarea egoismului individual ca fiind supremă, va risca să-şi piardă şi viaţa, şi planeta. Responsabilitatea socio-economică reprezintă laitmotivul concepţiilor bio- şi ecoeconomiei, economiei valorii şi moralei, care în mod logic şi constructiv suplimentează şi perfecţionează, după părerea noastră, modelul economiei globale de reţea. În fine, legătura organică a tuturor modelelor referitoare la „noua” economie, accentuată de noi, o explicăm prin faptul că toate acestea contribuie, într-un mod sau altul, la înţelegerea acestei economii drept un nou organism al culturii şi naturii. Astfel, se pregăteşte terenul pentru un nou model al acesteia – economie organismică. Ideile temeinice pentru acesta, conform analizei noastre, sunt prezentate în concepţiile lui I. Masuda, K. Tataisi, Bahtiyarov. Aşadar, esenţa „noii” economii în primul „cerc hermeneutic” constă în faptul că aceasta reprezintă un fenomen complex multilateral, ceea ce se manifestă printr-o multitudine a modelelor acesteia şi prin interlegătura lor organică. Schematic exprimăm acest rezultat în figura 5. 65

Economia de cunoştinţe

Economia informaţională virtuală / e-economia

Economia globală de reţea / neteconomia

Economia valorii

„Nouă” economie

Economia inovaţională / intelectuală

Economia instituţională

Economia de servire

Economia de piaţă social-orientată

Economia etică

Economia sinergetică Economia organismică

Ecoeconomia / Bioeconomia

Sursa: elaborată de autoare

Figura 5. Conceperea obiectului managementului strategic şi cros-cultural – al „noii” economii – în primul „cerc hermeneutic” Al doilea „cerc hermeneutic” cu privire la cercetarea noului obiect al managementului strategic şi cros-cultural îl construim pe baza următoarelor idei. Din cauza noilor realizări tehnicoştiinţifice şi intensificării respective a tuturor megatendinţelor socioeconomice, de la mijlocul sec. XX şi până în prezent, toate domeniile culturale trec printr-o revizuire cardinală a strategiilor dezvoltării sale şi a valorilor, pe care sunt bazate aceste strategii. Prin urmare, cultura mondială, aflându-se în globalizare şi informatizare, tot mai mult se structurează în reţea. Deci, „noua” economie nu mai poate fi studiată în forma ei „pură”, izolată de alte domenii culturale (politică, religie, învăţământ, ştiinţă etc.). Înţelegerea adecvată a acesteia devine posibilă numai în baza interpretării „noii” economii ca „participantă” a reţelei culturale globale. Pentru a aprofunda conceperea esenţei acestei „părţi componente”, ar trebui să percepem esenţa „întregului” – culturii umane globale. Pentru a percepe această cultură, e necesar să cercetăm esenţa revizuirii strategiilor şi valorilor în constituentelor ei – domenii culturale. Aceasta şi va constitui cel de-al doilea „cerc hermeneutic”. În plus, aceasta va contribui la ulterioara conceptualizare a managementului cros-cultural, pe de o parte, şi a noii paradigme de management strategic şi cros-cultural, pe de altă parte.

66

Prin urmare, vom combina metoda de cerc hermeneutic cu metodă de analiză paradigmatică şi cu cea de Gestalt psihosinteză. Întrucât revizuirea strategiilor şi valorilor în domenii culturale poartă un caracter paradigmatic, vom identifica noile paradigme strategice în fiecare domeniu cultural. Totodată, privite în ansamblu, aceste paradigme devin supraparadigme ale paradigmei generale de management strategic şi cros-cultural, pe care, în cap. I, datorită analizei pe verticală, am conturat-o ca Homo Intelligens. În aşa fel, se va forma un cerc hermeneutic paralel (al treilea la număr), unde întregul îl reprezintă paradigma Homo Intelligens, iar particulele constituie sferele culturale. Accentuăm că anume metoda de Gestalt permite deplasarea focarului investigaţiei de la o percepere la alta a obiectului în cercetare. Metoda de psihosinteză, la rândul său, ne dă posibilitatea personificării paradigmatice, adică oportunitatea evidenţierii schimbărilor paradigmatice nu numai prin prisma obiectului managementului strategic şi cros-cultural, dar şi a subiectului sintetizat a acestuia.21 Atunci Homo Intelligens, ca o personalitate holistică şi integră, îl prezentăm ca „un evantai” de subpersonalităţi ale sale. Conform strategiei de bază a psihosintezei, pentru a înţelege cum să te dirijezi mai eficace pe tine însuţi şi societatea, având ca scop realizarea integrităţii, trebuie să permiţi fiecărei subpersonalităţi „să-şi expună părerea” asupra problemelor personale, precum şi asupra fondului reevaluării valorilor. „Subpersonalităţile”, prezentate în teză, corespund principalelor sfere ale culturii. Aceasta va constitui şi esenţa analizei pe orizontală a genezei noii paradigme a managementului strategic şi cros-cultural Homo Intelligens. Pe baza cercetărilor noastre fundamentale ale schimbărilor paradigmatice culturale, acestea demonstrând înlocuirea societăţii industriale şi a Epocii Moderne prin societate postindustrială (informaţională) şi Epoca Postmodernă [75, cap.III], am ajuns la următoarele concluzii: •

În domeniul artei, Homo Intelligens se manifestă ca subpersonalitatea paradigmatică

Homo Ludens, care se formează pe parcursul reevaluării valorilor, ce în artă are forma substituirii modernismului de către postmodernism. Modernismul: (a) şi-a concentrat atenţia asupra Subiectului creator, care valorifică diverse materiale, creează sensuri enigmatice şi asupra elitei, care le poate dezlega; (b) a ajuns la extremităţi: a rupt orice fire de comunicare, a creat atmosfera de izolare, de febrilitate a inovaţiei, de manifestare a voinţei anarhice; (c) a creat „oraşul antiecologic”: centrul industrial, cultural, politic şi locativ, în care edificiile construite în stil „internaţional unificat” sunt nişte „maşini de locuit”, iar oamenii – şurubaşe ale oraşului. Postmodernismul: (a) îşi concentrează atenţia asupra Obiectului însuşi, care capătă sens numai într-o acţiune colectivă, într-un joc al tuturora; (b) elimină distanţele dintre Actor şi Spectator şi se produce atenuarea dintre artă şi viaţa cotidiană; manifestă folosirea ironică a citatelor, clişeelor, materialelor deja valorificate; se 21

Gestalt (germ.) înseamnă imagine cuprinzătoare, holistică. Gestalt terapia şi psihosinteza întrunesc în sine teoriile şi practicile, care contribuie la restabilirea valorilor reprimate (ale omului – Z.Ş.) pentru a deveni firi mai holistice şi integre, şi a duce o viaţă mai deplină [75; 195]

67

orientează spre cifrarea dublă a operelor de artă; utilizează computerele şi presupune infinitatea potenţială a schimbărilor de sens; organizează comunicarea dintre mai multe straturi ale societăţii; (c) clădeşte oraşul „ecologic” cu un centru de afaceri şi o periferie locativă, unde casele sunt construite în conformitate cu gusturile locatarilor, tradiţiile locale, uneori, cu simţul umorului şi sunt inserate în landşaft, formând o armonie cu Natura. Se ţine seama că ecologia oralului şi ecologia sufletului uman sunt fenomene reciproc condiţionate. Aceste particularităţi ale postmodernismului reprezintă esenţa activităţii Homo Ludens-Intelligens. •

În domeniul filosofiei, Homo Intelligens este prezentat ca Homo Universalis, care se

formează pe parcursul reevaluării valorilor, ce în filosofie are forma ”modern-postmodern”. Sub aspect metodologic, am evidenţiat perioadele postmodernului („timpuriu” şi „târziu”), precum şi dimensunile orientărilor noi ale paradigmei Homo Intelligens în filosofie ontologic-axiologic şi gnoseologic. Prin urmare am dovedit că specificul Homo Universalis-Intelligens constă: (1) în conştientizarea faptului că ordinea lucrurilor „se răzbună” pentru tentativele de a o schimba forţat din starea „iraţională” în cea „raţională”; (2) în alegerea faptului că existenţa nu încape integral în cadrul unei noţiuni concrete. De aceea, este considerată ineficientă fixarea unor sisteme rigide şi accentul cercetării filosofice se mută de la stabilirea sistemelor închistate în domeniile economiei, politicii, ştiinţei, artelor şi religiei la determinarea celor deschise; (3) în declararea „sfârşitului Raţiunii” şi „Marii Naraţiuni”, ca sfârşit al Dominaţiei, Totalitarismului, reprimării altor lumi; (4) în conceperea, în lumină nouă a vechiului fapt privind unitatea omului cu Universul, adică ţinând cont de caracteristicile principale ale Universului (pluralism, linearitate, procesualitate etc.) şi, ca urmare, organizând activitatea responsabilă în cadrul lui; (5) în organizarea comunicaţiei efective dintre diferite sisteme culturale, precum şi în insistenţa asupra caracterului hermeneutic al cunoaşterii umane în general; (6) în susţinerea abordării creativ-pragmatice a conceptelor filosofice şi realizărilor culturale ale popoarelor lumii pentru rezolvarea problemelor contemporane; (7) în consolidarea valorilor biarhale în cultură, asigurând, în general, înţelegerea reciprocă şi stimă între sexe, generaţii, popoare etc. •

În domeniul ştiinţei, Homo Intelligens se manifestă ca Homo Sapiens-Synergos, care se

formează, ca şi în filosofie, în procesul înlocuirii orientărilor conceptual-metodologice ale modernului prin cele ale postmodernului. Cercetând reevaluarea valorilor în acest domeniu, am stabilit blocuri fundamentale de orientări conceptual-metodologice ale ştiinţei contemporane, dintre care primul se referă la schimbări în cadrul metodologiei ştiinţei, cel de-al doilea – la reevaluarea paradigmală a valorilor în ştiinţă privind lumea „interioară” a omului – psihologia, cel de-al treilea – la apariţia orientării interdisciplinare noi – sinergetica, care presupune un concept calitativ nou despre lume, precum şi un nou statut şi caracter al activităţii omului în Univers. Ca urmare, am evidenţiat faptul că particularităţile lui Homo Sapiens-Intelligens le reprezintă: (a) conceperea lipsei unor hotare rigide 68

între ştiinţă şi filosofie; (b) înţelegerea faptului că elaborarea unei singure teorii, unanim acceptabile, ce ar descrie structura ştiinţei, precum şi dezvoltarea ei, este un lucru atât nerealizabil, cât şi indezirabil. Respectiv, se stabileşte pluralismul teoriilor şi metodologiilor ştiinţei; (c) acceptarea faptului că o teorie ştiinţifică întotdeauna conţine componentul „ascuns” al „lumii interioare” a omului, care nu se supune formalizării complete şi că acest fapt nu este doar o imperfecţiune, ci un component necesar al oricărei cunoaşteri în genere. În acest context, este recunoscută falsitatea idealului cunoaşterii ştiinţifice depersonificate; (d) priceperea legăturii profunde între om şi Univers: ţinând seama de faptul că Universul „înregistrează” în sine totul, individul tinde să se manifeste creativ în Univers cu scopul de a se „împrima” în el şi, astfel, a se autoconserva şi a se reproduce. Pe de altă parte, Universul se autoconservă şi se reproduce, incluzând toată informaţia despre sine în fiecare individ în parte. Din aceasta, reiese necesitatea a modelării lui Homo Sapiens-Intelligens şi ca Homo Synergos, care în scopul dezvoltării socioeconomice şi umane durabile, îmbină eforturile sale cu alţi oameni şi cu întregul Univers (respectând regulile acestuia), şi atinge, pe lângă efectul supravieţuirii, şi efectul „suplimentar” al integrităţii. •

În domeniul economiei Homo Intelligens se manifestă ca Homo Oeconomicus-Servis-

Symbolicus, formându-se pe parcursul tranziţiei de la societatea industrială la cea postindustrială. Întrucât acest domeniu, reprezintă unul din focarele tezei, ne oprim mai detaliat la evidenţierea şi analiza: ¾ schimbărilor, produse în baza materială a culturii – economia; ¾ chipului omului în economia şi în teoria dirijării – managementul. Când se discută despre reevaluarea valorilor în domeniul socioeconomic şi managerial, literatura de specialitate utilizează asemenea noţiuni corelative ca „modernitate – postmodernitate” („modernity – postmodernity”), „modernizare – postmodernizare”, „societate industrială şi cea postindustrială”, „societate capitalistă şi cea postcapitalistă”. Corelaţia dintre aceste concepte e supusă mereu dezbaterilor. Noi, însă, am scos în evidenţă unele puncte de orientare metodologicostrategică şi axiologică pentru a caracteriza această corelaţie, şi evidenţia, astfel, esenţa schimbărilor respective din domeniul în cauză. 1. Noţiunile corelative „modernizare – postmodernizare” şi „modernitate – postmodernitate” adesea se substituie reciproc. Astfel, prin „modernizare” sunt concepute rezultatele dezvoltării economice a societăţilor tradiţionale (agrare), instaurarea unei comunităţi cu o „economie progresistă, cu raţionalizarea administrativă şi de diferenţiere a lumii sociale” [106, p.195-214]. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, astfel, o economie îi alimenta cu idei pe asemenea sociologi ca M. Weber, G. Simmel ş.a. Societatea modernităţii e o societate industrială, cu corporaţii industrial-financiare, cu o furtunoasă dezvoltare a pieţei şi a tehnologiei. În acelaşi timp, după cum menţionează D. Harvey referitor la aceasta, „modernismul este o 69

reacţie estetică variabilă şi plină de frenezie la condiţiile generate de specialul proces al modernizării” [122, p.99]. Aşadar, considerăm metodologic oportun să facem următoarele distincţii: modernitatea (modernity) reprezintă condiţiile sociale deja constituite, iar modernizarea (modernization) – doar procesul ca atare: un proces al desăvârşirii, care corespunde cerinţelor contemporane ale pieţei, un proces al cercetării de antreprenoriat. În această ordine de idei, modernizarea înseamnă nu numai trecutul, ci şi viitorul. 2. Societatea postmodernităţii este adesea considerată şi ca sinonim al societăţii postindustriale. După cum se ştie, termenul „societate postindustrială” a fost încetăţenit de către sociologul american D. Bell [92; 93]. Trebuie relevat faptul că specificul cultural-istoric al dezvoltării capitalismului în diverse ţări a condiţionat apariţia mai multor variante ale concepţiei de societate postindustrială. Trecerea în revistă a literaturii sociologice respective ne-a permis a distinge câteva orientări strategice ale acestor variante: •

liberală, bazată pe modelul american de dezvoltare capitalistă (Bell, Galbraith, Bjezinsky, Kan, Toffler, Boulding);

•

radicală, bazată pe modelul european (Touraine, Aron, Fourastie);

•

globală, bazată pe modelul oriental, în care societatea postindustrială este interpretată ca o comunitate globală mondială (Tataisi), fiind, totodată, uneori, concepută şi ca „societate postcapitalistă” (Masuda, Liotard).

În ceea ce priveşte termenul postmodernizare, conţinutul lui continuă să fie teoretizat până în prezent, iar termenul însuşi, spre deosebire de cuvântul „modernizare”, este rar utilizat (vezi mai detaliat [106]). Pornind de la din analiza surselor cu privire la schimbarea strategiilor socioeconomice şi metodologo-axiologice în economia mondială contemporană, noi suntem de părerea, potrivit căreia ţările cu grad înalt de dezvoltare sociopeconomică, păstrându-şi spiritul general al capitalismului, intră deja într-un nou stadiu evolutiv – stadiul ce reprezintă o fuziune a conţinutului termenilor „postmodernitate” („postmodernity”) şi „societatea postindustrială”. Deci, dacă termenul „modernitate” („modernity”) indică o societate, orientată cu precădere spre producţia mărfurilor industriale

(materiale)

şi

spre

dezvoltarea

industriei

grele,

atunci

„postmodernitate”

(„postmodernity”) se referă la o societate cu producţie de cunoştinţe (informaţii), servicii şi la dezvoltarea unei „noi” economii. Sub aspectul respectiv, conceptele societăţii de postmodernitate şi societăţii postindustriale sunt identice.22 22

După cum a menţionat, de exemplu, A.Scott: „Transformarea societăţii industriale în societate postindustrială e marcată, în primul rând, de schimbarea naturii şi a caracterului producţiei: se trece de la industria bazată pe producţia de mărfuri industriale la producţia bazată pe ştiinţă, cunoştinţe” [202, p.66].

70

În plus, ţărilor cele mai avansate în dezvoltare socioeconomică le este proprie şi permutarea interesului din sfera industriei, interpretată ca „producţie de masă” a ceva, în sfera consumului. În acest sens, societatea contemporană capătă o tentă postindustrială din ce în ce mai pronunţată. Pentru a scoate în evidenţă modificările metodologo-axiologice şi strategice, care contribuie, după părerea noastră, la constituirea paradigmei Homo Intelligens în domeniul vizat, prezentăm tabelul 3, paradigma fiind asociată cu stadiul postindustrial al dezvoltării socioeconomice şi manageriale. Tabelul 3 Schimbările metodologo-axiologice şi strategice paradigmale în domeniu socio-economic şi managerial

de comparare

Stadiul industrial (paradigma Homo Oeconomicus-Rationalis)

Stadiul postindustrial (paradigma Homo Oeconomicus-Intelligens)

1

2

3

Sferele determinate ale producţiei

Industrie de mărfuri materiale

Producătorul principal

Firmă, corporaţie

Orientarea tehnică a producţiei

Mecanizare, automatizare

Forma de producţie

Centralizată

Politica de investire

Domenii care necesită un volum mare de muncă, capital fizic, producţii ecologofobe

Gestionarea producţiei

Management operaţional şi management raţional

Adoptarea deciziilor

Ordin autoritar

Servicii, informaţie, ştiinţă Firmă, creşterea rolului universităţilor ca domeniu principal de concentrare şi producere a cunoştinţelor23 Cibernetizare, computerizare Descentralizată datorită unor sisteme ramificate de informaţii Ramuri care necesită multe investiri de ordin ştiinţific, capital uman şi capital social, producţii ecologofile Management strategic; îmbinarea managementului raţional cu cel existenţial Ordin de lider pe bază de participare personală24

Ideologia de gestionare a producţiei

„Filosofie a profitului”

„Filosofie a calităţii”25

Criteriul

23 24

25

Statutul ştiinţei, respectiv, se modifică: a) monolitul ştiinţei absolute şi abstracte este înlocuit de pluralismul ideilor concrete; b) dobândirea cunoştinţelor e substituită de producerea cunoştinţelor cu ajutorul computerului. Conform teoriei clasice a managementului, povara de lider o poartă veriga ierarhic superioară a administraţiei: ea elaborează strategia şi filosofia corporaţiei, adoptă cele mai importante decizii, iar verigile ierarhic inferioare nu sunt obligate decât să execute ordinele ei.Potrivit teoriei postmoderne a gestiunii, procesul de adoptare a deciziilor are, de regulă, caracter colectiv. În funcţie de aceasta, în grupul care munceşte efectiv pentru a găsi o soluţie şi a lua o decizie justă sunt cooptaţi toţi angajaţii, indiferent de locul aflării lor pe scara funcţiilor, dar care posedă informaţia necesară, au suficientă experienţă şi autoritate. D.Galbraith a denumit acest grup elitar tehnostructură, care se constituie spontan după legile dinamicii colective, înlăturând barierele ierarhiei formale a funcţiilor [35; p.279]. Suportul succesului managementului japonez, a cărui experienţă e studiată de firmele occidentale, îl constituie principiul perfecţionării necontenite (kaizen) [281]), adică tendinţa spre o permanentă creştere a nivelului calităţii mărfurilor şi ameliorării proceselor de producţie, ţinându-se seama de interesele clientului. După cum remarcă teoreticianul şi practicianul managementului german J.Hentze, „Ideile fundamentale ale filosofiei „kaizen” sunt: orişice îmbunătăţire, oricât de mică ar fi ea, merită atenţie şi susţinere din partea administraţiei; sistemul este accesibil tuturor angajaţilor şi, prin urmare, toţi membrii colectivului au posibilitatea să activeze în echipe speciale „kaizen” sau în „cercuri de calitate” [127].

71

1

2

3

Ideologia de consum

Consum de masă

Consum individual

Criteriul stratificării sociale

Proprietate materială

Proprietate intelectuală

Stratificarea socială

Conform claselor şi profesiilor

Structură tehnică după profesii şi expertees, meritocraţie

Sursa: alcătuit pe baza deducţiilor autoarei [73] şi a câtorva scheme de sinteză întocmite de D.Harvey [122], utilizând lucrările: W.Halal „The New Capitalism” N-Y, 1986 (compararea capitalismului „vechi” cu cel „nou” ca paradigmă industrială şi postindustrială); S.Lash and J.Urry „The end of organized capitalism”. Oxford UK, 1987 (compararea capitalismului „organizat” şi „dezorganizat”); E.Swyngedow „The sociospacial implications of innovations in industrial organization”, Working Paper N20, Lille, 1986 (compararea producţiei fordiste bazată pe economii „de scară” cu producţia modernă, bazată pe economii ale „limitei” (ale posibilului)).

Menţionăm, în contextul dat, că încă o trăsătură dintre cele mai importante ale „noii economii” o constituie pluralismul socioeconomic, care se exprimă prin varietatea tipurilor de proprietate, formelor şi metodelor de gospodărire, inclusiv şi cele necapitaliste. În aceste circumstanţe, are loc orientarea către extinderea sferelor de protecţie socială, favorizând, totodată, un climat de creaţie pentru activitatea de antreprenoriat. În ţările din „perioada tranziţiei”, cum este, de exemplu, Republica Moldova, de asemenea, se formează un pluralism socioeconomic, deşi acest fapt nu numai că nu contribuie la extinderea sferelor de protecţie socială, ci nici măcar nu împiedică degradarea lor continuă. E îngrijorător faptul că, în ţara noastră, încă nu există o bază favorabilă pentru dezvoltarea economiei de servire nici în varianta occidentală descrisă mai sus, nici în cea tradiţional-agrară. În afară de aceasta, pentru Republica Moldova este extrem de actuală înţelegerea justă a rolului întreprinzătorului în cadrul economiei de piaţă social-orientată. E vorba „nu de orice persoană, care oferă pe piaţă în mod particular şi pe cont propriu mărfuri şi servicii”, ci, mai întâi de toate, de „antreprenori inventivi”, adică de persoane energice, care creează şi pun în practică noutăţi în sfera producţiei. „Să reîmparţi (repartizezi) ceva e prea simplu, trebuie să creezi...”, - scrie G. Turner [344, p.37]. Transformarea reală a lui Homo Oeconomicus în Homo Intelligens în cadrul civilizaţiei occidentale o reprezintă, după părerea noastră, o confirmare a politicii „de compensare” în economie. Ideea centrală este conştiinţa caracterului limitat al resurselor şi necesitatea compensării lor, într-un chip sau altul, pentru menţinerea echilibrului ecologic (bunăoară, sădirea puieţilor în locul arborilor tăiaţi). Aceasta e una din variantele politicii reale de „economie ecologică”, care, deocamdată, există, după cum am menţionat, mai mult în proiecte şi în viziunea strategică. Homo Intelligens-Oeconomicus, ca să supravieţuiască şi să se dezvolte constructiv, merită să lupte pentru realizarea acestei viziuni.

72

Deci, în baza evidenţierii modelelor „noii” economii şi a schimbărilor paradigmatice în domeniul economico-managerial, am relevat că: 1. Homo Oeconomicus-Intelligens se manifestă prin acţiunile următoare: ¾ se orientează la interesele consumatorului ca prioritare faţă de cele ale producătorului; ¾ introduce tehnologii ecologice pure, recircularea producţiei, politica „compensatorie” în economie; ¾ respectă pluralismul metodelor şi formelor economice de gospodărire; ¾ acordă o altă orientare manifestării firei „egoiste” a lui Homo Oeconomicus, ţinând cont nu numai de interesele generaţiilor prezente, ci şi ale celor viitoare, precum şi păstrând armonia cu Universul; ¾ ţine gospodăria, conducându-se de principiile Competenţei, Măsurii, Sinergiei şi Responsabilităţii. 2. Homo Intelligens, în domeniul vizat, se exprimă drept Homo Oeconomicus-ServiceSymbolicus. „Service” se bazează pe conţinutul modelului economiei de servire, care se tratează de noi mai aprofundat decât în concepţia lui M. Kostetsky: noua economie are drept scop strategic şi valoare supremă nu numai servirea Clientului, ci şi a Naturii (ecoeconomia, bioeconomia), Sinergiei Personalităţii şi Societăţii (economia „moralei”). „Symbolicus” se referă, după părerea noastră, la managerul strategic al economiei virtuale în devenire şi al „noii economii” reale, exprimate prin astfel de modele, precum e-economia, economia „informaţională”, „de cunoştinţe” etc., în care simbolurile de diferită natură obţin o valoare deosebită. În afară de aceasta, în teoria organizării şi dirijării sistemelor socioeconomice managerul contemporan este tratat ca un „om simbolic” în sensul „actorului strategic” şi „exponentul intereselor” [130]. Ne vom opri la aceasta mai detaliat, în continuare, în contextul analizei evoluţiei managementului strategic. •

În domeniul politicii, reevaluarea valorilor are forma „modernism-postmodernism”, iar

subpersonalitatea respectivă a lui Homo Intelligens se manifestă ca Homo Politicus-PluralisDiplomaticus prin următoarele acţiuni: 8 organizarea pluralismului social-politic, atât în politica internă, cât şi în cea externă, elaborând şi cultura acestui pluralism; 8 căutarea compromisurilor politice în vederea coexistenţei paşnice a oamenilor (ţărilor) de diferite convingeri (orientări) politice şi cu scopul de a asigura dezvoltarea socioeconomică şi umană durabilă; 8 lucrarea în direcţia ameliorării calităţii capitalului uman şi a celui social.

73

•

În domeniul religiei reevaluarea valorilor, de asemenea, are forma tranziţiei „modernism-

postmodernism”, iar subpersonalitatea în cauză a lui Homo Intelligens o reprezintă Homo Perennis, care se manifestă în modul următor: ¾ lucrează în condiţiile pluralismului religios şi libertăţii cultelor; ¾ tinde să regleze comunicarea între religiile lumii şi să oprească războaiele religioase; ¾ pe baza principiilor general-morale religioase tinde să formeze etica general-umană de educare şi comportament, îndreptată spre dezvoltarea valoroasă socioeconomică şi umană; ¾ aduce contribuţia sa la ieşirea omenirii din criza ecologică planetară; ¾ reglează lucrul în paradigma ecumenică. Evidenţierea schimbărilor paradigmatice în strategii şi valori ale domeniilor culturale se soldează cu următoarele: 1. Exprimarea grafică a celui de-al doilea „cerc hermeneutic” în figura 6.

POLITICĂ

ŞTIINŢĂ

SFERA MILITARĂ

„NOUA” ECONOMIE

RELIGIE

Cultura globală de reţea a societăţii informaţionale ARTĂ

ÎNVÎŢĂMÂNT

FILOSOFIE

Sursa: elaborată de autoare

Figura 6. Conceperea noilor obiecte ale managementului strategic şi cros-cultural în al doilea „cerc hermeneutic” Din această figură reiese şi mai clar faptul că managementul strategic şi cros-cultural are ca noi obiecte ale sale cultura globală de reţea, „noua” economie şi alte sfere culturale, toate acestea fiind dinamice (în transformări paradigmatice), organizate în reţea (datorită pluralismului şi noilor tehnologii) şi interconexate organic (din cauza apartenenţei organismului global cultural). 2. Aprofundarea hermeneutică a conceptului managementului cros-cultural. Acest concept cuprinde acum nu numai dirijarea popoarelor în cadrul unor imperii, etniilor în cadrul statelor

74

naţionale sau a relaţiilor interstatale (vezi cap. I), ci şi gestionarea domeniilor culturale pe baza unei paradigme strategice de dezvoltare socio-economică şi umană. 3. Esenţa „noii economii poate fi adecvat percepută, primo, datorită cercetărilor interdisciplinare şi interculturale, secundo, prin conştientizarea faptului că, în afară de influenţa puternică a globalizării, liberalizării informatizării, această economie se află sub influenţa nu mai puţin puternică a unor astfel de megatendinţe ca umanizarea, socializarea, instituţionalizarea şi intelectualizarea. În această ordine de idei, devine actuală înţelegerea adecvată a esenţei managerului strategic şi cros-cultural, solicitată de această economie şi cultură a societăţii informaţionale. Al treilea „cerc hermeneutic”, construit pe baza analizei paradigmtice pe orizontală, ne permite conceptualizarea noii paradigme a managementului strategic şi cros-cultural, care împacă în sine „opoziţia” obiect-subiect managerial. Acest cerc îl exprimăm în figura 7. Arta:

Homo Intelligens

Homo Ludens

Filosofia:

Economia:

Homo Universalis

Homo OeconomicusServis-Symbolicus

Religia:

Ştiinţa:

Homo Perennis

Homo SapiensSynergos

Politica: Homo PoliticusPluralis-Diplomaticus

Sursa: elaborată de autoare

Figura 7. Conceperea paradigmatică a obiectelor şi subiectelor managementului strategic şi cros-cultural în al treilea „cerc hermeneutic” Datorită analizei paradigmatice pe verticală (capitolul I) şi pe orizontală (capitolul II) o identificăm paradigma Homo Intelligens drept cea nouă a managementului strategic şi cros-cultural şi o definim, pe de o parte, ca un model intelectual subiectiv al dezvoltării socioeconomice şi umane culturii mondiale, şi, deopotrivă, un model de gestionare a acestora la toate nivelurile, orientat strategic spre atingerea unei integrităţi autentice a omenirii şi sistemelor socioeconomice în cultură prin intermediul unui management strategic respectiv. Pe de altă parte, această paradigmă reprezintă

75

o maturizare obiectivă a intelectului uman în economie şi în cultură mondială în întregime, contribuind, astfel, la formarea unei dimensiuni noi a calităţii de dezvoltare a lor şi, totodată, la instituţionalizarea acestei calităţi în baza unui sistem de valori principial diferit, orientat spre supravieţuire şi dezvoltare socioeconomică şi umană constructiv durabilă. Pentru a înţelege mai profund esenţa acestei paradigme noi definite ca întreg, vom aprofunda înţelegerea celei de-a doua părţi componente ale acesteia – a noului subiect al managementului strategic şi cros-cultural, identificat de noi ca Homo Intellegens. Cercurile doi şi trei ne-au dat posibilitatea perceperii esenţei generale a acestui subiect sintetizat pe baza evidenţierii schimbărilor paradigmatice cros-culturale. Şi anume, Homo Intelligens exercită, deci, în primul rând, trecerea de la teoriile şi practicile modernismului şi a societăţii industriale la cele postmoderniste şi a societăţii postindustriale, în măsura în care trecerea conţine în sine reorientarea de la „valorile” Totalitarismului, Dictatului, Dominaţiei, Absolutismului etc., la valorile Pluralismului, Colaborării, Comunicaţiei, Sinergismului etc. În al doilea rând, prin conţinutul său, modelul Homo Intelligens poate fi privit ca o personalitate competentă, creativă, informată, activă, care ia decizii rapide şi eficiente, conducându-se de principiile şi valorile măsurii, comunicării, înţelegerii reciproce, sinergiei. În al treilea rând, Homo Intelligens reinterpretează astfel rolul omului în Univers: omul nu mai este Stăpânul Universului, ci un Colaborator creator al lui. În această ordine de idei, politica generală a integrităţii, pe care o înfăptuieşte Homo Intelligens, se rezumă la: a) căutarea unor compromisuri în vederea asigurării coexistenţei sistemelor organizate în mod diferit; b) complexitatea abordării problemelor, amploarea cercetărilor interdisciplinare; c) conducerea după principiile reflexităţii, pragmaticităţii şi sinergiei în rezolvarea problemelor socioeconomice şi manageriale. Aprofundarea esenţei atât a subiectului managementului strategic şi cros-cultural, cât şi a paradigmei strategice necesare „noii” economii şi managementului contemporan, o efectuăm prin elucidarea conţinutului categoriei de intelect, care stă la baza conceptului Нomo Intelligens. Deci, ce este Intelectul? În literatura ştiinţifică contemporană, se specifică faptul că „în prezent există mai mult de 60 de definiţii ale intelectului” [288, p.8]. Aceasta nu este întâmplător, deoarece categoria „intelect” a devenit astăzi sinonimul progresului, contemporaneităţii, competitivităţii, calităţii. Cu o asemene conotaţie această categorie se imprimă în toate sferele culturii mondiale. Poate aceasta este doar un tribut dat modei? De ce atunci a apărut moda intelect? Dacă să se ţină cont de faptul că orice modă exprimă şi urmează tendinţele obiective ale culturii, atunci noi revenim la întrebarea iniţială: care este esenţa intelectului?

76

Cercetarea fundamentală, efectuată de noi în scopul de a răspunde la această întrebare [III], s-a soldat cu următoarele: 1. Înţelegem intelectul ca un grad avansat de dezvoltare şi interdependenţă a tuturor tipurilor de capacităţi mintale. Aceasta este îndreptată spre asigurarea organismului cu integritate. Definim intelectul drept capacitatea de a ajusta sinergia în toate regiunile creierului în aşa fel, încât să fie posibilă soluţionarea efectivă (cu pierderi minime) a sarcinilor imperioase ale omului / unităţii / culturii. 2. Dacă e să privim la principiile de organizare şi funcţionare ale creierului, atunci este clar că intelectul este asigurat cu o structură organizaţională specială – de reţea. Intelectul artificial, care este format conform principiilor de organizare şi funcţionare a celui natural şi care stă la baza tuturor tehnologiilor societăţii informaţionale şi economiei „noi”, condiţionează structurarea sistemelor socioeconomice în reţea. 3. Intelectul se referă la „abilităţile noastre individuale de a cunoaşte, de a soluţiona problemele, de a planifica viitorul, de a da sens lumii interne şi înconjurătoare... Fiecare colectiv uman (grupă, organizaţie, societate) manifestă, cel puţin, o anumită capacitate de a învăţa, de a soluţiona probleme şi de a da un oarecare sens condiţiilor în care el există. Dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, el (colectivul) nu ar supravieţui” [81]. Astfel, intelectul individual se dezvoltă în intelectul social. Deci, intelectul reprezintă, în opinia noastră, un mecanism fundamental, ce condiţionează apariţia şi dezvoltarea, mai întâi a gestiunii strategice, apoi – a managementului strategic pe toate treptele de organizare a umanităţii şi în toate domeniile de activitate ale acesteia. Prin urmare, unul din sensurile strategice decisive ale existenţei intelligence – atât ca fenomen natural, cât şi ca analogul său socio-cultural – este, după părerea noastră, obiectivul realizării sinergiei tuturor forţelor şi resurselor organismului (natural sau socioeconomic) cu scopul asigurării supravieţuirii şi dezvoltării constructiv-durabile (optimale) a acestui organism, adică a integrităţii lui. 4. Ştiinţele noi, precum cognitologia26 şi informatica,27 asociindu-se cu ştiinţele deja existente (mai întâi de toate, cu filosofia, psihologia, economia) formează „o teorie holistă a intelectului”, ce dezvăluie „mecanismele „interpersonale”, procesele de memorizare, analiza, sinteza cunoştinţelor, înţelegere, pătrundere în esenţa adevărului, elaborare a noilor concepţii etc.” [288, p.3], estimând valoarea şi utilitatea intelectului, precum şi a produselor acestuia. 5. În literatura ştiinţifică contemporană, noţiunea de intelect, tot mai des, se întrebuinţează în transcripţia limbii engleze, care, obiectiv, devine lider pe arena culturii mondiale. Pe parcursul cercetării noastre am evidenţiat multiple forme de intelligence, care nemijlocit constituie societatea informaţională şi „noua” economie, contribuind, astfel, la esenţa acestora. Printre aceste forme, cele mai caracteristice fiind: 26 27

Studiază mecanismele cunoaşterii personale şi dezvoltă, astfel, teoria intelectului artificial [171, p.6;199]. Studiază problemele folosirii sociale a resurselor informaţionale [171, p.30].

77

•

Artificial Intelligence (intelectual artificial), interpretat în literatura ştiinţifică în mod

neunivoc: ca „un domeniu al ştiinţei despre calculator” [165, p. 151], ca „un intelect mecanizat” [288, p.11], ca un sistem ce mobilizează şi amplifică intelectul „colectiv (social)” [288, p.12]. •

Computational Intelligence (intelectul computerial), care poate fi definit ca orientarea

profesională în limbajele de programare, software etc. În aşa fel, intelectul computerial este tipic pentru cei care sunt profesionişti în IT, precum şi pentru cei care pot utiliza eficient produsele IT în domeniile lor de activitate (vezi, de ex. [209]). •

În sfera militară, intelligence s-a instituţionalizat în structurile de informaţii şi cercetare a

forţelor de securitate a statului (de ex. „Intelligence Service”, în Marea Britanie, Central Intelligence Agency, în SUA ş.a.). În aceeaşi sferă, acesta a evoluat în Strategic Intelligence (intelect strategic) ca un know-how deosebit, ce „permite a însuşi experienţă şi a organiza comunicaţiile referitoare la reorganizările, reformările strategice şi militare prin intermediul reţelei informaţionale; de a obţine informaţii cu privire la tehnologiile de management (management intelligence) şi la arta parării loviturilor directe (counter intelligence)” [136]. Treptat, intelligence devine o performanţă a economiei civile, a businessului şi a administrării afacerilor. Astfel, Agenţia Naţională de Investigaţii Geospaţială (National Geospatial Intelligence Agency) garantează o cercetare modernă şi precisă care asigură securitatea naţională [137]. •

Intelligence, ulterior, devine mecanismul de bază al spionajului economic, al managementului

strategic şi al dezvoltării reţelei informaţiilor de afaceri şi consulting. Anume intelligence, în diferite contexte, se asociază astăzi cu succesul în afaceri la toate nivelurile şi în sferele businessului. •

Compania „Serviciul de Informaţii Strategice” (SIS: Strategic Intelligence Service, LLC)

oferă, de exemplu, următoarea definiţie a produselor sale care constituie anume intelligence şi diversitatea acestuia: „Intelligence – reprezentă informaţia. Strategic Intelligence – reprezintă acea informaţie care este necesară utilizatorului ei în luarea deciziilor vitale” [138]. Tactical Intelligence (intelectul tactic, informaţia, cercetarea) este definită de companie drept nişte servicii mai particulare, de exemplu, „selectarea candidaţilor la un post vacant, evaluarea securităţii întreprinderii, identificarea şi soluţionarea problemelor legate de discriminare, violare fizică sau informaţională, precum şi trainingul cu privire la cele expuse pentru persoanele de conducere” [ibid.]. Trăsăturile principale care disting companiile de genul SIS de agenţii pur informaţionale, constă, potrivit analizei noastre, primo, în capacitatea de a stabili legături cu reţelele informaţionale naţionale şi globale, căutând informaţia care ar putea fi de folos la „soluţionarea, practic, a oricărei probleme” a clientului [ibid.]; secundo, aceste companii tind nu doar spre a „încărca clientul cu informaţie”, ci şi îi ajută acestuia să-şi soluţioneze problema, „filtrând” şi lăsând doar informaţia necesară, învăţându-l cum să se folosească, efectiv, de informaţia deţinută, ceea ce le aseamănă pe aceste companii cu mecanismul natural al intelectului uman (intelligence). 78

•

Segmentul de bază pentru Competitive Intelligence (intelectul competitiv) îl reprezintă

profesioniştii planificării strategice. Această formă a intelligence reprezintă tehnologii care se împrospătează încontinuu (updated know-how), conducând la ridicarea competitivităţii agentului economic în condiţiile neechitabile ale pieţei mondiale [de ex., 139]. Strategic Competitive Intelligence (SCI) – intelectul competitiv strategic – este destinat celor care, deja, sunt antrenaţi în managementul strategic global. SCI permite, de exemplu, a efectua o analiză simulatoare a crizelor financiare mondiale, a măsura intensitatea lor, a efectua prognoze de lungă şi scurtă durată şi a găsi, în acest sens, avantajele concurenţiale ale firmeiclient. SCI îmbracă diverse forme: o compilare a operaţiunilor cu finanţele globale finalizate cu succes (un fel de studiu de caz) sau un raport anual al analizei simulatoare a operaţiunilor financiare globale (vezi [140]) ş.a. •

Conţinutul noţiunii Business Intelligence (BI) – intelect de afaceri – variază şi poate fi

definit contextual de la simplu, ca „noutăţi curente, informaţii de afaceri şi alte date din biblioteca publică globală Internet” [141], până la complex, ca „fiind un proces ce permite obţinerea informaţiilor despre client, contribuind astfel la orientarea eforturilor firmei în direcţia cuvenită şi ameliorarea relaţiilor acesteia cu clienţii actuali şi potenţiali, precum şi la creşterea profitabilităţii şi competitivităţii companiei” [142]. Acest proces devine chiar şi o parte componentă a disciplinei speciale „Business Intelligence” (Inteligenţa de Afaceri), care „operează cu un larg spectru de mijloace funcţionale – de la culegerea datelor şi analizei statistice până la modelarea prognozată şi raportul de afaceri” [143]. BI figurează şi în contextul administrării tehnologiilor informaţionale ca un mijloc efectiv ce permite conducerii de vârf ale firmelor (CEOs) să supravieţuiască în oceanul informaţional al economiei globale. În acest context, BI se transformă în Consulting Business Intelligence (intelect consultativ în afaceri) (vezi, de ex. [144]). În această postură a „consultantului”, intelligence persistă, pe de o parte, în sus-menţionatul „competitive intelligence”, ce ridică nivelul de competitivitate al firmei, pe de altă parte, contribuie la apariţia unei noi forme a sa – Collaborative Intelligence (intelect de colaborare) (vezi, de ex.[145]). În această ordine de idei, devine tot mai actual Social Intelligence (intelectul social) – intelectul grupelor de indivizi creativi, care „nu reprezintă doar o cumulare a intelectelor individuale, ci un sistem, al cărui nivelul de funcţionare şi eficienţă se estimează nu atât în baza capacităţilor indivizilor şi sistemelor de calcul ce îl formează, cât în baza legăturilor informaţionale şi comunicative între ei..., care se interpretează în plan semantic” [288, p.13]. •

Emoţional Intelligence (intelectul emoţional), care include în sine cinci dimensiuni: 8 autoconştiinţă (self-awareness) – capacitatea de a fi conştient de sentimentele proprii; 79

8 autogestiune (self-management) – capacitatea de a dirija emoţiile, imboldurile, năzuinţele proprii; 8 automotivare (self-motivation) – capacitatea de a-şi atinge scopul, făcând de abstracţie obstacole şi insuccese; 8 empatie (empathy) – capacitatea de a înţelege sentimentele celorlalţi; 8 măiestrie socială (social skills) –capacitatea de a conduce emoţiile altora” [197, p.109]. •

Extinderea noţiunii de intelect / intelligence dă dovadă despre o schimbare a strategiilor

profunde ale orientării raţiunii umane (Homo Sapiens), adică despre o deplasare a accentelor de pe strategiile de dezvoltare socioeconomică şi umană tehnico-centrice către cele intelectual-centrice, orientate spre colaborare. Toate aceste forme de intelligence, fiind privite în ansamblu, permite aprofundarea înţelegerii fenomenului de intelect şi a esenţei noului strateg – Нomo Intelligens. Deci, se formează cel de-al patrulea „cerc hermeneutic” (vezi figura 8). Нomo Intelligens Intelect artificial/ Artificial Intelligence Intelect computerial/ Computational Intelligence

Intelect competitiv/ Competitive Intelligence Intelect colaborare/ Collaborative Intelligence

Intelect strategic/ Strategic Intelligence Intelect tactic/ Tactical Intelligence

Intelect natural/ Natural intelligence

Intelect social/ Social Intelligence

Intelect de afaceri/ Business Intelligence Intelect emoţional/ Emoţional Intelligence

Sursa: elaborată de autoare

Figura 8. Exprimarea lui Нomo Intelligens printr-o multitudine a formelor de intelect / intelligence28 28

După cum am evidenţiat în cercetarea noastră [75, cap.III], conceptele de intelect şi intelligence se intersectează, însă nu sunt identice din punct de vedere semantic. De aceea, le folosim pe ambele, pentru a exprima esenţa lui Нomo Intelligens.

80

Aflându-se în legătura organică şi dinamică, toate formele de intelect / intelligence constituie elemente ce definesc conţinutul general al lui Homo Intelligens. Acesta este înţeles de noi, în primul rând, ca un exponent al formelor obiective de dezvoltare a intelectului culturii mondiale (în toate dimensiunile sale actuale). De aceea, el poate fi definit ca un chip (model) cumulativ al strategului reclamat de cultura contemporană, postmodernă. În al doilea rând, el este tratat de noi ca un deţinător de anumite competenţe care îi permit să devină un strateg atât de solicitat, şi anume: o persoană competentă, informată, care nu va fi „inundată” de un „ţunami” informaţional al reţelelor globale, deoarece este în stare să se orienteze în aceste reţele datorită intelectului său „computerial”, „informaţional” şi „strategic”. Aceasta este, de asemenea, persoana ce posedă o „privire tenace” şi competenţe de cercetare, care poate să transforme informaţia căpătată într-un avantaj competitiv (competitive intelligence). În acelaşi timp, această persoană este în stare să identifice partenerii devotaţi şi de perspectivă cu care este posibilă atingerea „efectelor sinergice” ale cooperării. Ea poate stabili o comunicare eficace atât cu partenerii şi concurenţii săi (collaborative intelligence), cât şi cu clienţii săi (business intelligence). În fine, aceasta este persoana care trebuie să fie în stare să mobilizeze şi să orienteze în direcţia strategică necesară competenţele şi potenţialul „sinergetic” creativ al oricărui sistem social (firme, state, cultură mondială) gestionat de ea, folosind, totodată, resursele / tehnologiile / mecanismul informaţional al sistemului cu un grad diferit de dificultate (utilizând, deci, artificial social intelligence). În aşa fel, viziunea noastră referitoare la Homo Intelligens se intersectează, dar, în acelaşi timp, se diferenţiază de tratarea lui I. Masuda, care este considerat de noi autorului termenului dat. Savantul american de origine niponă şi-a fundamentat concepţia proprie în baza metodologiei futuriste cu antrenarea datelor antropologice, biologice, informatice. Homo Intelligens, în interpretarea lui Masuda, este o persoană competentă şi pricepută, datorită faptului că ea creează tehnologii informaţionale de ultimă oră, iar prin intermediul acestor tehnologii – o societate globală pe care o şi dirijează cu succes. Ca rezultat al problemelor globale şi dificile pe care ea trebuie să le soluţioneze, la persoana în cauză se dezvoltă foarte bine părţile frontale ale creierului. Astfel, conform teoriei lui Masuda, specia biologică Homo Sapiens se transformă într-o nouă specie biologică umană – Homo Intelligens [171; 172]. Îl tratăm pe Нomo Intelligens ca pe acelaşi Нomo Sapiens şi noi, dezvoltând acest concept drept o treaptă avansată în dezvoltarea raţiunii umane. Totodată, Нomo Intelligens se formulează de noi deja ca un concept complex de paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane, şi nu ca concept referitor numai la om. Deci, tratarea noastră presupune, odată cu evidenţierea competenţelor şi calităţilor necesare strategului Нomo Intelligens, şi o cumulare a tendinţelor prezentate şi a strategiilor viitoare,

81

îndreptate conştient spre atingerea integrităţii autentice. O asemenea tratare a lui Нomo Intelligens include în sine concepţia lui Masuda, ea fiind esenţială, dar particulară, adică ca una din concepţiile substanţiale ale noii paradigme de integritate socioeconomică şi umană – Нomo Intelligens. Pentru a aprofunda înţelegerea esenţei lui Нomo Intelligens drept un nou subiect al managementului strategic şi cros-cultural, evidenţiem acele capacităţi, care sunt solicitate de a dirija „noua” economie, societate informaţională şi care deci, trebuie să fie dezvoltate la managerii strategici şi cros-culturali contemporani. În această ordine de idei, considerăm că o valoare metodologică o are concepţia lui M. Ford, elaborată de acesta „în baza teoriei de conducere psihologic şi biologic” [109]. Conceptul intelligence, în esenţă, este sinonim cu naţiunea competenţă, consideră Ford, dacă cea din urmă este înţeleasă ca un criteriu ce exprimă aptitudinea de a atinge scopurile propuse întrun mediu specific, precum şi adoptarea la valorile şi necesităţile unui anumit context sociocultural. Pe Нomo Intelligens, deci, îl tratăm ca o persoană competentă, performanţele căreia pot fi calculate în baza unei formule euristice, propuse de Ford:

Executarea competentă =

Motivarea × Măiestria × Mediul reacţionar 29 Biologie

Formula este interpretată în felul următor: „o funcţionare eficientă necesită o personalitate motivată şi experimentată, calităţile biologice şi de conduită ale căreia contribuie la o cooperare necesară cu mediul care, la rândul său, posedă resursele şi proprietăţile informaţionale şi materiale necesare pentru a facilita (sau măcar a permite) atingerea scopului propus” [109]. Prin urmare, Ford menţionează următoarele „noţiuni-prototipuri ale lui intelligence”, care, după părerea noastră, contribuie la esenţa Нomo Intelligens drept un manager competent: vastitatea cunoştinţelor în domeniul competenţei, profunzimea lor şi facilitatea aplicării (automatizarea) în domeniul specializării, ritmul accelerat al studiilor, executarea abilă în condiţii extremale, „flexibilitatea generală” drept capacitatea de a schimba modurile de conduită ca răspuns la circumstanţele variabile. Următoarele capacităţi necesare noului manager strategic şi cros-cultural, pentru a deveni Нomo Intelligens, le evidenţiem odată cu acele strategii fundamentale, orientate spre atingerea integrităţii socioeconomice şi umane, care sunt cerute în lume postmodernă. Realizarea unor astfel de strategii reprezintă conform cercetărilor noastre [75, cap.III], un mesie (salvare, asigurare cu viaţa şi dezvoltare) şi o misiune specifică a Intelectului / Intelligens şi a lui Нomo Intelligens în Natură şi Cultură, inclusiv în „noua” economie. 29

În formula de calcul, linia orizontală nu semnifică „Împărţirea”, ci „acordarea suportului”.

82

După cum am evidenţiat [75, cap.III], strategiile vizate sunt conturate într-un şir de concepţii ştiinţifice contemporane, aceste concepţii, însă fiind disparate. De aceea, prezintă actualitatea ulterioara elaborare, consolidare şi instituţionalizare a acestora sub forma paradigmei Нomo Intelligens. I. Una din aceste strategii fundamentale este, în viziunea noastră, orientarea spre sinergia încercărilor individuale la orice nivel de organizare socioeconomică care ar permite atingerea efectului sinergic de integritate prin economisirea concomitentă a resurselor individuale şi socialeconomice generale. Una din calităţile esenţiale, necesare lui Homo Intelligens pentru realizarea acestei strategii, este capacitatea de a coopera. În concepţia lui T. Atlee, de exemplu, această calitate este accentuată prin intermediul noţiunii „intelectului de colaborare” (Collaborative Intelligence) şi se defineşte de savant ca „aptitudinea de a utiliza intelectul propriu mai degrabă în interesul parteneriatului, decât în scopul dominaţiei, creării blocajelor sau organizării „evadării” din societate. Intelectul de colaborare este o componentă importantă a „intelectului colectiv” [81]. Interacţiunea lor efectivă, exprimată de Atlee prin termenul co-intelect (co-intelligence) reprezintă, în opinia noastră, o bază metodologică de perspectivă pentru elaborarea strategiilor holistice (destinate integrităţii) de dezvoltare a economiei şi politicii (vezi, de ex., „Co-intelectul: note pentru economie, democraţie şi politică holistică” [81]). II. O altă strategie fundamentală o reprezintă orientarea spre creaţie [21; 64; 288]. Un accent corespunzător în definirea noţiunii de intelect este pus în literatura ştiinţifică pe „posibilitatea creării (ceva principial nou)”. Fiind de acord cu accentul dat, considerăm, totuşi, metodologic necesar de a lărgi tratarea îngustă a creaţiei. Creaţia nu este doar „realizarea a ceva principial nou”, ci şi iscusinţa de a privi într-un mod neobişnuit (original) la ceva deja existent. Cum afirma la timpul său F. Nietzsche, e posibil de luat o melodie cunoscută şi de a o interpreta într-un mod neobişnuit [54]. În cultura actuală a postmodernismului, ce cuprinde şi sfera antreprenoriatului, o asemenea abordare a creaţiei este preponderentă. În contextul managementului strategic corporativ, se poate menţiona că se extinde spectrul strategiilor privind competitivitatea companiei. În contextul strategiei „orientarea spre creaţie”, este metodologic actuală şi problema caracterului adecvat al criteriilor de evaluare a nivelului de intelect atât al unui individ (manager sau lucrător), cât şi al diverselor sisteme socioeconomice (firme, state etc.). Aceste criterii trebuie să fie adecvate realităţii actuale ce se schimbă rapid şi se extinde global. Analiza literaturii din domeniul psihologiei managementului şi cognitologiei [64; 78; 267; 168; 289; 315; 326] ne-a permis să tragem concluzia că adaptarea metodologică a criteriilor este posibilă în următoarele condiţii: a) când analiza calitativă şi cantitativă a testelor intelectului este echilibrată. Acest echilibru lipseşte când, deseori, are loc o supraevaluare a importanţei unui asemenea indicator precum „coeficientul dezvoltării intelectuale” (Intellectual Quotient). „Printr-o astfel de abordare – exclusiv cantitativă – se pierde o mare parte din informaţia psihologică de valoare” [326, p.9]; 83

b) când se evaluează nu numai un volum al cunoştinţelor individului sau ale unui sistem socioeconomic, ci şi calitatea utilizării lor. Altfel spus, „indicatorul criterial al nivelului intelectului nu este capacitatea memoriei sau volumul cunoştinţelor acumulate, ci iscusinţa de a utiliza memoria (cunoştinţele acumulate – personale şi străine) pentru a sintetiza cunoştinţe noi” [288, p.10], adică pentru creaţia care ar permite lui Homo Intelligens să soluţioneze sarcinile actuale. Analiza literaturii ştiinţifice şi aplicative sus-menţionate, prin prisma strategiei „orientării spre creaţie”, ne-a permis identificarea schimbărilor cardinale în premisele metodologice ale teoriei şi practicii managementului. Până în prima jumătate a secolului XX, în acest domeniu, se considerau ideale recomandările lineare ale teoriilor finite, iar omul, ca subiect şi obiect al conducerii, se uniformiza pe cât era posibil (mai ales în teoria şi practica sovietică). În literatura ştiinţifică contemporană, „maturizarea” intelectului, orientat spre creaţie în management, o înregistrăm prin conştientizarea faptului că „omul ca obiect al dirijării se deosebeşte prin aşa caracteristici precum unicitatea, instabilitatea, imperfecţiunea, neîmpăcarea cu sine însuşi nici într-o clipă. Atunci toate exclud lucrul eficient cu oamenii, dacă acesta este bazat pe recomandările algoritmizate şi teoriile finite. Creaţia în lucrul profesional cu oamenii presupune acţiuni nestandarde… Creativitatea ca aptitudine de a gândi şi a se comporta constructiv şi nestandard, precum şi de a conştientiza şi dezvolta experienţa proprie este necesară unui manager în activitatea sa şi în comunicare… Calităţile omului creativ sunt: rapiditatea, corectitudinea, gândirea originală, fantezia bogată, autostăpânirea, încrederea în sine” [315, p.301]. Alte calităţi esenţiale ale intelligence ce contribuie la realizarea strategii integrităţii ca orientare spre creaţie sunt, în opinia noastră, flexibilitatea gândirii şi reflecţia. Flexibilitatea gândirii este capacitatea „reacţiei operative la circumstanţele flexibile şi luarea deciziilor adecvate”30 [315, p.229]. Reflecţia o definim ca capacitatea unei asemenea înţelegeri a situaţiei problematice care ar duce la găsirea unei modalităţi adecvate (efective) de soluţionare a ei. O asemenea percepere presupune, la rândul său, posibilitatea unei pătrunderi semnificative în situaţia problematică, crearea integrităţii imaginii (modelului) şi obiectivitatea evaluării acestei situaţii. Specificul reflecţiei, ca o caracteristică calitativă a intelectului, constă, după părerea noastră, în primul rând, în faptul că acesta îmbină activitatea analitico-sintetică cu cea meditativă, contemplativă; în al doilea rând, asigură o planificare intelectuală strategică „temporară” (atât la nivelul individual de organizare a managementului strategic, cât şi la alte niveluri organizaţionale). În acest context, în viziunea noastră, este necesară a reliefarea a trei tipuri de reflecţie: 30

Nivelul flexibilităţii gândirii se evaluează în termenii „rigiditate”-„plasticitate”. Primul înseamnă dificultatea (până la incapacitatea totală) schimbării programului subiectiv de activitate a omului în condiţiile ce necesită obiectiv o restructurare. A doua presupune uşurinţa unei asemenea restructurări [315, p.299].

84

Schematic, ea poate fi reprezentată astfel: ¾ presituaţională. Aceasta este o intuire a situaţiei problematice, o viziune a priori a rolului şi locului persoanei în procesul acestei situaţii, o pregătire generală (strategică) pentru înfruntarea ei, inclusiv analiza strategiilor alternative ale adepţilor viitoarei situaţii, precum şi posibilitatea unei soluţionări eficiente (sinergice) a acesteia; ¾ situaţională: Aceasta este aprecierea situaţiei şi a persoanei în cadrul nemijlocit al situaţiei problematice. Cu alte cuvinte, aceasta reprezintă o intrare, mai ales imprevizibilă, în punctul culminant (critic) al procesului de desfăşurare a situaţiei însăşi. Această „microcriză” creată de apariţia unei / unor probleme neprevăzute poate condiţiona necesitatea dezicerii de algoritmul strategiei planificate. Specific acestei forme de reflecţie îi este faptul că înţelegerea situaţiei problematice şi găsirea unei / unor soluţii efective de înlăturare a crizei se petrece pe parcursul dezvoltării situaţiei (întreruperea procesului situaţional poate fi doar una din posibilităţile de soluţionare a problemei); ¾ postsituaţională: Aceasta este atitudinea faţă de situaţia problematică şi rolul persoanei în ea a posteriori. În tradiţia de conducere a ţărilor economic avansate, o astfel de reflecţie se practică deseori, deoarece se consideră o soluţie efectivă de îmbogăţire a experienţei manageriale şi se notează cu termenul „followup” (generalizarea şi analiza experienţei situaţionale) sau „feed-back” („contactare retractivă”, adică informaţia pentru meditare este primită ca răspuns la utilizarea unor anumite strategii de rezolvare a situaţiei). Creativitatea, flexibilitatea gândirii şi capacitatea de reflecţie favorizează, după părerea noastră, apariţia unei gândiri de gen Gestalt care, iniţial, este orientată spre perceperea obiectului/sistemului în cercetare ca o integritate complexă. Deci, această gândire presupune existenţa unor capacităţi intelectuale dezvoltate de identificare a imaginilor integrale independente în integritatea generală a obiectului sistemului iniţial conturată. Un exemplu ilustru al Gestaltgândirii din domeniul artei îl reprezintă „Arborele Eminescu”, renumit în cultura românească (vezi figura 9, iar pentru exemple din gestalt-psihologia – [278].

85

Gestalt-gândirea,

la

rândul

său,

aprofundează

capacităţile de creativitate, flexibilitate şi reflecţie ale intelectului. De pildă, figura 9 poate fi interpretată în domeniul economico-managerial ca un simbol al trecerii la abordările tradiţionale de ducere a afacerilor, a gestionării, a distribuirii resurselor („copacul”) la cele alternative, sinergic orientate şi intelectual posibile („chipul omului” – creatorul genial). Îmbinarea abordării holistice cu cea hermeneutică pe baza Gestalt-gândirii permite elaborarea metodei de Sursa: [52, p.33]

Figura 9. Arborele Eminescu

Gestalt Managerial, esenţa căreia, în interpretarea noastră, constă în faptul că orice obiect sau sistem în

cercetare şi dirijare reprezintă un gestalt. Aceasta înseamnă, de exemplu, că pentru a dirija eficient situaţia ar trebui s-o perceapă ca un tot unitar. Însă, orice percepere a întregului este condiţionată de anumite puncte de vedere şi parametre. Cu ajutorul computerului (intelectului artificial), managerul poate schimba parametrii obiectului în cercetare, modelând diverse ipostaze ale acestuia ca un tot întreg. Antrenându-şi intelectul natural în flexibilitate, managerul poate înţelege alte puncte de vedere, ceea ce este deosebit de actual pentru cel care îşi desfăşoară afacere în mai multe medii culturale. Dezvoltarea Gestalt-gândirii poate rezulta, potrivit cercetărilor noastre [III], în gândirea sinergetică (vezi cap. III). III. Următoarea strategie a integrităţii ce condiţionează specificul lui Homo Intelligens constă în tendinţa de a ajunge la un echilibru între mijloacele de dirijare raţionale şi cele sensibilemoţionale privind organizarea mediului socioeconomic şi managerial. Această strategie se defineşte de noi ca o orientare către o maturitate intelectual-emoţională şi se manifestă, mai întâi de toate, prin conceptul sus-menţionat de intelect emoţional. Esenţa schimbării directivelor metodologice constă, potrivit cercetărilor noastre, în următoarele: până la sfârşitul secolului XX, un prim criteriu de angajare a unui tânăr specialist – manager – se considera reuşita lui academică, experienţa în domeniu şi coeficientul de inteligenţă (IQ). Începând cu sfârşitul secolului XX, o atenţie deosebită se acordă nivelului intelectului emoţional al managerului şi, pe lângă calificare, se cer abilităţi creative şi de lider. În prezent nivelul intelectului emoţional devine criteriu nu doar pentru angajarea managerilor, dar şi pentru ascensiunea în funcţie.

86

Cercetările efectuate de către o serie de companii americane (Bell Lab Engineers, Air Force ş.a.) au evidenţiat că acei angajaţi al căror nivel al intelectului emoţional era înalt, au fost de 2,6 ori mai eficienţi şi cu un randament mai mare în soluţionarea problemelor decât colegii lor cu o reuşită academică şi IQ mai ridicat, dar cu nivelul intelectual emoţional mai scăzut. De aceea, nu în zadar sondajul sociologic efectuat între managerii resurselor umane în companiile din SUA a arătat următoarele: la întrebarea „Cât de important este pentru Dvs. indicatorul intelectului emoţional al angajatului pentru a-l ridica în funcţie?”, 40% din manageri au răspuns – „foarte important” şi alte 16% – „destul de important” [197, p.109]. Totodată, în definiţia intelectului emoţional în şcolile moderne de business din ţările economic avansate, nu este inclusă doar abilitatea de a dirija emoţiile – personale, ale colegilor sau subalternilor. Aceasta ar fi ordinar, mai ales pentru culturile cu tradiţii protestante şi confucianiste (sau culturi „lineare” şi „reactive”, conform clasificării cros-culturale a lui R. Lewis [163, p.5]). În definiţie, este inclusă noţiunea empatie, care, literalmente, semnifică transpunere simpatetică, iar în lexiconul de conducere – compasiune, înţelegerea problemelor (inclusiv cele personale) ale colegilor şi subalternilor, precum şi căutarea comună a căilor de soluţionare a acestora. Latura dată a intelectului emoţional este caracteristică pentru culturile „poliactive” şi „reactive”, dar destul de nouă pentru cele „lineare” (la care Lewis referă, de exemplu, culturile anglo-saxone). În cultura actuală termenul „intelect emoţional” intervine şi în alte sfere de afaceri – de exemplu, în sportul mondial ce reprezintă un domeniu independent şi profitabil al businessului contemporan.31 Comunicarea cu specialiştii din domeniul psihologiei sportului şi businessului, în timpul efectuării stagiului în SUA (2000-2001), ne-a permis să formulăm un şir de considerente suplimentare ce ar reflecta specificul intelectului emoţional: 1. Un succes persistent în orice sferă a businessului sau sportului presupune tenacitate, muncă mintală sistematică asupra sa şi dezvoltarea capacităţii de concentrare asupra încărcăturii emoţionale (bucurie sau tristeţe) pentru a o converti pe aceasta în energia jocului (sportiv sau de afaceri). 2. Intelectul emoţional îl definim suplimentar ca: ¾ rezistenţa la atacurile psihologice ale adversarului; ¾ capacitatea de a suporta o perioadă lungă un anumit stil al jocului (monoton sau, dimpotrivă, foarte dinamic); ¾ posibilitatea de a trece repede şi efectiv de la un anumit stil la altul; 31

Mai detailat despre intelectul emoţional în domeniul businessului sportiv – pe site-ul specializat al Dr. J.Valverde: www.bmentallytough.com şi sursa [226].

87

¾ abilitatea de a recunoaşte strategiile de joc ale adversarului; ¾ priceperea de a „impune” stilul său de joc ce ar permite preluarea ştafetei de lider şi crearea premiselor pentru victorie; ¾ creativitatea în joc ce se subînţelege drept capacitatea de a aduce în joc ceva nou, neaşteptat pentru adversar şi, astfel, dobândirea victoriei. Specificul intelectului emoţional este formulat de noi în aşa manieră, încât a devenit clară însemnătatea lui universală metodologică şi pragmatică nu doar pentru sport, dar şi pentru oricare altă sferă de organizare şi gestionare a businessului. În acest sens, intelectul emoţional este văzut de noi şi drept: •

capacitatea de a-ţi coordona emoţiile în aşa fel, încât să fii apt de a concentra şi direcţiona această încărcătură emoţională spre o soluţionare efectivă (sinergică) a situaţiei. În acest caz, este chiar posibilă atingerea unui dublu efect sinergic: în primul rând, transformarea sarcinii agresive a oponentului într-o „energie calmă” a celui ce poate să se autoregleze emoţional;32 în al doilea rând, oponenţii / concurenţii acceptă nu doar să se aşeze la masa de negocieri, ci chiar se gândesc asupra unei strategii de soluţionare a problemei ce va duce la obţinerea unui profit pentru ambele părţi;

•

capacitatea de a înţelege, de a „citi” informaţia nonverbală (inclusiv limbajul corpului) a colegilor / subalternilor / concurenţilor;

•

capacitatea de a conduce fondul emoţional al firmei prin intermediul aromelor, culorilor, sunetelor şi altor forme de influenţă asupra emoţiilor angajaţilor. Printr-o abordare competentă şi bine gândită a organizării mecanismului de reglare emoţională, apar o mulţime de efecte sinergice pozitive (de exemplu, o însănătoşire generală a angajaţilor firmei). IV. Strategia, pe care o determinăm drept orientarea spre supravieţuire şi spre conştientizarea

rolului specific al omului în lumea contemporană, poartă un caracter fundamental. Anume această strategie trebuie să devină baza paradigmei Homo Intelligens, elaborarea şi realizarea căreia îl va face pe Homo Intelligens, obiectiv, cel mai solicitat strateg al culturii mondiale. În acelaşi timp, ar trebui să se ţină cont de multiplele impedimente în depăşirea strategiilor subiective de supravieţuire, orientate diferit, deoarece fiecare doreşte să supravieţuiască şi fiecare înţelege acest lucru. În mediul biologic, s-a dezvoltat un stereotip „linear” – „a supravieţui pe seama altora”. Concomitent, în acest mediu s-a stabilit şi legea universală legată de „economisirea resurselor” în 32

Această capacitate este caracteristică pentru artele marţiale (dzu-do, karate, lupte greco-romane ş.a.). Într-un câmp energetic dens al Maestrului, agresiunea poate fi, pur şi simplu, neutralizată. Nu în zadar mulţi businessmeni actuali însuşesc aceste arte. Atrage asupra sa atenţie şi faptul că specialiştii occidentali în management tot mai des se adresează azi la filosofia şi metodele artelor marţiale orientale, pentru a putea înţelege stilul businessului partenerilor şi concurenţilor orientali şi, de asemenea, pentru a-şi îmbogăţi strategiile lor de gestionare (v.de ex. [188]).

88

Univers: făcând abstracţie de faptul că unii îi „înghit” pe alţii, toţi „renasc” prin urmaşi, fără a zădărnici echilibrul general în Univers, adică ca specii biologice toţi supravieţuiesc şi îşi continuă specia (dacă aceasta nu va fi împiedicată de cataclisme naturale, ca în cazul dinozaurilor). Omul s-a separat într-o specie biologică – Homo Sapiens – şi a început treptat şi sistematic să iasă din cadrul acestei legi universale, deformând şi esenţa acesteia. Conducerea după algoritmul primar biologic „linear” de comportament în societate şi în cultură – „cineva a câştigat, cineva a pierdut” – el o tratează ca „lege universală”, în timp ce aceasta este doar unul din algoritmele conduitei biologice şi, mai ales, a celei culturale. Dezvoltând raţiunea sa şi dotarea lui tehnică după acest algoritm linear, omul „înghite” tot (resursele naturale) şi toate (când distruge biopopulaţii întregi şi oameni, practicând mijloace începând cu genocidul anumitor popoare şi până la armele de nimicire în masă). Astfel, se încalcă legea universală reală a echilibrului general pe planeta Pământ şi, ca urmare, problema de supravieţuire apare în faţa fiecăruia. Astăzi, când modalitatea gospodăririi de piaţă a căpătat scară globală nu doar în dimensiunea economică, ci şi în cea general-culturală, algoritmul „supravieţuieşte cel mai puternic pe seama celor mai slabi”, tot mai des, se universalizează şi chiar se transformă într-o dogmă metodologică globală. Însă, este oportun să atragem atenţia asupra faptului că, chiar şi în mediul natural, mecanismele elaborate de supravieţuire a speciilor nu sunt lineare. Nu există un algoritm universal unic. Principiul individualismului nu rareori acţionează în comun cu principiul colectivismului. În concilierea acestor extremităţi se ascunde izvorul dezvoltării durabile atât pentru lumea biologică, cât şi pentru cea socioeconomică a lui Homo Sapiens. Acest adevăr s-ar părea, la prima vedere, demult cunoscut. Ideea mai profundă, asupra căreia considerăm necesar a atrage atenţia, este aceea că individul are nevoie de colectiv (şi viceversa) nu doar pentru a supravieţui unul pe seama celuilalt (aceasta ar duce la „înghiţirea” „integrităţii” unuia de către altul), ci pentru a supravieţui şi a dezvolta permanent unul pe altul, adică a vedea sensul unuia în celălalt, a se autorealiza, a îmbogăţi unul pe altul în diverse moduri (atât material, cât şi spiritual). Aceasta este strategia câştigului reciproc de la supravieţuire. Anume o astfel de conştientizare specifică trebuie să fie caracteristică pentru Homo Intelligens ca un om „conştient”, „înţelegător”, care de aceea şi este tratat de noi ca o formă calitativ nouă de dezvoltare cultural-mintală a lui Homo Sapiens. Această conştientizare specifică constă şi în faptul că supravieţuirea fiecăruia, într-o perspectivă de lungă durată, depinde de supravieţuirea cu succes şi dezvoltarea durabilă (optimă, sănătoasă) a Naturii. Aceasta poate da un efect sinergic stabil, exprimat în utilizarea economicoasă a resurselor într-o perspectivă de lungă durată. Corespunzător, apare şi înţelegerea necesităţii de schimbare a scopurilor şi modalităţilor de gospodărire a omului în Univers şi în Cultură, inclusiv economie, adică o schimbare cardinală a managementului strategic al lui Homo Sapiens la toate nivelurile şi în toate sferele de conducere. 89

Orientarea strategică spre Supravieţuire şi Conştientizare găsim în multiple concepţii culturale, inclusiv cele ale „noii” economii. Dintre acestea fac parte sus-menţionatele modele bio- şi ecoeconomiei T.S.G. de piaţă social-orientată, economia etică etc. Însă, după cum deja am susţinut, pentru că acestea vor constitui o resursă a managementului strategic, ele trebuie să fie consolidate pe baza paradigmei Homo Intelligens. În afară de aceasta, strategia vizată de Supravieţuire şi Conştientizare, care este mult condiţionată şi de criza ecologică planetară, şi de criza totală culturală a modernului, la care m-am referit, relevând esenţa reevaluării valorilor în domeniile culturale, pentru a satisface necesitatea vitală socio-economică şi umană în redistribuirea resurselor intelectuale ale culturii mondiale (atât materiale, cât şi intelectual-informaţionale) prin intermediul creării unor reţele (networks) instituţionale flexibile, ce împărtăşesc valorile generale, evidenţiate de noi mai sus, ale paradigmei Homo Intelligens, au capacitatea de a identifica şi realiza competent priorităţile real-strategice ale umanităţii în cultură şi sunt orientate spre o interacţiune sinergică şi creativă multigradată şi multivalentă. Aici avem în vedere reorientarea resurselor mondiale de la astfel de sfera de „prioritate strategică”, precum sfera militară, criminală etc., prioritatea căreia este, de fapt, învechită sau artificial creată, la domeniile şi problemele de o importanţă, într-adevăr, strategică (învăţământ, ocrotire socială, ecologie mondială, foamete, pandemii, produse sintetice de consum alimentar etc.), care deseori „beneficiază” doar de retorica soluţionărilor strategice. O valoare metodologică deosebită în acest context, o are concepţiile Teoriei Sistemelor Generale, inclusiv economia valorii la care ne-am oprit mai sus în subcapitolul dat. Prin urmare, credem că următoarele politici strategice îi vor permite lui Homo Intelligens să-şi ridice eficacitatea utilizării resurselor sale naturale şi culturale: 1. Continuitatea autoinstruirii. În cultura actuală, aceasta îşi găseşte reflectare în orientarea managementului pentru crearea „organizaţiilor de instruire continuă” („learning organizations”), deoarece anume ele supravieţuiesc mai uşor în condiţiile concurenţei globale. Homo Intelligens, în acest context, se înţelege ca un specialist competent în domeniul său, care îşi „împrospătează” continuu cunoştinţele în legătură cu realitatea flexibilă a pieţei. Însă, competenţa lui Homo Intelligens nu este un „bagaj de cunoştinţe”, ci, mai degrabă, abilitatea de a găsi informaţia sau contactele necesare în spaţiul informaţional global. Aceasta este, de asemenea, o capacitate de a stabili consultaţii individuale (coaching) permanente cu specialiştii altor ramuri pentru o soluţionare eficientă (adică cu „efect sinergic”) a sarcinilor imperioase ale managementului.

90

2. Capacitatea de a utiliza din plin şi efectiv potenţialul intelectual propriu.23 În legătură cu aceasta, împărtăşim opinia specialistului în administrarea afacerilor şi psihologia managementului, Samuel Malone, că managerul trebuie, pentru început, să cunoască bine structura funcţională şi principiile de lucru ale creierului. „Creierul omenesc este divizat în trei părţi principale: „reptilă”, „mamifer” (sau sistem extins) şi scoarţă cerebrală. Cu toate că aceste părţi îndeplinesc funcţii diferite, ele interacţionează şi acţionează una asupra alteia. Aceste părţi s-au dezvoltat în perioade diferite ale istoriei evolutive şi împreună formează tridentul creierului... Scoarţa cerebrală este anume cea care ne dă caracteristicile umane (ne face Homo Sapiens). Ea răspunde pentru aproximativ 80% din funcţiile creierului. Datorită ei noi suntem în stare să planificăm, organizăm, comunicăm, pricepem, evaluăm şi să creăm... „Scoarţa cerebrală este împărţită în două emisfere, … ce sunt conexe cu o structură complexă, formată din circa 300 milioane de neuroni (corpus callosum)” [168, p.2]. Pe baza numeroaselor cercetări, specialiştii în psihologie şi medicină (vezi, de ex. [100; 326]) au ajuns la concluzia că emisferele au o anumită specializare: cea stângă răspunde pentru dezvoltarea logicii, vorbirii, programare, capacitatea de a soluţiona probleme. Aici, metodologic, este oportun să atenţionăm că problemele în această emisferă se soluţionează linear, deoarece aceasta este emisfera gândirii convergente, adică a „gândirii îndreptate spre căutarea soluţiei unice ce ar elimina problema ca atare” [326, p.24]. Emisfera dreaptă este considerată „creativă”, responsabilă pentru dezvoltarea capacităţilor de creaţie, imaginaţie, identificarea imaginilor. Aceasta este emisfera gândirii divergente, „care presupune că la una şi aceeaşi întrebare pot exista mai multe răspunsuri la fel de corecte” [ibid.]. Prin urmare, S. Malone susţine „cu toate că creierul este bifuncţional, cea mai productivă şi creativă funcţionare intelectuală are loc atunci când ambele emisfere comunică reciproc” [326, p.4]. Astfel, scrisul, de pildă, „se consideră prerogativa emisferei stângi, dar este cunoscut faptul că el necesită cooperarea ambelor emisfere” [326, p.3]. Planificarea strategică, în calitate de capacitate de „a privi de la înălţimea zborului unui elicopter”, se consideră „bunul” emisferei drepte [ibid.]. Însă, în opinia noastră, această activitate, de asemenea, necesită cooperarea cu emisfera stângă, deoarece trebuie să existe o perfectare, o sistematizare, o consecutivitate, o logică etc. în planificarea strategică. În baza celor expuse, strategia dezvoltării intelectuale a lui Homo Intelligens trebuie, după părerea noastră, să conste nu în cultivarea anumitor capacităţi ca fiind „cele mai efective”, reprezentând „cheia succesului” (de exemplu, gândirea raţională fiind contrapusă autoafirmării emoţional-creative), ci în faptul de a: a) dezvolta în egală măsură toate tipurile de gândire şi capacităţile mintale legate de acestea; b) antrena flexibilitatea mintală, adică capacitatea de a se

23

Actualmente, oamenii folosesc nu mai mult de 1-2% din acest potenţial [168, p.2].

91

schimba rapid de la o emisferă la cealaltă, de la unele capacităţi la altele, în funcţie de circumstanţe.33 V. Strategia, care asigură toate celelalte cu o bază axiologică şi mintală, o definim drept orientare spre cultură de inteligenţă. Cultura aici o tratăm în sensul care tot mai des îl acordă acesteia specialiştii din domeniul managementului cros-cultural (G. Hofstede, R. Lewis, J. Mole ş.a.) – ca „programare mintală” sau ca „un program mintal” al omului, firmei, statului etc. Datorită investigaţiei noastre specializate, am stabilit că termenii „inteligenţă” şi „intelectualitate” au început să fie activ utilizaţi în cultura mondială în anii 60 ai sec. XIX [235, p.311]. Totodată, etimologic şi semantic îşi trag originea din antichitate, provenind de la latinescul „intelegenţia” ce înseamnă „înţelegere, forţă a cunoaşterii, cunoştinţe”. În baza cercetării noastre aprofundate [75, cap.III], Homo Intelligens, ca un „om inteligent, din intelectualitate”, este înţeles de noi în felul următor: 1. Persoană ce întruneşte educaţia (studiile), intelectualitatea (creativitatea) cu înalte calităţi morale (cumsecădenia, simţul datoriei şi responsabilităţii pentru soarta culturii, sociumului şi a naturii, şi nu numai pentru acele integrităţi în care nemijlocit trăieşte (locale), dar şi pentru cele regionale (globale). 2. Din punctul de vedere al metodologiei dialectice şi pragmatice, Homo Intelligens reprezintă o sinteză dialectică a tezei (tradiţia filoszofică) şi a antitezei (tradiţia sofistică) [75, cap.II]. El sintetizează în sine moralitatea şi utilitatea. Ca urmare, se „corectează” conţinutul acestor noţiuni: este util ceea ce este moral şi este moral ceea ce este orientat spre supravieţuire şi dezvoltare socioeconomică şi umană prin intermediul realizării strategiei „câştig-câştig”. Deci, Homo Intelligens, ca om deştept şi înţelegător, conştientizează că câştigul pentru toţi este ecologia sănătoasă, autorealizarea creativă, depistarea sau crearea unei misiuni vitale pentru fiecare şi prezentarea ei succesivă altora, fapt ce asigură diverse căi de atingere a nemuririi celor care au trăit şi celor care trăiesc. În această ordine de idei. accentuăm că politica strategică a lui Homo Intelligens trebuie să devină orientarea spre avantajul reciproc în orice afacere întreprinsă şi conducerea după principiul „nu dăuna” în toate acţiunile socioeconomice. Rezumând toate cele expuse, aprofundăm conceptul nostru referitor la noul subiect al managementului strategic şi cros-cultural – Homo Intelligens. Acesta este o persoană informată, competentă, conştientă de mesia şi misiunea sa socio-economică, inteligentă, înţelegătoare, social responsabilă şi înzestrată cu astfel de capacităţi dezvoltate, precum creativitate, flexibilitate, 33

Asemănător cu faptul că antrenarea ambelor mâini în dirijarea rachetei de tenis sau de badminton poate conduce la atingerea liderismului în situaţii de joc.

92

inteligenţă emoţională reflecţie şi Gestalt-gândire. Aceasta este persoana capabilă să instituţionalizeze o asemenea paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane, care ar duce la consolidarea şi realizarea multiplelor concepţii holistice, existente în prezent disparat. În fine, acesta este persoană orientată către implementarea propriilor strategii îndreptate spre obţinerea integrităţii socioeconomice, umane şi naturale autentice. Acest rezultat, obţinut graţie aplicării metodei de cerc hermeneutic şi combinat din cel de-al cincilea şi de-al şaselea cerc hermeneutic, dedicate, respectiv, studierii lui Homo Intelligens din punctul de vedere al calităţilor sale şi al strategiilor de integritate socioeconomică şi umană, îl exprimăm în figura 10. Homo Intelligens

Sursa: elaborată de autoare

Figura 10. Cercul hermeneutic combinat (cercurile 5 şi 6) referitor la esenţa noului subiect al managementului strategic şi cros-cultural Examinarea obiectului şi subiectului nou ale managementului strategic şi cros-cultural în baza cercurilor hermeneutice ne-a permis aprofundarea definiţiei paradigmei strategice noi a acestui management. Deci, ca model intelectual, para-digma Homo Intelligens reprezintă acele idealuri, strategiile realizării lor, ierarhia valorilor şi chipul omului spre care trebuie să tindă umanitatea, dacă doreşte să se dezvolte constructiv-durabil şi echilibrat (în armonie, în integritatea sa). Aceasta este o dimensiune normativă a paradigmei Homo Intelligens. Astfel, asigurarea ei cu resurse constituie potenţialul imens, dar, deocamdată, nevalorificat atât al intelectului natural, cât şi al celui artificial-cultural, inclusiv principiile organizării şi funcţionării acestora. În dimensiunea pozitivă, paradigma Homo Intelligens este concepută de noi ca „maturizarea” reală a unei ipostaze intelectuale noi a lui Homo Sapiens şi a culturii sale mondiale, această ipostază fiind identificată ca cultură de intelligenţă. Întrucât conceptul de paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane îl tratăm drept cel mai temeinic pentru dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural la toate nivelurile organizaţionale decizionale, considerăm oportun, din punctul de vedere hermeneutic, de a raporta metodologia definirii paradigmei, care este actuală în managementul strategic contemporan, la cea elaborată de noi.

93

Cea mai apropiată de scopurile cercetării noastre este definiţia binivelară a „paradigmei organizaţionale care asigură contextul pentru alegeri strategice şi acţiuni…” [128, p.87]. Conform concepţiei experţilor de management strategic J. Litterer şi S. Young, „la nivel descriptiv paradigma include în sine concepţiile epistemiologice (cunoştinţe despre ceea ce trebuie ştiut) şi concepţiile metodologice (cunoştinţe despre cum trebuie învăţat). La nivel normativ, ea include în sine valorile (în calitate de scopuri finale) şi sistemele morale ce justifică aceste valori” [164, p.249-250]. Valoarea metodologică a definiţiei lui Letterer şi Young constă, după părerea noastră, în înţelegerea paradigmei ca un sistem de cunoştinţe multinivelar. Elaborând paradigma Homo Intelligents, noi am adăugat la această valoare metodologică una proprie care constă în următoarele: a) Am suplinit definiţia lui Literer şi Young cu „nivelul strategico-pragmatic şi uman al paradigmei pe care se va baza nivelul ei descriptiv şi cel normativ. Am relevat faptul că nivelul strategic pragmatic trebuie să aibă acel chip al omului care apare drept elaborator strategic şi realizator al paradigmei. Tot aici trebuie să se determine acele calităţi, aptitudini, competenţe care devin tot mai solicitate la elaborarea şi realizarea paradigmei, precum şi la pragmatismul acesteia (adică, cunoştinţe despre ceea cum, unde, de ce şi cu ce scop conduce). Prin urmare, am identificat şi chipul omului paradigmatic şi calităţi necesare acestuia. Aşadar, dacă în definiţia paradigmei dată de Litterer şi Young atenţia se focalizează pe scopurile managementului strategic şi cum trebuie ele să se realizeze, atunci, cu adăugarea unui nou nivel, accentul se deplasează pe faptul cine este „alfa şi omega” managementului strategic; b) Am utilizat metoda de Gestalt-managerial al definiţiei lui Litterer şi Young, fiindcă această definiţie este formulată în contextul managementului strategic corporativ. Metoda-Gestalt, în interpretarea noastră, implică dezvoltarea definiţiei vizate în cea pozitivă referitoare la toate paradigmele particulare ale managementului strategic şi cros-cultural, care trebuie să fie elaborate în fiecare domeniu şi la fiecare nivel organizaţional-decizional (global, statal, corporativ şi individual), această dezvoltare fiind, totodată, efectuată pe baza unei paradigme strategice generale, pe care am identificat-o drept Homo Intelligens; c) Am elaborat paradigma managementului strategic şi cros-cultural din punctul de vedere al integrităţii obiectului şi a subiectului acestuia. Generalizarea rezultatelor aplicării metodei de „cerc hermeneutic” în domeniul economic managerial ne dă posibilitatea construirii unei „spirale de înţelegere”, care reprezintă, în esenţă, aranjarea succesivă a „cercurilor hermeneutice”, formate pentru a înţelege obiectul şi subiectul managementului strategic şi cros-cultural, şi paradigma, care asigură acest management cu baza metodologică (autologică, gnoseologică, şi axiologică). „Începutul” spiralei vizate îl reprezintă cel de-al şaptelea „cerc hermeneutic” (figura 11). 94

MANAGEMENT STRATEGIC ŞI CROSCULTURAL

Dimensiunile paradigmei (normativă, descriptivă, strategicopragmatică umană ş.a.)

S u b i e c t

O b i e c t Societatea informaţională/ cultura globală de reţea

b Homo Intelligens

Noua economie Alte domenii culturale

Sursă: elaborată de autoare

Figura 11. Cel de-al şaptelea cerc hermeneutic ca „începutul” spiralei de înţelegere Drept dezvoltarea / hermeneutică a spiralei de înţelegere devine un şir de linearităţi, formate de noi în următoarele subcapitole. 2.2. Utilizarea îmbinată a abordării holistice şi celei hermeneutice în scopul cercetării evoluţiei managementului strategic. Nivel de stat. Prima aprofundare a „spiralei hermeneutice” În capitolul I, am stabilit şi am cercetat, în contextul dezvoltării socioeconomice şi umane, legătura profundă dintre fenomenul integrităţii omului, evoluţia paradigmelor integrităţii socioeconomice şi umane şi procesul autoprezentării managementului strategic sub forma paradigmelor Homo Politicus-Strategos, Homo Perennis, Homo Oeconomicus ş.a. În dimensiunea strategico-managerială, accentuăm următoarea idee: pentru a înfăptui integritatea autentică a omului, economiei, culturii, însuşi managementul strategic trebuie să fie un proces holistic bine integrat şi sinergic. De aceea, ne concentrăm asupra depistării evoluţiei identificării managementului strategic sub aspectul conţinutului său şi în baza principiului de

95

holism evolutiv. În viziunea noastră, această evoluţie reflectă mişcarea sa spre propria integritate. Ca referinţe metodologice ale cercetării, exprimăm următoarele idei. Managementul strategic ca proces holistic nu este determinat de noi ca unul integral, adică monolit, nedivizat structural şi funcţional. Din contra, analiza evoluţiei managementului strategic ne permite să susţinem că pe măsura maturizării sale el urmează treptat legitatea generală a diversificării, caracteristică pentru obiectele organismice [244], deoarece în societatea informaţională, şi cu atât mai mult postinformaţională (organismică), managementul dat devine „avuţia” acestor obiecte. Astfel, dezvoltarea managementului strategic presupune diversificarea funcţiilor, structurilor, domeniilor şi nivelurilor sale de acţiune. Sub aspectul integrităţii, managementul strategic îl înţelegem ca: noncontradicţia reciprocă a componentelor sale diversificate, formarea de către aceste componente a unor consecutivităţi şi structuri flexibile, aflate într-o concomitentă funcţionare şi legate reciproc în continuităţi generale – sisteme socioeconomice – organizate şi gestionate pe principii specifice organismelor vii. Printre aceste principii evidenţiem: organizarea de reţea, flexibilitatea sistemului (adaptabilitatea înţeleasă drept capacităţi de armonizare a proceselor interne şi ale mediului, precum şi optimizarea dinamismului ori a staticii sale în conformitate cu cerinţele situaţiei concrete); transformismul (capacitatea de restructurare internă, adecvată şi rapidă, precum şi de a schimba mediul – landşaftul, clima şi alţi factori); sinergismul (autoorganizarea şi constituirea efectelor sinergice de către componentele şi structurile interne ale sistemului, precum şi „deschiderea” acestui sistem pentru un schimb intens, energoinformaţional cu mediul extern); informismul (înţeles ca posedarea de către fiecare element al sistemului gestionat (celulă / individ) a informaţiei depline despre starea sistemului şi tendinţele lui de dezvoltare pentru ca aceste elemente să poată cultiva în sine competenţe suplimentare (de rezervă), necesare pentru o cumulare a funcţiilor în sistem, în caz dacă „decade” (iese din funcţiune) un element oarecare sau în scopul realizării efectului economic (economia resurselor) şi optimizării, prin aceasta, a proceselor în sistem); creativitatea (specifică pentru organisme vii cu intelect înalt) ş.a. A fi un proces holistic, de asemenea, nu înseamnă, în viziunea noastră, a fi un început unificator. Pentru o integritate reală a managementului strategic, pe de o parte, trebuie să se elaboreze anumite norme universale (de paradigmă), forme, scopuri etc. Pe de altă parte, ca un lucru cert trebuie să fie conceput faptul că aceste „universalităţi” se vor realiza într-un mod specific pentru fiecare nivel al managementului strategic, adică optimal pentru nivelul respectiv, în concordanţă cu propriile lui scopuri, forme şi metode de dezvoltare. Principală este aici realizarea sinergismului dintre universalităţile şi particularităţile sistemului / organismului. În legătură cu aceasta, managementul strategic holistic este tratat de noi ca asigurarea intercorelării managementelor 96

strategice particulare care acţionează în diferite domenii ale culturii (economie, politică, educaţie, ştiinţă etc.), şi realizarea sinergismului acestora pe baza paradigmei strategice generale a dezvoltării umane. În plus, integritatea managementului strategic este înţeleasă de noi ca interconcordanţa noilor tipuri şi forme ale managementului strategic cu cele tradiţionale, precum şi dezvoltarea adecvată a acestora din urmă în condiţii de acţiune a megatendinţelor socioeconomice. Aprofundarea, sub aspect de conţinut, şi extinderea formal-tipologică a managementului strategic, condiţionată de acţiunea megatendinţelor, o vedem legată şi de un astfel de aspect al integrităţii ca sinergismul ştiinţei, disciplinei de studiu şi artei, adică ca sinergismul definiţiilor calitative ale managementului strategic însuşi. Subliniem, astfel, că categoria integrităţii este o bază metodologică a dezvoltării managementului strategic şi în propria lui dimensiune. În scopul prezentării acestor aspecte formulate ale integrităţii managementului strategic, ne referim nemijlocit la evoluţia acestuia şi asigurarea ei metodologică. Managementul strategic, conceput de noi, în general, ca un proces de gestiune a necesităţilor şi cerinţelor fundamentale ale omului la diferite niveluri ale organizării socioeconomice, a apărut, în viziunea noastră, încă în lumea antică. Prototipul acestuia îl constituiau următoarele activităţi: ¾ formarea strategiilor privind satisfacerea nevoilor vitale ale tribului: culesul – agricultura, nomadismul – creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul, schimbul natural, apariţia comerţului etc.; dezvoltarea uneltelor de lucru şi a ocupaţiilor militare; perfecţionarea şi transmiterea din generaţie în generaţie a tehnologiilor (vechilor know-how) de satisfacere a necesităţilor; ¾ diviziunea muncii în cadrul tribului; formarea instituţiei căpeteniei responsabile de stabilirea şi păstrarea tradiţiilor şi normelor tribului; soluţionarea chestiunilor discutabile; adoptarea deciziilor strategice (de exemplu, despre mutarea în alte locuri, începerea acţiunilor militare, dezvoltarea relaţiilor amicale cu alte triburi, elaborarea principiilor de primire a străinilor sau expulzarea din trib a celor „vinovaţi”, distribuirea resurselor etc.); formarea „instituţiei” vrăjitoriei, responsabile pentru rezolvarea unor asemenea probleme strategice ca asigurarea tribului cu foc, „negocierile” cu idolii şi zeii privind succesul la vânătoare, război, tratament ş.a.m.d. În etapa în cauză, managementul strategic sau mai bine zis gestiunea strategică34 apare ca fenomen al culturii, dar are caracter spontan, intuitiv şi inconştient (în această cultură). Acesta încă nu este „autoidentificat”. Nevoile fundamentale gestionate de el sunt echivalente cu cele fiziologice. 34

Deoarece termenul management strategic în transcrierea sa engleză a devenit de uz general doar în sec. XX, vom utiliza, deocamdată, termenul gestiune strategică, prin care, în numeroasele limbi naţionale, era desemnat fenomenul respectiv al culturii mondiale.

97

Satisfacerea necesităţii fundamentale în întregime semnifică doar supravieţuirea şi reproducţia biologică (cu elementele unei reproducţii culturale) şi presupune includerea obligatorie în trib. Un specific al gestiunii strategice în lumea civilizaţiilor antice (Egiptul antic, India, China, Grecia, Roma etc.) era conştientizarea acesteia în cultura umană în calitate de fenomen al artei conducerii armatei [128] şi statului [189; 239; 275]. Aceasta a devenit, respectiv, prima autoidentificare a managementului strategic şi găsirea de către acesta a integrităţii sale sub forma de domeniu independent şi elitar al culturii. În plus, se realizează o reflecţie privind nevoile fundamentale, are loc aprofundarea lor, ceea ce îşi găseşte reflectare în tratatele culturii mondiale sub formă de clasificare a componentelor sufletului: partea „vegetală” exprimă nevoile fiziologice ale organismului viu, cea „animală” – programele lui instinctive, partea „umană” sau „rezonabilă” – nevoile intelectuale şi spirituale. În acest context, se aprofundează şi perceperea integrităţii ca a unei nevoi fundamentale: ea capătă un aspect de sens (determinarea sensului vieţii indivizilor, sensului existenţei statului ş.a.). Realizarea unui anumit sens „superior” devine scopul independent al gestiunii strategice, de rând cu satisfacerea nevoilor fiziologice, iar apoi şi a celor intelectuale (este vorba doar despre cetăţenii liberi ai vechilor imperii, şi preponderent, despre elita lor). Integritatea, ca scop al gestiunii strategice, este tratată ca armonia micro- şi macrocosmosului, sufletului şi corpului. De asemenea, ea se află la baza organizării a însăşi gestiunii strategice (pentru a conduce lumea, este necesar a se cunoaşte pe sine) şi poartă, în fond, un caracter intelectual. Constituirea gestiunii strategice are loc la nivel de stat (de polis sau imperiu) şi la cel individual (autoconducerea personală şi conducerea gospodăriei casnice), ce este reflectată în tratatele economice, filosofice şi politice din antichitate [189; 239; 275; 256(a)]. Filosofia asigură baza metodologică a gestiunii strategice, precum şi pluralismul formelor şi stilurilor sale organizaţionale, care s-a manifestat deosebit de clar în oraşele-state descentralizate în Grecia antică „clasică”. Pentru imperii, din contra, era caracteristică organizarea centralizată de piramidă: provinciile erau supuse centrului unic şi gestionate în stil autocrat. Împăraţii şi sacerdoţii constituiau „autonomiile” gestiunii strategice, fiind, practic, necontrolaţi în acţiunile lor. Evul mediu n-a adus schimbări principiale în statutul gestiunii strategice – ea rămâne aceeaşi artă de elită, – dar i-a conferit specificul său, accentuând instituţia clerului (foştii sacerdoţi) în calitate de subiect-cheie al gestiunii strategice, iar teologia – ca metodologie a acestei gestiuni. De asemenea, s-a aprofundat segmentarea nevoilor fundamentale. Nevoilor fiziologice şi materiale, considerate în cultura medievală ca „josnice” şi „dispreţuite”, li se contrapun nevoile „superioare” de creştere spirituală (este interesant de remarcat faptul că creşterea intelectuală parcă trece pe planul doi în semnificaţia sa strategică, spre deosebire de tendinţa antică, care o abordează drept o condiţie strict necesară spiritualităţii). 98

Integritatea, în legătură cu aceasta, se înţelege ca unitatea extaziastă (prin dragoste, „inimă”, însufleţire) cu realitatea supranaturală (Dumnezeu) şi capătă un caracter spiritual-transcedentar, iar gestiunea strategică orientată spre ea – un caracter emoţional pentru gestionaţi şi raţional pentru gestionari. Combinarea pricepută a iraţionalului cu raţionalul în formularea scopurilor de perspectivă a dezvoltării umane, determinarea strategiilor şi procurarea resurselor pentru atingerea scopurilor stabilite, precum şi organizarea unui sistem de control şi autocontrol drastic referitor la corespunderea dezvoltării culturale şi individuale scopurilor determinate deosebeşte, în opinia noastră, managementul strategic medieval atât de cel antic, cât şi de cel practicat în epocile ulterioare. Concomitent cu formarea şi conducerea nevoilor „superioare”, esenţa gestiunii strategice în Evul mediu devine arta conducerii minţilor şi sufletelor oamenilor în scopul transformării resurselor lor (teritorii, bunuri materiale, realizări tehnico-ştiinţifice etc.) în resurse ale Bisericii. În plus, gestiunea strategică începe să se formeze la nivel global prin intermediul structurilor religioase de reţea, suprastatale (creştine, islamice, budiste). Deşi autorităţile medievale discutau deschis în tratatele lor despre principiile şi particularităţile conducerii popoarelor şi gospodăriilor (Tomas d’Aquino [2121], Avicena [256] ş.a.), iar bazele, principiile şi scopurile gestiunii strategice, fiind expuse în „Sfintele Scripturi”, comentarii ale acestora şi în tratate filosofico-economice, organizau şi reglementau orânduirea culturii medievale, gestiunea strategică şi, în această epocă, capătă un caracter latent: accesul la înţelegerea acestor fundamente, dezvoltarea lor, precum şi participarea la gestiunea strategică devine accesibilă doar pentru puţinii „aleşi”. Deci, doar elita cultă, puţin numeroasă putea să-şi permită să citească scripturile în original, scrise, în cea mai mare parte, în limbile antice, să discute conţinutul lor şi să determine pe baza acestora strategiile de dezvoltare a omului şi culturii. Epoca revoluţiilor burghezo-democratice, a Iluminismului şi dezvoltării societăţii industriale din nou a ancorat managementul în cultură în calitate de fenomen independent, dar echivoc: pe de o parte, ca artă, pe de alta – ca ştiinţă a gestiunii. După cum arată cercetările noastre, arta gestiunii strategice îşi continuă dezvoltarea la nivel de stat, dar, deja, sub aspectul constituirii statelor naţionale. Acest fapt a fost condiţionat, în primul rând, de procesul formării naţiunilor în cultura mondială, în al doilea rând – de procesul delimitării vieţii laice de cea religioasă. Integritatea ca statalitate devine scopul gestiunii strategice laice. Analiza proceselor socioeconomice din Epoca Modernă, precum şi a lucrărilor ce le reflectă, ne permite să evidenţiem următoarele direcţii conceptuale ale dezvoltării gestiunii strategice la nivelul dat: 1. Monarhismul iluminat: cel absolut (fundamentarea căruia este prezentă în cel mai evident mod în lucrările lui Voltaire [255]) şi cel constituţional (Montesquieu) [312]. Subiect al puterii şi 99

gestiunii strategice devine monarhul „iluminat” care trebuia să conştientizeze nevoile şi problemele poporului său şi realizarea reformelor radicale ce ar crea premise pentru dezvoltarea progresivă a ţării. În această albie, şi-au organizat activitatea monarhii ce doreau să fie moderni şi instruiţi (Petru I, Ecaterina a II-a, Fridrich al II-lea, Gustav al III-lea ş.a.). Ei au atenuat sau chiar au anulat iobăgia, au stimulat progresul industrial şi tehnico-militar, au promovat reformele financiare, au consolidat statutul naţional al statelor pe arena politică şi economică internaţională. Stilul autocrat al gestiunii se combina cu „reverenţe” în direcţia umanismului în conducere şi consultaţii cu specialiştii în timpul adoptării deciziilor de importanţă strategică. 2. Socialism-comunismul:

cel

utopic

(T. More,

T. Campanella,

L.R. Saint-Simon,

Ch. Fourrie, R. Owen) şi cel ştiinţific (K. Marx, F. Engels, K. Tsetkin, L. Trotsky, V. Lenin, Mao Tze Dun ş.a.). Reprezentanţii acestui curent au supus unei critici aspre monarhismul „iluminat”, considerând reformele acestuia „înjumătăţite”. Logica generală a concepţiilor lor ne duce la ideea că gestiunea strategică a sistemelor socioeconomice trebuia să se orienteze spre schimbarea radicală a bazelor acestor sisteme. În calitate de scopuri strategice de importanţă prioritară ei considerau substituirea proprietăţii private cu cea publică; cu subiectul de monopol al gestiunii strategice, bazat pe principiile moştenirii puterii şi cenzului averii, cu subiectul de gestiune heteropol care apare pe baza principiilor de alegere şi reprezentanţă a poporului, necondiţionate de cenzul averii. Stilul gestiunii strategice, propus de socialismul ştiinţific era centralismul democratic. Însă, realizarea acestui stil de gestiune, valoros atât din punct de vedere al teoriei, cât şi al practicii, în aplicarea ţărilor socialiste s-a soldat cu substituirea lui cu autocraţia partidelor comuniste din aceste ţări. 3. Naţional-patriotismul: adepţii acestui curent au supus criticii monarhia iluminată pentru „discreţie” (lipsa de sistem şi neconsecvenţa transformărilor / reformelor ei strategice), pentru irezistenţa la curentele „în vogă” ce condiţionau „bunătatea excesivă” în gestiune (umanism). În calitate de bază metodologică ce asigura integritatea managementului strategic de stat, apărea concepţia naţional-patriotică, în care drept scopuri ale gestiunii strategice de stat deveneau: delimitarea fermă a puterii laice şi religioase, edificarea statului centralizat şi puternic bazat pe conştiinţa naţională a supuşilor. Drept subiect al gestiunii strategice se admitea atât monarhia, dacă aceasta era capabilă să creeze un asemenea stat, cât şi demosul, dacă acesta se conştientiza ca naţiune. Integritatea este înţeleasă drept consolidarea naţional-statală şi ca apartenenţă a naţiunii. Principalii ideologi ai acestei direcţii sunt: N. Macchiavelli (Italia), J. Boden (Franţa), F. List (Germania), M. Manoilescu (România) ş.a. În ceea ce priveşte dimensiunea economică a curentului naţional-patriotic, drept probleme principale aici apar formarea şi dezvoltarea pieţei naţionale, protecţia producătorilor autohtoni pe piaţa internă, precum şi a intereselor comerciale naţionale pe piaţa externă. 100

În acest context, cele mai remarcabile concepţii, cu influenţe considerabile asupra procesului de adoptare a deciziilor strategice de stat, au devenit: protecţionismul (de ex., lucrarea „Sistemul naţional al economiei politice” a lui F. List, proiectul „statului comercial închis” al lui G. Fichte ş.a.), liberalismul teoriilor avantajelor comerciale absolute (A. Smith) şi ale celor relative (D. Ricardo), care argumentează specializarea naţiunilor şi diviziunea internaţională a muncii. Relevăm, în legătură cu aceasta, că, dacă protecţionismul era orientat spre menţinerea şi consolidarea, mai întâi de toate, a pieţei naţionale ca o integritate, fondatorii concepţiilor comerţului internaţional tindeau, în fond, să asigure gestiunea contemporană lor cu un fundament metodologic care ar permite dezvoltarea economiei internaţionale şi culturii mondiale ca integrităţi. Prin aceasta ei puneau bazele dezvoltării gestiunii strategice şi la nivel global. Referitor la importanţa dimensiunii social-politice a direcţiei naţional-patriotice pentru dezvoltarea gestiunii strategice, considerăm necesar a menţiona următoarele: fiind progresivă pentru Epoca Modernă până la începutul sec. XX, ea, ulterior, a început să se dezvolte neunivoc. În curentele fascismului, în sec. XX, această direcţie a regresat, deoarece unele naţiuni se prezentau ca „superioare”, fiind contrapuse altora, „inferioare”. Cele „superioare” apăreau ca fiind dotate cu „calităţi” şi „capacităţi” deosebite, graţie cărora ar fi devenit mai dezvoltate şi, de aceea, „natural” trebuiau să conducă (gestiunea fiind identificată cu dominaţia despotică) cu naţiunile mai puţin dezvoltate. Netemeinicia unor astfel de teorii şi mituri despre „adevăraţii arieni” a fost demonstrată de dezvoltarea accelerată a numeroaselor ţări ale lumii în sec. XX. Părăsind arealul său socioeconomic datorită revoluţiei industriale, ele au ajuns să dicteze regulile lor naţiunilor „celor mai dezvoltate”. Acestea sunt SUA şi URSS, apoi Japonia, „tigrii asiatici”, China ş.a. Este interesant să remarcăm că, la dezvoltarea acestor ţări, au contribuit ideile aceleiaşi direcţii naţionalpatriotice: centralizarea teritoriilor, puterii, resurselor, creşterea socioeconomică şi tehnicoştiinţifică rapidă, dominaţia militară şi/sau financiară – toate acestea realizate pe baza cultivării minuţioase a autoconştiinţei naţionale, entuziasmului patriotic, protecţionismului drastic. Dar, ulterior, gestiunea strategică de tip naţional-patriotic, din nou ieşind din limitele sale progresive şi natural-constructive, a determinat tendinţa acestor ţări spre o dominaţie mondială, în timp ce au devenit liderii sec. XX. Totodată, prăbuşirea URSS a consolidat sentimentele naţional-patriotice ale fostelor ţări socialiste care tind, pe de o parte, spre independenţă şi suveranitate, iar, pe de altă parte – spre integrare în structurile noi – cele europene şi alte structuri regionale. În acest context, considerăm metodologic oportun să subliniem că autenticitatea paradigmei Homo Intelligens ar presupune nu numai dezvoltarea tehnicii, tehnologiilor şi realizarea puterii economico-politice şi militare, dar şi o stare calitativ diferită a intelectului, mentalităţii culturale, 101

când gestiunea oamenilor, naţiunilor, firmelor nu se înţelege ca exploatarea, dominaţia unora faţă de alţii, ci ca organizarea colaborării de perspectivă, reciproc avantajoase a gestionaţilor şi gestionarilor. „Puternicul” în această paradigmă apare mai inteligent, mai „etic”, competent, capabil să înţeleagă interesele altora, ca un strateg mai creativ în elaborarea deciziilor constructive şi reciproc avantajoase (sinergetice). 4. Republicanismul: A. Drept scopuri strategice ale acestui curent, de asemenea, apare separarea puterii laice şi religioase, dezvoltarea statelor suverane. Însă, strategiile realizării acestor scopuri nu sunt univoce. Pe de o parte, în calitate de fundament metodologic al strategiilor curentului, se dezvoltă ateismul, pe de alta – conformismul. În prima variantă, accentul se pune pe abordarea ştiinţifică (materialistă şi evoluţionistă) a procesului de adoptare a deciziilor strategice. Existenţa lui Dumnezeu ca subiect principal al gestiunii strategice a naturii şi societăţii este criticată şi chiar negată [102; 124; 286]. În varianta a doua, abordarea ştiinţifică, religioasă şi pragmatică se sincretizează. Ca urmare se dezvoltă societatea capitalistă, bazată pe etica protestantă35 şi pe catolicismul reformat. Subiectul suprem al gestiunii strategice rămâne a fi Dumnezeu, însă logica Mărturiei lui, conform căreia trebuie să fie edificată conducerea pământească la toate nivelurile, permanent se „racordează” la cele mai noi descoperiri ştiinţifice, realităţile cosmice şi tehnice, nevoile pragmatice ale oamenilor.36 Strategia care asigură menţinerea lui Dumnezeu ca subiect suprem al dirijării se construieşte în protestantism, conform analizei noastre, în primul rând, pe baza „democratizării” canalelor de comunicare cu El: „accesul” la Dumnealui se efectuează prin intermediul traducerii Bibliei în limbile naţionale, organizarea studierii în masă a Mărturiei folosind toate mijloacele tehnice accesibile (cinema, video, audio, participarea la formaţii religioase etc.); în al doilea rând, pe baza intensificării accentului pe simbolul Mărturiei care necesită o racordare permanentă cu realităţile schimbătoare şi interpretările37 în comunicare. Aceasta face ca Mărturia să rămână veşnică, iar păstorii să fie „consultanţi” în materie de Sfânta Scriptură care-şi elaborează interpretările şi le lansează în predicile lor ca „programe” mintale pentru enoriaşi. Pastorii, astfel, devin „manageri strategici”, delicaţi şi creativi, „racordând” nivelul „terestru” la cel „ceresc” al conducerii. 35

Una din manifestările elocvente ale acestui conformism, în viziunea noastră, este înscrisul pe valuta unei din cele mai energice şi independente naţiuni ale lumii – dolarii americani – „In God we trust”, ceea ce în conformitate cu logica Providenţialismului protestant înseamnă „soarta noastră îi încredinţăm lui Dumnezeu”. 36 În acest sens, este relevantă revista “Turnul de Veghe” al baptiştilor sau evoluţia documentelor din Vatican ce mărturisesc despre adaptarea Bisericii la realităţile în schimbare ale Modernului şi apoi ale Postmodernului [v.de ex.129]. 37 În acest context sunt interesante interpretările ordinare ale Mărturiei lui Ioan Gură de Aur („Apocalipsa”), exprimate în filmul video „Omen” sau în lucrarea „Numele Rosei” a lui U.Eco.

102

Prin urmare, în protestantism, se dezvoltă, în viziunea noastră, o formă linear-paralelă a gestiunii strategice, care permite o dezvoltare concomitentă a numeroaselor direcţii independente şi concurente (luteranism, calvinism, evanghelism, baptism etc.), dar, în general, orientate spre democratizarea credinţei, crearea unor „republici religioase” originale. Aşadar, gestiunea strategică se dezvoltă în direcţia republicanismului, pe de o parte, ca ştiinţă ateică, pe de alta – ca artă conformistă. B. În calitate de alte fundamente metodologice ale gestiunii strategice, în direcţia republicanismului, apar teoria „Drepturilor naturale” şi teoria „Convenţiei sociale”. Teoria „Drepturilor naturale”, conform analizei noastre, nu reprezintă o creaţie originală a iluminiştilor Epocii Moderne. Ea a fost elaborată de iluminiştii din China antică (sec. VI î.Hr.). Graţie acestei teorii, precum şi a tratării convenţionale a puterii apărute pe bazele ei, oamenii liberi ai antichităţii au obţinut una din primele posibilităţi „oficiale” de a experimenta cu formele gestiunii strategice de stat. Multitudinea modelelor de gestiune strategică a fost prezentată în China antică de concepţiile daoismului, confucianismului, legismului, maoismului ş.a. [275; 287]. Iluminiştii Epocii Moderne i-au dat teoriei „Drepturilor naturale” şi ideii tratării convenţionale a puterii o nouă suflare şi specificul lor, determinat de polemica iluminiştilor cu ideologiile creştine. Ideea despre Dumnezeu, ca subiect suprem al conducerii, rămâne în aceste teorii renăscute „diplomatic” „în afara cadrului”, iar focarul cercetărilor socioeconomice şi politice se concentrează asupra statului puterii pământene. Altfel vorbind, în tratarea natural-convenţională a fenomenului puterii, accentul se transferă de pe acordul dintre Dumnezeu şi Adam / oameni pe acordul dintre oameni. Spre deosebire de transferul brusc, mistic şi revoluţionar al lui Adam din Eden pe pământ, în Istorie, trecerea oamenilor din starea „naturală” în cea „socială” poartă, în concepţiile iluministe, în cea mai mare parte, un caracter evoluţionist [286], ceea ce este apreciat de noi ca încercări de abordare ştiinţifică a explicaţiei fenomenului puterii strategice. Totodată, ca şi mitul biblic, aceste concepţii sunt neistorice. „Acordul social” dintre oameni şi putere nu este datat cronologic, transformându-se într-un mit util, „lucrător” al conducerii strategice. Prin urmare, dacă în direcţia monarhiei „iluministe” este moştenită tradiţia mondială, conform căreia domnitorul reprezintă „locţiitorul” Celui de Sus pe pământ, în republicanism, se rupe cu această tradiţie: mitul „Convenţiei sociale” permite a lipsi subiectul gestiunii strategice de aura lui dumnezeiască din motivul că acest subiect este apreciat ca rezultat al acordului dintre oameni. Aceasta face ca subiectul gestiunii strategice să fie ales şi reales de oameni. Mai mult decât atât, acest subiect poate fi acum unitar-multiplu (republică prezidenţială) sau numeros-multiplu (republică parlamentară). În orice caz, locuitorii unui stat suveran transmit benevol în favoarea subiectului conducerii strategice o parte din drepturile lor naturale la libertate, securitate, reproducţie natural-culturală, 103

educaţie şi integritate, în schimbul garanţiilor din partea acestui subiect de a le asigura drepturile într-un mod mai bun decât ar încerca fiecare în parte să-şi facă. Exprimându-ne într-un limbaj ştiinţific contemporan, locuitorii statului suveran transmit o parte din drepturile lor naturale în schimbul „efectului sinergic” al puterii elective. Respectiv, dacă efectul nu apare, adică subiectul puterii nu asigură integritatea statului şi satisfacerea nevoilor fundamentale şi „drepturilor naturale” ale locuitorilor, într-un mod constructiv şi optimal, acest subiect trebuie să fie reales. În pofida neistorismului său, precum şi a diversităţii sale naţional-conceptuale (J. Locke, T. Hobbes, B. Spinoza, J.-J. Rousseau ş.a.), logica generală a teoriilor „Drepturilor naturale” şi „Convenţiei Sociale” s-a dovedit atât de necesară timpului său, încât a condiţionat eficienţa înaltă a gestiunii strategice republicane ce s-a soldat cu revoluţii burghezo-democratice, republici parlamentare suverane, constituţiile Franţei, Olandei, Angliei, SUA etc. Relevăm, ca urmare, că, în această dimensiune a republicanismului, conducerea strategică de stat se dezvoltă, mai ales, ca artă bazându-se pe mituri „lucrătoare” şi adaptând ideile lor generale la specificul statelor suverane. Cercetarea ulterioară a dezvoltării conducerii strategice, la nivel de stat, ne permite să depistăm încă o direcţie conceptuală, constituită în Epoca Modernă într-o legătură strânsă cu cele evidenţiate anterior. 5. Politeia / poliţia ca model al conducerii strategice. Experimentarea în conducerea strategică de stat, remarcată de noi în China antică, a fost continuată cu succes în Grecia antică clasică, în care teoria „Drepturilor naturale” a fost suplimentată de învăţătura despre eudemonism (fericire). Pe baza acestei metodologii, drept scop strategic al statului a fost determinat „binele tuturor, fericirea şi perfecţionarea societăţii” [256(a), p.504]. Strategiile de ealizare a acestui scop au fost analizate dialectic de către Platon [189], precum şi clasificate după numărul subiecţilor conducerii strategice şi după calitatea dirijării lor de către Aristotel [239]. Ca forme negative ale dirijării strategice, filosofii au determinat tirania, oligarhia şi democraţia,38 deoarece subiecţii lor strategici se preocupă de interesele lor mai mult decât de cele ale statului. Drept forme pozitive erau determinate monarhia, aristocraţia şi politeia, deoarece în aceste cazuri un subiect al conducerii strategice, câţiva subiecţi sau majoritatea populaţiei, respectiv,

38

Democraţia a fost identificată de Aristotel, de fapt, cu ohlocraţia – puterea gloatei. Astfel, el îl urmează pe învăţătorul său Platon, care în propria analiză a formelor structurii de stat menţiona că puterea democratică adesea trece în contrariu – tirania, adică puterea „idolului mulţimii” care devenise „alesul demosului”. Văzându-se zeificat de popor, acest subiect al conducerii strategice se teme să piardă puterea pe care o deţine şi, de aceea, instalează o dictatură militară cu mecanismul cizelat al cenzurii şi represaliilor ce-i permite să-i învingă pe „permanenţii duşmani” (concurenţi reali şi inventaţi, ce pretind la dragostea poporului şi putere asupra acestuia). Politeia este văzută de Aristotel ca antipod al democraţiei. În literatura doxografică, ea este definită, de asemenea, ca o „democraţie corectă” [129].

104

conduc întru binele statului. Totodată, filosofii în calitate de „consultanţi” principali,39 iar adesea şi de subiecţi ai acestei conduceri elaborau activ modele ale statelor ideale. Ce formă organizaţională era preferată? Nu exista un punct de vedere unic. Pitagoricii, care se ocupau de problema conducerii strategice nu doar teoretic, ci şi practic, deţinând puterea într-un şir de oraşe-state, preferau aristocraţia. Dar nu cea de provenienţă socială, ci electivă, pe baza meritelor intelectual-creative şi studiilor. Prin aceasta, aristocraţia – puterea nobililor – se combina cu meritocraţia – puterea în baza meritelor. Platon miza şi el pe aristocraţie şi-i vedea pe „nobili” ca strategi ai conducerii de stat, instruiţi (competenţi) şi inteligenţi (cu calităţile morale respective). Spre deosebire de abordarea pitagoriană a aristocraţiei, Platon o trata ca o profesie de conducere transmisă prin moştenire. Evident, în acest caz, măiestria conducerii strategice se transmite şi se cizelează din generaţie în generaţie, de rând cu măiestria artei militare, businessului şi a creării bunurilor materiale în societate. Trei pături principale ale populaţiei din statul platonian dispuneau, respectiv, de aceste tipuri de măiestrie. Racordând aceste puncte de vedere la actualitatea definirii formei de organizare a gestiunii strategice în paradigma Homo Intelligens, considerăm că este rezonabilă combinarea aristocraţiei elective cu cea moştenită. Pe de o parte, este necesară susţinerea dinastiilor profesionale ale gestionarilor (la fel ca şi a pedagogilor, businessmenilor etc.). Aceasta permite de a forma tradiţii în conducere, a asigura stabilitatea şi echilibrarea comunicărilor în ea, şi respectiv, o mai bună înţelegere a scopurilor strategice şi a continuităţii deciziilor. Pe de altă parte, tot atât de necesar este fluxul „forţelor proaspete dintr-o parte”, care, adesea, comportă originalitatea viziunii strategice şi a căilor de adoptare a deciziilor, evitarea stereotipurilor care apar, inevitabil, în tradiţiile formate de dinastii. În prezent, în favoarea creării elitei de conducere se pronunţă tot mai mulţi savanţi. Unii argumentează aceasta prin necesitatea unei selecţii „intelectual-creative” şi formării consecvente a capacităţilor de percepere şi dezvoltare a structurilor „fine”, „delicate” ale societăţii. Aceşti savanţi pledează pentru fondarea şcolilor intelectuale de elită [vezi, de ex., 288; 289]. Alţii consideră că viitoarea conducere strategică va fi realizată de o „castă deosebită” de psihoneutici care posedă tehnologii sofisticate [244]. La rândul nostru, încă o dată subliniem că metodologia autenticului Homo Intelligens trebuie să se bazeze pe intenţia de a evita deciziile simpliste, lineare ce se exclud reciproc. Anume din acest motiv, am propus mai înainte sinergia aristocraţiei elective şi moştenitoare în calitate de decizie-

39

De exemplu, Aristotel, după cum se ştie, era dascălul mintal al lui Alexandru din Macedon, care, ulterior, şi-a apreciat înalt învăţătorul, declarând: „Dacă tata mi-a dat viaţă, Aristotel mi-a dat valoarea vieţii” [123].

105

recomandaţie40 pentru vechea problemă a formei optimale de conducere strategică. Prin urmare, un interes deosebit referitor la determinarea formei ideale de organizare a statului şi conducerii sale strategice îl prezintă, în viziunea noastră, punctul de vedere al lui Aristotel. Filosoful a elaborat în calitate de o asemenea formă politeia [239]. În fond, noţiunea politeia în limba grecilor antici însemna arta conducerii urbane (apoi şi statale), cuprinzând totalitatea activităţilor respective. Astfel, în politeie conducerea strategică încă nu era separată de cea operaţională. Aristotel îi conferă acestui termen un sens suplimentar propriu – orânduirea de stat în care majoritatea conduce fără a leza interesele minorităţii şi în scopul binelui pentru întregul stat. Ca şi la Platon, la Aristotel, Binele constă în indivizibilitatea teritorială, stabilitatea politicoeconomică şi prosperarea statului. Cu alte cuvinte – în integritate. Pe baza celor expuse, putem conchide că Aristotel formalizează şi dezvoltă în gestiunea strategică două tradiţii. Prima – cea ştiinţifică (clasificarea formelor de organizare socioeconomică şi a statului, elaborarea aparatului categorial). A doua – arta de politeie, care constă în măiestria de a combina interesele majorităţii şi minorităţii, de a corela drepturile naturale cu cele sociale şi, pe această bază, de a realiza integritatea statului. Relevăm, totuşi, că, într-o asemenea tratare „democratică şi corectă”, politeia devine actuală doar în Epoca Modernă în direcţia socialismului (cu o critică a lui Aristotel pentru admiterea robiei în politeie) şi în cea a republicanismului. În perioada medievală a culturii mondiale politeia, care a intrat în tratatele de gestiune ca „poliţía”, a constituit baza modelului „statului poliţist”, analiza căruia evidenţiază caracterul lui contradictoriu. Pe de o parte, în acest model, se dezvoltă tradiţia conducătorului „iluminat” (faraon, ţar, împărat, şah, rege etc.), căruia savanţii din toate ţările îi recomandau să înveţe ştiinţa şi arta conducerii pentru a atinge scopurile dirijării strategice – „prosperarea statelor, bunăstarea şi securitatea cetăţenilor acestora” (adică a poliţiei) [256(a), p.504]. Pentru a avea succes în această activitate complicată, conducătorului i se recomanda să se adreseze după sfat la consilieri, viziri şi simpli înţelepţi. Această tradiţie şi-a atins apogeul, în viziunea noastră, în Epoca Modernă în monarhismul „iluminat”. Pe de altă parte, conducătorul, atât în culturile orientale, cât şi occidentale, a început să fie considerat ca „locţiitorul” Celui de Sus pe Pământ, ceea ce a determinat cruzimea până la despotism a stilului său autocrat. Principalul „poliţist” îşi schimbă treptat conotaţia sa pozitivă de veghetor al bunului social şi al securităţii cu una negativă. Pe lângă despotismul conducerii, aceasta din urmă include în sine şi faptul că „majoritatea monarhilor se identificau cu statul şi nu exista nici un 40

Stilul comunicaţional în cadrul paradigmei Homo Intelligens trebuie să aibă, în viziunea noastră, un caracter principial de recomandare. Aceasta înseamnă că deciziile strategice sunt propuse pentru a forma o tendinţă în soluţionarea anumitor probleme, dar nu trebuie să se transforme în standardele conducerii strategice.

106

domeniu al activităţii vitale neatins de amestecul funcţionarilor de stat” [256(a), p.504], adică a oamenilor conducătorului. Monarhii „dispuneau de resursele economice ale ţărilor lor şi tindeau spre rolul proprietarilor întregului pământ, ceea ce genera numeroase conflicte” [ibid.]. Erau lezate „drepturile naturale” atât ale minorităţii bogate, cât şi ale majorităţii sărace a cetăţenilor. Poliţía, ca scop al conducerii strategice, devenea un bun şi asigura securitatea doar pentru monarhi şi protejaţii lor. Realizând „integritatea” sa şi a statului (mai precis, declarând că „statul sunt Eu!”) monarhul nu asigura, astfel, satisfacerea nevoii fundamentale în integritatea majorităţii supuşilor. De aceea, conducerea strategică a monarhismului s-a dovedit a fi ineficientă în perspectivă. Acest fapt a devenit deosebit de evident la compararea lui cu alte direcţii strategice din Epoca Modernă, concurente şi mai perspective (naţional-patriotismul, socialismul, republicanismul). În perioada sec. XVIII – începutul sec. XX, politeia monarhică, de fapt, s-a epuizat. Luând în consideraţie faptul că atunci gestiunea strategică era tratată ca artă, menţionăm că începând cu epoca Iluminismului se întreprind încercări sistematice de a o face „mai ştiinţifică”. Analiza noastră evidenţiază câteva linearităţi (direcţii) principale şi intercorelate logic ale realizării acestor eforturi: (a) Se elaborează şi se aprofundează modelul ştiinţific al „statului poliţist”. Dacă, la începutul sec. XVII, primele tratate despre conducerea de stat, de exemplu, în Germania „aveau un conţinut şi biblic vădit” şi-l considerau pe „împărat ca locţiitor al Celui de Sus” [256(a), p.505], deja, acum în sec. XVIII „poliţiştii” francezi şi germani – de la Marc, G. Iusti, T. Sonnenfels ş.a. – reprezentând, în fond, mercantilismul, transferau accentul pe abordarea ştiinţifică. În lucrările lor, aceşti autori descoperă cauzele bunăstării statelor, funcţiile conducerii de stat şi acţiunile privind sporirea bunăstării şi asigurarea securităţii cetăţenilor [170; 256(a); 279]. Astfel, G. Iusti elaborează în contextul „poliţiei” sistemul finanţelor de stat [151]. Mai mult decât atât, economistul consideră că cauzele bunăstării rezidă în condiţiile naturale şi economice ale statului, precum şi în dezvoltarea spirituală a cetăţenilor lui. În această ordine de idei, savantul acordă o atenţie deosebită problemelor construcţiei canalelor, digurilor şi drumurilor, dezvoltării mijloacelor de transport, măsurilor de lansare a diferitelor meşteşuguri, lucrărilor manuale şi de uzinaj, gestiunii agriculturii şi comerţului, problemelor banilor, formării preţurilor şi protecţiei financiare a artizanatului, măsurilor de educaţie a copiilor, organizării instruirii, problemelor legislaţiei şi metodelor de urmărire a îndeplinirii legilor vieţii cuvioase [365]. Deosebit de actual este accentul pus de filosoful-economist pe legătura strânsă a ştiinţei cu bunăstarea statului şi necesitatea susţinerii „instituţiilor cu atribuţii ştiinţifice” [ibid.]. (b) În sec. XVII – XIX, sub aspectul metodologic al gestiunii strategice la nivel de stat, se modifică treptat sensul termenului-cheie – „poliţía”. De rând cu tratarea pe larg a acestui termen ca artă a conducerii de stat, în această perioadă apar peste o sută de definiţii [256(a), p.506] propuse de 107

savanţi din diferite ţări sub influenţa concepţiilor ştiinţifice contemporane lor. Astfel, definiţiile condiţionau diversitatea abordărilor concret-metodologice ale „poliţiei”. „Activitatea poliţienească – este gestiunea diferitelor îndeletniciri în conformitate cu tipurile şi intenţiile statului” [ibid.]. O astfel de definiţie condiţiona, în viziunea noastră, dezvoltarea, în primul rând, a abordării funcţionale a gestiunii strategice, în al doilea – a spiritului dirijismului de stat. „Poliţia este o femeie. Deşi încă nici un profesor nu a explicat esenţa ei, ea este o stăpână adevărată şi unică a statului. Cea mai bună gospodină este acea despre care nimeni nu vorbeşte, pe care nimeni n-o vede şi n-o observă...” [248, p.41]. Această definiţie amplă şi metaforică ne conduce la metodologia „mâinii invizibile” a fiziocraţilor (principiul laissez-faire) care, prin esenţă, au preluat conceptul conducerii sistemului socioeconomic din filosofia daosiştilor antici (să comparăm: „Cel mai bun conducător este acela, despre existenţa căruia poporul doar presupune” [275]). Trebuie relevat, totodată, că, dacă pentru daosişti o astfel de metodologie servea ca bază pentru negarea principială a caracterului ştiinţific al gestiunii strategice şi afirmarea acestui fenomen doar în calitate de artă, filosofii-economişti din Epoca Modernă, din contra, utilizau această referinţă metodologică în calitate de fundament al abordării ştiinţifice a acesteia. Conducerea societăţii trebuie să se realizeze, în opinia acestora, pe baza cunoaşterii şi evidenţei acţiunii legilor socioeconomice naturale, deoarece aceasta constituie esenţa „mâinii invizibile” în gestiunea strategică. O importanţă deosebită era acordată legii concurenţei, cererii şi ofertei ş.a. Astfel, din sec. XVII până la sfârşitul sec. XVIII, înţelegerea gestiunii strategice ca artă elitară treptat se substituia cu tratarea ei în calitate de ştiinţă elitară – „ştiinţa despre poliţie, al cărei sens este gestiunea gospodăriei de stat” [256(a), p.507]. În acelaşi timp, subliniem că această ştiinţă nu se deosebea prin caracterul teoretic şi fundamental, ci se dezvolta ca o disciplină pur empirică şi aplicativă. Majoritatea tratatelor privind gestiunea în această perioadă „se prezentau ca un set de date din ştiinţe politice, natural-tehnice, economice, juridice şi altele” [256(a), p.506]. (c) Filosofii-economişti şi cercetătorii etatismului care asigurau metodologic gestiunea strategică din nou se întorc la concepţia „Drepturilor naturale”, din care, la timpul său, apăruse modelul „statului poliţist”. Dar acum, formulând şi apărând „drepturile naturale” şi „acordul social” în direcţia republicanismului, savanţii au început să „ceară de la stat” ca acesta să înceteze să perceapă societatea ca o masă pasivă de oameni şi să recunoască activismul lor cetăţenesc, demnitatea personală inviolabilă şi drepturile fiecărui cetăţean. Modelului statului poliţist i se contrapune modelul elaborat pe baza acestor concepţii – „statul de drept”. Noul model de a punerea fundamentului ştiinţei despre gestiune, schimbând şi concretizând aparatul categorial al „ştiinţei despre poliţíe”. „Poliţia nu mai cuprinde toate funcţiile interne ale statului, iar pentru desemnarea totalităţii acestor funcţii a început să fie utilizat termenul „activitatea 108

de administrare” sau „gestiunea internă”. Termenul „poliţia” a fost păstrat pentru desemnarea activităţii statului vizând asigurarea securităţii cetăţenilor şi averii” [256(a), p.507]. Printre primii care au delimitat funcţiile statului referitoare la gestiunea gospodăriei, asigurarea securităţii şi au introdus noţiuni noi au fost G. Berg, G. Weber, K. Rau, R. Mole ş.a. Ca fundament teoretic al modelului „Statului de drept” au servit doctrinele economice ale lui A. Smith şi D. Ricardo, lucrările şcolii de la Manchester, ideile lui I. Kant privind statul ca uniune de oameni, reglementată prin norme juridice, concepţiile despre acordul social ale lui J.-J. Rousseau, B. Spinosa, T. Hobbes ş.a. În dezvoltarea stihiinică a fenomenelor economice, au început să fie observate legităţile care, deşi nu depindeau de dorinţa şi conştiinţa oamenilor, au fost deja explicate ca fiind condiţionate nu doar de legile naturii, ci şi de legile şi mecanismele pieţei. „De aici, urma lozinca neamestecului statului în viaţa economică, acordarea libertăţii de acţiune legilor concurenţei în producţie şi comerţ, precum şi a drepturilor egale ale tuturor cetăţenilor şi comunităţilor” [256(b), p.141]. Astfel, gestiunea strategică devenea o preocupare a forţelor sociale care singure stabilesc „regulile jocului” (legile) şi mişcă „jucătorii” (agenţii economici) pe „teren” socioeconomic (piaţa), şi nu al lui Dumnezeu şi „locţiitorilor” săi (biserica sau monarhiile). Aceasta, în opinia noastră, a fost una din cauzele principale cu caracter conceptual care, odată cu dezvoltarea relaţiilor capitalist-democratice şi de piaţă, a condiţionat o constituire rapidă a gestiunii strategice, deja la nivel corporativ. Căci firma este ceea care încă mai rămânea în competenţa exclusivă a oamenilor. Trebuie relevat, totodată, că obţinând integritatea în Epoca Modernă prin intermediul autoidentificării în calitate de ştiinţă pozitivă (bazată pe metodologia pozitivistă), gestiunea strategică, ca fenomen independent şi de „elită” al culturii, îşi pierde „individualitatea” sa şi se dezvoltă în ştiinţa generală despre gestiune. Or, aceasta are loc atât la nivel de stat, cât şi la cel corporativ. La nivel de firmă, acest proces are specificul său, pe care îl vom prezenta în paragrafele ulterioare. La nivel de stat, acest proces a fost condiţionat, după părerea noastră, de rând cu cauzele socioeconomice, de schimbarea sus-menţionată a modelelor gestiunii strategice. Lucrările savantului, din perioada Epocii Moderne, L. Stein sunt, în viziunea noastră, o reflectare distinctă a acelui proces. În a doua jumătate a sec. XIX, economistul-liberal german a dezvoltat, consecvent şi sistemic, concepţia statului de drept. El primul a introdus termenul „ştiinţa despre gestiune” în locul „ştiinţei despre poliţie”, iar în lucrările discipolilor săi au fost elaborate categoriile de bază ale ştiinţei despre gestiune: „gestiune”, „obiectul ştiinţei gestiunii”, „teoria gestiunii”, „arta gestiunii” (mai degrabă înţeleasă ca măiestrie, tehnologie a gestiunii decât procesul improvizării creative – Z.Ş.), „funcţiile gestiunii”, „metodele gestiunii” ş.a. [256(b), p.143]. Prin urmare, L. Stein îndemna la cercetarea problemelor gestiunii, conferind acestei ştiinţe o importanţă deosebită: „Cine se va ocupa temeinic de gestiune – acela degrabă va înţelege că nu 109

există o altă ştiinţă care s-ar egala cu aceasta prin bogăţia şi însemnătatea sa” [359, p.21]. Aceste cuvinte, după părerea noastră, sunt deosebit de actuale azi, când resursele de gestiune şi antreprenoriat sunt considerate drept principalii factori ai producţiei, dezvoltării umane şi realizării integrităţii omului / culturii. L. Stein elabora studiul despre gestiune de pe poziţia unei ştiinţe mai generale – ştiinţa despre stat care cercetează relaţiile umane ce apar în stat, inclusiv acelea generate de orânduirea şi gestiunea de stat. Relevăm, însă, că efectuând cercetările sale în domeniul managementului strategic, Stein nu evidenţia şi nu determina acest domeniu în mod conceptual anume ca unul „strategic”, ceea ce confirmă părerea noastră referitoare la lipsa definitivării conceptuale a gestiunii strategice în ştiinţa generală despre gestiune. Filosoful-economist considera că studiul lui despre gestiune trebuie să devină un ghid practic şi de bază pentru politicieni şi funcţionari. După cum arată, în acest context, analiza noastră, spre deosebire de primele tratate despre gestiune, practicismul lui Stein a avut ca sprijin metodologia dialectică dezvoltată pe baza căreia el a cercetat fenomenele gestiunii şi a formulat conceptele lor. De exemplu, savantul susţinea că „contradicţia dialectică permanentă dintre unitatea voinţei de stat ... şi existenţa reală în schimbare a statului generează o activitate executivă concretă a lui. Esenţa şi noţiunea de gestiune constau în faptul că, datorită acesteia, voinţa statului – legea – se realizează în relaţiile obiectiv existente ale vieţii reale statale... prin intermediul executării. După cum legislaţia este un stat care „doreşte”, aşa gestiunea este un stat care acţionează” [359, p.6]. Merită atenţie şi faptul că „gestiunea”, în concepţia lui Stein, primo, încă nu se specifica ca strategică, tactică şi operaţională; secundo, se identifica cu „executarea” şi se contrapune voinţei legislative a statului ca realul idealului. Aceasta din urmă a dus, în viziunea noastră, la o scindare profundă, intraconceptuală a ştiinţei despre gestiune. De aceea, învăţătura lui Stein nu permitea definitivarea diversificată şi holistică a ştiinţei despre gestiunea strategică. O astfel de definitivare devine posibilă, în primul rând, prin specificarea sus-menţionată ce permite reflectarea gestiunii strategice ca un domeniu independent al cercetărilor ştiinţifice; în al doilea rând, prin determinarea activităţilor legislative, executive şi judiciare în calitate de funcţii ale gestiunii strategice. O astfel de integritate ştiinţifică a gestiunii strategice omenirea a dezvoltat-o doar în sec. XX, deşi exprimarea ei conceptuală s-a prelungit până la sfârşitul secolului, definitivându-se, în fond, ca „gestiune generală” la nivel de stat şi de corporaţie, şi nu ca o „gestiune strategică”. Mai reuşită şi foarte actuală ne pare orientarea lui Stein spre integritatea ştiinţei despre gestiune pe baza abordării ei umanistice. Concentrându-şi atenţia asupra cercetării gestiunii interne de stat ca obiect al ştiinţei gestiunii în sensul îngust al cuvântului, Stein determină această gestiune ca „ansamblul acelor laturi ale activităţii de stat ce oferă fiecărui om aparte condiţii pentru dezvoltarea lui individuală, care nu pot fi realizate prin propria energie şi eforturi ale acestuia” [308, p.6]. 110

Relevăm că definiţia este dată în spiritul teoriei „acordului social”. Dar, dacă o traducem în limba actuală a sinergeticii, aceasta ne va releva accentul său pus iarăşi pe „efectul sinergic”, pe care societatea poate să-l obţină de la organizarea gestiunii interne de stat concentrate strategic asupra dezvoltării personalităţii. Astfel conştientizată, definiţia lui Stein prezintă, în opinia noastră, o actualitate deosebită în contextul înţelegerii esenţei gestiunii strategice de stat formulate în spiritul lui Homo Intelligens. Principalele obiecte ale gestiunii interne în învăţătura lui Stein le reprezintă: „viaţa persoanei (fizică şi spirituală), viaţa socială a persoanei şi cea în gospodărie, care sunt corelate şi determinate reciproc”. Prin urmare, „învăţătura despre viaţa persoanei în gospodărie” devine sinonimă, după conţinut, cu „învăţătura despre gestiunea gospodăriei naţionale”, deoarece aceasta din urmă „este dedicată problemelor asigurării de către stat a condiţiilor pentru crearea bunurilor materiale pentru personalitate” [256(b), p.144]. Ceea ce se referă la „formarea” organelor de gestiune a economiei naţionale, asigurarea acestora cu cadrul de specialişti în gestiune”, aceste probleme se rezolvau de Stein „de pe poziţiile analizei funcţional-structurale” [ibid.] în limitele abordării concret-ştiinţifice, şi nu a celei teologice sau teoretico-naturaliste privind gestiunea, ceea ce deosebeşte radical lucrările acestui savant atât de predecesorii săi, cât şi de contemporani. Concluzionând, menţionăm că, în general, ideile referitoare la gestiune, începând cu sfârşitul sec. XVIII şi „până în anii’80 ai sec. XIX, se caracterizează prin evidenţierea unui nou domeniu al obiectului de cercetare, în aşa-numita gestiune internă a economiei de stat, prin cercetarea mai profundă a unor probleme teoretice şi utilizarea rezultatelor acestora pentru perfecţionarea organizării gestiunii economiei de stat, prin primele lucrări experimentale în domeniul organizării ştiinţifice a muncii la întreprinderi şi în transport” [ibid.]. Aşadar, atât la nivel de stat, cât şi la nivel de întreprindere, începând cu sfârşitul sec. XVIII, se formează ştiinţa despre gestiune. Formarea are loc, în fond, în cadrul unor cercetări economice concrete, de rând cu ştiinţele despre finanţe, evidenţă contabilă, statistică şi demografie. După ce am analizat evoluţia autoidentificării gestiunii strategice în Epoca Modernă la nivel de stat, vom trece la cercetarea acestui proces la nivel corporativ. Rezonabilitatea metodologică a acestui transfer este condiţionată de următoarele raţiuni: conform analizei noastre, evoluţia gestiunii strategice la nivel de stat a condus la autodeterminarea ştiinţifică a acestei gestiuni şi, totodată, la caracterul vag al specificului său strategic. Noi suntem dispuşi să argumentăm, în continuare, că evoluţia ştiinţei despre gestiune la nivel corporativ a dus la renaşterea gestiunii strategice ca un fenomen deosebit al culturii, iniţial, în cadrul aceleiaşi autodeterminări ştiinţifice, iar apoi într-o altă autoidentificare calitativă şi integritate respectivă a acestuia, ceea ce va condiţiona specificul evoluţiei gestiunii strategice la nivel corporativ. 111

În acest scop, noi construim două linearităţi analitice, care reflectă unitatea contrariilor procesului de gestiune. Prima linearitate o reprezintă evoluţia executantului gestionat care formează paradigma Homo Faber, iar alta – dezvoltarea gestionarului, care se soldează în cultura mondială cu paradigma Homo Oeconomicus. 2.3. Constituirea managementului strategic în linearităţile Homo Faber şi Homo Oeconomicus. Nivel corporativ. A doua aprofundare a „spiralei hermeneutice” Homo Faber, ca individ, pe de o parte, este un om integrat, care are experienţă, deprinderi, profesie, calificare, pe de altă parte, el reprezintă un element particular al sistemului socioeconomic complex, ce ocupă un anumit loc în sistemul social şi manufacturier al diviziunii muncii şi efectuează un tip concret de activitate. Pentru gestiunea eficientă a lui Homo Faber (omului muncitor, executantului) sunt oportune cercetările imboldurilor interne ale activităţii lui. Prin urmare, menţionăm că în decursul unei perioade îndelungate principalul tip al activităţii sale era mai ales munca fizică echivalentă cu producţia bunurilor materiale, iar principala sursă de existenţă – remunerarea pentru această muncă [74]. Din timpurile străvechi, principala sarcină a conducerii lui Homo Faber se reducea la evidenţa muncii lui şi organizării acesteia sub aspectul stabilirii tipului şi obiectului muncii. În perioada sclavagismului, iar apoi a feudalismului, funcţia dirijării muncii se reducea, în fond, la supravegherea lucrătorilor dependenţi (Homo Faber) şi impunerea fizică sau administrativă a acestora la muncă. Odată cu dezvoltarea capitalismului pe baza introducerii maşinilor în producţie, Homo Faber devine un „lucrător fracţionat” al fabricii, ca o parte componentă a unui anumit colectiv de lucrători şi ca „o parte” a maşinilor fabricii (producţiei în conveier). Pentru gestiunea eficientă a lui Homo Faber şi a producţiei, a apărut necesitatea unui concept de management ca sistem al cunoştinţelor teoretice şi practice despre principiile, metodele, mijloacele şi formele de gestiune în scopul sporirii eficienţei producţiei şi muncii lui Homo Faber. În anul 1832, în Anglia, au fost publicate datele lui Ch. Babbige, care, primul în lume, a efectuat experimente în domeniul organizării muncii şi producţiei în scopul obţinerii generalizărilor ştiinţifice şi recomandărilor practice [249]. Cercetările savantului englez au pus începutul unei noi direcţii în cultura mondială ce a primit denumirea de management ştiinţific. În lucrările managerilor şi savanţilor din această sferă, gestiunea firmei se transferă într-un domeniu independent al cunoştinţelor ştiinţifice şi specializării profesionale, care, după importanţa sa, nu cedează activităţii inginereşti. Relevăm, totodată, că, dacă, la nivel de stat, dezvoltarea ştiinţei

112

despre gestiune era legată, mai ales, de cercetările economice concrete, la nivel de firmă, adepţii managementului ştiinţific considerau că eficienţa gestiunii producţiei şi a lui Homo Faber poate fi asigurată pe baza datelor ştiinţelor inginereşti şi fiziologiei muncii. Esenţa gestiunii, astfel, era redusă la căutarea unor procedee raţionale de activitate la fiecare loc de muncă, ce ar exclude mişcările inutile. Cele mai remarcabile personalităţi ale curentului, de numele căruia este legată şcoala „clasică” în gestiunea ştiinţifică [250], sunt: F. Taylor, fondatorul renumitului său sistem de organizare a muncii la firmă; G. Gantt, autorul metodei controlului vizual şi remunerării muncii în oricare porţiune a timpului, care a obţinut un renume mondial cu „graficul lui Gantt”; Franc şi Lilian Jilbert, care s-au specializat în problemele reducerii mişcărilor neraţionale, inutile, ceea ce a permis mărirea considerabilă a productivităţii muncii şi reducerea cheltuielilor la o unitate de producţie; G. Emerson, care a pus problema organizării raţionale a muncii sub cel mai larg aspect şi a formulat principiile de bază ale productivităţii (disciplina, evidenţa precisă şi permanentă, dispeceratul normei şi graficului, normarea operaţiunilor, codificarea instrucţiunilor-standard) ş.a. Aprofundarea ulterioară a cercetărilor empirice, precum şi atragerea tot mai largă a datelor ştiinţei psihologice aflate în proces de formare, nu modifică, totuşi, abordarea principial mecanicistă a gestiunii producţiei şi a lui Homo Faber. Trebuie relevat că adevărul formal al referinţei de bază a managementului ştiinţific – despre necesitatea organizării ştiinţifice a proceselor de muncă şi de producţie la firmă – se transformă într-o defecţiune metodologică din cauză că această referinţă era prea îngustă sub aspect de conţinut: „caracterul ştiinţific al organizaţiei” presupunea transformarea firmei într-un mecanism perfect, ceea ce este principial imposibil când e vorba de un sistem socioeconomic. În caz contrar, devine metodologic superficială tratarea omului: esenţa lui se explică prin analogia cu maşina.41 Respectiv, caracterul ştiinţific al gestiunii omului în şcoala „clasică” consta, în esenţă, în aplicarea acestuia a schemelor biheviariste ale stimulării psihologice (impunerea – aşteptarea remunerării, stimularea tendinţei spre câştigul personal, menţinerea fricii de concediere etc.). Consolidată apoi de modelul weberian birocratic al organizării gestiunii şi realizării puterii asupra oamenilor, o astfel de organizare ştiinţifică a muncii cobora Homo Faber până la nivelul executării automate a procedeelor de muncă prestabilite de instrucţiuni. Omul era lipsit de posibilitatea de a participa la soluţionarea problemelor de producţie. Particularităţile individuale ale lucrătorilor erau supuse unificării, pentru a minimiza influenţa lor subiectivă asupra procesului 41

Dovada, în acest sens, o poate reprezenta tratatul iluministului francez din sec. XVIII J.-O. Lammettrie „Omulmaşină” (1747), a cărui idei exprimă, în viziunea noastră, esenţa abordării omului în societatea industrială în general. Filosoful, însă, a evoluţionat mai departe în ideile sale în tratatul „Omul e mai mult decât o maşină” (1748) [162], anticipând, astfel, viziunea postindustrială asupra omului.

113

tehnologic şi de producţie. Homo Faber, de fapt, „s-a robotizat”, ceea ce este apreciat de noi ca o consecinţă negativă a tratării înguste a esenţei gestiunii şi metodologiei mecaniciste, care asigurau dezvoltarea ştiinţei în etapa respectivă. Şcoala „clasică” a jucat un anumit rol pozitiv ca factor al raţionalizării şi stimulării producţiei, al funcţiei de organizare şi gestiune legată de reglementarea procesului tehnologic şi a activităţii oamenilor. Pe măsura dezvoltării continue a progresului tehnico-ştiinţific, se intensifică socializarea producţiei şi a muncii, apar companii mari, se schimbă cerinţele faţă de muncitori, instruirea lor, devine mai complicată gestiunea. Se formează necesitatea tranziţiei de la studierea gestiunii la nivelul locurilor de muncă la cercetarea gestiunii întreprinderii în ansamblu. Respectiv, devine mai complicată şi metodologia care asigură aceste cercetări. Conform analizei noastre, din una discretă şi mecanicistă, aceasta se transformă în holistică şi tot mecanicistă. În primul caz, lucrătorul se orientează excelent la locul său de muncă, dar nu se face văzut în tabloul general al integrităţii firmei sau societăţii, în al doilea caz – el se vede pe sine în mecanismul general al firmei şi conştientizează faptul că punctualitatea şi acurateţea acţiunilor sale sunt o premisă a succesului lucrului mecanismului „ceasornicului” firmei. O valoare deosebită capătă, în acest context, ordinea, disciplina, elaborarea standardelor de comportament, linearitatea în gestiunea producţiei şi oamenilor şi alte valori caracteristice pentru dezvoltarea societăţii industriale. Apare managementul administrativ cu principii clar definite pe care le-a elaborat fondatorul şcolii ce-i poartă numele, francezul Henri Fayol.42 În cadrul lui Homo Faber, apare o divizare evidentă: „guleraşe albastre” şi cele „albe”. 42

Acestea sunt principiile: 1. Diviziunea muncii (specializarea lucrătorilor-manageri în executarea anumitor tipuri de activitate ce-i sporeşte calitatea); 2. Împuternicirile (dreptul de a da ordine) la unison cu responsabilitatea; 3. Disciplina; 4. Conducerea unică (lucrătorul primeşte ordin doar de la un conducător); 5. Unitatea gestiunii (fiecare grup managerial acţionează conform unui plan unic, cu un conducător); 6. Subordonarea intereselor personale celor generale; 7. Remunerarea personalului; 8. Centralizarea muncii (în limitele necesare); 9. Reţeaua de scală (ierarhia sau structura treptată a gestiunii în ordinea subordonării şi trecerii de la inferior la superior); 10. Ordinea (loc pentru orice şi totul la locul său); 11. Echitatea (îmbinarea bunătăţii şi dreptăţii); 12. Stabilitatea locului de muncă pentru personal (evitarea migraţiei cadrelor); 13. Iniţiativa (elaborarea planului şi asigurarea îndeplinirii lui cu succes); 14. Spiritul corporativ (coeziunea, armonia personalului este o forţă) [346]. În condiţiile dezvoltării societăţii informaţionale şi apariţiei celei postinformaţionale (sec.XX-XXI), unele din principiile sus-menţionate capătă, în opinia noastră, o deosebită actualitate (de ex.10,11,13,14), iar altele îşi pierd caracterul prescripţiilor manageriale universal-standard, care erau tipice şi solicitate în societatea industrială (de ex.1,8,12).

114

Primele reprezintă muncitorii cu calificare joasă, a doua grupă – funcţionarii (contabilii, gestionarii nivelului inferior şi mediu ş.a.). Homo Faber, astfel, se include treptat în procesele managementului tactic şi operaţional, obţinând unele trăsături ale lui Homo Oeconomicus. În contextul dezvoltării accelerate a tehnologiilor înalte, automatizării, cibernetizării, psihoneutizării etc., creşte brusc intelectualizarea lucrătorilor, se creează o nouă tehnostructură – „guleraşele de aur” (muncitori cu calificare înaltă, ingineri, programişti, manageri), ceea ce creează condiţii, pe de o parte, pentru transformarea paradigmei Homo Faber în Homo Faber-Intelligens, pe de altă parte – pentru includerea acestei structuri în procesul adoptării deciziilor strategice în cadrul firmei, precum şi participarea la formarea profitului şi patrimoniului firmei ce contribuie la constituirea paradigmei sintetice Homo Faber-Oeconomicus. O contribuţie substanţială la aceste procese a adus-o, conform analizei noastre, şcoala relaţiilor umane, care a condiţionat dezvoltarea unei noi direcţii a managementului corporativ – cel social. Printre cei mai remarcabili savanţi ai şcolii – M. Follet şi E. Mayo, care au stabilit că operaţiunile elaborate cu precizie şi salariile înalte nu contribuie întotdeauna la creşterea productivităţii muncii. Oamenii lucrează mai bine, dacă conducătorul manifestă grijă faţă de ei, contribuie la satisfacerea nevoilor acestora. De aceea, a fost recomandată utilizarea procedeelor relaţiilor umane: organizarea consultaţiilor cu muncitorii, acordarea posibilităţilor mai largi de comunicare în procesul de producţie. Au fost elaborate recomandări referitoare la atragerea largă a lucrătorilor la gestiunea întreprinderii, îmbunătăţirea calităţii vieţii, utilizarea mai eficientă a potenţialului psiho-intelectual al fiecărui lucrător, şi nu doar a celui fizic şi fiziologic. Pe parcursul cercetărilor sale experimentale,43 E. Mayo a stabilit, de asemenea, că asupra creşterii productivităţii muncii influenţează factorii care constituie o altă grupă categorială decât condiţiile tradiţionale de muncă [250], şi anume: spiritul de grup, comunicarea interpersonală, atitudinea subiectivă a lucrătorilor faţă de lucru şi conducere. Determinarea neofactorilor a condiţionat necesitatea de a organiza gestiunea socială a firmei, care ar ţine cont de acţiunile subiective din partea lui Homo Faber asupra procesului de producţie. Managementul ştiinţific s-a ciocnit de necesitatea tranziţiei la gestiunea competentă a producţiei prin intermediul evidenţei acţiunii „factorului uman” şi atragerii lui active la creşterea eficienţei producţiei. În legătură cu aceasta, Mayo a formulat principiile specifice de gestiune a lucrătorilor (a lui Homo Faber).44 În 43

E.Mayo a condus cercetările în firma „Western Electric”, la uzina de cablu electric din Hottorn, în apropiere de Chicago. 44 1. Indivizii au nevoi, cerinţe, scopuri, motive. Motivaţia pozitivă cere ca atitudinea faţă de muncitori să fie precum cea faţă de personalităţi. 2. Problemele omului nu pot să fie simple. 3. Problemele personale şi de familie pot să influenţeze negativ productivitatea muncii la locul de muncă. 4. Schimbul de informaţie are o importanţă majoră, iar informaţia eficientă reprezintă un factor decisiv [250].

115

opinia savantului, doar un număr neînsemnat din managerii pe care i-a studiat este suficient de instruit şi are o experienţă practică pentru soluţionarea problemelor relaţiilor umane la firmă. Această concluzie a unui savant eminent în domeniul gestiunii a devenit, după părerea noastră, una din premisele metodologice ale dezvoltării consultanţei în afaceri, care acţionează în cultura contemporană concomitent în două direcţii – organizarea de traininguri vizând dezvoltarea spiritului corporativ şi soluţionarea conflictelor interpersonale pentru muncitori (Homo Faber) şi consultaţii-traininguri pe problemele relaţiilor umane pentru manageri. Sub acest aspect, remarcăm că integritatea firmei şi gestiunii ei strategice la nivel corporativ poate fi realizată, dacă direcţiile trasate se vor dezvolta pe baza paradigmei generale Homo Intelligens. Printre alţi reprezentanţi de vază ai managementului social, care şi-au adus un aport considerabil la dezvoltarea lui, îi numim pe: •

A. Maslow, a cărui teorie de motivaţie îl ajută pe manager să înţeleagă care este sursa motivaţiei pentru Homo Faber şi ce tendinţe în stilul de conducere influenţează asupra ei.

•

F. Herzberg, esenţa teoriei de motivaţie a căruia constă în faptul că factorii ce conduc la satisfacţia de la lucru pot fi delimitaţi de factorii care duc la insatisfacţie. Intensificând şi întărind, respectiv, prima grupă de factori, este posibilă majorarea considerabilă a productivităţii muncii lui Homo Faber.

•

D. McGregor, creatorul cunoscutelor „teorii X şi Y”, care trasează abordările metodologice privind comportamentul lui Homo Faber şi argumentează stilurile respective de gestiune a lui45. Această tradiţie a continuat-o W. Ouchi, creând „teoria Z”, în care a încercat să sintetizeze avantajele stilului american şi japonez de gestiune a companiilor secolului XX (care s-au avut în vedere la crearea teoriilor X şi Y) [185].46 Dezvoltarea direcţiei sociale în managementul care contribuie la constituirea lui Homo Faber

în calitate de Homo Intelligens – om social în condiţiile economiei de piaţă – cere de la teoria şi practica managerială, după părerea noastră, soluţionarea următoarelor probleme: 45

46

Conform teoriei X, omul, după natura sa, este leneş şi, de aceea, are nevoie de o motivaţie exterioară permanentă, conducere şi control. Conform teoriei Y, omul, după natura sa, este cointeresat în muncă, tinde spre autorealizare, iar dacă lucrul nu-i aduce plăcere, este „vinovată” organizarea muncii lui. Prototipul teoriilor lui McGregor îl constituie, în opinia noastră, concepţiile chineze antice în care se dezvoltă teza despre natura omului, iniţial „rea şi leneşă” (Sun-Tzu) sau, din contra, iniţial „bună şi harnică” (Man-Tzu) şi care serveau ca ghid metodologic pentru împăratul ce-şi alegea stilul respectiv al conducerii sale. Teoria Z a lui Ouchi, de asemenea, reflectă, conform analizei noastre, faptul că odată cu modificarea contextului socioeconomic global se schimbă formularea şi rezolvarea vechilor probleme. Conform teoriei Z, atitudinea omului faţă de lucru depinde nu atât de natura lui, cât de valorile societăţii, ordinii sociale, nivelului general de cultură etc. Deci, într-un alt mod, se pun problemele motivaţiei şi stilului optimal al gestiunii lucrătorilor. Prototipul abordării omului de către Ouchi l-a constituit, în opinia noastră, concepţiile iluministe ale sec.XVII-XVIII în care omul era tratat în calitate nu atât a produsului natural, cât a celui social, adică era, totalmente, determinat de mediu. Respectiv, responsabilitatea pentru comportamentul lui o purtau în exclusivitate cei ce realizau formarea strategică a mediului social şi îl conduceau.

116

¾ crearea unei atmosfere sociopsihologice şi a climatului organizaţional favorabil în producţie şi gestiune, care ar trezi iniţiativa şi ar descătuşa resursele creative ale lucrătorilor; ¾ substituirea relaţiilor depersonalizate, pur funcţionale în producţie, cu parteneriatul social al lucrătorilor între ei, între ei şi administraţie şi întreprinzători; ¾ schimbarea psihologiei întreprinzătorilor în scopul formării unei atitudini binevoitoare faţă de muncitori, unor relaţii colegiale cu dânşii. În procesul soluţionării acestor şi altor probleme, se modifică formele de interacţiune a managerilor de nivel mediu şi superior cu Homo Faber, precum şi între înşişi Homo Faber. Se formează echipe de creaţie în care liderismul formal al managerilor (Homo Oeconomicus) concurează cu liderismul neformal al lui Homo Faber. Prin urmare, liderismul formal parţial este delegat de manageri către Homo Faber, iar cel neformal este „în rotaţie” între Homo Faber, în funcţie de cerinţele situaţiilor concrete şi problemele strategice ale proiectelor firmei. Toate acestea iarăşi contribuie la faptul că Homo Faber este atras în procesul adoptării deciziilor la toate nivelurile, inclusiv la cel strategic. Constituirea filialelor conform principiului de „autogestiune” şi al firmelor-fiice independente, de asemenea, formează posibilităţi pentru ca Homo Faber (muncitor, slujbaş) să-şi aducă aportul nu doar la crearea bunurilor materiale şi activelor firmei, nu doar să constituie, în conformitate cu cele schiţate de sus de top-manageri sau de proprietarii firmei, activele imateriale (de exemplu, cultura organizaţională), dar să participe, într-o măsură mai mare, la crearea a însăşi concepţiei de existenţă a firmei, la formularea realizării misiunii ei, la elaborarea strategiilor de dezvoltare a companiei, căilor de modificare a culturii ei organizaţionale, de procurare şi distribuire a resurselor ş.a.m.d., adică la managementul strategic.47 Rezumând cele expuse în subcapitolul dat, facem totalurile constituirii managementului strategic în prima linearitate analitică: 1. Tendinţa referitoare la antrenarea crescândă a lui Homo Faber în procesele de adoptare a deciziilor, inclusiv strategice, la firmă, precum şi participarea lui la profiturile şi proprietatea companiei, creează condiţiile favorabile pentru: a) conştientizarea, din partea lui Homo Faber, a managementului strategic în calitate de fenomen deosebit al culturii umane; b) apariţia necesităţii la colectivele Homo Faber-Intelligens în asimilarea măiestriei gestiunii strategice, prezentarea ei conceptuală şi cercetarea interdisciplinară. 47

Un exemplu ilustru al evoluţiei culturii organizaţionale şi structurii Homo Faber până la „statutul” său de strateg, delegat acestuia de fondatorul companiei, îl prezintă, conform analizei noastre, istoria corporaţiei „Omron”, expusă în [216; 340].

117

2. Aceasta, la rândul său, contribuie la faptul că managementul strategic se „autoidentifică” în cultura mondială ca măiestrie (artă), ca o disciplină de studii specială şi ca un domeniu independent al cercetărilor ştiinţifice. 3. Astfel, începând cu a doua jumătate a sec. XX, managementul ştiinţific corporativ, treptat, obţine calitatea sa „strategică” în linearitatea Homo Faber. Iar însuşi Homo Faber capătă în procesul evoluţiei sale calităţile intelligens şi oeconomicus, şi se formează ca manager strategic colectiv, incluzând diversitatea etnico-socială, de gen şi de vârstă. Homo Oeconomicus, ca individ, este omul integrat care posedă anumite cunoştinţe, capacităţi (în primul rând, de antreprenoriat) şi bunuri (capitaluri) ce-i oferă posibilitatea să fondeze instituţii/organizaţii sociale, să dispună şi/sau gestioneze pe acestea cu drept de proprietar sau graţie competenţei sale. Homo Oeconomicus ca „om gospodăros” constituie, în acelaşi timp, o parte a mecanismului general de gestiune a sistemului socioeconomic. În această calitate „parţială”, el a fost cunoscut şi se dezvolta din timpurile străvechi, ceea ce şi-a găsit reflectare în numeroasele tratate filosoficoeconomice din diferite timpuri şi popoare [256(a)]. „Omul economic”, ca un sistem întreg de cunoştinţe despre genotipul socioeconomic (de gospodărire şi gestiune) uman, a început să se constituie, în sec. XVIII, în lucrările clasicilor economiei politice: A. Smith, D. Ricardo, J.-B. Say ş.a. Acest om se dezvolta, pe de o parte, din Homo Faber (din punctul de vedere al producătorului şi consumatorului), pe de alta – din acei oameni care tindeau nu doar spre producţia şi consumul bunurilor, dar şi spre schimb şi obţinerea câştigului. O trăsătură specifică a lui Homo Oeconomicus este comportamentul lui. Acesta este raţional, în el predomină motivele egoiste. Datorită comportamentului său raţional, individul tinde spre însuşirea proprietăţii private, libertatea alegerii activităţii, dezvoltarea capacităţilor inovatoare şi adesea acceptă riscul. Spre deosebire de Homo Faber, a cărui principala sursă de existenţă este salariul, sursa „omului economic” este complexă: venitul de antreprenoriat, profitul, renta, dobânda, dividendul [71; 132]. Constituirea şi dezvoltarea lui Homo Oeconomicus în cultura mondială a decurs ca un proces istoric de tranziţie de la economia gospodăriei naturale la economia schimbului. Odată cu apariţia orientării socialiste şi comuniste într-un şir de ţări, naturaleţea procesului a fost încălcată, deoarece ideologia comunistă, în primul rând, n-a fost asigurată cu un nivel adecvat al dezvoltării economiei, în al doilea rând, l-a represat pe Homo Oeconomicus ca proprietar privat, antreprenor şi gospodar cu iniţiativă. Nu e întâmplător că această linearitate în cultura mondială „s-a întors împotrivă”, restabilind şi complicând mersul firesc al dezvoltării sale socioeconomice. Etapele dezvoltării economiei schimbului, prin care au trecut şi trec ţările cu orientare capitalistă, le-au constituit: piaţa „liberă” (adesea denumită „sălbatică” din punct de vedere etic), 118

piaţa reglementată (de către instituţiile de stat sau de altă natură) şi social-orientată (în literatura specializată – corelată cu termenul „economie service” şi cel de „economie morală”. În procesul evoluţiei spontane a relaţiilor de piaţă în societăţile capitaliste, a fost elaborat mecanismul socioeconomic al autocontrolului: pe de o parte, suprimarea regulilor de comportament al lui Homo Oeconomicus ca întreprinzător, adept al pieţei, inacceptabile pentru societate, pe de altă parte,

revizuirea

acelor

reguli

ale

societăţii

care

frânează

dezvoltarea

sănătoasă

a

acestui Homo Oeconomicus. Astfel, businessul devine social responsabil, iar societatea – răspunzătoare pentru dezvoltarea constructivă a resurselor sale creative de antreprenoriat şi de gestiune-gospodărire. Concepţia contemporană a economiei de piaţă social-orientată (A. Muller-Armac, R. Blum ş.a.) creează, în viziunea noastră, premise directe pentru constituirea lui Homo Oeconomicus în calitate de Homo Intelligens. Dar realizarea eficientă a acestui model este posibilă doar pe baza paradigmei Homo Intelligens cu valorile ei autentice. Analiza dezvoltării economiei schimbului ne mai arată că, pe parcursul etapelor ei, Homo Oeconomicus se transformă în Intelligens nu doar în dimensiunea socioeconomică, de piaţă, dar şi sub aspectul de gestiune cercetat de noi. În sec. XVIII – XIX, când, la nivel corporativ, a apărut ştiinţa despre gestiune, domina capitalul individual / proprietarul de capital. Homo Oeconomicus îmbina funcţiile de posesie şi gestiune ale capitalului. De regulă, el însuşi conducea personalul de gestionari ai firmei sale, controla şi orienta strategic toată activitatea de producţie, iar adesea şi activitatea comercială. Această stare s-a menţinut, în general, şi în prima jumătate a sec. XX. Pe măsura dezvoltării societăţii industriale, însă, se consolida şi altă tendinţă: trecerea în masă la forma întreprinderilor pe acţiuni. Aceasta a suscitat, conform analizei noastre, schimbări esenţiale în caracterul atât al lui Homo Oeconomicus, cât şi al întregului management, şi anume: (a) Funcţionarii angajaţi (tip Homo Faber) au devenit manageri ai producţiei la toate nivelurile, inclusiv cel strategic (devenind Homo Faber-Oeconomicus) şi au fost separaţi de proprietarii capitalului (Homo Oeconomicus „tradiţional”). Altfel vorbind, întreprinderile pe acţiuni manifestau tendinţa de a separa munca de gestiune ca funcţie specială de posedare a capitalului propriu sau împrumutat. Temelia ontologică a unei astfel de delimitări o reprezenta faptul că proprietatea şi gestiunea exprimau două rapoarte economice principial diferite. Prin urmare, dacă asemenea tipuri de activitate, ca organizarea muncii şi a producţiei, supravegherea ş.a., existau mereu şi sunt condiţionate de natura muncii combinate, atunci însuşirea deplină a capitalului şi-a manifestat forma sa istoric trecătoare. 119

(b)

S-a produs depersonalizarea şi „pierderea individualităţii” lui Homo Oeconomicus. După cum a menţionat J. Galbraith [39], încă la sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60, sec. XX, corporaţia era un instrument al posesorilor ei şi al reflectării individualităţii acestora. Numele magnaţilor Carnegy, Rockfeller, Garriman, Mello, Hugengeim, Ford le cunoştea toată lumea. Cei care acum (în jumătatea a doua a sec. XX) conduc marile corporaţii, de regulă, nu sunt cunoscuţi. Ei sunt numiţi de consiliul directorial ales prin reciprocitate de ei înşişi. Ca rezultat, centrul intelectual care determină acţiunile firmei devine nu o persoană aparte, ci o totalitate întreagă de savanţi, ingineri, tehnicieni, specialişti în desfaceri, reclamă şi operaţiuni comerciale, experţi în domeniul relaţiilor cu publicul, lobbişti, avocaţi şi oameni care cunosc bine particularităţile aparatului birocratic şi activităţile lui, precum şi intermediari, gestionari, administratori.

(c)

Odată cu apariţia întreprinderilor / societăţilor pe acţiuni, apare necesitatea în coordonarea comportamentului nu doar între muncitori, dar şi între manageri, muncitori şi proprietari, precum şi între înşişi managerii. Ultimul este condiţionat de faptul că pe măsura implementării realizărilor ştiinţei şi tehnicii în producţie, a creşterii dimensiunilor producţiei, lărgirii geografiei pieţelor, devin permanent mai complicate şi structurile manageriale ale corporaţiei. În legătură cu aceasta, gestiunea eficientă a firmei devine posibilă doar în condiţiile înţelegerii

reciproce şi evidenţei intereselor fiecăruia în cadrul interesului general. Apare necesitatea stringentă în dezvoltarea continuă a lui Homo Faber-Oeconomicus, deja, ca Homo Intelligens, iar managementul ştiinţific în această linearitate obţine o orientare socială crescândă. Acest fapt devine şi mai actual în legătură cu apariţia companiilor multinaţionale şi transnaţionale (CMN şi CTN) şi a formei de „reţea” a organizării producţiei, marketingului şi gestiunii (a doua jumătate a sec. XX – începutul sec. XXI). După cum va arăta analiza noastră ulterioară, în societatea industrială, Homo Oeconomicus apare, pe de o parte, ca subiect „singular” al gestiunii strategice (personalităţi marcante), pe de altă parte – ca subiect „colectiv” (în firme cu autogestiune) şi se manifestă la nivel de stat şi corporativ mai ales în dimensiunea naţională. În societatea informaţională (postindustrială), unde domină CMN şi CTN, Homo Oeconomicus se formează la nivel global şi corporativ în dimensiunea cros-culturală ca un subiect „complex” al gestiunii strategice. Complexitatea subiectului managementului strategic se formează, în viziunea noastră, datorită faptului că:

120

(1) Tendinţa gestiunii CMN şi îndeosebi a CTN constă în orientarea spre descentralizare. Top-managerii din diferite ţări îşi reunesc eforturile, formând reţeaua managementului strategic.48 (2) CTN atrag în structurile lor firme subcontractante care, în majoritatea lor, sunt autogestionate (cu subiect „singular” sau „colectiv” al gestiunii: întreprinderi individuale, firme familiale, colective de muncă şi de proprietariat etc.). Subcontractanţii, astfel, contribuie la formarea valorii adăugate în managementul strategic de reţea al CTN. (3) Acest subiect se dezvoltă nu doar în dimensiune socială, cros-culturală şi cea globală, dar şi sub aspect de gender al gestiunii strategice. Mişcarea de emancipare a femeilor, care, în sec. XX, comporta un caracter de masă, a contribuit la sporirea rolului lor în gestiune atât prin extinderea participării la structurile manageriale ale corporaţiilor, cât şi prin afluxul în rândurile managerilor din numărul permanent crescând al propriilor întreprinderi. În dimensiunea de gender, integritatea subiectului strategic de gestiune a procesului managerial respectiv depinde, în opinia noastră, de realizarea înţelegerii reciproce dintre componentele „patriarhate” şi cele „matriarhate” ale lui Homo Oeconomicus. Aceasta devine posibilă în condiţiile dezvoltării continue a lui Homo Oeconomicus pe baza paradigmei Homo Intelligens. Atunci Homo Oeconomicus-Intelligens se determină de noi ca subiect biarhat („cu dualitatea” puterii) al managementului strategic. Prin urmare, după cum demonstrează analiza noastră a evoluţiei Homo Oeconomicus, formarea lui, în noua calitate de Homo Intelligens, are loc datorită faptului că el: a) creează şi gestionează, în economia globală, nu doar „şirurile” valorilor adăugate de marketing şi producţie, dar şi cele adăugate de management, intelect şi resurse de antreprenoriat ce nimeresc în reţelele CTN din diferite ţări ale lumii; b) trebuie să devină inovaţional, capabil de a crea, de a-şi extinde şi aprofunda permanent cunoştinţele pentru a înţelege şi a asigura corelarea intereselor componentelor sale neomogene de cultură şi de gender ale gestiunii strategice. Altfel spus, el trebuie să fie capabil să-şi asigure propria integritate ca subiect „complex” al managementului strategic. Astfel, Homo Oeconomicus: 1) determină, în societatea informaţională, dezvoltarea unor astfel de direcţii şi tipuri ale managementului ştiinţific ca managementul inovaţional, al cunoştinţelor, social, croscultural, de gender ş.a. datorită faptului că obţine o nouă calitate a sa – Homo Intelligens. 48

În acest context, sunt relevante cercetările lui C.Bartlett, S.Goshal, F.Trompenaars şi Ch.Hampden-Turner [89; 224], în care se menţionează că astfel de corporaţii internaţionale, precum Shell, ABB, Procter&Gambel ş.a., au echipe de top-manageri asemănătoare „microcosmosului unui sistem întreg”, deoarece se compun din manageri germani, danezi, francezi, italieni, japonezi etc. Centrul de coordonare format din ei (HQ) deţine rolul „nu atât de poliţist, cât de consultant” pentru toate elementele reţelei internaţionale ale companiei. Iar companiile suedeze IKEA şi Ericsson merg şi mai departe în descentralizarea lor: ele „sunt mai degrabă policentrice decât gestionate dintr-un centru unic” [224, p.192].

121

2) concentrează vizorul cercetărilor de gestiune asupra managementului strategic, deoarece anume acest tip de management permite a manevra flexibil în condiţiile multitudinii aspectelor intereselor umane şi ale globalizării concurenţei de piaţă. Aşadar, în linearitatea Homo Oeconomicus-Intelligens, managementul strategic se formează şi se conştientizează în calitate de fenomen independent al culturii atât la nivel corporativ, cât şi la cel global. Finalizând analiza evoluţiei gestiunii strategice în linearitatea Homo Oeconomicus, considerăm metodologic necesar a menţiona următoarele: Apariţia şi dezvoltarea societăţii informaţionale contribuie, conform analizei noastre, nu doar la „colectivizarea” ulterioară şi la o anumită „depersonalizare” a subiectului managementului strategic, dar şi la „individualizarea” acestuia într-o nouă calitate. Considerăm că esenţa procesului constă în următoarele. Dacă, în societatea industrială, funcţiile-cheie ale managementului oricărui nivel erau executarea şi controlul, atunci în societatea informaţională nu numai top-managerii, dar şi gestionarii altor verigi obţin funcţia „legislativă”, adică devin participanţi la procesul strategic de adoptare a deciziilor în cadrul firmei. În acelaşi timp, lor le este deosebit de apreciată acea resursă a calităţilor creative şi de antreprenoriat, care anterior (în calitatea lor de „executanţi-slujbaşi”) aproape că nu li se solicita. Or, resursa de antreprenoriat se dezvoltă cu atât mai bine, iar deciziile strategice devin cu atât mai eficiente, cu cât este mai mare nivelul de libertate, responsabilitate şi cointeresare de care dispune managerul. Acesta, la rândul său, este direct legat de cota de participare a managerului la profiturile şi proprietatea firmei. Prin urmare, odată cu dezvoltarea CTN, ia amploare tendinţa unei participări tot mai intense a Homo Oeconomicus-Intelligens (managerului) nu doar la gestiunea strategică, ci şi la posesia de active materiale şi imateriale ale firmei. Menţionăm, de asemenea, că managerii nu doar dispun de activele imateriale, dar sunt creatori şi purtători nemijlociţi ai acestora. Este vorba de cultura organizaţională, infrastructura informaţională şi „intelectul economic” al firmei, resursele ei de inovare, de antreprenoriat şi de instruire etc. Această tendinţă, după părerea noastră, nu numai îşi aduce aportul la constituirea lui Homo Oeconomicus în calitate de Homo Intelligens, dar şi contribuie la individualizarea lui. Dar pentru ca să creeze organizaţia care se „instruieşte” continuu şi s-o conducă, managerul trebuie să asigure creşterea sa ca personalitate. Nu este surprinzător faptul că atenţia cercetătorilor contemporani în materie de management este concentrată asupra determinării acelor cerinţe esenţiale faţă de manager care ar contribui la dezvoltarea lui eficientă (coordonată cu cerinţele contemporane) ca personalitate. De exemplu, M. Woodkok şi D. Francis au stabilit astfel de cerinţe pentru managerul anilor’90, sec. XX: capacitatea de a se conduce pe sine, accentul pe creşterea personală permanentă, 122

deprinderea de a soluţiona problemele; ingeniozitatea şi capacitatea de inovare, calitatea de a-i influenţa pe cei din jur; aptitudinea de a-i instrui şi a-i dezvolta pe subalterni etc. [257]. G. Gardiner dezvoltă aceste cerinţe pentru managerul secolului XXI şi adaugă flexibilitatea, capacitatea de a gestiona diversitatea, atingând, totodată, sinergia competenţelor subalternilor, comportamentul etic, viziunea strategică pronunţată etc. [111]. M. Kiernan suplimentează cerinţele în faţa personalităţii managerului cu 11 prescripţii ale managementului secolului XXI, printre care: de a inventa reguli proprii în condiţiile concurenţei globale, de a descoperi potenţialul valoros latent propriu şi al subalternilor, de a dezvolta eco-businessul, de a evalua realizările strategice etc. [158]. S. Malone [168] insistă asupra necesităţii dezvoltării personale şi îndeosebi a celei mintale a managerilor, independent de secole. Suntem de acord cu aceşti savanţi şi relevăm, prin urmare, faptul că dezvoltarea personală a managerilor strategici, la rândul său, conduce la apariţia, printre aceştia, a unor individualităţi consacrate. În acest sens, este relevant studiul lui H. Rothman dedicat determinării a 50 de companii cu succes mondial, a calităţilor CEO şi a factorilor care permit să realizeze acest succes [200]. Manageri strategici cu renume mondial, pe care îi numeşte savantul, sunt: B. Gaytes, S. Jobs, S. Case, J. Clarc, M. Goldstein, T. Johnson ş.a. Cercetarea lui Rothman ne permite să conchidem că personalităţile acestea şi cele similare lor sunt destul de caracteristice societăţii contemporane şi nu epuizează lista managerilor strategici remarcabili. Tendinţa de „depersonalizare” a top-managerilor, evidenţiată de J. Galbraith, o echilibrăm, astfel, cu tendinţa de „individualizare” a lor în societatea informaţională. Aceasta oferă o nouă concepţie constituirii managementului strategic în linearitatea Homo Oeconomicus-Intelligens – cea a „valorii adăugate personalizate”. 2.4. Analiza abordărilor metodologice ale sistemului socioeconomic şi managerial prin prisma linearităţii combinate Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens. A treia aprofundare a „spiralei hermeneutice” Analiza constituirii managementului strategic şi subiectului acestuia în linearităţile Homo Faber şi Homo Oeconomicus ne-a permis să susţinem că în procesul socializării ştiinţei despre gestiune are loc, de asemenea, umanizarea ei. În societatea industrială matură şi în societatea informaţională în curs de apariţie, aceasta se manifestă, mai întâi de toate, în faptul că ştiinţele economice şi de gestiune se concentrează asupra cercetării factorului uman drept resursă esenţială de producţie şi management. Totuşi, acest factor din nou este tratat „depersonificat”. Factorul uman „acţionează” influenţând desfăşurarea ciclurilor de producţie şi de comerţ, însă responsabilitatea pentru rezultatele concrete ale acţiunii acestuia se dispersează din cauza „depersonificării” lui.

123

Nu este întâmplător, conform analizei noastre, că în societatea informaţională matură şi ecoeconomia în curs de dezvoltare ia amploare tendinţa de personificare a „factorului uman” în gestiune, producţie şi domeniul serviciilor. Relevarea acestei tendinţe ne permite să construim a treia linearitate analitică combinată Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens, care va reflecta, în primul rând, dezvoltarea „personificată” a modelelor managementului strategic; în al doilea rând, evoluţia umanizării gestiunii strategice la nivel corporativ; în al treilea rând, asigurarea metodologică a acestei evoluţii. Excursul nostru schematic are ca bază cercetarea sistemică a specialiştilor germani în domeniul teoriei organizaţiei [130]. Potrivit autorilor, în condiţiile cadrului socioeconomic se formează anumite teorii organizaţionale şi se determină tipul omului (al lucrătorului şi gestionarului). Evoluţia acestor teorii şi a tipurilor de oameni va alcătui, în linearitatea noastră, esenţa etapelor în formarea genotipului socioeconomic combinat Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens. ‘ Anii 1910-1920 – „Omul mecanic” (factor de producţie). Mecanizarea şi producerea în masă. Activităţi de rutină. Salariul corespunde nivelului minim de trai. Nivel scăzut de instruire. Nivelul dominant al necesităţilor primare – asigurarea supravieţuirii fizice şi a securităţii. Se formează managementul ştiinţific (Taylor) cu orientare spre concepţiile psiho-tehnice. ‘ Anii 1920-1930 – „Omul birocratic” (purtătorul problemelor). Ca urmare a creşterii experienţei de gestiune a întreprinderii, problemele adaptării psiho-tehnice a omului la maşina de producţie se substituie cu problemele similare de adaptare a omului la maşina birocratică. În primplan apare creşterea productivităţii muncii nu în producţie, ci în domeniul gestiunii. Atenţia cercetătorilor trece de la muncitori la funcţionari şi slujbaşi, de asemenea, preocupaţi de activităţi de rutină. Nivelul crescând de remunerare este legat de majorarea consumului: gândirea funcţionarilor este îndreptată spre prestigiu, creştere socială etc. Se elaborează teorii birocratico-administrative ai căror fondatori de vază sunt Weber, Fayol, Urwich. ‘ Anii 1930-1940 – „Omul motivat” (purtătorul cerinţei). Atenţia cercetătorilor în domeniul teoriei organizaţionale se concentrează asupra problemelor motivării muncii; corelaţiei dintre satisfacţia de la muncă şi gradul de productivitate al acesteia; atitudinii faţă de inovaţii. Creşterea nivelului de motivare: nevoia nu doar de recunoştinţă, prestigiu, dar şi de contact social, comunicare. Principalele concepţii şi reprezentanţi: Maslow, McGregor, Likert, Agyris, Herzberg. ‘ Anii 1940-1950/60 – „Omul administrativ” (purtătorul deciziei). Avansarea progresului tehnico-ştiinţific a generat creşterea dinamicii şi complexităţii mediului, majorarea rapidă a dimensiunii întreprinderilor şi formelor organizaţionale complexe. Atenţia se concentrează asupra problemelor luării deciziilor. Teoriile se divizează în două direcţii. Prima e normativ-matematică, 124

care cercetează aspectul formal de adoptare a deciziilor (Marshac), cea de-a doua e descriptivă, care analizează comportamentul omului în procesul de adoptare a deciziilor (Barnard, Simon,49 March). ‘ Anii 1960-1970/80 – „Omul complex” (depăşitor al dificultăţilor). Creşterea continuă a progresului tehnico-ştiinţific a accentuat dinamismul mediului ambiant. Dependenţa de acest mediu a sistemelor sociale a devenit şi mai pronunţată. Teoriile sunt orientate spre abordarea sistemică care a armonizat rezultatele abordărilor bihevioriste şi structuraliste şi s-a exprimat în trei direcţii: •

organizaţional-sociologică (Parsons, Etzioni, Pugh);

•

cibernetică şi de sistem (Bertalanffy, Ackoff, Beer);

•

socio-tehnică (Emery, Trist, Lawrence, Katz ş.a.).

În general, teoriile vizează, pe de o parte, gândirea sistemică, abordarea disciplinară şi cea interdisciplinară; pe de altă parte – gândirea situativă: ele provin din ideea sistemului deschis, a cărui structură se bazează pe interacţiunea cu factorii mediului. Deja, scopul nu constă în găsirea legăturilor adevărate de cauzalitate şi în formularea lor ca recomandări-principii organizaţionale, dar în obţinerea informaţiei caracteristice doar pentru situaţia dată şi în învăţarea de a adopta decizii în condiţiile unei situaţii unice (contingenteoria). A crescut nivelul de instruire, profesionalismul şi nivelul cerinţelor lucrătorilor. Societatea este privită ca una „organizată”, ca „societate a bunăstării” etc. Totodată, se atrage atenţia la complexitatea crescândă a comunităţii mondiale, în general, şi a structurilor şi funcţiilor sistemelor ei sociale, corelaţia lor reciprocă, atitudinea individului faţă de acestea şi influenţa lor asupra individului. Astfel, concepţia „Omului administrativ”, concentrând în sine abordările şi ideile sus-numite, se transformă în „Omul complex” care interacţionează cu mediul. ‘ Anii 1970-1980/90 – „Omul simbolic” (actor strategic, purtător de interese). În domeniul ştiinţei de gestiune, apare ideea „crizei teoriei organizaţiei” ca teorie unică a managementului „capabilă să rezolve toate problemele”. Se afirmă pluralismul conceptual, al cărui spirit general este orientarea spre interacţiune. Prin urmare, modelele ce se ocupă de cercetarea comportamentului (gestionarului şi subordonatului), pe de o parte, şi modelele sistemice care încercau să explice realităţile organizaţionale prin determinanţii obiectivi şi situativi, pe de altă parte, se plusează la concepţiile în focarul cărora apare comportamentul omului, percepţiile lui subiective şi „trăirile” organizaţiei, procesele de interacţiune în sistemele sociale organizate, „înscenarea” variantelor 49

Odată cu apariţia maşinilor electronice de calcul, a crescut fluxul informaţional şi s-a intensificat necesitatea în prelucrarea lui calitativă, precum şi s-au depistat limitele informaţiei necesare pentru gestiune. În aceste condiţii, G.Simon contrapune concepţiei tradiţionale a „omului economic” concepţia sa a „omului administrativ” care trebuie să adopte decizii în condiţiile informaţiei limitate, precum şi ale incertitudinii şi raţionalităţii „limitate” care-i sunt asociate [115].

125

situaţiilor organizaţionale „pe roluri” ş.a.m.d. În acest sens, după părerea noastră, în teoria organizaţională este vorba de „Actor”. Concepţiile micropolitice (Burns, Crozier, Friedberg, Mintzberg ş.a.) pornesc de la analiza critică a scopurilor şi caracterului progresului tehnico-ştiinţific în legătură cu constituirea societăţii „postmateriale” cu valori „postmateriale”. Motivaţia materială a muncii cedează formelor simbolice de motivare. Are loc umanizarea muncii. Specialiştii cercetează problemele „capacităţii de transfer” şi „continuităţii” noilor tehnologii şi analizează comportamentul de grup la întreprindere din punctul de vedere al ciocnirii intereselor, atitudinii faţă de autorităţi, strategiei comportamentului, organizării relaţiilor neformale etc. În acest sens, este vorba de „Actorul strategic” şi „Purtătorul de interese”. Concepţiile organizaţional-culturale (Pondy, Weick, Schein). În centrul atenţiei, se află problemele culturii în organizaţie, în general, ciocnirile valorilor culturale şi adaptarea lor la un alt mediu de cultură în caz de preluare a metodelor de gestiune din străinătate, precum şi de gestiune a întreprinderilor multinaţionale.50 Cultura întreprinderii determină strategia generală a întreprinderii referitoare la adoptarea deciziilor. Analiza ulterioară ne arată că schimbarea problematicii manageriale conceptuale a modificat şi evaluarea omului. Omul (atât managerul, cât şi subalternul) „se deschide ca o fiinţă emoţională, expansivă, atrasă în căutarea sensului activităţii sale. Ca rezultat apare direcţia managementului existenţial. În scopul orientării sale în lumea socială, acest om încearcă să înţeleagă corelaţiile semnificative ale lumii, percepându-le şi tratându-le în forme şi interacţiuni simbolice. În acest context, putem vorbi despre „Omul simbolic”. În condiţiile pluralismului, apar numeroase neoconcepţii. Deosebit de influent se dovedeşte a fi neoliberalismul, neoconservatismul, neopozitivismul etc. Respectiv, se actualizează următoarele idei: necesitatea de a porni de la principiul productivităţii în evaluarea muncii, şi nu de la principiile satisfacţiei sau „sensului profund”; afirmaţia că oamenii în organizaţie se comportă raţional, tinzând să-şi realizeze avantajul şi sprijinindu-se în aceasta pe relaţia formală reciprocă etc. În acest context, se dezvoltă concepţiile, de exemplu, ale lui Coase, Williamson, Ouchi care îşi fixează atenţia asupra costurilor ce apar în legătură cu mişcarea obiectului (să zicem, schimbarea locului de muncă), asupra efectuării operaţiunilor (costuri tranzacţionale) ş.a. Aceste costuri (materiale, morale etc.) se apreciază în lumina „avantajului pierdut”. ‘ Tipul omului din prima jumătate a sec. XXI am putea să-l determinăm ca „omul sinergetic”, trasând aşa etape ale formării lui, cum ar fi: 50

În acest plan, este caracteristică adaptarea metodelor occidentale de gestiune la mediul cultural japonez şi, ca urmare, apariţia producţiei cu minimizarea resurselor. Actualmente, managementul occidental adaptează experienţa managerilor japonezi la condiţiile sale [127; 354].

126

•

„omul-căutător de sinergie”, care apare, conform analizei noastre, pe baza concepţiilor

sinergismului strategic apărute în mijlocul sec. XX.51 În aceste concepţii, se „descoperă” sinergismul în gestiunea strategică şi se cercetează critic. Prin urmare, se menţionează că sinergismul poate să fie pentru firmă nu numai pozitiv, dar şi negativ [99]. În acest context, subliniem că managerul strategic contemporan (Homo Intelligens) nu trebuie doar să-şi fixeze scopul realizării efectului sinergic pentru el însuşi, ci să fie în stare să prevadă natura acestui efect; •

„omul-creator al sinergiei constructive” (purtător de sinergism). După cum demonstrează

cercetările noastre curente referitoare la formarea paradigmei integrităţii umane, la sfârşitul secolului XX – prima jumătate a sec. XXI, sinergismul strategic se dezvoltă intens în societatea informaţională contemporană şi va căpăta o actualitate şi mai mare în societatea organismică (postinformaţională). Considerăm că acest fapt este determinat de specificul: 1) tipului energoinformaţional al organizării şi principiului de gestiune al acestor societăţi: discret şi de reţea în societatea informaţională, continuum al reţelelor în societatea organismică;52 2) modalităţii de supravieţuire şi realizării succesului în condiţiile concurenţei globale ce-şi păstrează actualitatea şi în viitorul apropiat. Această modalitate presupune unificarea eforturilor, resurselor şi altor active ale firmei, crearea alianţelor sinergetice [83; 95]; 3) contextului axiologic, pe care trebuie să-l creeze în aceste societăţi paradigma autentică Homo Intelligens. Aceasta înseamnă punerea accentului pe colaborarea reciproc avantajoasă, multinivelară şi poliaspectuală, crearea condiţiilor pentru realizarea constructivă a fiecărei persoane în reţelele globale ale organismului socioeconomic planetar. În acest context, în societatea organismică vom putea vorbi despre „omul care creează sinergia constructivă”. În general, esenţa omului sinergetic în aspectul socioeconomic şi managerial o determinăm ca sinergia lui Homo Oeconomicus şi Homo Faber în Homo Intelligens. Altfel spus, „omul sinergetic” este organizatorul şi participantul interacţiunilor cu caracter sinergetic atât de intrafirmă, cât şi de extramediu. El creează şi gestionează sinergia: a) activelor materiale şi imateriale ale organizaţiei [152; 156] sau alianţelor strategice [83; 95]; b) subiectelor şi obiectelor managementului strategic la diferite niveluri ale sale organizaţionale; c) resurselor fizice, fiziologice, psihice, intelectualcreative, inovaţionale şi de antreprenoriat, informaţionale şi morale ale firmei / firmelor şi ale acelui mediu de reţea în care acest om acţionează. 51

I.Ansoff – concepţia sinergismului în strategia corporativă (anii ’60) [79], M.Porter – concepţia lanţurilor de creare a valorii de către diferite companii (anii’80) [193]), concepţia abordării gestiunii strategice prin prisma resurselor companiilor (G.Hamel, C.Prahalad, H.Itami ş.a., anii ’90, sec. XX) [152; 194]. 52 În primul caz, intensitatea interacţiunii este concentrată în interiorul reţelelor relativ izolate, în al doilea – între reţele, precum şi între indivizi şi reţelele de diferit nivel de organizare.

127

Analiza ulterioară a evoluţiei ştiinţei despre gestiune la nivel corporativ porneşte de la premisa că cotitura spre umanizarea teoriei şi practicii managementului se soldează, în cultura sec. XX – începutul sec. XXI, nu doar cu apariţia unor astfel de direcţii şi tipuri ca managementul social şi sinergetic, dar şi cu apariţia unei calităţi noi a însăşi ştiinţei despre gestiune. Aceasta devine socialsinergetică în sensul larg al cuvântului, adică se bazează în cercetările sale şi în practică pe o metodologie principial diferită. Am trasat elementele ei principale în linearitatea întâia, a doua şi a treia. Pentru a aprofunda hermeneutic înţelegerea evoluţiei schimbărilor esenţial-metodologice în teoria şi practica gestiunii, care determină autoidentificarea acestui domeniu în cultura umană, vom construi a patra linearitate analitică, de asemenea, combinată după caracterul său – Homo FaberOeconomicus-Intelligens. Scopurile construirii acestei linearităţi, deci, constă în: primo, în analiza aprofundată a asigurării metodologice a teoriei şi practicii gestiunii la nivel corporativ; secundo, în evidenţierea faptului cum, pe măsura complicării realităţilor socioeconomice, această asigurare devine, pe de o parte, tot mai complexă, pe de alta – condiţionează necesitatea organizaţiilor sociale în dezvoltarea managementului strategic, în autoidentificarea lui calitativ diferită. Vom începe construirea linearităţii o cu analiza abordărilor metodologice ale organizării ştiinţifice a muncii, care reprezintă baza managementului ştiinţific corporativ, cercetând, prin urmare, şi modificările conţinutului termenului-cheie al managementului ştiinţific specializat, pe care-l evidenţiem ca „sistem socioeconomic”. Considerăm, totodată, că schimbările în abordarea organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic nu trebuie să fie prezentate metodologic ca etape discrete în evoluţia lor, care se succed „pe deplin”, ci tot ca linearităţi metodologice, care în procesul formării lor consecutive pot să-şi atenueze acţiunea reciprocă, dar nu s-o stingă. Altfel spus, aceste abordări se manifestă, concomitent, în teoria şi practica managementului strategic al culturii contemporane (informaţional-postmoderniste). De aceea, abordările metodologice ale organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic vor fi analizate de noi şi din punctul de vedere al avantajelor şi inconvenienţelor aplicării lor în cadrul paradigmei Homo Intelligens de gestionare strategică a dezvoltării umane. A. Odată cu apariţia organizării ştiinţifice a muncii în societatea industrială în devenire, sistemul socioeconomic – atât la nivel de stat, cât şi la cel de firmă – era înţeles prin analogie cu mecanismul de ceasornic. Respectiv, se dezvolta abordarea mecanicistă a organizării ştiinţifice a muncii, ale cărei tipuri (mecanicist-discret şi mecanicist-holistic), avantaje generale (precizia, punctualitatea, concordanţa „comportamentelor mecanismului”) şi dezavantaje (depersonalizarea omului ca „element” al maşinii socioeconomice) au fost evidenţiate de noi destul de detaliat în prima linearitate.

128

B. Pe baza datelor biologiei şi antropologiei, se dezvoltă perceperea sistemului socioeconomic drept comunitate biologică a oamenilor – animale cu o organizare înaltă. Respectiv, relaţiile dintre oameni, inclusiv cele de piaţă, sunt interpretate mai ales pe baza teoriei evoluţiei elaborate de Ch. Darvin. Concurenţa este o „selecţie naturală”, în care supravieţuiesc „cei mai puternici” (atât fizic, cât şi intelectual). Apariţia psihanalizei „clasice” (freudismului) a contribuit, în viziunea noastră, la concentrarea atenţiei cercetătorilor din domeniul gestiunii asupra programelor instinctive ale omului şi asupra posibilităţilor conversiunii libidoului acestuia în crearea produselor social-economice, argumentând astfel motivaţia muncii umane. Drept avantaje ale abordării „darwinist-freudiste” a organizării ştiinţifice a muncii pot fi considerate: primo, stimulentul de a deveni „cel mai puternic”, şi dezvoltarea individualismului, implicând o anumită creştere personală; secundo, conceperea unor mecanisme fireşti ale comportamentului uman. Dezavantajele acestei abordări: 1. „Reducerea” omului la o formă de organizare doar biologică şi stimularea, astfel, a comportamentului lui (atât a celui individual, cât şi de masă) pe baza imboldurilor „animalice”.53 2. Esenţa organizării ştiinţifice a muncii se reduce la crearea unui program mai perfect de lichidare („mâncare”) a concurentului. C. Un antipod metodologic original al linearităţii precedente îl reprezintă, în opinia noastră, tratarea sistemului socioeconomic ca o „societate a consumului de masă”, ceea ce era caracteristic societăţii industriale mature. Această tratare, parcă, îl impune pe om să uite de programul instinctiv şi înclinaţia firească spre economia resurselor, de tendinţa spre economisire şi rezerve pe care, de rând cu consumul, a remarcat-o, la timpul său, J. Keynes. În sistemul social dat, omul este cultivat mai ales ca consumator şi prin aceasta diferă radical de animal. Se are în vedere că omul a atins un astfel de nivel al perfecţiunii tehnice, încât este capabil să producă cu surplus, de aceea, nu mai trebuie să se gândească la rezerve. În acest context, esenţa organizării ştiinţifice a muncii constă în: a) a produce atât cât este necesar pentru consumul masei sociale; b) a standardiza masa de consum pentru asigurarea producţiei de masă. Printre avantajele abordării, putem menţiona: 1) realizarea unor ritmuri înalte de creştere economică în ţările industriale pe baza efectului de scară al producţiei şi standardelor consumului de masă; 2) depăşirea crizelor de supraproducţie, tipice pentru prima jumătate a sec. XX; 3) soluţionarea problemei de achiziţii capitale rapide pe seama unui sistem flexibil de creditare etc. 53

Cum se zice în popor, „Dacă îi spui permanent omului că-i porc, va începe să grohăie”. La fel, dacă ne imaginăm relaţiile de piaţă ca „a trăi cu lupii înseamnă să te comporţi ca ei”, despre frumuseţea relaţiilor umane, care constă în strategia “câştig-câştig” nu se poate vorbi nici cu partenerii, nici cu concurenţii.

129

Principalele dezavantaje ale abordării le depistăm în următoarele: 1) unicitatea oamenilor se pierde în tratarea lor ca „masă socială”; 2) cultivarea omului în calitate de consumator s-a soldat cu formarea mentalităţii respective de masă, printre trăsăturile caracteristice ale căreia este iresponsabilitatea pentru rezultatele consumului său („căci consumul este bun ca atare: acesta este ceea ce societatea aşteaptă de la mine” – consideră fiecare consumator); indiferenţa faţă de ziua de mâine şi faţă de cei ce vor trăi atunci. Psihologia consumului i-a afectat şi pe producători, care iroseau, fără nici o grijă, resursele naturii. Ca urmare – o criză ecologică planetară, gunoişti de bunuri materiale, „uzate moral”, oboseală cronică de la goana după nivelul de bunăstare al „vecinului” etc.; 3) a fost perturbat echilibrul social dintre asigurarea materială a omului, pe de o parte, şi cea intelectuală, moral-spirituală, pe de altă parte. Bogăţia omului se măsura, mai ales, prin bunuri materiale, ceea ce conducea la degradarea intelectual-spirituală generală a societăţii. Or, din punctul de vedere al managementului strategic de stil autocratic, cu cât este mai prost poporul, cu atât mai uşor este de a-l conduce.54 Când sistemul socioeconomic, în general apare ca „o maşină industrială” producătoare de consumatori, atunci o astfel de psihologie poate fi convenabilă. Însă, în societatea informaţională contemporană, când studiile, intelectul, creaţia sunt capitalurile cele mai solicitate, devine mai uşor şi mai interesant de a conduce oamenii care dispun de aceste capitaluri. Deoarece, anume, astfel de oameni sunt capabili să înţeleagă scopul înspre care trebuie să avanseze compania / sistemul socioeconomic, să participe productiv la elaborarea strategiei de realizare a acestui scop şi s-o aplice eficient în practică. Cu alte cuvinte, atât gestionarul, cât şi gestionatul sunt, deja, Homo Intelligens, a cărui mentalitate este departe de consumaţie în conotaţia ei negativă. D. Dezvoltarea mai multor direcţii filosofice, de la sfârşitul sec. XIX până la mijlocul sec. XX, a îmbogăţit considerabil, conform analizei noastre, metodologia ştiinţifică, în general, şi cea în domeniul gestiunii, în special. Aici, în primul rând, se evidenţiază dialectica lui G.W. Hegel, dezvoltată în materialismul istorico-dialectic de către K. Marx. Pe baza acestei metodologii, sistemul socioeconomic apare, deja, ca „unitate a intereselor contrare”, ca o entitate dinamică, ce se dezvoltă calitativ şi cantitativ în spirală. Abordarea dialectică permite, în cadrul organizării ştiinţifice a muncii, o concentrare asupra: 1) stabilirii analizei intereselor participanţilor la procesele socioeconomice, „perechilor antagoniste” (gestionar – gestionat, producător – consumator, economisitor de resurse – investitor, concurent A – concurent B etc.);

54

Ce se remarcă încă de legiştii din China antică.

130

2) creării unui câmp de interacţiune, care ar permite fiecărui element al perechii dialectice de a conştientiza necesitatea existenţei elementului contrar, ca o condiţie necesară pentru propria existenţă şi dezvoltare;55 3) formării unei concurenţe constructive între agenţii socioeconomici în condiţiile globalizării economiei de piaţă;56 4) dinamicii dezvoltării firmei / sistemului social; 5) gestiunii calităţii şi cantităţii acestei dezvoltări. Pe lângă evidenţierea „perechilor dialectice” şi interacţiunii elementelor lor, această abordare permite, în viziunea noastră, de a atrage atenţia asupra necesităţii unei analize a intereselor concrete ale „elementelor” acestor „perechi”. Astfel, considerăm că anume datorită evidenţierii „perechii” producător-consumator şi concentrării atenţiei cercetătorilor asupra intereselor acestora, abordarea lor „de masă” se substituie treptat, începând cu a doua jumătate a sec. XX, cu cea „individuală”. Nu e întâmplător, că în ştiinţa contemporană a gestiunii, o atenţie deosebită se acordă „individualităţii” companiei şi cerinţelor specifice ale Clientului concret (cu „majusculă”, şi nu ale consumatorului, cu minusculă, care „le va înghiţi” totul). De asemenea, credem că anume analiza intereselor elementelor „perechilor” potenţiale sau actual „conflictuale” a pus începutul dezvoltării, în cadrul organizării ştiinţifice a muncii, a unei noi ramuri ştiinţifice – conflictologia, pe care o determinăm, în contextul managementului strategic, ca gestiunea confruntării intereselor (conflictelor) în scopul realizării unei dezvoltări constructive şi durabile a sistemului socioeconomic. Toate aceste puncte reprezintă, după părerea noastră, principalele avantaje ale abordării dialectice a organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic. Principalele dezavantaje ale acestei abordări constă în următoarele: 1) ataşarea rigidă de triada analitică (teză – antiteză – sinteză), ceea ce creează, în mod inevitabil, „patul lui Procust” în interpretarea rezultatelor analizei dialectice; 2) conotarea ideologică (mai ales marxistă), pe care abordarea dialectică a căpătat-o în sec. XX. Prin aceasta, în viziunea noastră, se explică faptul că atât teoreticienii, cât şi practicienii managementului „capitalist”, în sec. XX, aveau o atitudine critică faţă de ideea aplicării dialecticii în ştiinţa despre gestiune, utilizând, totodată, această abordare (din cauza eficienţei ei) sub altă denumire, ca „abordarea sistemului socioeconomic / companiei din punctul de vedere al dezvoltării acestuia” 55

De exemplu, adevărul elementar al economiei de piaţă, conform căruia cumpărătorul este condiţia de existenţă a vânzătorului, şi viceversa, a devenit o „revelaţie” pentru numeroşi lucrători ai sferei serviciilor în ţările postsovietice. 56 Concurenţa constructivă permite agenţilor economici să se dezvolte multilateral pe baza „regulilor de joc” (legi, etica afacerilor), elaborate în comun, precum şi pe baza constituirii unor alianţe strategice (unitatea contrariilor) în opoziţia nimicirii „biologice” a „celor slabi” de către „cei puternici” (de ex. răfuială fizică cu concurenţii).

131

(development approach to social-economic system / company). Termenul „dialectica acestuia” rămânea de competenţa filosofiei, care singură se asocia nu atât cu metodologia, cât cu ideologia marxistă. Abordarea contemporană postmodernistă a conceptelor ştiinţifice (printre care – dialectica, filosofia gestiunii etc.) permite, în opinia noastră, într-o anumită măsură, a le „decodifica cultural”, adică a le elibera de conotarea ideologică, a se concentra asupra esenţei lor „primordiale” şi a le aplica din nou sub „numele propriu”.57 Abordarea dialectică a organizării ştiinţifice a muncii şi gestiunii sistemului socioeconomic în contextul postmodernist, deci, este una din cele care „adaugă o valoare considerabilă” teoriei şi practicii manageriale pe baza paradigmei Homo Intelligens. Existenţialismul şi fenomenologia sunt, în viziunea noastră, alte direcţii filosofice care au îmbogăţit esenţial metodologia organizării ştiinţifice a muncii. Considerăm că, de o potenţă metodologică substanţială pentru dezvoltarea managementului strategic, dispune şi hermeneutica. De aceea, ne oprim la acestea pentru a intra în unele detalii. Pe baza ideilor existenţialismului, a apărut managementul existenţial, despre care am amintit, deja, în linearitatea a treia şi care a impus Homo Faber şi Homo Oeconomicus să mediteze asupra sensului muncii lor şi existenţei firmei. Anume, datorită acestei direcţii, în opinia noastră, începând cu mijlocul sec. XX, în teoria şi practica managerială, o importanţă deosebită o capătă conceptul „misiunii” firmei. Până atunci, sensul existenţei firmei – misiunea ei – avea, de fapt, un conţinut pur economic: „obţinerea profitului”, „remunerarea materială a muncii” etc. Începând cu a doua jumătate a sec. XX, în condiţiile socializării şi umanizării managementului ştiinţific, o actualitate, tot mai mare, revine conţinutului simbolic al conceptului. Misiunea firmei, tot mai des, este văzută de strategii ei „în crearea condiţiilor pentru autorealizarea omului”, „într-un business social responsabil”, „în slujirea societăţii”, „satisfacerea adecvată a cerinţelor clientului” etc. Referitor la „valoarea adăugată” metodologică a fenomenologiei, aceasta constă, după părerea noastră, în faptul că managementul existenţial-simbolic se îmbogăţeşte prin metoda fenomenologică (reflexivă) care, în interpretarea noastră, a fost expusă în cap. II. În varianta ei clasică (a lui E. Husserl), metoda fenomenologică presupune realizarea a câteva niveluri de reflecţie: meditarea asupra principiilor de bază ale existenţei obiectului cercetat, asupra sensului reflecţiei a însuşi acestui obiect, precum şi asupra cauzelor cointeresării subiectului în cercetarea obiectului (în cazul nostru – sistemului socioeconomic) etc. 57

Aici ne bazăm pe faptul că metodologia modernă tinde să creeze sisteme universale de idei, adică ideologii – ştiinţifice, politice, economice etc. care pretind de a „explica totul”, „de a cuprinde totul”, „de a cuceri totul”. În lexicul postmodernist ele poartă denumirea de „Mari naraţiuni” (Derrida). Metodologia postmodernistă este principial, pluralistă, admite diferenţe de opinii, adică este tolerantă şi relativ liberă de ideologisme.

132

Metoda fenomenologică creează, astfel, condiţii pentru constituirea managementului strategic ca ştiinţă strictă58 şi, respectiv, pentru autoidentificarea lui în cultură în această calitate fundamentală. Contribuţia metodologică a hermeneuticii la dezvoltarea managementului strategic poate consta, după părerea noastră, în faptul că, pentru organizarea ştiinţifică a muncii şi sistemului socioeconomic, se aleg, în prealabil, unele interpretări, de exemplu, din şirul acelor abordări metodologice care au fost trasate de noi în paragraful dat. Aceste interpretări oferă, respectiv, parametri ontologici, metodologici, axiologici etc., organizării muncii şi sistemului socioeconomic. Procesul ne aminteşte de modelarea şi programarea computerizată a sistemului, dar se efectuează în plan

metodologico-mintal.

Hermeneutica,

astfel,

creează

condiţii

pentru

dezvoltarea

managementului strategic ca o artă deosebită de interpretare şi programare mintală a sistemelor socioeconomice de diferit nivel. De exemplu, la nivel de firmă, aceasta este arta creării sau modificării culturii ei organizaţionale, la nivel de stat – soluţionarea problemelor ce ţin de identificarea culturală a popoarelor şi sunt vital-importante pentru dezvoltarea strategică a ţării. În calitate de avantaj principal al abordărilor atât existenţial-fenomenologice, cât şi hermeneutice ale organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic, considerăm maximizarea atenţiei faţă de om în diferite manifestări de rol ale acestuia (proprietar, gestionar, strateg, lucrător etc.) şi, respectiv, cercetarea nu numai a nevoilor fiziologice şi materiale, dar şi intelectual-spirituale ale tuturor participanţilor la procesul de gestiune, determinaţi ca personalităţi. Anume, datorită acestor abordări, precum şi celor similare privind gestiunea firmei / sistemului socioeconomic are loc, după părerea noastră, reconştientizarea esenţei atât a lui Homo Faber, cât şi a lui Homo Oeconomicus: dintr-un „factor uman” depersonalizat aceştia devin o resursă personalizată a firmei, fiind capabili de a adăuga creativ valoarea lor unică la fiecare loc de muncă sau de management. De aceea, apreciem abordarea existenţialistă, fenomenologică şi pe cea hermeneutică, ca fiind de o importanţă majoră pentru dezvoltarea lui Homo Faber şi Homo Oeconomicus în calitate de Homo Intelligens, capabil să asigure realizarea reală a modelului de perspectivă – economia de piaţă social-orientată pentru ţările cu economie tranzitivă. Tratarea lui Homo Oeconomicus şi Homo Faber ca personalităţi contribuie, de asemenea, şi la participarea tot mai amplă a acestora la profiturile firmei, posesia proprietăţii ei şi realizarea gestiunii strategice. Aceasta, la rândul său, necesită dezvoltarea managementului strategic corporativ, argumentat ştiinţific (în special, graţie unor astfel de ştiinţe umanistice ca psihologia, sociologia, economia, antropologia etc.).

58

E.Husserl a aplicat această metodă pentru constituirea filosofiei sale drept „ştiinţă strictă” [134].

133

În acelaşi timp, conform cercetărilor noastre [75, cap.III, IV], metodologia existenţialistă dispune de o puternică încărcătură „antiscientistă”, ceea ce a format în managementul corporativ din a II-a jumătate a sec. XX şi până în prezent, tendinţa de identificare a managementului corporativ, în general, şi a celui strategic, în particular, ca o artă specială de gestiune. În consecinţă, organizarea ştiinţifică a muncii trece pe planul doi al intereselor de cercetare. În centrul atenţiei, se poziţionează problema dezvăluirii esenţei artei de gestiune şi posibilităţii de însuşire a acestei arte. Formulăm particularităţile artei de gestiune, bazându-ne pe metodologia existenţialistă: 1. Arta gestiunii nu mai este măiestrie, realizată în urma cizelării tehnicilor manageriale, perfecţionării aptitudinilor şi competenţelor respective, ci un talent al managerului de a aborda creativ orice situaţie cu semnificaţie strategică; o carismă a conducătorului ce-i permite să-i conducă pe oameni „înflăcărându-i” cu misiunea companiei; un dar de a adopta decizii strategice eficiente pe bază de intuiţie. Aceasta este arta realizării liderismului pe piaţă datorită unicităţii personale a fondatorului şi/sau CEO companiei, ale cxărui calităţi şi viziune strategică determină individualitatea culturii organizaţionale a firmei. Evident că este imposibil de a-l învăţa pe cineva această artă. Ca urmare, accentul se pune pe necesitatea creării condiţiilor care ar permite individualităţilor să-şi manifeste darul de gestiune (de exemplu, la delegarea împuternicirilor în interiorul companiei). 2. Realitatea nu mai este interpretată ca fiind constituită din fenomene statice, ci ca un flux dinamic şi în continuă schimbare a acestor fenomene. Cu alte cuvinte, mediul de activitate a companiei (sistemul socioeconomic de orice nivel) nu este stabil şi totalmente previzibil. Aceasta imprimă activităţii de gestiune strategică, la orice nivel, un caracter euristic (creativ şi intuitiv) principial. Arta managementului strategic constă în a face firma la fel de dinamică ca şi mediul, în a o face coerentă în dezvoltare, de a putea anticipa cererea de perspectivă şi de a asigura o ofertă adecvată. Schemele ştiinţifice sunt, deci, nepotrivite, deoarece, conform existenţialismului, realitatea este atât de dinamică, încât acestea se învechesc mai repede decât încep „lucrul lor”. 3. Existenţialismul evidenţiază „nefinisarea” principială a naturii umane. De aici rezultă că gestiunea strategică a personalului firmei este o artă a transformării proiectelor vitale personale întrun proiect unic al firmei, este o corelare a sensurilor vitale individuale cu misiunea firmei.59 4. Existenţialismul accentuează că cu cât este mai înaltă libertatea în acţiuni, cu atât este mai mare responsabilitatea pentru rezultatele acestor acţiuni. De a-i face pe muncitori responsabili pentru calitatea lucrului lor, pe manageri – pentru rezultatele gestiunii, iar pe firmă – socialresponsabilă pentru activitatea sa, în aceasta constă încă o particularitate a artei gestiunii. 59

Sub acest aspect, credem că este relevant de atras atenţia la managementul strategic practicat ca artă, bunăoară în astfel de companii ca „Omron” (Japonia) [216] şi „Windhorse International” (Marea Britanie) [129].

134

Astfel, metodologia existenţialistă contribuie nu doar la autoidentificarea managementului strategic în cultură ca un domeniu deosebit al artei, ci şi la integritatea lui în această calitate, deoarece permite a corela reciproc, pe de o parte, fluxurile viziunii trecute, prezente şi viitoare ale activităţii firmei, pe de altă parte, destinele firmei şi cele personale ale oamenilor ce activează în ea. Toate acestea le apreciem drept avantaje ale metodologiei existenţialiste cu privire la dezvoltarea managementului strategic. Ca principale dezavantaje ale acestei metodologii reliefăm: •

înclinaţia spre dihotomia gândirii [75, cap.II] şi, în special, spre contrapunerea artei şi ştiinţei (în analiza noastră – ştiinţei gestiunii strategice);

•

pericolul umanismului excesiv. Oricât ar fi de paradoxal aceasta, dar implicarea excesivă a managerului în viaţa particulară a lucrătorilor firmei, crearea pentru aceştia a unor condiţii „de seră” (necompetitive şi prea grijulii) reduce productivitatea muncii lor, făcându-i consumatori inerţi ai bunurilor de firmă. Asemenea situaţii apar nu rareori când conducătorul, jucând rolul „tatălui grijuliu”, îşi asumă responsabilitatea pentru soluţionarea tuturor problemelor lui Homo Faber.60 O particularitate a managementului Homo Intelligens, în acest context, o reprezintă, după părerea noastră, faptul că lucrătorilor li se oferă prin diferite modalităţi posibilitatea de a participa la procesele de adoptare a deciziilor, inclusiv strategice, în cadrul activităţii firmei. Aceasta contribuie la o repartizare mai eficientă a responsabilităţii pentru destinele lucrătorilor şi firmei între Homo Oeconomicus şi Homo Faber. Aşadar, abordarea dialectică, existenţialistă, fenomenologică şi altele similare privind

organizarea ştiinţifică a muncii şi sistemului socioeconomic au asigurat, în viziunea noastră, începutul (din mijlocul sec. XX) procesului de socializare a managementului ştiinţific. Aceasta înseamnă că la elaborarea asigurării metodologice a gestiunii corporative, inclusiv strategice, accentele se deplasează de la utilizarea datelor şi metodelor, mai ales ale ştiinţelor exacte şi ale naturii, la „produsele” ştiinţelor despre om şi societate (psihologiei, antropologiei, sociologiei, culturologiei, economiei, politologiei, jurisprudenţei, eticii, esteticii etc.). Aceasta, la rândul său, a determinat căutarea mecanismului socioeconomic de gestiune care ar permite activizarea factorilor morali şi psihologici ai motivării oamenilor în muncă şi cointeresării în calitatea rezultatelor acesteia. Adresarea la factorii vizaţi a stimulat dezvoltarea ramurilor existente şi apariţia noilor ramuri ale experimentării ştiinţifice şi de producţie: ergonomiei, designului, psihologiei şi sociologiei muncii, marketingului etc. Organizarea ştiinţifică a muncii, astfel, s-a

60

Exemple ale unor astfel de situaţii în gestiunea firmelor concrete sunt descrise în literatura specializată [vezi, de ex., 175].

135

extins şi s-a aprofundat datorită abordării sistemice şi a celei interdisciplinare a acesteia, iar sub influenţa metodologiei existenţialiste chiar a evoluat într-o altă ipostază – arta gestiunii strategice. În fond, aceasta corespunde cu perioada societăţii industriale mature („a bunăstării”) şi cu societatea informaţională postindustrială în constituire (anii ’60-90, sec. XX). E. Dezvoltarea societăţii informaţionale (anii 1970-90, sec. XX – începutul sec. XXI) contribuie, conform analizei noastre, la formarea unei noi abordări – tehnologico-informaţio-nale – a organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic, cel din urmă fiind asociat acum cu „totalitatea reţelelor”. În centrul interesului de cercetare se află tehnologiile (know-how): în economie, politică, gestiune,61 cele informaţionale, bio- şi psiho-tehnologiile, tehnologiile de creare a reţelelor şi de comunicare în reţea (telecomunicaţiile) etc. Aceasta contribuie la faptul că ştiinţele tehnice / exacte şi cele naturale din nou devin actuale pentru metodologia gestiunii. Respectiv, „se renaşte” şi organizarea ştiinţifică a muncii. Menţionăm, totodată, că calitatea tehnico-ştiinţifică, deja, este alta: organizarea ştiinţifică a muncii şi gândirea sunt alimentate în gestiune de noi „lideri” ştiinţifici: cibernetica, informatica, bionica, ecoeconomica, sinergetica, cognitologia, psihoneutica62 etc. Specificul acestor ştiinţe constă în faptul că ele reprezintă o sinteză a ştiinţelor naturii exacte / inginereşti şi socioantropologice. Dezvoltarea managementului strategic pe baza metodologică a acestor ştiinţe contribuie, în viziunea noastră, la autoidentificarea acestuia în cultură ca ştiinţă şi artă a gestiunii. Aceasta are loc mai ales datorită faptului că managementul strategic, în primul rând, devine o activitate de gestiune fundamentală şi de perspectivă a reţelelor organizate ca sisteme socioeconomice deschise, dinamice şi în autodezvoltare (inclusiv firme); în al doilea rând, devine o activitate de formare şi dezvoltare a „structurilor fine” (de cultură, mintale) ale societăţii (vezi, de ex. [288; 289]). Respectiv, utilizarea metodelor în exclusivitate ştiinţifice sau artistice nu pot asigura eficienţa acestui management. Este necesară interpătrunderea stilurilor de gândire ale ştiinţei şi artei, complementaritatea abordărilor lor metodologice privind sistemul socioeconomic gestionat. Atunci când managerul contemporan este capabil să îmbine ştiinţa şi arta în gestiunea strategică a sistemelor socioeconomice, el devine Homo Intelligens. Aşadar, drept avantaj principal al abordării tehnologico-informaţionale a organizării ştiinţifice a muncii îl considerăm faptul că în cadrul acestei abordări se creează condiţii pentru autoidentificarea managementului strategic ca ştiinţă şi artă a gestiunii. Totodată, menţionăm că aceste două autoidentificări se dezvoltă în managementul strategic, deocamdată, aparent paralel: se 61

Planificarea strategică atât la nivel macro (de stat), cât şi mezo (corporativ), de asemenea, este definită şi cercetată în prezent ca o tehnologie (vezi, de ex. [241; 310]). 62 Cu excepţia ciberneticii şi informaticii, celelalte ştiinţe indicate aici doar se formează ca „lideri” ştiinţifici în societatea informaţională şi au de atins culmea dezvoltării lor în societatea optimizării (postindustrială). Totodată, ele, de pe acum, creează bazele unor noi tendinţe metodologice care şi asigură devenirea acestei societăţii.

136

meditează asupra abordărilor ştiinţifice ale tehnologiilor de gestiune63 şi asupra tehnologiilor artei de gestiune,64 existente în istoria culturii mondiale, se formează abordări noi şi se acumulează informaţia în ambele domenii.65 Însă, nu întotdeauna se realizează un efect sinergic pozitiv de pe urma interacţiunii ştiinţei şi artei de gestiune, deoarece managementul strategic orientat spre interacţiuni sinergice este abia în etapa de formare.66 De aceea, apreciem abordarea tehnologicoinformaţională ca o treaptă de pregătire a constituirii managementului strategic holistic şi sinergeticconstructiv pe baza paradigmei Homo Intelligens. Devenirea societăţii informaţionale creează, conform analizei noastre, condiţiile pentru autoidentificarea managementului strategic încă printr-o viziune. Dezvoltarea realităţii virtuale, îndeosebi în reţeaua Internet, duce la apariţia sistemelor socioeconomice virtuale, în special la nivelul mezo (al firmelor). Aceasta, la rândul său, determină necesitatea culturii mondiale în formarea managementului strategic virtual la toate nivelurile – global, statal, corporativ şi individual. Întrucât economia virtuală nu este identică cu cea reală, la fel şi managementul strategic virtual nu va fi o simplă reflectare a celui real. Acesta va avea specificul său, a cărui determinare depăşeşte cadrul cercetării date şi va constitui obiectul unui alt studiu de perspectivă. Dar în calitate de sarcini specifice de bază ale managementului strategic virtual relevăm stabilirea obiectivelor dezvoltării durabile a bunurilor virtuale, elaborarea strategiilor de organizare şi gestiune a acestor bunuri, de corelare a bunurilor virtuale cu cele materiale şi spirituale reale şi identificarea resurselor pentru asigurarea realizării acestor strategii. În acest context, integritatea managementului strategic virtual este determinată de noi, pe de o parte, ca gradul de concordanţă a lui cu nivelurile activităţii sale virtuale (global, corporativ etc.), pe de alta – cu nivelurile de acţiune a managementului strategic real. Dezvoltarea societăţii informaţionale condiţionează, în opinia noastră, şi „înflorirea” jurisprudenţei în calitate de asigurare metodologică a managementului strategic, atât real, cât şi virtual, la toate nivelurile acestuia. Apariţia noilor spaţii informaţionale / reţele, uniuni integraţioniste de diferită natură (politice, economice, ştiinţifice, etnice etc.), care creează reţelele proprii, pune în faţa managementului strategic sarcina coordonării legilor şi altor norme juridice ce 63

Exemple relevante ale dezvoltării managementului strategic corporativ, combinând în sine ştiinţa teoretică şi aplicativă, sunt lucrările lui R.Fathutdinov [348], în care savantul a sistematizat peste 20 de abordări ştiinţifice şi tehnologii ale procesului de adoptare a deciziilor strategice. 64 Este caracteristică reconştientizarea artelor şi tratatelor orientale în termenii managementului strategic în astfel de lucrări ca „Aikido corporativ” [188], „Sun-Tzu şi arta războiului pentru manageri: 50 reguli strategice” [177] ş.a. 65 Analiza noastră evidenţiază tendinţa anumitei sinergii a ştiinţei şi artei în diferite ipostaze ale managementului strategic. În acest context este semnificativă lucrarea lui M.Friedman şi B.Tregoe „Arta şi ştiinţa strategiei liderismului: o nouă abordare a gestiunii corporative” în care se menţionează necesitatea tranziţiei de la „informaţie la conştientizare” a condiţiilor organizării unui management strategic eficient [110]. 66 În acest context, remarcăm culegerea de articole consacrate „sinergismului strategic” alcătuită de către A.Campbell şi K.Luchs [99] în care se analizează critic tendinţa managerilor strategici de a face din sinergism o modă, se propun abordări metodologice de cercetare a diferitelor tipuri de sinergism, precum şi tehnologiile analizei ştiinţifice şi previziunii posibilităţilor realizării unui sinergism strategic pozitiv.

137

reglementează activitatea acestor reţele cu normele juridice ale statelor pe teritoriul cărora acestea se desfăşoară. Nu mai puţin actuală pentru managementul strategic virtual este elaborarea normelor juridice ce reglementează realitatea virtuală care nu coincide teritorial şi cultural cu „realitatea reală”. O importanţă deosebită o capătă şi problema protecţiei proprietăţii intelectuale şi mintale, reprezentând o sarcină specifică în plus a managementului strategic virtual. În fine, dezvoltarea societăţii informaţionale contribuie, în viziunea noastră, nu doar la faptul că firmele (CTN) şi uniunile integraţioniste devin subiecţi ai gestiunii strategice cu mai multe niveluri care nu corespund cu subiectul de stat tradiţional, dar creează şi condiţii pentru prosperarea societăţii civile a culturii mondiale. Reţelele acestei societăţi actualmente nu numai că intră în obiectul tradiţional al gestiunii strategice, dar şi ele înseşi devin subiecţi ce participă la dirijarea strategică de diferite niveluri, precum şi subiecţi ce asigură controlul asupra conducerii strategice a altor „diriguitori” ai culturii mondiale. Acest accent al cercetării, de asemenea, conferă specificitate managementului strategic în general (atât celui real, cât şi celui virtual) în societatea informaţională. F. Societatea postinformaţională este prognozată în literatura referitoare la teoria şi practica gestiunii în termenii societăţii „optimizării” şi societăţii „organismice” [216; 244]. Deşi comportă prefixul „post”, noua societate „creşte” din cea informaţională. De aceea, esenţa abordării optimizaţional-organismice, după cum o vom numi noi, a organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic constă, în viziunea noastră, în următoarele: optimizarea proceselor socioeconomice ale gestiunii strategice, tactice şi operaţionale la diferite niveluri pentru transformarea sistemului socioeconomic (firma, statul, individul, comunitatea globală) din totalitatea „reţelelor” informaţionalenergetice într-un „organism de reţea” flexibil. Altfel spus, în societatea informaţională, sistemul socioeconomic de orice nivel reprezintă totalitatea reţelelor informaţionale puţin coordonate sau necoordonate reciproc în ceea ce priveşte obiectivele strategice ale dezvoltării umane, priorităţile valorice etc.; acesta, de asemenea, reprezintă ansamblul sistemelor deschise care încă n-au elaborat mecanismele de protejare a „intrărilor” şi „ieşirilor” sale de multiplii viruşi informaţionali de diferită natură (economică, politică, tehnologică, mintală etc.). Mai mult decât atât, datorită tehnologiilor informaţionale de telecomunicaţii, au fost „eliberate” şi „au evadat” pe arena globală numeroase fluxuri energoinformaţionale şi de resurse-capital care, anterior, se aflau în sisteme socioeconomice relativ închise (state, firme). Ca urmare, s-a format lumea haosului informaţional, zguduită de febra informaţională (goana după orice inovaţii pentru a-i devansa pe concurenţi). Transformarea acestei lumi într-o societate informaţională relativ reglementată, cu o tendinţă sănătoasă (etic constructivă) spre inovaţii, iar apoi şi spre „organismul de reţea” este posibilă, în viziunea noastră, dacă managementul strategic va fixa drept scop realizarea paradigmei integrităţii Homo Intelligens şi se va dezvolta, în continuare, pe baza valorilor ei autentice. Aceasta va asigura o activitate coordonată a 138

reţelelor cu mai multe niveluri, ce funcţionează în diferite dimensiuni şi domenii ale culturii mondiale graţie formării unei înţelegeri generale a obiectivelor strategice ale dezvoltării umane, prioritizării reciproc avantajoase a valorilor, acceptării metodelor interacţiunilor socioeconomice / culturale pe bază de consens etc. Aceasta va permite şi crearea / întărirea sistemelor „imune” ale organismelor socioeconomice (firmelor, statelor, indivizilor), precum şi organizarea colaborării reciproc benefice, de reţea (circular-dinamice) şi sinergetice (care reuneşte eforturile), a acestora, rezultatul devenind apariţia organismului global al planetei. Pentru a atinge integritatea societăţii optimizaţional-organismice, însuşi managementul strategic trebuie treptat să dobândească o integritate datorită: 1) coordonării reciproce a tipurilor şi formelor tradiţionale cu cele noi ale dezvoltării sale; 2) corelării reciproce a nivelurilor desfăşurării managementului strategic; 3) concordării reciproce a managementului strategic real cu cel virtual; 4) autoidentificării sale în calitate de sinergie a ştiinţei şi artei de gestiune. Pentru a dezvălui esenţa acestei condiţii, reliefăm mai întâi sensul indus de aceste domenii culturale în managementul strategic, apoi în ce constă „valoarea metodologică adăugată” a acestora pentru managementul strategic, precum şi cea creată de sinergia lor. Arta, chiar de la începutul său, este orientată holistic. Scopul acesteia îl reprezintă cuprinderea realităţii în întregime atât în starea ei statică, cât şi dinamică, precum şi „contopirea” cu realitatea prin crearea imaginii ei, inclusiv a celei Gestalt. Aceasta permite formarea unei viziuni strategice integrate, modelarea situaţiilor, practicarea unui comportament organizaţional flexibil (cu schimbarea rolurilor), oferirea spaţiului liber creaţiei şi improvizării în cazul apariţiei problemelor neprevăzute. Ştiinţa este orientată discret. Scopul ei este „de a prinde”, „a fixa” şi a sistematiza fragmentele esenţiale ale realităţii prin intermediul conceptelor, schemelor şi clasificărilor. În plus, prin esenţa sa, ea este orientată tehnic, tehnologic şi pragmatic.67 Sinergia artei şi ştiinţei în managementul strategic reprezintă, în viziunea noastră, interpătrunderea stilurilor, metodelor etc. care contribuie la o realizare mai eficientă şi optimă a scopurilor strategice fixate. Aportul „optimizaţional” al artei constă în crearea unei imagini complete şi holistice a perspectivei, iar a ştiinţei – în trasareea unei o traiectorii optimee până la această perspectivă. Prin urmare, arta reprezintă resursele posibile de realizare a imaginii, ştiinţa – calculează şi 67

Exprimându-ne metaforic, dacă prin intermediul artei omul inventează stilurile înotului nemijlocit în „oceanul” realităţii, obţinând de la aceasta satisfacţie, dar şi fiind supus unor pericole mari, atunci sensul pragmatico-tehnic al ştiinţei constă în a asigura omul cu bărci, nave, hărţi, busole etc., în navigaţie.

139

fundamentează posibilităţile. Puterea artei rezidă în libertatea intelectului, capacitatea lui de imaginaţie. Puterea ştiinţei – în cercetarea şi argumentarea faptelor. Această demarcare, însă, este, în mare măsură, convenţională, fiindcă, în cultura mondială, există şi o altă tendinţă puternică – spre integrarea ştiinţei şi artei. Arta capătă fundamentalitatea şi aplicativitatea ştiinţei, iar ştiinţa – „curajul” inovaţional al artei. Şi, totuşi, sinergia ştiinţei şi artei în managementul strategic n-ar trebui să semnifice pierderea calităţii şi originalităţii fiecăreia. Această sinergie ar trebui să semnifice anume „unirea eforturilor” în scopul optimizării procesului de soluţionare a problemelor strategice, „nelegarea” de stilurile şi metodele doar ştiinţifice sau numai artistice, ci îmbinarea lor în procesul teoretico-practic al gestiunii strategice.68 Aceasta, respectiv, va alcătui şi esenţa abordării optimizaţional-organismice a organizării ştiinţifice a muncii care, deja, trebuie să fie modificată, după părerea noastră, în organizarea sinergetică a muncii. Organizarea sinergetică a muncii, de asemenea, include în sine necesitatea utilizării flexibile a metodelor, stilurilor, abordărilor privind gestiunea strategică, preluate din diferite domenii culturale,69 precum şi cerinţa combinării activităţii socioeconomice inovaţionale cu responsabilitatea faţă de prezentul şi viitorul omenirii pentru rezultatele inovaţiilor. În această ordine de idei, aprofundăm hermeneutic esenţa managementului strategic în felul următor. Generalizând cele expuse în subcapitolele 2.2.4, menţionăm că gestiunea strategică a evoluat şi evoluează în identificarea şi integritatea acesteia: •

de la arta gestiunii strategice la ştiinţa concret-economică despre gestiune la nivel de stat;

•

de la ştiinţa empirică despre gestiune la ştiinţă teoretică a managementului strategic, iar de

la începutul sec. XXI – la ştiinţa fundamentală (holistică, teoretico-aplicativă) a managementului strategic la nivel corporativ (ca tendinţă); •

de la arta ca măiestrie a gestiunii (ce se dezvoltă sub aspect tehnico-tehnologic, adică

măiestria de a gestiona situaţiile de o importanţă strategică cu parametri stabiliţi) la arta ca creaţie (ce se dezvoltă sub aspect de improvizare, adică capacitatea de a dirija situaţii strategice în condiţiile unui grad înalt de incertitudine: fără parametri univoc stabiliţi sau cu parametri care se schimbă rapid), iar de la începutul sec. XXI – la arta holistică (ce îmbină ambele aspecte ale sale) a managementului strategic la toate nivelurile acestuia (ca tendinţă); 68

De exemplu, în cadrul negocierilor privind problemele cu semnificaţie strategică, participanţii se conduc de linearităţi logice, construite pe baza metodologiei ştiinţifice. Dar, într-o situaţie de impas, este rezonabil de “a trece” la metodologia artei, aplicând, să zicem, metoda-Gestalt privind situaţia „într-o altă dimensiune”, schimbând „formatul” cadrului de negocieri sau utilizând brainstormingul cu idei originale, iar apoi de a „reveni” iarăşi la elaborarea ştiinţifică (analitică, dialectică, sinergetică) a materialului creat. 69 De exemplu, din domeniul religiei, a cărei utilizare în managementul strategic corporativ a făcut ca un şir de firme să devină mai competitive şi prospere (vezi, de ex. [129]).

140

•

de la dihotomia „ştiinţă-artă” a gestiunii la tendinţa sinergiei lor la toate nivelurile

managementului strategic; •

de la dezvoltarea la diferite niveluri ale culturii mondiale la dezvoltarea holistică (organic

corelată) a managementului strategic la toate nivelurile acestuia pe baza paradigmei autentice Homo Intelligens (ca perspectivă strategică). Rezultatele principale ale subcapitolelor 2.2 – 2.4 sunt exprimate desfăşurat şi sistematizat (Anexa II). „Spirala hermeneutică” construită şi aprofundată de noi în capitolul II o exprimăm schematic

MANAGEMENT STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL

în figura 12.

SUBIECT

OBIECT

Homo OeconomicusFaber-Intelligens

b b b b– colectivizat

– personalizat

b b b t Homo faberOeconomicusIntelligens

Noua economie

Societatea informaţională

Alte domenii culturale

Paradigma Homo Intelligens în domeniile şi nivelurile sale

Sursa: elaborată de autoare.

Figura 12. Aprofundarea „spiralei hermeneutice” a managementului strategic şi cros-cultural Această spirală se tratează ca principial deschisă următoarelor aprofundări.

141

Capitolul III. ABORDAREA SINERGETICĂ ŞI CEA ORGANISMICĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL 3.1. Esenţa, dezvoltarea conceptuală şi sensul aplicării abordării sinergetice şi a celei organismice în domeniul economico-managerial Sinergetica, reprezintă şi ea o nouă direcţie a ştiinţei contemporane,70 care se caracterizează printr-o orientare strategică interdisciplinară şi care a apărut la începutul anilor 70, sec. XX. Sarcină ei de bază o constituie studierea principiilor generale ce stau la baza autoorganizării şi autodezvoltării sistemelor deschise ale oricărei naturi (fizice, chimice, biologice, economice, sociale etc.). Sinergetica presupune o viziune calitativ nouă a lumii în comparaţie cu cea clasicănewtoniană, pe de o parte, şi neclasică-cuanto-relativistă, pe de altă parte. Se produce trecerea de la imaginea lumii construită din particule elementare – „cărămizi” ale materiei – la viziunea lumii ca ansamblu al proceselor nelineare. Devenind fundamentul ştiinţei lui Homo Intelligens, sinergetica, prin sine însăşi, este pluralistă, pe cât de pluralistă este şi acea lume holistică presupusă de ea. În domeniul economico-managerial aceasta devine tot mai actuală [320; 328]. •

Teoria dirijării (managementul): Sinergetica ne învaţă cum să operăm în modul adecvat

cu sistemele complexe, dirijându-le cât mai eficient. După cum se vede, principalul nu constă în forţă, ci într-o configurare topologică justă, în arhitectura de influenţare a acestui sistem complex (a mediului). Influenţe slabe, dar judicios organizate, adică cele de rezonanţă asupra sistemelor complicate, sunt extrem de eficiente. •

În domeniul economiei, de asemenea, se discută mult despre efectul sinergic, interpretat ca: a. Obţinerea unui profit suplimentar de către întreprinderi ca rezultat al conştientizării faptului că implementarea unui complex de măsuri bine chibzuit condiţionează modificarea tuturor celorlalţi indicatori ai afacerii, precum contribuie şi la alegerea unei strategii competitive de dezvoltare a acesteia. b. Influenţarea celorlalţi indicatori necesită o permanentă revizuire a elementelor matricei competitivităţii şi înnoirea întregului complex de calcule şi evaluări.

Apariţia unor astfel de ştiinţe, precum hermeneutica, informatica, cognitologiae, sinergetica şi psihoneutica, condiţionată de realităţile societăţilor informaţionale, impune complicarea modului de gândire a managerului strategic şi cros-cultural. Deci, care trebuie să fie logica gândirii şi

70

În greceşte, „synergos” înseamnă „care acţionează în comun”. Denumirea acestei orientări ştiinţifice a fost propusă de către fizicianul german G. Hakken, sub a cărui redacţie apare din 1979 serialul de cărţi „Schpringer” despre sinergetică. Au fost editate, deja, peste 50 de volume privind diverse aspecte ale dinamicii de autoorganizare în sistemele naturale, sociale şi cognitive.

142

mentalitatea lui Homo Intelligens? Cercetările noastre, efectuate în legătura cu această întrebare [75, cap. III] pot fi rezumate la următoarele considerente. Logica lineară era caracteristică societăţii industriale. Aceasta este logica „de judecată”, „algoritmică” şi este asigurată, de regulă, de gândirea logico-formală. Linia dreaptă71 reprezintă expresia geometrică a acesteia. Drept logică lineară considerăm şi logica dialectică, ceea ce este netradiţional, deoarece dialectica, tot timpul, s-a considerat ca o alternativă a logicii formale. Într-adevăr, dialectica nu mai este o logică de judecată, ci o „logică intelectuală” (Platon) sau o logică „ideală”, „de calitate superioară” (Hegel). Prin urmare, considerăm metodologic oportună abordarea capacităţilor de gândire în calitate de succesiuni calitative (anumite ordini) ale dezvoltării intelectuale a omului / umanităţii / culturii. În acest caz, gândirea logico-formală o tratăm ca logica intelectuală a primei ordini. Dialectica, în legătură cu aceasta, este tratată ca logica celei de-a doua şi a treia ordini. Apariţia acestor ordini este condiţionată de existenţa calităţii reflexive în dialectică. A doua ordine se formează ca rezultat al reflecţiei asupra primei datorită capacităţii umane creative de a face sinteza tezei şi antitezei. A treia – pe seama capacităţilor creative de a identifica, forma şi / sau conduce spirala dezvoltării obiectului / sistemului. Logica dialectică, în aşa fel, este o dezvoltare calitativă a linearităţii gândirii logico-formale. Totodată, gândirea dialectică, logica ei, rămâne, totuşi, lineară, deoarece îşi construieşte linia proprie a judecăţii, dezvoltării obiectului, deşi este, deja, una „răsucită”, spiralată. Această logică este mai puţin evidentă şi necesită o creativitate mai mare pentru evidenţierea sau construirea sa, precum şi pentru conştientizare şi gestionare. Specificul gândirii lui Homo Intelligens, ca strateg şi realizator al noii paradigme a integrităţii socioeconomice şi umane, trebuie să devină logica intelectuală a celei de-a patra ordini, care este privită de noi ca logica sinergetică (vezi figura 4).

Punctul bifurcaţiei

Sursa: elaborată de autoare

Figura 4. Ramificarea spiralelor în punctul de bifurcaţie 71

Tipică în această relaţie, este exprimarea în cultura mondială a percepţiei creştine a timpului şi istoriei sub forma unei săgeţi.

143

Ea semnifică un asemenea mod de gândire ce permite de a identifica sau forma, conştientiza şi dirija o multitudine de consecinţe („linii”) simultane ale dezvoltării obiectului / sistemului (lineare sau spiralate, paralele şi care se intersectează, antagoniste şi care se formează în anumite etape ale dezvoltării obiectului, iar apoi iarăşi se divizează…). Spre deosebire de cea dialectică, abordarea sinergetică a cercetării oricărui obiect / sistem, inclusiv a noii paradigme Homo Intelligens, trebuie să presupună, primo, existenţa simultană şi identificarea unei mulţimi de spirale dialectice; secundo, îmbinarea acestei multitudini de spirale între ele sub formă de „alianţe sinergetice”; terţio, ramificarea spiralelor în punctele de bifurcare şi formarea, în consecinţă, a noilor posibilităţi spiralate. Astfel, definim logica sinergetică (LS), drept capacitatea de a gândi polilinear. LS nu neagă nici modalitatea de gândire logico-formală sau dialectică ca fiind „învechite” sau „inferioare”, ci, dimpotrivă, le include în sine, transformându-le în componentele sale, în „cazuri particulare” de gândire. Realitatea contemporană, după cum am argumentat, permite includerea metodologiei dialectice (platono-hegeliană) ca un caz particular al celei sinergetice. Dezvoltarea ulterioară a metodologiei managementului strategic va fi bazată, în opinia noastră, pe gândirea organismică – logica de a cincea ordine – în care sinergetica va fi, la rândul său, un caz particular. Astfel, în istoria metodologică, care asigură comportamentul strategic şi gestiunea dezvoltării umane, se construieşte linearitatea sinergetică, pe care o exprimăm în figura 5. Sistemul logici formale a lui Aristotel sec.IV î.Hr.

Sistemul logicii dialectice a lui Hegel sec.XIX

Tradiţia dialectică a lui Socrate-Platon sec. V î.Hr.

Sistemul logicii sinergetice apariţia – a doua jum. a sec. ХХ, constituirea – prima jum. a sec. XXI

Sistemul logicii organismice a doua jum. a sec. XXI

Sursa: elaborată de autoare

Figura 5. Etapele-cheie ale dezvoltării metodologiei care asigură gestiunea strategică a dezvoltării socioeconomice şi umane şi integrităţii

144

Noi examinăm această linearitate metodologică ca fiind principial nefinisată şi deschisă dezvoltării sale, pornind de la logica sinergetică a cercetărilor ştiinţifice. O asemenea abordare ne permite suplinirea şi aprofundarea înţelegerii clasice a logicii atât ca modalitate de gândire, cât şi ca disciplină ştiinţifică, care trebuie predată managerilor strategici. După cum se ştie, logica formală studiază formele, structurile gândirii şi legile gândirii necontradictorii (corecte). Logica dialectică cercetează procesele formate de mişcarea formelor şi structurilor gândului şi dezvoltarea acestor procese de gândire. Logica sinergetică, în calitate de disciplină ştiinţifică nouă privind modul de gândire al managerului strategic Homo Intelligens, o definim ca ştiinţă ce cercetează nu doar formele şi structurile gândului, procesele de gândire în dinamica lor, ci şi multiplicitatea acestor procese în interacţiunea creativ-aplicativă, orientată spre atingerea efectelor sinergice. Într-o asemenea definire, logica sinergetică condiţionează atât sinergismul intern de gândire (care se bazează pe definiţia intelectului, expusă de noi în cap. II), cât şi sinergismul extern care, de asemenea, este vital important pentru managementul strategic contemporan al economiei noi, deoarece constă în capacitatea de a dirija resursele fizice şi intelectuale ale oricărui obiect / sistem în aşa fel, încât pe seama şirului efectelor sinergice, formate prin intermediul îmbinării acestor resurse, să se asigure posibilitatea supravieţuirii şi dezvoltării constructiv-durabile a organismului / sistemului. În afară de susnumita polilinearitate, o trăsătură distinctivă, în plus, a gândirii sinergetice şi strategice a lui Homo Intelligens, o reprezintă pragmatismul. Principiul pragmatismului sinergetic îl înţelegem ca: 1) studierea întregului spectru de posibilităţi ale dezvoltării obiectului / sistemului în cercetare şi modelarea intelectual-computerială a acestuia, admiţând, totodată, existenţa caracterului contradictoriu al modelelor formate în acelaşi timp şi în acelaşi spaţiu; 2) calcularea ulterioară a alternativelor din punctul de vedere al eficacităţii formării „alianţelor sinergetice” (adică când 2+2+2, de exemplu, va fi 7 şi nu 6). Însă, dacă rezultatul va fi, de exemplu, 4, atunci acesta poate fi privit ca un „efect sinergetic invers” şi eficacitatea existenţei unei asemenea „alianţe” trebuie evaluată prin prisma obiectivelor strategice finale ale creatorilor ei. O altă trăsătură distinctivă o constituie gândirea nu doar în mod Gestalt, ci Gestalt stereometric [75, cap.III], care, la rândul său, condiţionează o trăsătură, pe care noi am numi-o multidimensionalitate sau multiparametricitate a gândirii şi care ar permite atingerea perceperii şi conceperii poliaspectuale a obiectului cercetat. Această trăsătură a gândirii, în opinia noastră, este asigurată de dezvoltarea structurii organizaţionale de reţea a sistemelor societăţii informaţionale contemporane şi de fluxurile energoinformaţionale ce acţionează în aceste sisteme. Ca urmare, se 145

formează o realitate a culturii mondiale în dinamică, rapid-schimbătoare şi greu-previzibilă. Anume, din acest considerent, considerăm actuală înţelegerea mecanismelor funcţionării gândirii nu în mod static şi linear, ci în dinamică şi polilinearitate. Pentru dezvoltarea calitativă a gândirii managerilor strategici, în baza logicii sinergetice, considerăm pragmatic oportună, în primul rând, organizarea trainingurilor pentru dezvoltarea trăsăturilor respective ale gândirii sinergetice; în al doilea rând, elaborarea trainingurilor cu luarea în consideraţie a modelului tezauric al intelectului (MTI), elaborat de specialiştii în psihologie şi informatică, începând cu a doua jumătate a secolului XX [246; 317; 342]. Şi anume, în abordarea tradiţională a gândirii, acesta era prezentat ca „un şir de operaţiuni consecutive” [355, p.4]. Alta a fost abordarea oferită de gestalt-psihologie, conform căreia la baza gândirii se presupunea existenţa unor structuri de cunoştinţe. Însă, gestalt-psihologii nu puteau explica procesul tranziţiei de la unele structuri la altele [315]. Modelul tezauric,72 de asemenea, provine de la faptul că „gândirea este prestabilită ca o structură de cunoştinţe”. Însă, spre deosebire de abordările anterioare, acest model „dezvăluie corelaţia informaţiilor ce se află în câmpul atenţiei conştientizate cu tot volumul de informaţii păstrate în memorie” [ibid.]. Din modelul tezauric al intelectului, se desprind un şir de concluzii metodologicognoseologice, utile pentru organizarea activităţii manageriale conform cerinţelor societăţii contemporane în globalizare şi informatizare, şi anume: 1. „Pentru a ajunge la careva soluţii originale, trebuie de judecat” [ibid.]. Se are în vedere că prin judecată se ordonează celulele asociative ce „sustrag” din câmpul, aflat în momentul dat în afara focalizării conştiinţei, o informaţie necesară pentru soluţionarea unei sarcini manageriale imperioase. În acest context, „pentru a soluţiona problema sunt necesare formulări şi reformulări conştientizate ale scopului [în dimensiunea sa restrânsă sau lărgită – Z.Ş.]. Aceasta contribuie la evidenţierea diferitelor înţelegeri posibile ale scopului” [ibid.] şi, respectiv, – la depăşirea căii simplificate de soluţionare a problemei („ce se subînţelege de sine stătător” sau „după tradiţie”) sau, dimpotrivă, a celei prea complicate, dar standardizate, deşi, deja, puţin eficiente.

72

Noţiunea de tezaur, în sens restrâns, se foloseşte în informatică pentru a indica dicţionarul explicativ. În sens larg, ea a devenit „patrimoniul” multor ştiinţe contemporane şi semnifică o totalitate de informaţii structural organizată ce reflectă semantica obiectului prezentat [246; 317]. În expresia „modelul tezauric al intelectului”, această noţiune se referă la „modelul intern al lumii exterioare”, la „imaginea subiectivă a realităţii obiective” în conştiinţă, fiind înţeleasă drept „con-ştiinţă”, adică un ansamblu de cunoştinţe sistematizate, posedate de către om. Totodată, aceste referiri, spre deosebire de abordările tradiţionale, se prezintă de MTI în dinamică. Tezaurul în MTI, de asemenea, se referă la procesele schimbărilor active ale informaţiei, „păstrate în memorie, manifestate în procesul gândirii”. Se au în vedere procesele de schimbare a informaţiei nu doar în forma conştientizată, dar şi în cea subconştientă (pe baza legăturilor asociative) şi procesele de trecere a informaţiei în câmpul atenţiei conştientizate [191; 317].

146

2. „Dacă, la persoana în cauză, structura cunoştinţelor ce ţin de problema în cercetare corespunde celei general-acceptate, atunci ideile şi deciziile intuitive ale acestei persoane vor fi şablonate; dacă, însă, structura cunoştinţelor se diferenţiază considerabil de cea general-acceptată, atunci ideea înaintată de persoana dată, în mod inconştient sau în formă de ipoteză, va fi originală” [ibid.]. Aşadar, în trainingurile contemporane privind managementul strategic, este oportun de a atrage atenţie la prezenţa sau organizarea sinergismului educaţional, care este înţeles de noi ca: a) dezvoltarea propriei educaţii „variate”, adică îmbinarea diferitelor specialităţi în instruirea proprie sau a diferitelor domenii ale experienţei de afaceri;73 b) adresarea la câţiva consultanţi individuali din acelaşi domeniu de cunoştinţe în procesul adoptării deciziilor strategice; c) formarea echipelor creative cu specialişti din diverse domenii de cunoştinţe. În contextul managementului strategic, după cum şi la diferite niveluri ale sale – ale individului, firmei, naţiunii, lumii – apare întrebarea, tradiţional formulată: „Ce este mai bine şi ce este mai rău?”. Altfel spus, care dintre logici – lineară sau polilineară – şi care din formele sale de exprimare – planodiscretă, de legătură-dialectică sau stereometrico-ieroglifică este „cea mai bună” (optimală) ori „cea mai rea” pentru organizarea procesului de cunoaştere şi gestionare a sistemelor socioeconomice? Răspunzând la această întrebare, mai întâi subliniem că o asemenea tratare a problemei, sub formă de opoziţii „sau-sau”, „mai bună-mai rea”, nu o considerăm metodologic legitimă, pornind de la următoarele considerente: oricare din logicile sus-menţionate şi formele de exprimare a acestora au constituit, în primul rând, rezultatul procesului de raţionalizare a gândirii umane şi a cunoştinţelor produse de ea; în al doilea rând, rezultatul procesului de optimizare a dirijării cunoştinţelor şi mediului înconjurător pe parcursul dezvoltării socioeconomice atât a indivizilor, cât şi a fiecărui popor în întregime. Raţionalizarea se înţelege aici ca un proces de sistematizare-perfectare de către om a informaţiei despre Univers inclusiv socioeconomic sub forma noţiunilor, schemelor, teoriilor ş.a. Pe de-o parte, pentru gândirea umană, aceste rezultate ale raţionalizării devin „patul lui Procust”, modelul ideal al unui fenomen sau proces pe care omul îl exprimă „raţional”. Pe de altă parte, instrumentele şi rezultatele raţionalizării sunt nişte invenţii extrem de valoroase ale gândirii umane ce o ajută să organizeze şi reglementeze procesele de cunoaştere şi comunicare în cultură. Optimizarea se înţelege de noi ca adaptare a proceselor de gândire şi a modurilor de exprimare a acestora la condiţiile unui anumit mediu astfel, încât să se asigure supravieţuirea şi 73

Comunicarea cu managerii performanţi (inclusiv de top-nivel) ai diferitelor companii internaţionale şi ai diferitelor state (SUA, Germania, Marea Britanie ş.a.) ne-a atras atenţia la faptul că existenţa „istoriei educaţionale”, mai ales în îmbinarea specialităţilor militare sau inginereşti cu studiile economice şi gestionarea businessului, îi face pe managerii şi businessul gestionat de aceştia mult mai competitivi în economia de piaţă mondială.

147

dezvoltarea constructiv-durabilă a individului, omenirii sau a unei afaceri în mediul dat. În cultura mondială, o asemenea optimizare a rezultat în dezvoltarea calitativă a logicii drept modalitate consecventă a gândirii umane (logică formală, dialectică, sinergetică, organismică), reacţionând astfel la schimbările socioeconomicee şi tehnico-ştiinţifice. În ansamblu global, potrivit cercetărilor noastre [75, cap.III], optimizarea s-a manifestat în apariţia concepţiei sinergetice despre lume. Aplicarea aprofundată a abordării sinergetice în domeniul economico-managerial cere, însă, precizarea principiilor ei de bază. Dacă principiile abordării logico-formale au fost formulate de către Aristotel în lucrarea sa „Organon” şi principiile abordării dialectice au fost sistematizate de către Hegel în „Ştiinţa logicii”, abordarea sinergetică a cercetării unui obiect / sistem ne-a dezvăluit „mozaicitatea sa metodologică”, dat fiind faptul că întemeietorii acestei abordări pornesc de la diverse premise în vederea fundamentării abordării.74 Luând în consideraţie necesitatea formării unei baze metodologice integre a cercetărilor fundamentale şi a celor aplicate în procesul creării noii paradigme de management strategic şi croscultural, ne vom aduce aportul la aceasta sistematizând şi formulând principiile universale ale abordării sinergetice75. Ne vom conduce, pe de-o parte, de meta-vocabularul sinergeticii contemporane, pe de altă parte, de principiul postmodernist al creativităţii:76 1. Universul este o întindere infinită, în care se mişcă haotic şi cu diferite viteze fluxurile energoinformaţionale (FEI) de diferită natură. Mişcarea lor este lineară şi polilineară. 2. Din punctul de vedere al fizicii, mişcarea FEI este condiţionată de legităţile termodinamicii, al economiei – necesităţi / interese, al filosofiei – de deşteptarea interioară pentru trecerea de la potenţă la existenţă, actualizare şi autorealizare. 3. Având o motivare generală după formă, însă individuală după conţinut, FEI interacţionează unele cu celelalte cu scopul atingerii efectului sinergic. Dacă efectul nu este atins sau este epuizat, formaţiunea se destramă. 4. Interacţiunea FEI structurează spaţiul Universului, transformându-l într-un Sistem global deschis dinamic, autoorganizator, autoreglator, în care mereu se structurează şi restructurează mega-, macro-, mezo- şi microsisteme – deschise şi închise. 74

Spre exemplu, Buckminister Fuller – din premiselee geometrice, Ilya Prigojin - din cele fizico-termodinamice, Cecil Folescu şi Dan Apostol – din cele astronomice ş.a. 75 „Universale”, în acest context, semnifică faptul că principiile sunt caracteristice pentru Univers şi pentru cultura mondială în general, indiferent de specificul sferelor lor luate în parte. Totodată, noi nu pretindem la caracterul complet al acestor principii, lăsând „lista”, principial, deschisă. 76 Ideile din trecut se dezvoltă într-o altă manieră. Asemenea idei pentru noi au fost entelehie a lui Aristotel, energetica din yoga, înţelegerea taoistă a sociumului şi naturii ca sisteme autoreglatoare, dezvoltată de A.Smith ca liberalismul de piaţă, viziunea lui W.James asupra Universului ca un haos bâzâitor ş.a.

148

5. Cu cât este mai intens fluxul, cu atât el este mai predispus la expansiunea către alte fluxuri şi sisteme create de acestea. 6. Orice sistem închis, mai devreme sau mai târziu, sub influenţa diferitelor FEI, trece în unul deschis şi invers. 7. Orice sistem stabil, sub influenţa fluctuaţiilor (oscilaţiilor) create de FEI trece într-un sistem instabil şi invers. 8. Caracterul general al schimbărilor sistemului este ciclico-spiralat: există o continuitate internă de adâncime multicalitativă prin manifestarea exterioară simultană doar a noii calităţi a sistemului. 9. Fluctuaţiile FEI contribuie la formarea, în sistem, a punctelor de bifurcare, adică a ramificărilor, iar în economie – a alegerilor alternative. Totodată, sistemul se debarasează de fosta linearitate a mişcării şi este în stare să se ramifice până la închidere în noua formaţiune. 10. Dacă, în punctul de bifurcare, sistemul nu realizează singur alegerea sa, aceasta neapărat va fi făcută de un alt FEI în concordanţă cu interesele sale. Fluxul energoinformaţional (FEI) este înţeles de noi ca o mişcare bine determinată a informaţiei, asigurată de resursele energetice speciale şi cele materiale şi condiţionată de logica interioară a dezvoltării elementelor fluxului, reunite într-o alianţă sinergetică. Caracterul larg al acestei noţiuni permite reflectarea, pe de o parte, a caracterului universal al FEI, iar pe de altă parte – individualitatea sa, care se formează datorită specificului asigurării energo-materiale a fluxului, a unicităţii conţinutului informaţiilor sale şi a elementelor componente, a logicii proprii de dezvoltare, a particularităţii intereselor elementelor ce formează alianţele sinergetice.77 Pe baza alianţelor sinergetice stabile ale elementelor FEI se formează sistemele energoinformaţionale (SEI). Ele, spre deosebire de fluxuri, se deosebesc prin caracterul static, adică prin dogmatism, care transformă toate celelalte fluxuri ale sistemului social-economic / cultural în „programate” de FEI de bază, care condiţionează logica dominantă a dezvoltării sistemului. În acelaşi timp, datorită acţiunii diferitelor FEI în Univers, inclusiv socioeconomic, în orice SEI neapărat apar noi FEI, condiţionând dezvoltarea polilineară a SEI.

77

Drept exemplu de FEI poate servi creştinismul. Cu toată la multitudinea direcţiilor şi sectelor acestuia, creştinismul conţine o informaţie generală unică, o sarcină energetică specifică („bunavestire” / logos şi energia „sfântului Duh” / credinţa), o asigurare materială (prin intermediul instituţiei bisericeşti), o alianţă sinergetică confesională, care a permis stoparea energo-pierderilor în luptele din interiorul sectelor în perioada timpurie a creştinismului şi organizarea unui astfel de management strategic, care a permis creştinismului să-şi atingă o integritate confesională relativă şi o victorie asupra păgânismului, şi, de asemenea, obţinerea recunoaşterii drept una din religiile mondiale. Alianţe sinergetice particulare cu FEI proprii au devenit în creştinism: catolicismul, ortodoxismul, protestantismul.

149

Pragmatismul metodologic al termenului FEI constă, în viziunea noastră, în faptul că el permite conceperea mai completă a Universului, inclusiv cel socioeconomic. Prototipul definiţiei noastre a FEI este noţiunea de electricitate în fizică: o mişcare ordonată a particulelor încărcate. Însă, electricitatea este doar o cu caz particular şi relativ simplu al FEI. Unul mult mai complex se formează în Socium. În afară de aceasta, realitatea societăţii informaţionale în formare şi care globalizează şi liberalizează, impune gândirea în cei ai „dinamicii”, inclusiv în termenii fluxului. În sfera social-economică, acestea sunt fluxurile capitalului, ale muncii, ale tehnologiilor, cunoştinţelor etc., care tot mai liber circulă în economia mondială. Nu în zadar şi M. Castells, unul dintre sociologii iluştri ai prezentului, conştientizând formarea societăţii informaţionale, a început să utilizeze anume termenul „fluxuri”, prin care înţelege consecutivităţi programate ordonate, repetitive ale schimburilor şi ale interacţiunilor dintre poziţii fizic separate pe care le ocupă actorii sociali în structurile economice, politice şi simbolice ale societăţii” [101]. Savantul, de asemenea, analizează spaţiul acestor fluxuri care „este organizarea materială a practicilor sociale în timpuri separate, ce activează prin intermediul fluxurilor” [ibid.]. Spaţiul fluxurilor este văzut de savant într-un mod structurat deosebit sub forma „a trei straturi” ale suportului material: „primul strat constă din lanţul impulsurilor electronice, concentrate în microelectronică, telecomunicaţii, procesare computerizată, sisteme de transmisiuni, transport cu viteză înaltă; al doilea strat constă din noduri şi centre de comunicaţii, care asigură o interacţiune favorabilă a elementelor integrate în reţelele electronice globale; al treilea strat se referă la organizarea în spaţiu a elitelor manageriale dominante, care îndeplinesc funcţii de conducere” [ibid.]. Această structurare a spaţiului, la fel ca şi interpretarea acestora în calitate de „timp cristalizat”, timp care îşi pierde linearitatea,78 de asemenea, reprezintă, în opinia noastră, o valoare metodologică deosebită sub aspectul dezvoltării managementului strategic în societatea informaţională. Şi anume, acestea şi asemenea rezultate ale cercetărilor lui Castells permit orientarea în structura „suportului” fluxurilor, găsirea punctelor corespunzătoare de control extern la aceste fluxuri, „reprogramarea” fluxurilor, schimbarea „suportului” lor şi, în aşa fel, permit conducerea acestor fluxuri. În acelaşi timp, „fluxurile” lui Castells, de asemenea, formează un caz particular, cu toate că este unul de o treaptă superioară celui pe care noi l-am descris drept FEI.

78

Conform teoriei lui M.Castells, percepţia timpului în societatea informaţională se schimbă semnificativ: „timpul liniar, ireversibil, incert se fracţionează în bucăţi în societatea informaţională” [378]. În afară de aceasta, el devine, într-un fel, „atemporal”: în schimbul măsurării timpului vin manipulările cu timpul, care sunt necesare pentru a face reală „libertatea capitalului de timp şi eliberarea culturii de timp” [378, …].

150

Acest lucru este condiţionat, în primul rând, de faptul că fluxurile lui Castells se formează pornind de la realităţile societăţii informaţionale în general. În opinia noastră, FEI, ca fenomen, au existat în cultura mondială mereu. Însă, în societăţile preinformaţionale, majoritatea lor se deosebeau printr-un caracter relativ static, adică prin „întindere” în spaţiu şi în timp şi, de asemenea, prin linearitate în dezvoltare. Societatea informaţională face FEI mai dinamice, mai „comprimate” în spaţiu şi în timp, ceea ce le permite de a se deplasa rapid şi concomitent în multe celule ale structurilor de reţea ale acestei societăţi. Totodată, FEI devin mai accelerate şi mai polilineare în dezvoltarea lor. Aceasta se manifestă prin crearea multitudinii de puncte interne de bifurcare şi a diversificărilor respective ale fluxurilor. În al doilea rând, „fluxurile” sunt definite de Castells drept „consecutivităţi programate”. Aceasta, în esenţă, semnifică faptul că ele sunt „lansate” de cineva cu o logică, deja, predefinită şi invariabilă de interacţiune a elementelor lor. FEI include în sine asemenea fluxuri, precum logica sinergetică care include în sine pe cea logico-formală şi dialectică. În legătură cu aceasta, particularităţile FEI sunt: b) formarea spaţiului dinamic al întregului Universul şi nu al sociumului informaţional; c) nu este posibilă lichidarea sau „exterminarea” FEI, bazate pe energia creativ-intelectuală sau spirituală, care pot avea, totodată, un caracter nu doar constructiv, ci şi unul distructiv. Asemenea fluxuri au capacitatea de efectua mutaţii, identificându-se mai apoi în cultura mondială sub diferite forme.79 Pentru eficacitatea managementului strategic, îndreptat către o integritate autentică, este necesar de a menţine FEI pe o direcţie constructivă (din punctul de vedere al puterii creative vitale) şi de a nu permite actualizarea FEI distructive. Aceasta semnifică, primo, de a nu crea condiţii pentru renaşterea FEI distructive. Secundo, de a înţelege că, dacă FEI distructiv nu este posibil să fie lichidat, atunci el poate fi distrus. Însă, pentru aceasta, metodologic şi strategic, este necesar a porni nu doar de la structura „asigurării materiale” a fluxului programabil, menţionat de Castells, care, apropo, poate fi, practic, lichidată (structura). Este necesar de a pătrunde mai adânc, la nivel energoinformaţional, pentru a lipsi acest flux de energia sa şi de valoarea informaţiei sale pentru alţii. Aceasta contribuie la faptul că FEI îşi pierd integritatea şi astfel se destramă. 79

Spre exemplu, FEI distructiv al legismului, apărut în China în sec. III î.Hr., datorită cruzimii modelului său de conducere strategică, nu a mai apărut niciodată sub acelaşi nume, însă mereu s-a renăscut în cultura mondială sub alte forme: sub masca „confucianismului” lui Mao Tze Dong, a stalinismului în U.R.S.S., a cultului personalităţii lui Kim Ir Sen, a regimurilor militare ale lui Mussolini, Hitler, Pinocet ş.a. (aceeaşi centralizare a economiei în baza dictaturii militare, „revoluţiile culturale”, cultele personalităţii, zombarea mintală a unor întregi popoare etc.).

151

c) Acestea sunt fenomene autoorganizatoare, cu o logică internă proprie de dezvoltare. Din contra, în fluxurile fizice asemenea electricităţii, în fluxurile sociale „programabile” ale lui Castells, mişcarea se produce sub influenţa unei forţe externe. Ea face ca elementele acestor fluxuri să se deplaseze într-o anumită direcţie. În concepţia lui Castells, o astfel de forţă o reprezintă „nodurile informaţional-voluntare” care se creează în oraşele mondiale – megapolisuri. Aflându-se într-o luptă de concurenţă necontenită, aceste „noduri” devin dinamice, dând astfel un impuls şi o direcţie mişcării fluxurilor. În acelaşi timp, în concepţia lui Castells, megapolisurile devin instanţe strategice terminale, deoarece, în primul rând, „închid în sine fluxurile principale de informaţii, resurse financiare şi se transformă în puncte de luare a deciziilor de conducere” [234]; în al doilea rând, „trăsătura lor definitorie este că ele concentrează în sine funcţiile administrative, producătoare şi manageriale superioare de pe toată planeta” [ibid.]. Din punct de vedere sinergetico-metodologic, mai adecvat ar fi, în viziunea noastră, de a defini megapolisurile ca SEI la nivel de cultură globală în care se formează fluxurile, „programate” ale culturii mondiale, inclusiv a economiei de reţea. O treaptă mai înaltă a FEI o constituie cele care se autoorganizează şi se autoreglează, formând un nivel de conducere strategică de ordin superior şi determinând tendinţele de dezvoltare a înseşi megapolisurilor. Acestea sunt, de exemplu, FEImegatendinţe, la care ne oprim în continuare în cap. III.2. Referitor la abordarea organismică, relatăm că tratarea sistemelor socioeconomice / culturale drept organisme vii se observă în decursul întregii istoriei managerial-economice şi politice (Platon, F. Bacon, T. Hobbes, fiziocraţi etc.). Spengler a interpretat toată cultura drept organism. În continuare, vom argumenta faptul că aceste realizări conceptuale, care intră în abordarea organismică, trebuie să fie delimitate de cele simpliste, organiciste care, bazându-se pe ideile lui Ch. Darwin sau Z. Freud, îngustează conceperea sistemelor socioeconomice / culturale accentuând numai anumite principii biologice şi/sau programe psihologice rigide (instincte), şi reducând comportamentul agenţilor economici la aceste programe. În legătura cu aceasta, în teză se dezvoltă următoarele idei: A. Economia globală se formează pe baza intelectului artificial care imită structurile şi principiile de funcţionare şi de dirijare ale creierului uman, organizându-se, astfel, în reţea. Economiile naţionale, precum şi agenţiile economice ale acestora sunt incluse în această reţea ca celule, participând la schimbul activ cu fluxurile energoinformaţionale, inovaţionale, de capital, de resurse, de servicii etc., toate acestea condiţionând necesitatea unei studieri mai profunde a principiilor organizării şi funcţionării organismelor vii (holismul, sinergismul, polinearitatea, adaptabilitatea, informismul ş.a).

152

Totodată, este necesară evitarea reducţionismului fiziologo-biologic sau de orice altă natură în interpretarea rezultatelor unor astfel de studii şi în aplicarea metodei de analogie în domeniul socioeconomic. Autoarea este de părerea că interpretarea sistemelor socioeconomice ca organisme implică faptul că acestea sunt formate de către oameni, care reprezintă organisme nu numai vii, ci şi intelectuale şi, prin aceasta, „înzestrează” organismele socioeconomice cu energia lor vitală şi intelectuală. Ca urmare, aceste „organisme” nu mai reprezintă doar o sumă a componentelor lor, ci anumite integrităţi, în care toate abordările tradiţionale (mecanicistă, atomistică etc.) ale sistemelor socioeconomice trebuie schimbate cu abordări mai adecvate (holistică, sinergetică, organismică). Un exemplu al îmbinării abordării sinergetice cu cea organismică îl găsim în concepţia lui I. Masuda. Acesta, bazându-se pe datele paleoantropologiei, biologiei sociale şi informaticii, ne reprezintă viitoarea societate umană ca pe o societate sinergetică. În viziunea savantului, aceasta va fi comunitatea globală de Homo Intelligens ce se va baza pe o mare diversitate de reţele globale publice benevole de informare, „care vor intersecta toate frontierele naţionale. E vorba de o societate care va semăna cu un organism viu, dotată cu celule de cuplaj direct pentru asigurarea unei reacţii rapide şi dinamice la schimbarea mediului ambiant” [171; 172; 361]. Astfel, odată cu dezvoltarea tehnicii informaţionale, vechile concepţii despre societate ca organism viu au căpătat o nouă viaţă, dându-ne o nouă speranţă în calea noastră spre integritate. Cu toate acestea, tratarea sistemelor socioeconomice ca organisme vii trebuie păstrată în sens indirect. B. Abordarea organismică reînnoieşte sensul primordial (etimologic) al termenului organism, acesta prezentându-se ca ceea ce apare ca un tot închegat, ca ceea ce funcţionează în mod organizat. Tratarea sistemelor socioeconomice ca organisme-organizaţii, bazate pe principiile holismului, sinergismului, informismului etc. se dezvoltă, conform cercetărilor noastre în cultura niponă şi, în special, în astfel de companii, precum Sony, Omron ş.a., strategiile şi realizările practice ale cărora sunt amănunţit studiate şi implementate de către companiile europene şi americane. Abordarea organismică se percepe ca cea de perspectivă a managementului strategic de către K. Tataisi şi Bahtiyarov, şi se dezvoltă conceptual în această direcţie şi de noi, în contextul „noii” economii şi, în plus, al managementului cros-cultural.

153

3.2. Dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural în condiţiile acţiunii sinergice a megatendinţelor socioeconomice. Globalizarea ca nucleu al sinergiei Un imbold puternic pentru dezvoltarea managementului, în general, şi a celui strategic, în particular, le-a fost dat, în opinia noastră, de megatendinţele social-economice ale culturii mondiale, acţiunea cărora fiind tot mai crescândă, începând cu mijlocul secolului XX. Este vorba de informatizare, globalizare, liberalizare, socializare, egalitatea genderelor ş.a. În calitate de caracteristici esenţiale ale culturii mondiale ale celei de-a doua jumătăţi a sec. XX – începutul sec. XXI, acestea şi alte procese similare lor îşi găsesc reflectare în monografii, articole, conferinţe, siteuri aproape în toate domeniile culturale. O conştientizare ştiinţifică şi prezentare a unora dintre aceste procese anume drept megatendinţe le-a efectuat John Naisbitt [53]. O analiză fundamentală a unui spectru larg de megatendinţe social-economice sub aspectul

evoluţiei lor şi al interconexiunii dialectice în

societatea contemporană şi în contextul dezvoltării ideilor cu privire la mecanismele fundamentale de funcţionare a noii economii este efectuată de către Nadejda Şişcan [358]. În baza rezultatelor acestor cercetări şi, totodată, pornind de la scopul tezei noastre, vom utiliza o abordare sinergetică în vederea conştientizării esenţei megatendinţelor social-economice şi a influenţei acestora asupra apariţia noilor tendinţe, tipuri şi forme ale managementului strategic. Logica sinergetică, după cum a fost argumentat de noi în subcap. 3.1, constituie baza metodologică a paradigmei Homo Intelligens şi presupune construirea polilineară a linearităţii logico-formale şi dialectice în procesul cercetării obiectului. Pornind de la principiile, formulate de noi în subcapitolul 3.1 ale abordării sinergetice şi de la trăsăturile specifice ale FEI, vom defini megatendinţa ca un astfel de FEI, care se manifestă nu întro ţară sau grup de ţări luate separat, ci care cuprinde treptat toate ţările lumii; acţionează nu numai într-un domeniu anumit al culturii mondiale, ci schimbă caracterul dezvoltării tuturor domeniilor acesteia, nu are un caracter întâmplător, ci unul legic, în legătură cu care manifestă o anumită stabilitate în timp. Orice magatendinţă, astfel, are un caracter global. Însuşi fenomenul globalizării este definit de noi drept constituirea, de către un grup de FEImegatendinţe, a unei megatendinţe universale, care condiţionează dezvoltarea tuturor domeniilor culturii într-un câmp universal provizoriu şi spaţial. Cu alte cuvinte, acesta este un puternic flux energoinformaţional, care cuprinde toată lumea civilizată contemporană cu el, iar rezultatele acţiunilor sale rămân importante pe parcursul unei perioade îndelungate (secole, milenii). Acumularea, în cultura mondială, a energiei şi informaţiei

154

(„masa critică” a lor) de o anumită orientare strategică conduce către formarea „valurilor” şi „produselor” globalizării. În legătură cu aceasta, noi împărtăşim părerea unui şir de cercetători care atribuie fenomenul globalizării nu doar sfârşitului sec. XX. Astfel, S.-A.Micalet raportează globalizarea la secolul XV, pornind de la marile descoperiri geografice [178]; A. Toffler [222] şi D. Moldovanu [51] – la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX, enumerând trei valuri ale globalizării în contextul economico-social. În acest context, considerăm că schimbările managementului strategic, atât cele de conţinut, cât şi cele de formă, sunt condiţionate de acţiune consolidată şi sinergică a diferitelor megatendinţe. În funcţie de aspectul analitic al cercetării, în aceste acţiuni comune, se accentuează o acţiune a unei anumite megatendinţe. Bazându-ne pe scopul cercetării noastre, vom analiza, în continuare, megatendinţa globalizării din punctul de vedere al dezvoltării managementului strategic. Pentru aceasta, în calitate de criterii pentru a evidenţia formele şi etapele („valurile”) globalizării, vom lua un subiect al puterii globale economic argumentat şi strategia organizării şi conducerii culturii mondiale, inclusiv a economiei. Ca urmare, distingem şapte perioade sau „valuri” ale globalizării. Fiecare val se formează, în opinia noastră, de către FEI cu rol de lider în epoci istorice concrete, datorită globalizării unui anumit fond / resurse ale omenirii. Resursele fundamentale ale omenirii, care au fost supuse globalizării, au asigurat, în asemenea mod, o calitate nouă şi schimbare în specificul managementului strategic respectiv. Prin urmare, nu le tratăm în plan tradiţional. Cel din urmă presupune, de regulă, o abordare tehnico-economică a sa, potrivit căreia resursele fundamentale ale omenirii prezintă în sine uneltele principale de muncă, mijloacele de producţie sau factorii de producţie. Intercondiţionarea resurselor fundamentale ale omenirii şi specificul administrării strategice în epoci istorice concrete, sub aspectul abordării tehnico-economice, noi am arătat-o în cap. I, în contextul examinării concepţiilor paradigmatice epocale, precum şi în cap. II, în decursul analizei evoluţiei managementului strategic. În afară de aceasta, resursele fundamentale ale omenirii, sub aspect tehnico-economic, se studiază multilateral de-a lungul secolelor [50; 256; 285]. Noi folosim abordarea sinergetică a resurselor fundamentale ale omenirii, ceea ce permite:

• în primul rând, să descoperim nu doar fondurile articulate în cultura mondială, dar şi pe cele latente, de altfel nu mai puţin puternice după importanţa lor strategicoculturală;

155

• în al doilea rând, să umplem resursele fundamentale ale omenirii cu un conţinut nou, ceea ce presupune completarea abordării tehnico-economice cu cea energoinformaţională a acestora;

• în al treilea rând, completarea analizei lineare a resurselor umane cu cea polilineară. Toate acestea reprezintă un nou racursi în cercetările managementului strategic. Vom da cu aproximaţie cadrul cronologic al perioadelor globale, întrucât considerăm că valurile globalizării nu doar linear „cresc” unul din altul, dar şi se acoperă în mişcarea lor de la o anumită cultură la alta, formând astfel polilinearitate în evoluţia culturii mondiale şi a managementului strategic respectiv. Această polilinearitate intensifică, la fel, faptul că viteza de mişcare a valurilor, în cultura mondială, este extrem de neuniformă. De exemplu, valurile, care au luat naştere în antichitate, îşi încărcau puterea în decursul mileniilor sau a zeci de secole în culturile orientale (egipteană, chineză, indiană ş.a.), apoi vertiginos (în trei-cinci secole), încercuiau civilizaţiile care s-au format în Occident. Cel din urmă a avut nevoie de sute de ani pentru a crea societatea industrială în Epoca Modernă, iar în timp de un deceniu ţările Tigrului Asiatic au devenit industriale. În teoria referitoare la civilizaţii, pe care am amintit-o în cap. II, considerăm că se întreprind paşi semnificativi în direcţia învingerii abordării discrete tradiţionale în explicarea civilizaţiilor, ceea ce se observă în figura 1, în care parabolele, semnificând civilizaţiile nu sunt izolate una de alta, dar se acoperă una pe alta. Cu toate acestea, autorii teoriei nu au mers mai departe: parabolele lor au notat clar începutul şi sfârşitul, ele sunt gata. În legătură cu aceasta, noi elaborăm şi aplicăm, la alcătuirea valurilor globalizării, abordarea continuă, tratată ca o componentă a abordării sinergetice generale. În lumina noii abordări, se observă că fiecare val, odată apărut, îşi păstrează semnificaţia ca FEI şi linearitatea sa cu „rezonanţă”.80 De aceea, considerăm, primo, necesară cercetarea metodologică a valurilor în complex, elaborând direcţiile de dezvoltare a managementului strategic contemporan, secundo, mai adecvat să discutăm nu despre valuri, ci despre undele globalizării (vezi figura 13).

80

De la lat. „resono” – „răsun la răspuns, răspund”. Linearitatea „rezonantă” este aici interpretată ca traiectoria dezvoltării (logica şi istoria) unui anumit FEI, care continuă să influenţeze esenţial managementul strategic al altor epoci. Spre deosebire de FEI cu linearitate „diminuantă” sau „care apare”, ce pot fi comparate, respectiv, cu o lampă care se răceşte sau se încălzeşte, FEI cu linearitate „rezonantă” se asociază cu un vibrator ce formează oscilaţii (rezonanţe) în mediu acvatic, aerian sau altul (în cazul dat – cultural).

156

Milenii î.Hr.

Secole î.Hr.

Secole d.Hr.

Sursa: elaborată de autoare

Figura 13. Manifestarea undelor globalizării culturii mondiale drept FEI (1) Unda filosofică a globalizării: sec. VII – I î.Hr. 81 Complexul mitologic religios, care s-a format în decurs de milenii, pe de o parte, şi capacitatea umană de reflecţie ce a condus la formarea unei abordări ştiinţifice a Universului, pe de altă parte, s-au soldat cu apariţia unui astfel de fenomen al culturii mondiale precum filosofia. Focarele cele mai mari ale apariţiei acesteia, în sec.VII – VI î.Hr., sunt în China antică, India antică şi Grecia antică. Filosofii sunt consideraţi, de noi, ca primii „globalişti”, deoarece anume ei au dezvoltat fără precedent capacitatea umană de reflecţie, definită de Socrate drept „capacitate de mirare”. În esenţă, această capacitate presupunea curajul intelectual şi neordinaritatea în gândire, deci talentul de a pune şi a da răspuns la întrebarea: „De ce anume aşa” şi „Cum poate fi altfel?”. Noi am dat, deja, definiţia reflecţiei, în cap. II, în contextul evidenţierii calităţilor specifice ale lui Homo Intelligens. Aprofundând-o hermeneutic, înţelegem această capacitate fundamentală pentru conducerea strategică reuşită, în plus, ca gândire alternativă, şi ca gândire fundamentală, care permite „a vedea la rădăcină”. Anume, reflecţia a asigurat libertate intelectuală filosofilor în căutarea de alternative ale explicaţiilor mitologico-religioase ale principiilor organizării Universului şi gestiunii sistemelor acestuia. În baza rezultatelor reflecţiilor, au fost propuse modele unice ale structurii Universului şi dirijării acestei structuri care nu rezultau din ideea existenţei puterilor supranaturale, ci din elemente 81

Data indică primul „val”, format de undă în cultura mondială. Esenţa fiecărui „tsunami” constă în evaluarea cardinală a valorilor în cultură şi o revizuire radicală a formelor şi stilurilor dominante în administrarea strategică.

157

şi fonduri energoinformaţionale ale Universului însuşi. Cele mai influente modele, din punctul de vedere al stabilirii tradiţiei administrării strategice în cultura mondială, au devenit, în opinia noastră, model atomist (vaişeşika indiană, concepţia chineză antică „tsi”, Democrit, Epicur, Newton ş.a.) şi cel energoinformaţional (yoga, taoismul, pitagorismul, Leibniz, T. de Chardin, Vernadski, sinergetica ş.a.). Pe lângă faptul că, în baza reflecţiei umane mature, a devenit posibilă elaborarea modelelor realiste în organizarea (tradiţională, închisă, autoreglaătoare) a sistemelor socioeconomice, această reflecţie a permis şi înţelegerea integrală a esenţelor globale-universale şi, de aceea, valul filosofic este considerat de noi ca punct al calculului globalizării mondiale. Prin urmare, accentuăm că anume filosofii se preocupau cu soluţionarea astfel de probleme, precum determinarea substanţei primare a lumii, formularea legii fundamentale a Universului (Arché), ceea ce, la rândul său, a făcut posibilă, în mod principial, dezvoltarea managementului strategic integral ca fenomen al culturii umane. Filosofii au demonstrat că microcosmosul (omul) este format din acelaşi material şi este dirijat de aceleaşi legi ca şi macrocosmosurile (Sociumul, Natura, Universul). Cunoaşterea s-a dovedit înţeleasă ca resursă fundamentală a omenirii, necesară pentru administrarea strategică eficientă atât la nivel de individ („cunoaşte-te pe tine însuţi”), cât şi pentru dirijarea sistemelor culturii („conducătorii trebuie să fie filosofi ... bărbaţii filosofi trebuie să cunoască multe”). Fiind inteligentă, cunoaşterea şi-a dobândit unitatea culturală şi mai apoi a fost globalizată din nou ca resursă în filosofie: în primul rând, sensul că filosofii călătoreau şi învăţau unul pe altul îmbinând cunoştinţele Orientului şi Occidentului; în al doilea rând, în sens culturologic, pe seama acumulărilor, în sistemele filosofice, ale succeselor din toate domeniile culturii şi formarea unui teren favorabil pentru apariţia şi dezvoltarea tuturor ştiinţelor. Globalizarea cunoaşterii, drept resursă principală în dirijarea strategică, le-a permis filosofilor să compună un FEI – lider în managementul strategic, efectuând conducerea strategică, în mod direct (în calitate de cârmuitori) sau prin intermedieri (în calitate de consultanţi). Această conducere consta în determinarea scopurilor, metodologiei, strategiei şi evaluării rezultatelor dezvoltării tuturor domeniilor culturale – economie, politică, jurisprudenţă, sport, artă şi ştiinţă. Influenţa energoinformaţională totală a acesteia asupra evoluţiei culturii mondiale s-a dovedit extrem de puternică şi s-a manifestat prin formarea tendinţelor strategice şi tradiţiilor mintale stabile în dezvoltarea culturilor atât occidentale, cât şi orientale. Întâietatea FEI al filosofiei i-a îngăduit să pună bazele mintale intelectuale a primei paradigme a integrităţii, pe care am articulat-o ca Homo Strategos-Politicus şi care a fost, mai departe, acoperită de cea de-a doua undă a globalizării – politico-militară. 158

(2) Unda politico-militară: sec. IV – I î. Hr. Apariţia undei se pierde în trecutul îndepărtat. Însă, datorită resurselor globalizate ale cunoştinţelor, forţele fizică (tehnică) şi intelectuală (strategică) au putut să se unească şi să creeze la sfârşitul sec.I î.Hr. un nou val calitativ al globalizării. Naşterea sa a continuat cu formarea, în cultura mondială, a Imperiilor puternice: Imperiul lui Alexandru Macedon, Sfântul Imperiu Roman, Imperiul Tsi, Imperiul Otoman, Imperiul lui Carol cel Mare, Imperiul Tataro-Mongol, Imperiul Rus..., şi în cele din urmă, încă un tsunami energoinformaţional, creat de această undă, a devenit Primul şi cel de al Doilea Eăzboi Mondial din secolul XX, ale căror iniţiatori pretindeau la formarea unui „imperiu mondial”. Specificul undei a doua îl constituie faptul că FEI al său „insistă” asupra războaielor şi, totodată, asupra dezvoltării politicii drept forme strategice prioritare de expansiune energoinformaţională. Homo Strategos-Politicus se deplasează, de la fondul globalizat de cunoştinţe, la globalizarea resurselor forţei fizice şi a tehnicii, în special, celei militare. Aceasta determină particularităţile dezvoltării gestiunii strategice a celei de a doua unde. Subiectul autorităţii strategice „îşi ia rămas bun” de la pluralismul de forme şi stiluri de conducere, alcătuite în primul val şi trece la monism în administrare, exprimat în autocratism militar. În acelaşi timp, FEI ale diverselor culturi ce au fost „înghiţite” fac parte din imperii ce se manifestă prin tradiţiile lor în conducere. De acea, subiecţii autorităţii strategice comit echivocuri în direcţia altor forme de guvernare, de exemplu, democraţia. (3) Unda religioasă: sec. I – XIII Aceasta a apărut în bezna mileniilor şi a format un „tsunami” al său în Evul Mediu al culturii mondiale. Caracteristică acestui „val” i-a devenit orientarea religioasă atotlineară de administrare a sistemelor socioeconomice, în interiorul căreia se dezvoltau relativ polilinear FEI independente ale religiilor regionale şi mondiale. Pentru dezvoltarea managementului strategic în sistemele culturii, a devenit principial următorul lucru: trinitatea cu tendinţa către monism în interpretarea subiectului suprem al puterii strategice – Dumnezeu; ideea egalităţii oamenilor în faţa Domnului, în afara dependenţei lor de provenienţa etnico-culturală, poziţia socială, sex, vârstă ş.a.; formarea sistemului valorilor întregii omeniri, disciplina spirituală şi autocontrolul în mişcarea spre integritatea proprie; împărtăşanie pentru Mesia (Mântuire) cu caracter global, a cărei efectuare este controlată de subiectul suprem al conducerii strategice – Dumnezeu. Întâietatea FEI religioase în administrarea strategică mondială şi, de asemenea, puterea lor, au fost determinate, în opinia noastră, de faptul că acestea au concentrat în sine şi au globalizat resursele spirituale ale omenirii. Aceasta le-a permis să pună bazele pentru integritatea strategică în dirijarea sistemelor socioeconomice. 159

4) Unda Economico-geografică: sec. XIV – mijlocul sec. XX Aceasta a apărut, de asemenea, la mijlocul mileniilor, formând un „tsunami” al său în epoca industrială. Graţie marilor descoperi geografice, lumea, în sfârşit, a făcut cunoştinţă cu sine însăşi. S-a produs o extindere maximală a spaţiului terestru. În acest val, au fost globalizate resursele geografice şi economice ale umanităţii, ceea ce a determinat specificul dezvoltării managementului strategic al culturii mondiale. Pe lângă descoperirile geografice, componentele esenţiale ale acestei unde au devenit procesele industrializării, internaţionalizării şi formării economiei mondiale, apariţia structurilor de administrare globale (ONU, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială ş.a.). În plan ideologic şi conceptual, globalizarea fondului economic s-a manifestat, în opinia noastră, în postularea economiei şi a interesului economic în calitatea factorilor decizionali ai dezvoltării umane, ceea ce şi-a găsit expresia în propagarea, pe de o parte, a „economiei de piaţă liberă” de liberalism, pe de altă parte, a „materialismului istoric” şi determinismului economic de marxism. Specificul managementului strategic al undei în cauză, în asemenea mod, a devenit orientarea sa spre creşterea extensivă tehnică în toate sferele culturii şi, totodată, preponderenţa linearităţii atât în tipul de cugetare, cât şi în strategiile de dezvoltare a unor astfel de sisteme energoinformaţionale (SEI) ale societăţii industriale, precum capitalismul şi socialismul, al căror caracter era preponderent închis. (5) Unda informaţional-inovaţională a globalizării: mijlocul sec. XX – până în prezent Specificul acesteia constă în următoarele: ¾ Fluxurile de lider ale valurilor precedente devin reciproc coerente, ceea ce consolidează puterea celei de-a cincea unde şi contribuie la formarea unui „tsunami” sub forma sintezei energoinformaţionale, „observată” şi prezentată conceptual în literatura mondială, anume, ca proces mondial sau megatendinţă a globalizării şi ca societate informaţională. ¾ În sinteza globală toate FEI-lidere precedente şi resurselor lor globalizate iarăşi se actualizează, toate concomitent şi într-o nouă calitate. ¾ Sinteza globală a FEI şi calitatea nouă a globalizării devin posibile pe baza: a) dezvoltării tehnologiilor informaţionale şi a telecomunicaţiilor. Lumea terestră se îngustează la limită, devine vizibilă şi gestionată. Totodată, se globalizează resursa informaţional-comunicaţională a omenirii;

160

b) dezvoltării ciberneticii,82 a teoriei şi practicii gestiunii intelectului artificial, sistemelor vii şi artificiale ale universului, sistemelor creative (sinergiei intelectului artificial şi natural). Se globalizează resursa cibernetică (informaţională şi de gestiune) a omenirii. Cibernetica devine o parte inseparabilă şi specifică a managementului strategic în etapă dată; c) dezvoltării spiritului inovaţional şi de antreprenoriat, care, de asemenea, se globalizează ca o resursă. Acest fapt noi îl explicăm prin faptul că, pentru a deveni din nou actuale în cultura mondială ce se globalizează, FEI ale valurilor precedente trebuie să fie inovaţionale. Specificul dezvoltării managementului strategic al epocii, respectiv, constă în următoarele: 1. Fiecare nivel de prezentare organizaţională a managementului strategic – statal, corporativ, individual – obţine posibilitatea de a participa de sine stătător la procesele globale ale culturii mondiale. În acelaşi timp, se dezvoltă rapid nivelul global al gestiunii strategice a sistemelor socioeconomice, care se manifestă în formarea programelor globale de dezvoltare a omenirii (de exemplu, „programul Mileniului” al ONU), în constituirea concepţiei globale despre lume, reţelelor globale (de ex., Internet), precum şi structurilor globale (tentativele de a crea „guvernul mondial” [177]). 2. Trăsăturile specifice ale gestiunii strategice le constituie caracterul informaţional şi inovaţional, al acesteia accentul asupra capacităţilor creativ-intelectuale în selectarea cadrelor, în dezvoltarea nivelurilor noi şi tradiţionale, formelor şi stilurilor de gestiune. 3. Managementul strategic trebuie să devină, şi treptat devine, polilinear în inovaţii. Şi anume, strategia epocii moderne, ce vizează unicitatea principială a produselor culturii, devine una din nuanţele din paleta expresivă, utilizată de managerii strategici în colorarea căilor alternative ce duc SEI al lor (ţara, firma, individul) spre un statut concurenţial înalt. Alte nuanţe devin conservatismul, care renunţă la inovaţii; eclectismul, ce „formează” noul din realizările altora; epigonismul, ce-i urmează pe lideri şi copie strategiile succesului acestora etc. Concomitent, în faţa managementului strategic contemporan, orientat spre inovaţii în epoca postmodernă, care „permite totul” (liberalism), apare o problemă serioasă: protecţia proprietăţii intelectuale, a dreptului de autor. În acelaşi timp, anume în această cultură informaţională, ce se globalizează, devine, în viziunea noastră, mult mai uşor de a stabili un management intelectual eficient, deoarece tehnologiile actuale permit de a „cunoaşte ce face mâna dreaptă şi – mâna stângă” şi de a coordona 82

De la grecescul „kybernetike” – „arta gestiunii”. Aduce, în viziunea noastră, în managementul strategic, o conotaţie tehnico-tehnologică, deoarece provine de la cuvântul-rădăcină „kybernao” – „conduc volanul, gestionez”. Se presupune că Platon a fost primul, care a utilizat termenul „cibernetica” pentru gestiune în sens general [246]. În a.1948, N.Viner, după cum se ştie, a prezentat conceptual cibernetica ca un nou domeniu al culturii mondiale – ca „ştiinţa despre gestiune şi legături între animal şi maşină” [253]. În sensul actual, cibernetică este „ştiinţa despre gestiune, legături şi prelucrarea informaţiei” [ibid.].

161

acţiunile în lumea globală. Totuşi, realmente, această concordanţă poate fi atinsă doar cu desfăşurarea tuturor nivelurilor şi formelor managementului strategic pe baza noii paradigme a integrităţii – Homo Intelligens, deoarece anume această paradigmă urmează să asigure managementul strategic cu valorile respective. •

La nivelul global al culturii mondiale, ştiinţa şi învăţământul devin liderii, fiindcă sunt în aşa sfere ale acesteia, ca, principalii producători ai noilor resurse globalizate. Respectiv, apare nevoia de dezvoltare a unor noi tipuri ale managementului strategic: ştiinţific, educaţional etc.

•

Noua calitate a economiei – constituirea ei ca economie globală – contribuie la globalizarea sferelor ei şi a FEI: comerţului, finanţelor, producţiei, gestiunii businessului, marketingului ş.a.

Îmbinarea acestor sfere şi fluxurilor lor cu FEI informatizării, liberalizării, socializării etc. creează o diversitate în manifestarea economiei globale: „informaţională”, „inovaţională”, „virtuală”, „de reţea”, „de piaţă şi social orientată” etc. Aceasta oferă un specific adecvat dezvoltării managementului strategic, chemat să asigure integritatea FEI sale. Menţionăm că, în economia de piaţă globală, care formulează valorile principale ale culturii mondiale în globalizare, integritatea, de fapt, se identifică cu competitivitatea SEI. De aceea, anume asigurarea acesteia devine sarcina principală a managementului strategic în lumea contemporană. •

Dacă în valurile precedente se globaliza resursa tehnică şi aceasta constituia esenţa

principală a progresului tehnico-ştiinţific, în valul vizat are loc globalizarea resursei tehnologice, ceea ce schimbă obiectivele specifice ale managementului strategic. Scopul lui devine dezvoltarea nu atât a capitalului fizic (tehnic) al omenirii, cât a celui uman şi social, exprimat în diferite tehnologii şi în procesul creării şirurilor de valori. Prin urmare, însăşi planificarea strategică se interpretează în literatura de specialitate ca o tehnologie specială [241; 310]. •

Perspectiva dezvoltării managementului strategic noi o asociem cu FEI al optimizării, care

devine tot mai puternică în societatea informaţională contemporană şi pregăteşte baza pentru un nou SEI global – „societatea optimizării” epocii postininformaţionale. Definitivarea procesului de optimizare într-un FEI se manifestă, în viziunea noastră, în faptul că problema optimizării tuturor business-proceselor, precum şi a proceselor de gestiune a sistemelor culturii mondiale, devine tot mai accentuată în cercetările ştiinţifice contemporane şi în practica gestiunii (vezi, de ex., [99]). În acest context, una din sarcinile cele mai actuale ale managementului strategic trebuie să devină stabilirea şi crearea structurilor şi infrastructurilor respective, ce contribuie la optimizarea proceselor nu numai ale sistemelor socioeconomice gestionate, dar şi ale propriilor sisteme ale managementului strategic. 162

În legătură cu aceasta, considerăm metodologic oportună aprofundarea hermeneutică a conceptului de optimizare. Termenul „optimizare” provine de la cuvântul latin „optimum”, care înseamnă „cel mai bun”. În contextul teoriei şi practicii programării şi gestiunii sistemelor social-economice, optimizarea se înţelege ca „procesul de găsire a punctului extrem (maximum sau minimum global) al anumitei funcţii sau alegerii variantei celei mai bune (optime) din mulţimea celor posibile. Cea mai sigură metodă de găsire a celei mai bune variante este evaluarea comparativă a tuturor variantelor / alternativelor posibile” [318, p.450]. Dacă avem un număr mare de alternative, calitatea alegerii este asigurată, după cum se ştie, prin metodele programării matematice. Dar aceste metode sunt eficiente în cazul problemelor statice ale optimizării gestiunii sistemelor (când sunt propuse variabilele, limitele, este determinat tipul funcţiei). În problemele dinamice, când restricţiile, impuse variabilelor, depind de timp pentru găsirea celei mai bune variante de acţiuni ale managerului se aplică programarea dinamică şi alte metode ale gestiunii optime [ibid.]. Analiza ne arată că gestiunea optimă care include şi conceptul legat de optimizare, se dezvolta în sec. XX drept compartimentul matematicii care cercetează problemele neclasice ale variaţiilor. Pe măsură ce, în cercul acestuia, intră problemele gestiunii sistemelor economice, politice etc., gestiunea optimă devine o componentă inseparabilă a managementului strategic. Principalele motive ale acestui fapt consolidăm că sunt următoarele: 1. Influenţa crizelor social-economice şi ecologice asupra dezvoltării ştiinţei economice şi ale gestiunii, care se manifestă în modificarea conţinutului conceptual şi orientărilor strategice ale acestor fenomene culturale. Ca urmare, economia este tratată în cultura contemporană ca o ştiinţă care permite atingerea unui rezultat maxim cu cheltuieli minime ale resurselor, iar gestiunea – ca un proces de adoptare a deciziilor în condiţiile alegerii alternative şi ca realizarea deciziei optime, ce asigură repartizarea şi consumarea raţională a resurselor în sistemele social-economice. 2. Crearea producţiei înalt mecanizate şi automatizate în societatea industrială matură. Pentru sistemul de gestiune al unei astfel de producţii este specifică tendinţa de a alege cel mai bun program de acţiune, care permite utilizarea resurselor disponibile în modul cel mai raţional. Eficienţa gestiunii, respectiv, constă în nivelul de optimizare al producţiei automatizate. 3. Evoluţia

societăţii

informaţionale,

care

presupune

crearea

unei

infrastructuri

informaţionale dezvoltate, este o condiţie necesară pentru eficienţa proceselor de optimizare, căci, pentru a găsi într-un număr mare de variante raţionale pe cea optimală, este necesară informaţia despre preferinţa diferitelor combinaţii ale valorilor ce caracterizează variantele. Amploarea sau cel puţin suficienţa informaţiei permite de a alcătui scara preferinţelor, pe baza căreia managerul este 163

capabil să efectueze alegerea şi să adopte decizia. În lipsa ei, acesta este nevoit să se conducă de experienţa sa, de intuiţie şi părerea experţilor. Nu vom nega importanţa generală a acestor mijloace pentru managementul strategic ca artă, rolul căruia creşte în condiţiile de incertitudine şi risc, determinate de valurile globalizării culturii mondiale. Totodată, menţionăm că infrastructura dezvoltată a societăţii informaţionale va permite reducerea semnificativă a entropiei şi coordonarea fluxurilor energoinformaţionale în cultura mondială, inclusiv noua economie. Ca urmare, se dezvoltă cultura gândirii de optimizare şi aprofundează conţinutul managementului strategic ca sinergie de artă şi ştiinţă. Această sinergie este determinată şi de faptul că „în problemele gestiunii strategice, legate de planificarea pe termen lung, lipsesc restricţiile severe referitoare la mai multe variabile sau indicatori. În asemenea cazuri, problema gestiunii strategice optimale se formulează ca o optimizare vectorială [318]. O parte componentă substanţială a infrastructurii societăţii informaţionale devin structurile „inteligenţei economice”, a căror creare şi dezvoltare, de asemenea, reprezintă una din cele mai actuale probleme ale managementului strategic, deoarece contribuie la procese de optimizare. Acest fapt, tot mai des, este evidenţiat în literatura de specialitate referitor la nivelul corporativ al gestiunii strategice [31; 32]. 4. Dezvoltarea ciberneticii, care asigură maturizarea societăţii industriale şi transformarea acesteia în cea informaţională, datorită metodologiei sale, contribuie la faptul că optimizarea, tot mai des, se argumentează astăzi ca scop al gestiunii strategice pentru societatea informaţională matură şi societatea postinformaţională timpurie [244]. Pentru societate de perspectivă, cibernetica pregăteşte managementul strategic prin faptul că se dezvoltă în bio- şi psihocibernetică, obiectul cărora îl constituie sistemele vii.83 Sistemul viu se caracterizează nu numai prin schimbul de substanţe şi energie, dar şi de informaţie, inclusiv genetică şi culturală. Prin urmare, o calitate fundamentală a fiinţelor vii o constituie integritatea. Din punctul de vedere al organizării şi gestiunii sistemelor vii, atrage atenţie faptul că „o particularitate a organismului, ca sistem dinamic complex, este unitatea gestiunii centralizate şi autonome. Autoreglarea, specifică pentru toate nivelurile de gestiune a sistemului viu, este asigurată de mecanisme autonome, până nu apar tulburările care necesită intervenţia mecanismelor centralizate de gestiune” [292, p.79]. După cum am accentuat în cap. 3.1, noi nu suntem predispuşi spre biologism sau psihologism în tratarea sistemelir socioeconomice, însă considerăm necesar conştientizarea faptului că aceste sisteme reprezintă în „nouă” economie noileobiecte în formare ale managementului strategic şi 83

Biocibernetica se ocupă de studierea “legităţilor generale ale gestiunii, precum şi a păstrării, prelucrării şi transmiterii informaţiei în sistemele vii” [292, p.79], psihocibernetica – în sistemele vii înalt organizate, ce dispun de psihic.

164

cros-cultural – organisme socioeconomice, care se diferă substanţial de la sisteme mecanice sau autoreglate automat şi de acea cer noile abordări metodologice ale cercetării sale – sinergetică, hermeneutică, organismică. Acestea reprezintă o nouă metodologie – Homo Intelligens – care creează premise, pe de o parte, pentru o nouă calitate în dezvoltarea managementului strategic, pe de altă parte, pentru „tsunami” de perspectivă ale valurilor ulterioare de globalizare. (6 –7) Unda optimizaţional-organismică a globalizării: sec. XXI – XXII Dacă undele 2 şi 4 au creat forme de dominaţie tehnică a globalizării culturii mondiale, 1, 3 şi 5 – de putere informaţional-tehnologică, atunci undele 6 şi 7 formează influenţa optimizaţionalorganismică. „Societatea de optimizare” matură şi managementul ei strategic trebuie să se construiască, în viziunea noastră, deja pe baza metodologiei organismice. Cercetările nostre, efectuate în acest context, au evidenţiat următoarele: a) această metodologie doar îşi face apariţia în cercetările ştiinţifice contemporane; b) pot fi reliefate câteva puncte de pornire în construcţia acestei metodologii, ceea ce este reflectat în astfel de lucrări ca [171; 216; 244]. Vom analiza, în continuare, premisele noii metodologii din punctul de vedere al perspectivelor de dezvoltare a managementului strategic. Modelul dezvoltării socioeconomice şi al prognozării tehnologiilor a fost expus încă în anul 1970 de către Katzuma Tataisi, unul din întreprinzătorii de vază, fondator şi CEO al corporaţiei electronice „Omron” [216]. O valoare înaltă pentru dezvoltarea managementului strategic contemporan şi de perspectivă reprezintă, în viziunea noastră, concepţia SINIC, elaborată de Tataisi, care şi conţine acest model. Importanţa concepţiei constă, în primul rând, în faptul că în în aceasta se argumentează când va începe declinul societăţii informaţionale, ce tip de societate o va substitui şi care va fi caracterul tehnologiilor postinformaţionale; în al doilea rând, că este dată schema analizei metodologice, care permite orientarea în trecutele şi viitoarele obiective strategice sub aspectul dezvoltării nevoilor umane şi satisfacerii lor inovaţional-tehnologice (vezi figura 14). Esenţa concepţiei SINIC constă în denumirea-abrevierea ei, care reprezintă primele litere ale cuvintelor engleze: seed (grăunte), innovation (inovaţie), need (necesitate), impetus (lăstar), cycle (ciclu), formând ideea „De la grăunte-inovaţie spre lăstar-necesitate”. Această concepţie reprezintă schematic istoria omenirii sub forma a două legături ciclice între ştiinţă, tehnologie şi societate. Un ciclu începe cu apariţia cunoştinţelor ştiinţifice de tip nou ce generează grăunţele noilor tehnologii, care devin cauza transformărilor sociale. Al doilea ciclu este îndreptat în direcţia opusă: necesităţile societăţii atrag după sine inovaţiile tehnice, care stimulează, la rândul lor, dezvoltarea ştiinţei.

165

PERIOADA

SOCIETATEA

100 000 î.Hr.

Societatea primitivă

12 000 î.Hr.

Societatea colectivă

700 după Hr.

Societatea agrară

TEHNOLOGIA

1765 Prima revoluţie industrială

Societatea industrială

1876 A doua revoluţie industrială

Societatea mecanizării

1945 Revoluţia ce ţine de automatică

Societatea automatizării

1974 Revoluţia ce ţine de cibernetică

Societatea ciberneticii

2005 Revoluţia ce ţine de bionică

Societatea optimizării

2025 Revoluţia ce ţine de psihonetică

Societatea autonomă

2033 Revoluţia ce ţine de metapsihonetică

Societatea naturală

„Germene” (eveniment)

Religia primitivă

Tehnica primitiva

Tehnica tradiţională

Apariţia ştiinţei

Ştiinţa antică Meşteşugăritul

Societatea meşteşugarilor

1302

ŞTIINŢA

Tehnologia industrială

Ştiinţa din epoca Renaşterii

Ştiinţa contemporană Tehnologia contemporană Ştiinţa verificării Tehnologia controlului automat Cibernetica Tehnologia controlului electronic Bionica Tehnologia biocontrolului Psihocinetica Tehnologia psihobiologică Metapsihonetica

Tehnologia metapsihologică ...

Necesitate

Noutate

Sursa: [216]

Figura 14. Zece stadii de dezvoltare a societăţii, după sistemul „SINIC” K.Tataisi

166

„Evadare” (consecinţă)

Astfel, ştiinţa, tehnologia şi societatea sunt legate în aşa mod, încât o schimbare în una din ele duce la schimbare în alta. Totodată, consecutivitatea principalelor descoperiri ştiinţifice în aspect temporar formează o curbă exponenţială, care permite prognozarea următoarelor revoluţii tehnico-ştiinţifice. SINIC numără în istoria omenirii zece schimbări inovaţionale principale, zece superparadigme tehnologice ce se înlocuiesc consecutiv, din care şapte, deja, s-au înfăptuit, iar trei mai urmează. Societatea contemporană este societatea informaţională, dar se pregăteşte un nou salt tehnologic. Potrivit concepţiei SINIC, biotehnologiile, bazate pe bionică, care se definitivează rapid, vor produce o nouă revoluţie şi vor da naştere societăţii, în adâncul căreia se va maturiza psihoneutica – baza următoarei schimbări inovaţionale, care, conform calculelor din SINIC, trebuie să se producă în anul 2025. Ciclul se termină cu apariţia metapsihoneuticii şi formarea, pe baza acesteia, a societăţii naturale, ceea ce înseamnă „sfârşitul istoriei în acea formă, pe care o cunoaştem de acum 5-7 mii de ani” [340]. Diagrama lui Tataisi este construită, în esenţă, pe principiul dialectic al triadei: societatea, tehnologia, ştiinţa. Totodată considerăm că, reacţionând atent la realitatea timpului, întreprinzătorul a reuşit să facă diagrama sa polilineară, ce s-a manifestat în analiza dezvoltării socioeconomice şi umane prin prisma consecutivităţii logice cu patru etape sus-menţionate. Prin aceasta Tataisi a făcut, în viziunea noastră, primii paşi în direcţia logicii sinergetice în domeniul de. Deşi, în general, diagrama se construieşte pe principiul linear (algoritmic) tradiţional. Apreciind contribuţia metodologică a lui K. Tataisi la dezvoltarea managementului strategic, susţinem că antreprenorul a deschis un câmp larg pentru cercetări metodologico-strategice, în special, conceptele-cheie de perspectivă: „societatea optimizării”, tehnologiile bio-, meteo- şi psihocontrolului, psihoneutica şi „organismica”, care, după cum putem conchide din diagrama lui Tataisi, trebuie să fie esenţiale în fundamentarea metodologico-strategică şi tehnologică a dezvoltării socioeconomice şi umane din sec. XXI. Prin urmare, psihoneutica, în contextul superparadigmelor tehnologice, se defineşte ca „o abordare tehnologică specială, o lume nouă a tehnologiilor, care diferă de lumea informaticii atât de radical, după cum ultima diferă de lumea tehnologiilor industriale ale sec. XXI” [244]. În acelaşi timp, analiza elaborărilor actuale în psihoneutică arată că această „nouă lume a tehnologiilor” nu creşte linear din bionică, cum s-a presupus în diagrama lui Tataisi, dar ea însăşi trebuie să constituie o bază pentru găsirea de către bionică a integrităţii sale, adică pentru dezvoltarea acesteia în calitate de ştiinţă matură. După cum menţionează, în acest context, Bahtiarov, un savant de vază în domeniul psihoneuticii, care, de asemenea, porneşte în cercetările sale de la diagrama lui Tataisi, „revoluţia 167

biologică nicidecum nu poate să se producă, deoarece pentru aceasta lipseşte complexul conceptualtehnologic, care ar putea să devină o bază pentru unificarea şi realizarea direcţionată a multiplelor mişcări dezmembrate”. Psihoneutica, deci, este prezentată de savant în calitate de bază pentru dezvoltarea bionicii, ce este paradoxal pentru gândirea tradiţională a lui Homo Sapiens-Rationalis, deoarece încalcă teza paradigmatică a tehnologizării consecutive: „de la inert prin viu spre conştient”. Reflecţiile savantului mărturisesc, în viziunea noastră, despre depăşirea treptată a „liniei acumulării succesive a cunoştinţelor, tradiţională pentru ştiinţa europeană” [ibid.] şi a monolinearităţii în gândirea ştiinţifică şi trecerea treptată a ştiinţei contemporane în contextul logicii sinergetice, polilineare, tipice, după cum am argumentat în cap. II, pentru Homo Sapiens-Intelligens. În contextul acestei logici, nu constituie un paradox faptul că psihoneutica creează condiţii pentru integritatea bionicii. În înţelegerea noastră, paradoxul este evitat din cauză că biologia şi psihologia s-au definitivat, deja, în cultura mondială în linearităţi dezvoltate şi, dacă, iniţial, cea de-a doua decurgea din prima în argumentarea specificului fenomenelor organismice, apoi ele s-au îmbinat, în cel mai strâns mod, atât reciproc, cât şi cu linearităţile altor ştiinţe. Ca rezultat, a devenit posibilă formarea, în ştiinţa contemporană, a unor combinaţii conceptualtehnologice complexe, neobişnuite pentru gândirea tradiţională, deprinsă să lucreze cu linearităţi „curate” şi „consecutive”. În legătură cu aceasta, în faţa lui Homo Intelligens apare o nouă sarcină strategică: tranziţia de la tradiţia ştiinţifică, bazată pe gândirea discursivă şi tipul de cunoştinţe ce-i corespunde, spre dezvoltarea noilor capacităţi umane şi formarea pe baza lor a „noului tip de cunoştinţe organizate” în care, la rândul său, sunt generate mijloace de cunoaştere mai puternice decât acelea care se construiesc pe tradiţionale, raţionale şi sunt atrase capacităţi extrasensoriale dezvoltate. În acest context se precizează tratarea a însăşi psihoneuticii. „Cunoştinţele, care sunt precondiţia dezvoltării complexului bionic conceptual-tehnologic şi care includ metodele de generare intenţionată a noilor realităţi psihice, metodele de gestiune a asemenea realităţi şi căile de îmbinare a lor cu problemele tehnologice pragmatice, avem tot dreptul să le numim psihoneutică” [ibid.]. Evident, că, în astfel de tratare, psihoneutica devine o condiţie necesară de dezvoltare a managementului strategic. Această ştiinţă nouă contribuie, în viziunea noastră, la realizarea nemijlocită a paradigmei Homo Intelligens anume ca paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane. Fapt determinat prin faptul că, în psihoneutică, categoria de integritate este abordată şi elaborată ca una din categoriile centrale ale metodologiei organismice. De aceea, se presupune că organismica trebuie să se construiască pe baza elaborării „Teoriei hologenezei”, care descrie apariţia şi dezvoltarea sistemelor integrate” [ibid.]. 168

În context de integritate, hermeneutic se aprofundează psihoneutica. Aceasta se înţelege ca un complex conceptual-tehnologic (CCT), în care, pentru a construi modele socioeconomice şi a efectua operaţiuni tehnologice, utilizează calităţile deosebite ale sistemelor psihice, din care două – manifestarea conştiinţei, descrisă de un observator extern ca reflexivitate, şi manifestare a voinţei, percepută în exterior ca spontaneitatea, sunt specifice doar acestor sisteme, iar a treia, integritatea, este comună cu alte sisteme organismice. Integritatea psihoneuticii şi bionicii constă în faptul că acestea formează împreună un CCT mai complex devenind „o parte a unor mari cunoştinţe organizate, la care se aplică denumirea de organismică, ceea ce exprimă esenţa unei noi revoluţii ştiinţifico-tehnice mai adecvat, decât cuvintele, care includ rădăcina „bio”, deoarece sub obiecte organismice nu înţelegem neapărat obiecte de provenienţă biologică” [ibid.]. În acest mod, conchidem că obiectul de studiu al organismicii îl constituie obiectele organismice nu numai în înţelegerea lor tradiţională (ca organisme vii, ca biosisteme), dar şi în interpretarea lor nouă – ca obiecte / sisteme, care se deosebesc prin forme de organizare în cadrul lor a cunoştinţelor, informaţiei şi care urmăresc principiile organizaţionale şi gestionare ale sistemelor noi (holismul, sinergismul etc.). În asemenea a tratare obiectelor / sistemelor organismice li se atribuie nu numai biosfera cu sistemele ei, dar şi sistemele socioeconomice, cultura mondială, în general, ecosfera, noosfera, precum şi realitatea cibernetică virtuală, formată în societatea precedentă informaţională, şi în sfârşit, lumea „dematerializată” sau „paralelă” a esenţelor spirituale, aurei, energiilor, a căror existenţa era o axiomă pentru vechile civilizaţii, însă se redescoperă în prezent”. Datorită globalizării resursei informaţionale a omenirii în cel de-al cincilea val se creează condiţii unice pentru schimbul cross-cultural de informaţie, inclusiv a celei moştenite din lumea antică. Pe baza generalizării rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, se creează premise pentru dezvoltarea tehnologiilor psihoneutice, bionice, organismice deschid accesul omenirii spre noile tipuri puternice de energie, spre noi posibilităţi de reformare şi gestiune a sistemelor Universului, inclusiv socioeconomice şi a lui Homo Sapiens însuşi. În calitate de exemplu, ne referim la doar câteva din asemenea posibilităţi: 1. „Revoluţia organismică generează două tipuri de tehnologii: formarea direcţionată a proceselor autoorganizate, care duc la rezultatul prestabilit, şi transformarea direcţionată a obiectelor organismice. Dar cel mai important rezultat al acesteia este posibilitatea principială, tehnologic realizată, de ieşire în afara restricţiilor procesului organismic principal şi efectuarea contraprocesului organismic” [ibid.]. Aceasta înseamnă că, prin 169

intermediul tehnologiilor psihoneutice / organismice, omenirea este capabilă să gestioneze, de exemplu, ontogeneza: de a accelera acest proces în direcţia îmbătrânirii indivizilor sau, din contra, de a efectua contraprocesul, provocând întinerirea lor. Contraprocesul permite, de asemenea, influenţarea programelor genetice ale indivizilor. 2. Se modifică principial caracterul producţiei şi gestiunii respective. Tehnologiile informaţionale permit crearea sistemelor automatizate de producţie. Însă, în epoca industrială este moştenită, primo, diviziunea producţiei pe operaţiuni, secundo, materia primă, transformată prin aceste operaţiuni, în produs finit. Organismica transferă procesul de producţie în formaţiunea iniţială, din care va fi obţinut produsul definitiv. Procesul autoorganizat, spre deosebire de cel extern, de constrângere, se desfăşoară în substratul iniţial şi nu are nevoie de un mediu tehnologic complex, care asigură transformarea materialului iniţial în produs. Noua organizare, obţinută în substrat, îşi începe desfăşurarea în forma prestabilită. Tehnologiile organismice permit, astfel, optimizarea înaltă a proceselor de business şi de producţie. Datorită acestor tehnologii, dezvoltarea managementului strategic are loc nu numai pe baza ştiinţelor tradiţionale şi noilor direcţii ştiinţifice – cibernetica economică şi politică, sinergetica etc., dar şi în baza unor astfel de formaţiuni ştiinţifice noi ca bio- şi psihocibernetica, psihoneutica, organismica. 3. Noile tehnologii oferă specificul lor şi managementului strategic militar. „Tehnologiile gestiunii megaobiectelor pot oferi fragmentelor mediului biosferic şi meteorologic un caracter atât ofensiv, cât şi defensiv... Gestiunea megaobiectelor permite şi crearea tehnologiilor de restabilire rapidă a mediului natural şi tehnoorganismic după distrugerile cauzate de acţiunile militare. Sistemele de apărare strategică vor include, inevitabil, fragmentul geografic al biosferei şi sferei tehnoorganismice, corelate cu el, în calitate de obiect integrat, gestionat şi capabil la o refacere intensă. Un rezultat tangenţial al realizării acestei abordări va fi fragmentarea biosferei în blocuri separate, care geografic corespund marilor formaţiuni geopolitice” [ibid.]. O asemenea fragmentare se observă astăzi. La fel ca şi utilizarea unor tehnologii organismice referitor la mediul meteorologic. Pentru comunitatea mondială au fost semnificativi anii 2004-2005, când plasma încălzită şi „promovată” în atmosferă în procesul experimentelor militare internaţionale, a generat un şir de cutremure, uragane şi inundaţii puternice în Asia, America de Nord şi alte regiuni ale globului. O astfel de „valorificare” a tehnologiilor organismice de către omenirea contemporană, în special de strategii politici şi militari, se aseamănă cu acţiunile unui copil, care neştiind natura focului, aprinde făclia şi aleargă cu ea prin casă, fără ca să aibă vreo responsabilitate pentru consecinţele ce pot fi cauzate sau, deja, apar de pe urma flăcărilor de la făclia lui. 170

De aceea, în contextul dezvoltării noilor tehnologii, ne aducem aminte de afirmaţia lui F. Bacon: „Cunoştinţele reprezintă forţă!” şi accentuăm necesitatea dezvoltării managementului strategic şi cros-cultural pe baza paradigmei de Homo Intelligens autentic. 4. Lumea „dematerializată” şi „nou-descoperită”, despre care am menţionat mai sus, este o lume a unor energii foarte puternice, deoarece ele nu sunt „închise” în materie, ci sunt libere şi pot să fie adunate împreună „sub forma energiei supraputernice a celor cinci elemente – întruchipare a energiei celor patru corpuri ale omului şi celui de-al cincilea, care le uneşte” [339, p.18]. Însă, utilizarea acestei energii tot trebuie să fie efectuată în baza valorilor care duc la dezvoltarea social-economică şi umană constructiv-durabilă. Generalizând toate cele expuse, susţinem că noile tehnologii ale celor 6-7 unde şi valuri de globalizare contribuie la formarea unei calităţi noi a paradigmei Homo Intelligens – Homo Organismicus, însă tot trebuie să urmeze valorile integrităţii autentice. 3.3. Schimbările principale în formă şi conţinut ale managementului strategic şi cros-cultural condiţionate de informatizare drept miezul sinergiei megatendinţelor În subcapitolul de faţă, ne vom concentra atenţia asupra schimbărilor esenţiale / ale managementului strategic, condiţionate de prezentul val al globalizării, inovaţional-informaţional. Procesul informatizării, care constituie, de fapt, acest val, vom defini ca astfel de FEI ce formează megatendinţa pe contul concentrării în sine nu doar a resursei globalizate de cunoştinţe (ca în prima undă), dar, de asemenea, a resursei de cunoaştere universalizată. Aceasta înseamnă că FEI vizat, prin intermediul tehnologiilor sale, asigură, în primul rând, un schimb stabil de cunoştinţe între toate culturile mondiale contemporane; în al doilea rând, însuşirea colectivă de către culturile contemporane a moştenirii străvechi a fiecărei culturi în parte; în al treilea rând, creează premise de ieşire a omenirii la comunicarea energoinformaţională cu alte sisteme (extraculturale) ale Universului, care va trebui să se realizeze, în continuare, pe baza dezvoltării tehnologiilor de perspectivă (psihoneutice / organismice). Globalizarea şi universalizarea resurselor informaţionale, inovaţionale, cibernetice (de conducere virtuală) şi a altor resurse ale omenirii, FEI al informatizării (FEII), treptat, se cristalizează în SEI dominant strategic în cultura mondială – „societatea informaţională”. În această societate, caracterul strategic de interacţiune FEI nu se mai păstrează monolinear şi închis, dar se transformă în polilinear şi deschis (şi, din acest motiv, mai greu prognozat), de reţea, multinivelar şi dialectic. Aceste trăsături specifice ale interacţiunii FEI, pe de o parte, transformă agenţii economici în cei mult mai puternici (graţie unificării capitalurilor, vitezei de rotaţie şi de deplasare capitalurilor etc., pe de altă parte, economiile naţionale devin, ca niciodată

171

vulnerabile şi interdependente.84 Dialectica globalizării se manifestă, de asemenea, şi în ciocnirea permanentă a intereselor SEI care se dezvoltă polilinear. Pe lângă ciocnirile tradiţionale dintre state, mai au loc conflicte ale intereselor statelor şi companiilor transnaţionale. Pe de altă parte, dialectica globalizării se manifestă într-o sinergie profundă a intereselor lor85. Deci, pentru a fi eficient în societatea informaţională, managementul strategic trebuie să-şi schimbe, în mod esenţial, atât forma, cât şi conţinutul. Schimbarea formei se relevă, în opinia noastră, în faptul că ea devine polivariantă. Nu este şi nici nu trebuie să fie forma unică, „standardă”, „cea mai bună” (definită ca optimă pentru toate sistemele socioeconomice / culturale) formă a managementului strategic. Altfel spus, metoda sa de organizare, stilul planificării, conducerii, controlului ş.a. trebuie să fie specificate. Sunt şi trebuie să fie mai multe forme ale managementului strategic, atât specificate, cât şi coordonate între ele. Aceasta reflectă, în opinia noastră, esenţa dezvoltării gestiunii strategice şi cros-culturale în baza paradigmei Homo Intelligens. Schimbarea conţinutului managementului strategic înseamnă apariţia noilor tendinţe în dezvoltare, precum şi a noilor aspecte şi obiective, modificarea funcţiilor, punerea scopurilor şi sarcinilor noi, formularea de noi strategii. Considerăm apariţia şi dezvoltarea „noii” economii, drept una din modificările esenţiale, la care ne-am oprit în cap. II. Altă modificare esenţială o constituie, după părerea noastră, formarea noilor genuri ale managementului strategic. Printre genurile principale, condiţionate de FEI al informatizării, vom evidenţia managementul informaţional, dirijarea cunoştinţelor şi managementul de inovaţie. Datorită globalizării şi universalizării informaţiei, cunoştinţelor şi intelectului, aceste genuri de management capătă importanţă strategică în economia de piaţă globală a societăţii informaţionale. Mai mult, acestea asigură polilinearitatea dezvoltării managementului strategic, concentrând atenţia subiecţilor săi asupra necesităţii de conducere a spiritului creator, management al schimbărilor şi al stresului, management al riscului, gestiune a inteligenţei economice, asigurare a calităţii noi de management investiţional etc.

84

85

Aşadar, liberalizarea constituie unul din fluxurile energoinformaţionale ale globalizării contemporane. La liberalizarea, de exemplu, a finanţelor publice naţionale, acestea devin accesibile pentru banii „care ard”, al căror aflux sau scurgere rapidă şi puternică provoacă criza sistemului, care se răsfrânge imediat asupra situaţiei pieţelor financiare ale altor state. De exemplu, dezvoltarea banilor electronici, conturilor şi metodelor criptografiei a îmbunătăţit esenţial lucrările bancare de secretariat, de altfel, ele şi au creat dificultăţi în condiţiile concurenţei interstatale pentru impozite, legalizarea deponenţilor, determinarea locurilor aflării lor, precum şi au făcut posibilă scurgerea rapidă a banilor din ţară.

172

Prin urmare, ne vom opri mai detaliat, la analiza acelor trei genuri noi, menţionate mai sus, ale conducerii strategice în scopul dezvăluirii corelaţiilor lor conceptuale, ceea ce este necesar pentru formarea sistemului managementului strategic holistic al paradigmei Homo Intelligens: •

Managementul strategic informaţional (MSI). Luând în consideraţie specificul exprimării

calitative şi cantitative ale FEII, MSI se determină aici ca o noţiune complexă, marcând: 8 în primul rând, elaborarea modelelor (scopurilor, strategiilor şi sistemelor de valori) pentru efectuarea informatizării sistemelor social-economice de organizare la diferit nivel, implementarea modelelor elaborate, perceperea rezultatelor implementării şi a tendinţelor de dezvoltare a sistemelor informatizate, corelarea modelelor existente şi elaborarea celor de perspectivă; 8 în al doilea rând, planificarea strategică, marketingul strategic, implementarea, controlul şi evaluarea tehnologiilor informaţionale (lanţuri şi fluxuri), a obiectivizării acestora (instituţii social-economice / reale şi virtuale, e-literatură, e-producţie etc.), create în diverse domenii culturale ale societăţii informaţionale; 8 în al treilea rând, planificarea strategică, organizarea şi controlul la „obţinerea” informaţiei. Obţinerea informaţiei „recente” presupune planificarea strategică, organizarea şi verificarea activităţii experimentale şi de cercetare. Extragerea informaţiei „ascunse” subînţelege organizarea şi dirijarea activităţii de explorare. MSI include în sine, de asemenea, identificarea şi dezvoltarea competenţelor de producere a tehnologiilor informaţionale noi, coordonare a fluxurilor informaţionale numeroase, optimizare a folosirii lor ş.a. Scopurile strategice ale MSI, în economia de piaţă globală, le constituie planificarea, crearea şi dezvoltarea pieţelor informaţionale, precum şi elaborarea principiilor interacţiunii lor globale şi cros-culturale. •

Dirijarea strategică a cunoştinţelor (DSC). Cu toate că, în literatura ştiinţifică

contemporană managementul informaţional şi dirijarea cunoştinţelor, deja, s-au perfectat ca direcţii de sine stătătoare ale managementului, noţiunile care le desemnează adesea se folosesc ca sinonime. Considerăm că una din cauzele acestei amestecări este „nivelarea” conceptuală a societăţii informaţionale cu societatea cunoştinţelor.86 În această ordine de idei suntem dispuşi să susţinem punctul de vedere al lui D. Michaels, care delimitează etapele succesive de maturizare a societăţii umane în „era informaţională”: societatea informaţională, societatea cunoştinţelor şi societatea conştiinţei [40, p.223].

86

„…Putem pune semnul egalităţii între sintagmele „societatea informaţională”, „societatea cunoştinţelor” şi, respectiv, semnul identităţii între sintagmele „managementul informaţional” şi „managementul cunoştinţelor” [40, p.221).

173

O astfel de abordare mai adecvată reflectă, în viziunea noastră, dezvoltarea mintală a lui Homo Intelligens ca genotip strategic şi socioeconomic al acestei ere. Totodată, noi nu tratăm managementul informaţional şi managementul cunoştinţelor ca etape succesive în dezvoltarea managementului strategic. Dimpotrivă, noi considerăm necesară perceperea acestor orientări anume ca genuri noi ale managementului strategic contemporan, care se dezvoltă paralel. Acest lucru este cu atât mai important, dacă vom ţine seama că, la elaborarea programelor naţionale contemporane cu privire la constituirea şi dezvoltarea societăţii informaţionale pe teritoriul republicilor ex-sovietice [294], managementul cunoştinţelor, de fapt, este lipsit de posibilitatea dezvoltării în baza programului strategic propriu din cauza identificării conceptuale a managementului cunoştinţelor cu cel informaţional sau tratarea dezvoltării lor ca etape consecutive. De altfel, cunoştinţele alături de informaţie, capătă în prezent o valoare strategică de resurse de sine stătătoare care asigură competitivitatea social-economică a sistemelor în „nouă” economia. De aceea, considerăm metodologic oportună delimitarea conceptuală a acestora. Dirijarea strategică a cunoaşterii (DSC) o deosebim ca activitatea de planificare şi elaborare a principiilor de prelucrare şi interpretare a informaţiei, în scopul obţinerii unor cunoştinţe, corespunzătoare obiectivelor recipientului. În sarcinile DSC, includem şi verificarea invariabilităţii conţinutului iniţial (de facto) al informaţiei, transformate în cunoştinţe în sistemele socioeconomice concrete şi de diferită cultură. În scopurile DSC, intră şi organizarea anumitor structuri instituţionale, al căror scop este – sistematizarea, optimizarea şi asigurarea continuităţii unei SEI. Prin urmare, DSC reprezintă şi planificare strategică, organizare şi dirijare a sistemelor educaţionale. Considerăm oportun, în legătură cu aceasta, a acorda atenţie la următoarele. Dacă până la sfârşitul sec. XX se punea accentul în învăţământ, mai ales, pe cantitate (totalul de cunoştinţe obţinute), precum şi pe o oarecare legătură a sa cu practica, apoi o prioritate concurenţială pentru sistemele de învăţământ contemporane, care au ieşit pe arena globală de piaţă, devine orientarea la calitatea cunoştinţelor. Totodată, observăm că criteriile acestei calităţi, la fel, suferă schimbări. În mod tradiţional, calitatea cunoştinţelor se evalua, mai întâi de toate, după criteriul ontologic ca o corespundere a informaţiei cristalizate (cunoştinţe) cu analogul său universal – structura informaţională. Astăzi, alături de acestea, se cooptează activ criteriile gnoseologico-pragmatice şi de activitate, deci, calitatea cunoştinţelor se înţelege, de asemenea, ca determinarea competenţelor şi dezvoltarea capacităţilor pentru a obţine informaţia necesară la timpul potrivit în orice loc: la început, graţie 174

cunoaşterii tehnologiilor informaţionale, apoi – cunoaşterii şi capacităţilor de orientare în oricare sistem informaţional al Universului, în baza tehnologiilor bionice, psihotehnice şi organismice. Calitatea cunoştinţelor capătă în procesul condiţionează, deci, faptul că învăţământul contemporan şi de perspectivă presupune legătură strânsă a teorii şi practicii.87 Prin urmare, dacă tradiţional procesul de instruire se organiza potrivit schemei strategice „grădiniţa – şcoala – institutul”, apoi în epoca globalizării informaţionale acest proces devine tot mai continuu (continuing education), nu rareori cuprinzând întreaga viaţă (long-life learning) atât a indivizilor, cât şi a organizaţiilor. Referindu-ne la altă schimbare importantă pentru DSC, relevăm că dacă învăţământul tradiţional s-a desfăşurat doar în plan real, apoi învăţământul nou trebuie să îmbine mediul real cu cel virtual. Respectiv, se dezvoltă activ formele învăţământului virtual, la distanţă, fiind totodată, interactiv. DSC mai include în sine un aspect substanţial – dirijarea strategică a dezvoltării ştiinţei şi a cercetărilor ştiinţifice. Institutul de cercetare ştiinţifică, pe de o parte, şi universităţile / instituţiile de învăţământ superior, pe de altă parte, îşi dobândesc o nouă calitate în economia informaţională. Acum acestea nu doar oferă cunoştinţe, ci şi le prestează ca servicii şi se manifestă în economie ca producătorii acestora. Drept particularităţile orientărilor strategice ale acestora în societate informaţională, le evidenţiem următoarele: 1. Competitivitatea. Caracterul de piaţă al economiei globale de reţea pune universităţile în aceleaşi condiţii de concurenţă ca şi alte instituţii sociale. Totodată, concurenţii tradiţionali (alte instituţii de învăţământ superior) se completează cu „organizaţii de instruire continue” (learning organizations), multiple cursuri de „învăţare accelerată”, precum şi cu instituţii virtuale de învăţământ superior. Strategia competitivităţii universităţilor în legătură cu aceasta cere cercetarea specificului atât a concurenţilor tradiţionali, cât şi netradiţionali, găsirea „nişei” sale pe piaţa învăţământului, crearea priorităţilor concurenţiale stabile proprii. Totodată, orientarea strategică tradiţională spre dezvoltarea de sine stătătoare se schimbă sau se completează cu orientarea spre colaborare strategică prin alcătuirea de alianţe sinergetice în sfera învăţământului, care pot să difere după forma lor de manifestare. Aceasta poate fi crearea reţelelor educaţionale naţionale şi internaţionale ale instituţiilor de învăţământ superior, în baza programelor de schimb de profesori şi studenţi, învăţământului continuu etc.; „completarea” institutelor reale cu cele virtuale; elaborarea strategiilor de învăţământ şi curriculum-urilor în comuna cu firme din sector real etc. 87

Capătă o largă răspândire asemenea metode de legătură a teoriei cu practica, precum: organizarea incubatoarelorbusiness studenţeşti şi şcolare, care în învăţământul tradiţional existau ca formă de realizare a proiectelor inovaţionale în firme şi, în linii mari, în tehnica militară; organizarea practicilor (internship) în bază cu plată şi gratuit pentru studenţi.

175

2. Legătura strânsă a producţiei cu businessul. Mentalitatea strategică a universităţilor trece tot mai mult sub influenţa raţionalităţii economice predispusă spre a deschide câmpul său profesional de circulaţie a capitalurilor în scopul de a deveni o companie de sine stătătoare de producere sau crearea ştiinţei de elită; pe de altă parte, deseori strategia de orientare a universităţilor acceptă „acordul” de a fi parte a infrastructurii unei companii / companiilor transnaţionale, în scopul de asigurare cu resurse şi dezvoltare a economiei globale de reţea. În acest context se schimbă esenţial managementul strategic şi produsele universităţilor (vezi, de ex. [25; 26; 104]). În contextul schimbărilor sus-menţionate şi al perfecţionării a DSC în ţările postsocialiste, inclusiv şi în Moldova, este oportun a acorda atenţie la necesitatea următoarelor modificări în orientările şi modelele strategice: A. Pentru crearea economiei intelectuale, bazată pe cunoştinţe şi ridicarea capacităţii de concurenţă a economiei naţionale, nu este suficient a utiliza doar mecanismele de piaţă. Sunt necesare măsuri cardinale în planificarea strategiei tehnico-ştiinţifice de stat: formarea economiei de inovaţie, reorganizarea structurală a fostei economii, bazată pe sectorul de materie primă, susţinerea businessului mic (inclusiv de inovaţie), consolidarea, prin toate mijloacele posibile, a potenţialului tehnico-ştiinţific, desăvârşirea pregătirii cadrelor etc. În atare strategie trebuie să fie proiectată şi o alegere a priorităţilor şi „punctelor de creştere” [280]. În legătură cu aceasta, vom accentua necesitatea de a schimba strategia fundamentală de distribuţie a fondurilor destinate ştiinţei şi învăţământului potrivit principiului „restant”, caracteristic pentru SEI al socialismului şi care mai bântuie în ţările ex-socialiste. Prin urmare de consum, business şi de dezvoltare spiritual-morală a societăţii ar trebui să devină prioritatea managementului strategic la nivel de stat. B. Totodată, ştiinţa şi învăţământul trebuie să-şi modifice esenţial caracterul în „noua” economie: din obiecte pasive ale managementului strategic, administrate şi finanţate de stat, ele trebuie reformate în subiecte ale managementului strategic corporativ şi de stat, precum să-şi dezvolte şi automanagementul strategic. Aceasta înseamnă că „cercetările (inclusiv cele fundamentale) trebuie din ce în ce mai mult orientate spre programe cu scopuri concrete, spre finanţarea concretă a proiectelor tehnico-ştiinţifice şi a altor proiecte care prezintă o importanţă publică din punctul de vedere al dezvoltării durabile şi constructive. Nostalgia tradiţională după finanţarea de stat şi cu titlu gratuit din ce în ce mai mult trebuie să cedeze locul activităţii antreprenoriale a savanţilor înşişi” [294, p.69].

176

Astfel, ştiinţa, atât cea aplicată, cât şi cea fundamentală, trebuie să obţină profit, încadrânduse activ în reţelele de inovaţie internaţionale, organizate actualmente în practică mai ales în mod linear potrivit principiului „ştiinţă – experiment – producţie” [294]. C. Dezvoltarea ştiinţei inovaţionale în baza paradigmei Homo Intelligens semnifică, în opinia noastră, necesitatea de a avansa în reorganizările strategice. Şi anume, în primul rând, principiul linear în organizarea relaţiilor inovaţionale trebuie să fie transformat în principiu sinergetic care permite să conştientizăm, pe de o parte, sinergismul constructiv pozitiv ca scop al interacţiunilor sinergetice, ceea ce ajută într-un anumit grad să evităm entropia distribuţiei resurselor în reţele; pe de altă parte, cadrul real al participanţilor la reţelele de inovaţie apţi de a crea sinergism. O variantă a modelului reţelelor de inovaţie, organizată după principiul sinergetic, propunem în figura 15

Consum

Producţie E

Ştiinţă şi învăţământ

E

Business

E

Stat

Unde: E – experiment – colectarea informaţiei orientată spre un anumit scop după principiul „legăturii inverse” – relaţiile de acţiune reciprocă – manifestarea caracte-rului principial deschis al participanţilor schim-bului din Sursa: elaborată de autoare mediul extern infor-maţional

Figura 15. Variantă de reţea de inovaţie organizată după principiul sinergetic Specificul acestui model se reflectă în faptul că:

177

1) toţi participanţi, fiind incluşi în schimbul activ al fluxurilor informaţionale şi de cunoştinţe, sunt îndreptaţi spre sinergismul inovaţional care se exprimă în calitatea elaborării inovaţiilor şi a rezultatelor implementării acestora; 2) participanţii sunt reprezentaţi în model ca având atitudine principial deschisă faţă de schimbul informaţional din mediul exterior, inclusiv cel internaţional; 3) ştiinţa şi învăţământul devin, într-un mod original şi convenţional, centru strategic atât în reţelele „noii” economii în întregime, cât şi în cele de inovaţie concrete. Acest lucru are loc din contul faptului că ştiinţa şi învăţământul, pe calea colectării informaţiei după principiul „legăturii inverse” de la toţi subiecţii dirijării strategice a societăţii, devin capabile să urmărească nevoile şi schimbările acestor subiecţi, să prefacă informaţia în cunoştinţe de care ei au nevoie, să elaboreze inovaţii necesare lor şi să le propună acestora iniţial în calitate de experimente, apoi – în formă de programe de dezvoltare strategică atât a acestor subiecţi, cât şi a obiectelor administrate de ei. Cu alte cuvinte, din contul concentrării în sine a resurselor strategice actuale (intelectul, informaţia, cunoştinţele), ştiinţa şi învăţământul în economia „intelectuală” trebuie să ajungă a fi cheie în sistemul managementului strategic al culturii. Astfel, managementul strategic al ştiinţei şi învăţământului, care tradiţional a avut o importanţă secundară în raport cu managementul strategic din sfera producţiei materiale şi de consum, şi respectiv a fost finanţat după principiul „restant”, dobândesc în „nouă” economie importanţă de prim rang. D. Creaţia, dând naştere la inovaţii şi la noi produse intelectuale, mai pune în faţa managementului strategic o problemă, a cărei soluţionare ar trebui să formeze o nouă direcţie a managementului strategic – gestiunea proprietăţii intelectuale.88 Analiza literaturii de specialitate [38; 42; 283] scoate în evidenţă că în cultura contemporană, cea mai dezvoltată din punctul de vedere al prezentării conceptuale şi al protecţiei legislative, este proprietatea industrială. În legătură cu acest fapt, o actualitate deosebită prezintă sarcinile: a) elaborării metodologiei pentru şi protecţia inclusiv legislativă a obiectelor proprietăţii neindustriale; b) gestiunii spaţiului virtual, în special reţelele Internet, unde se creează, se realizează, se utilizează obiecte ale proprietăţii intelectuale; c) elaborarii principiilor de consolidare a tipurilor de proprietate privind produsele informaţionale / intelectuale (proprietatea privată, individuală, colectivă, obştească). Vom sublinia, la fel, şi faptul că până în prezent gestiunea proprietăţii intelectuale se elabora, în principal, ca parte componentă a managementului de inovaţie [42; 283], totodată, realizările cele 88

Proprietatea intelectuală – totalitatea drepturilor de autor şi ale altor drepturi asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi ale serviciilor considerate egale cu ea, protejate de legislaţie [42, p.110].

178

mai substanţiale fiind la nivel corporativ şi cel de stat în aspectul proprietăţii industriale. De altfel, datorită importanţei strategice a intelectului, informaţiei şi ştiinţei ca resurse ale noii economii, produsele lor, exprimate în proprietatea intelectuală, garantează avantajele strategice concurenţiale nu doar firmelor, ci şi statelor, indivizilor. Produsele intelectual-informaţionale devin, evident, obiective noi ale managementului strategic, iar agestiunea proprietăţii intelectuale – o direcţie strategică nouă, care subînţelege formarea, dezvoltarea şi folosirea acestei proprietăţi nu numai în sectorul industrial, ci şi în alte domenii culturale (ştiinţă, învăţământ etc.). Făcând totalurile analizei dezvoltării managementului strategic, condiţionat de acţiunea informatizării, considerăm metodologic oportun a sublinia următoarele. Este necesară recunoaşterea legăturii reciproce strânse în dezvoltarea tuturor genurilor ale managementului strategic. Aceasta înseamnă că sistemul lui holistic trebuie să evolueze în concordanţă dinamică între genuri pe baza paradigmei Homo Intelligens. Parţial acest rezultat l-am exprimat grafic în figura 16. Esenţa acestui tip: scopurile, strategiile, principiile gestiunii cu fluxurile informaţionale, cu formele lor instituţionalizate, cu infrastructura şi cu reorganizările lor

2

1

3

Esenţa acestui tip: scopurile, strategiile, principiile (metodologice, axiologice ş.a.) ale gestiunii „devenită” ştiinţă, formele sale instituţionalizate, infrastructura, transformarea lor

Esenţa acestui tip: scopurile, strategiile, principiile gestiunii cu creaţia şi inovaţiile, cu formele lor instituţionalizate, cu infrastructura şi cu reorganizările lor

Zona de intersecţie a tipurilor noi ca gestiune strategică concomitente cu transformările principale (inovaţiile) ale modificărilor şi stresurilor

1 – managementul strategic al cunoştinţelor (ştiinţa şi învăţământul); 2 – managementul strategic informaţional; 3 – managementul strategic de inovaţie. Circulaţia polilineară: informaţie – cunoaştere – intelect (prelucrare, creaţie) – inovaţii – informaţie ş.a.m.d. Coordonarea reciprocă a programelor de dezvoltare a noilor genuri şi asigurarea cu resurse Sursa: elaborată de autoare

Figura 16. Fragment al sistemului înteg al managementului strategic prezentat de interacţiunea dialectico-sinergetică a noilor genuri create de informatizare Prin

urmare,

susţinem

că

managementul

179

informaţional,

gestiunea

cunoştinţelor,

învăţământului, creaţiei, proprietăţii intelectuale nu sunt nici identice, nici sinonime unul altuia, reprezintând noile forme, aspecte şi direcţii ale dezvoltării managementului strategic. Acest lucru este important a fi conştientizat nu doar în plan conceptual, dar şi în cel aplicativ. Delimitarea conceptuală şi dezvoltarea acestor „inovaţii” ale managementului strategic permite, în primul rând, a elabora programe de dezvoltare strategice proprii, asigurate cu resurse la toate nivelurile de organizare social-economică şi, totodată, a realiza crearea de avantaje strategice cuncurenţă în gestiunea fiecăruia dintre aceste noi tipuri. 3.4. Definirea sinergetică a altor megatendinţe influente în dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural În economia mondială contemporană, într-o strânsă interdependenţă cu megatendinţele globalizării şi informatizării, acţionează megatendinţa liberalizării, care, în sens larg, este definită de noi ca FEI, a căruia misiune principală constă în deblocarea („eliberarea din izolare”) SEI închise – economice (care se exprimă prin promovarea modelului „pieţei libere”), politice (procesele de democratizare a societăţii), religioase (propovăduirea libertăţii în alegerea confesiunii şi toleranţei religioase), naţionale (mişcările naţionale de eliberare şi, de asemenea, toleranţa faţă de alte culturi şi disponibilitatea de a conlucra cu ele) etc. În sens restrâns, liberalizarea se referă, în general, la sfera economică şi reprezintă, în esenţă, faptul că conceptul liberalismului formulat de clasici (A.Smith, D.Ricardo, J.-B.Say) şi dezvoltat de către neoclasici (K.Menger, L.Walras, A.Marshall) capătă o semnificaţie sinergetică globală pentru dezvoltarea culturii mondiale. Aceasta are loc, după părerea noastră, din cauză, că globalizarea informaţională cuprinde toate sferele culturii, inclusiv economia, în care ea se obiectivează ca economie globală de reţea. În acelaşi timp, „noua” economie nu doar păstrează setările de piaţă în calitate de repere strategice, dar le şi globalizează. Caracterul deschis, de reţea al interacţiunilor informaţionale ale acestei economii, pe de o parte, creează necesitatea, iar pe de altă parte, condiţiile pentru liberalizarea economiei de piaţă globale. FEI ale liberalizării, în sens restrâns, se manifestă, în primul rând, în cerinţele dezvoltării „comerţului liber” (global, naţional, corporativ, mai ales în cadrul CTN), a mişcării fără impedimente a fluxurilor de capital, a resurselor ş.a.m.d.; în al doilea rând, în viziunea noastră, în faptul că eficienţa managementului strategic actual la orice nivel al organizării acestuia se măsoară prin calitatea şi cantitatea avantajelor concurenţiale, pe care le capătă ţara, firma, individul sau învăţământul global, realizând acest management strategic în condiţiile „libertăţii” crescânde, a globalizării şi a saturaţiei informaţionale ale pieţei mondiale. Aproape nici o lucrare (articol, monografie, culegere) social-economică serioasă sau chiar 180

politică, nu trece cu vederea astăzi tema „avantajele concurenţiale”, făcând-o într-adevăr o preocupare „globală”. Soluţionarea acestei preocupări se îmbină pe drept cu creşterea calităţii managementului de toate tipurile, formele şi la toate nivelurile acestuia. În acelaşi timp, dimensionarea acestei calităţi este foarte îngreuiată de complexitatea celui din urmă. În esenţă, este vorba despre schimbarea calităţii a însăşi calităţii managementului contemporan. Cu alte cuvinte, calitatea managementului se determină nu atât prin intermediul caracteristicilor tradiţionale, ca, de exemplu, aprecierea eficienţei managementului din punct de vedere al atingerii scopului – planului în timp record scurt, cât prin noile abordări ale acestei calităţi. Una din aceste noi abordări este, în viziunea noastră, reconştientizarea eficienţei managementului din punct de vedere al capacităţii subiecţilor conducerii de a reacţiona adecvat la mediile (de piaţă, politic ş.a.) mereu schimbătoare în condiţiile acţiunii megatendinţelor şi de a crea şi menţine avantajele concurenţiale stabile pentru sistemul propriu (firmă, ţară, individ). Cu o asemenea abordare, calitatea managementului reflectă schimbările în stilurile conducerii, formele organizării, modurile de punere a problemei şi căile de soluţionare a ei. În acest caz, calitatea managementului nu constituie doar studiile „inferioare” sau „superioare” ale managerilor, ci o asemenea sinergie a studiilor lor, experienţei şi capacităţilor, care sunt solicitate şi utile pentru o firmă, o ţară, un individ dat în condiţiile acţiunii megatendinţelor. Astăzi, nu mai există un management „rău” sau „bun” care să corespundă sau nu unui set standard de norme şi calităţi, ci este un management care corespunde sau nu realităţii. Aşadar, megatendinţa liberalizării „solicită” de la managementul strategic, la toate nivelurile, creşterea gradului de libertate a concurenţei, necesităţii creării unor avantaje concurenţiale stabile pentru sistemele gestionate şi care leagă eficienţa şi calitatea managementului cu gradul de satisfacere a acestor „cerinţe”. Totodată, menţionăm că, treptat, managementul calitativ însuşi devine o prioritate concurenţială a sistemelor social-economice, însuşi capătă o importanţă strategică în calitate de resursă globalizată. În acelaşi timp, necesitatea de dezvoltare permanentă a managementului ca sistem şi faptul că managementul strategic devine o resursă valoroasă în cultura de piaţă globală, renaşte o altă megatendinţă contrară liberalismului – dirijismul. În sens larg, acesta este un FEI, misiunea căruia constă în închiderea SEI a culturii cu scopul unui control mai bun al acesteia. În sens restrâns, dirijismul se contrapune liberalismului în sfera economică şi constă în reglementare de către stat a pieţei şi a altor instituţii publice. O expresie clasică, în acest sens, a dirijismului este concepţia lui Keynes [157]. Însă, după cum arată experienţa culturii mondiale, dirijismul dur în SEI conduce către negarea lui de către liberalism, cu o creştere respectivă a semnificaţiei strategice a resursei antreprenoriale şi a 181

globalizării ei. Specificul EGR în legătură cu aceasta este, după părerea noastră, îmbinarea strânsă a FEI liberalismului şi dirijismului în sfera managementului strategic al culturii. Aceasta se manifestă şi, în particular, în necesitatea de a avea manageri „cu iniţiativă” şi întreprinzători „organizaţi”, prin faptul, că managementul formal este nevoit să concureze cu liderismul neformal la toate nivelurile de organizare a culturii: corporativ (atât în echipele de proiectare, cât şi în Consiliul director), de stat (structurile de stat şi ONG), global (structurile de stat şi ONG-uri globale şi, de asemenea, CTN). Îmbinarea megatendinţelor liberalismului şi dirijismului, în contextul acţiunii globalizării şi informatizării, contribuie, în opinia noastră, la amplificarea acţiunii megatendinţelor instituţionalismului. În sens larg, acesta este un FEI, misiunea căruia constă în contribuirea la perfectarea fenomenelor culturii în instituţii independente. Din punct de vedere al managementului strategic al sistemelor culturii, semnificaţia instituţionalismului, după părerea noastră, constă în faptul că megatendinţa contribuie la atingerea unui anumit echilibru în acţiunile liberalismului şi dirijismului în sistemele culturii. Perfectarea fenomenelor culturii, în calitate de instituţii independente, conduce, pe de o parte, la necesitatea dezvoltării managementului independent al acestor instituţii (adică a dirijismului), iar, pe de altă parte, la necesitatea creării condiţiilor pentru o dezvoltare egală şi concurenţială pentru toate instituţiile publice (adică a democraţiei, liberalismului). În sens restrâns, instituţionalismul se referă, de asemenea, şi la sfera economică şi se exprimă prin concepţiile omonime [37], conform cărora statul şi piaţa reprezintă instituţii publice omoloage, de rând cu fenomenele religiei, ştiinţei, tradiţiilor ş.a. Dacă e să continuăm logica generală a instituţionalismului, deja, sub aspectul administrării strategice cu sistemele culturii, atunci vom observa că criteriul eficienţei managementului strategic trebuie să fie hermeneutic aprofundat. Eficienţa trebuie să fie legată de gradul plenitudinii evidenţei şi reflectării intereselor tuturor instituţiilor – participanţi ai procesului strategic de luare a deciziilor la fiecare nivel al organizării sistemelor culturii, şi, totodată, de gradul atingerii sinergiei acestor interese. În afară de aceasta, îmbinarea megatendinţelor în cultura globală, în general şi în economie, în particular, ne conduce la concluzia că criteriul eficienţei managementului strategic trebuie determinat nu doar formal (calitativ şi cantitativ) drept coincidere a rezultatelor cu scopurile propuse, ci şi ţinând seama de conţinut. Calitatea managementului strategic, după conţinut, se înţelege de noi, în primul rând, ca satisfacere a necesităţilor fundamentale ale omenirii, în general. Pentru aceasta, după cum s-a menţionat deja, managementul strategic, primo, trebuie sa fie un proces holistic, secundo, 182

corespunde cerinţelor de constructivitate. Managementul strategic, deci, trebuie să aibă un caracter creator, însă nu din punctul de vedere al „creării pentru a crea” (bombă sau staţie electrică – indiferent, dacă scopul este creaţia), ci din punctul de vedere al multiplicării şi consolidării forţelor vitale ale omenirii şi a energiei vii a naturii. Evaluarea calităţii managementului strategic o referim, respectiv, la gradul atins al integrităţii (a coordonării reciproce şi a sinergiei componentelor, formelor, nivelurilor organizaţional-decizionale în sistemul gestionat şi, de asemenea, la gradul de constructivitate al acesteia). Aprofundarea hermeneutică a criteriilor eficienţei managementului strategic al sistemelor culturii trebuie să aibă loc, astfel, pe baza paradigmei autentice Homo Intelligens. Finalizând evidenţierea schimbărilor de bază, în forma şi conţinutul managementului strategic şi cros-cultural, condiţionate de acţiunile megatendinţelor socioeconomice, scoatem în evidenţă un nou şir de forme şi direcţii ale managementului strategic, completându-l pe cel care a fost cercetat de noi în cap. 3.2. Este vorba despre managementul cros-cultural, managementul proiectului, eco-managementul ş.a. Întrucât managementul cros-cultural reprezintă unul din focarele principale ale lucrării date, ne oprim, în continuare, anume la acesta, argumentând faptul că managementul evoluează în câteva direcţii concomitente şi interlegate: creşte din management internaţional, cuprinzându-l, prin urmare, pe cel din urmă; se dezvoltă ca o ramură independentă a managementului general; îşi intensifică caracterul strategic, devenind unul din genurile principale ale managementului strategic. Deci, amplificarea caracterului internaţional al managementului strategic contemporan devine o tendinţă a dezvoltării celui din urmă la toate nivelurile sale. Aceasta fiind condiţionată de globalizare şi informatizare a culturii mondiale, pe de o parte, şi de liberalizarea sistemelor culturii, pe de altă parte. Respectiv, se extinde şi se aprofundează conceptul tradiţional al managementului internaţional. În prezent, cel din urmă se referă atât la sisteme social-economice statale, cât şi la cele corporative şi individuale, toate acestea participând în mod nemijlocit, în procese de luare a deciziilor strategice, datorită desfăşurării acestora în structuri globale de tip reţea ale societăţii informaţionale. Totodată, trebuie relevat faptul că, în literatura cu referinţă la teoria şi practica gestionării, tot mai des, figurează termenul „management cros-cultural” [89; 163; 224]. De menţionat că, după conţinut, acest termen nu rareori se utilizează ca sinonim al managementului internaţional sau comparat internaţional [62; 179; 224] şi, de aceea, ar fi putut considerat doar ca un termen „de modă”. Analiza aprofundată a literaturii contemporane referitor la gestiunea internaţională, însă, ne conduce la ideea că managementul cros-cultural (MCC) are o semnificaţie conceptuală proprie, care se manifestă sub următoarele aspecte: 8 în primul rând, la analiza companiilor multinaţionale şi la elaborarea strategiilor de 183

dezvoltare a lor [354]; 8 în al doilea rând, la planificarea strategică a acţiunilor companiilor pe pieţele din străinătate, a desfăşurării afacerilor în alte medii culturale [215]; 8 în al treilea rând, la elaborarea strategiilor de gestiune interetnică în sistemele socioeconomice la diverse niveluri ale organizării acestora.89 În acest context, este oportun să menţionăm că conducerea popoarelor în interiorul ţării sau unui imperiu s-a dezvoltat conceptual, nu atât în cadrul noţiunii „management internaţional”, cât în noţiunea „gestiunea cros-culturală / interetnică”, tradiţional având o semnificaţie internă pentru un sistem social-economic concret. Megatendinţa liberalizării, care „deschide” sistemele culturale, contribuie, după părerea noastră, la faptul că atât gestiunea intrastatală cu etnicii, cât şi gestiunea intracorporativă internaţională capătă o semnificaţie strategică, dat fiind faptul că înţelegerea şi gestionarea particularităţilor fiecărei culturi creează avantaje concurenţiale unice pentru sistemele sociaoeconomice în noua economie de piaţă globală; 8 în al patrulea rând, independenţa conceptuală şi importanţa strategică a MCC se adeveresc, pe măsură ce, la nivel global, se nasc, se destramă şi iarăşi se nasc diverse grupări integraţioniste şi reţele cros-culturale. Considerăm că, în acest context, MCC presupune elaborarea şi asigurarea cu resurse a strategiilor pentru o cooperare pe termen lung, reciproc avantajoasă în interiorul reţelelor cros-culturale şi între acestea; strategii pentru adaptarea ţărilor la grupări integraţioniste pe principii reciproc avantajoase; strategii de colaborare între firme, ONG-uri, universităţi, structuri de stat ale diferitelor ţări / culturi; strategii de adaptare a indivizilor la noile (globale) posibilităţi de autopoziţionare în reţelele cros-culturale şi autopromovarea pe piaţa internaţională a forţei de muncă ş.a. Pe baza acestor aspecte evidenţiate ale perfectării MCC

conceptuale a MCC, noi ajungem la următoarea

MI

concluzie: datorită semnificaţiei sale strategice pentru toate nivelurile gestionării organizaţionale, MCC este oportun a fi considerat ca o nouă direcţie în

Sursa: elaborată de autoare

dezvoltarea managementului strategic contemporan.

Figura 17. Corelaţia conceptuală dintre Conceptul de management cros-cultural, respectiv, nu management cros-cultural doar reprezintă aprofundarea hermeneutică a noţiunii şi cel internaţional „management internaţional” (MI), dar chiar şi o

89

Vezi, de ex., „Să ne cunoaştem mai bine”, Chişinău: Cartier, 2005.

184

include în sine, fiind mai vast după volum (vezi figura 17) şi mai profund după conţinut. MCC include în sine, în primul rând, nu doar gestiunea cu relaţiile culturale externe – economice, politice, ştiinţifice ş.a. – ale popoarelor, naţiunilor şi statelor (adică „managementul internaţional”), ci şi gestiunea cu relaţiile interne, interetnice; în al doilea rând, MI, tradiţional, se asociază cu nivelurile gestiunii strategice şi cu cele de stat, pe când MCC, odată cu aceste niveluri, include în sine şi nivelul global interetnic, şi cel individual (automanagement cros-cultural). Prin urmare, MCC include în sine şi managementul comparat (vezi figura 18), aprofundându-i, totodată, conţinutul din punct de vedere al comparaţiei analitice, în primul rând, a modelelor culturale, nu doar la nivel de stat şi corporativ, ci şi la cel global şi individual; în al doilea rând, a modelelor intrastatale şi intracorporative ale interacţiunilor etnice. MCC, astfel, reprezintă un concept socioMCC МC

МI

economic

complex.

Referindu-ne

la

domeniul

administrării afacerilor, am determina conţinutul acestui concept drept desfăşurarea businnessului şi administrarea succesivă a acestuia în diferite culturi. În contextul economiei globale de reţea şi de piaţă, MCC

Sursa: elaborată de autoare

Figura 18. Corelaţia conceptuală dintre management cros-cultural, internaţional şi comparat

este oportun a fi asociat cu conştientizarea necesităţii gestiunii sistemelor socioeconomice şi de afaceri în diverse culturi ţinând cont de programarea mintală „psiho-intelectuală al acestor culturi cu scopul atingerii

avantajelor concurenţiale şi a unui succes stabil în „noua” economie. Pentru a elucida esenţa acestor conceptualizări ale MCC, are rost, după părerea noastră, în primul rând, evidenţierea nivelurilor principale de desfăşurare a MCC, în al doilea rând, delimitarea metodologică a stilurile managementului strategic Homo Rationalis şi Homo Intelligens [75]. În acest context, susţinem că nivelul primar, iniţial, de desfăşurare a MCC presupune acumularea cunoştinţelor despre particularităţile gestionării businessului în diferite ţări din punctul de vedere al situaţiei economice, politice, religioase, al particularităţilor geografice şi climaterice, al tradiţiilor şi valorilor.Bazându-se pe aceste cunoştinţe, business-lady, de exemplu, nu se va îmbrăca toată în negru, pregătându-se de tratative de afaceri în America de Sud, iar businessmenului chinez nu-i vor aduce cadou un ceas. Acest nivel se poate aprecia ca nişte cercetări tradiţionale în stilul Homo Rationalis. Cel din urmă, deci, constă în orientare spre MI tradiţional, adică în desfăşurarea afacerilor internaţionale pe baza unei sume de cunoştinţe despre ţări / culturi de interes. În condiţiile acţiunilor megatendinţelor în societatea informaţională, aceste cunoştinţe devin 185

evident insuficiente pentru crearea unor avantaje concurenţiale stabile a business-organismelor. Succesul şi liderismul pe piaţa mondială este deţinut nu de cei care au pornit afacerea pe teritoriul altui stat, conducându-se de o strategie odată chibzuită şi implementată pe baza cunoştinţelor MI, ci de cei care au conştientizat necesitatea unei gestiuni strategice flexibile a acestui business. Aceasta se referă, în viziunea noastră, la stilul Homo Intelligens şi semnifică: (a)

un control permanent al rezultatelor acţiunii strategiei businessului pe baza „unei legături culturale inverse” şi, totodată, o adaptare rapidă a strategiei la condiţiile schimbătoare ale altei culturi;

(b)

dezvoltarea „Gestalt”-gândirii („gândirii integre”) pe parcursul formării unei viziuni strategice. Aceasta presupune, după părerea noastră, capacitatea de a trece de la fondul naţional general al unei ţări la realitatea varietăţii etnice, ce condiţionează diferenţe în preferinţele clienţilor;

(c)

formarea „culturii gândirii cros-culturale”, pe care noi o asociem, mai întâi de toate, cu eforturile de a pătrunde în profunzimea mintală a etniilor. Cu alte cuvinte, aceasta este înţelegerea modurilor de gândire ale altor popoare, rase, grupuri etnice, înţelegerea faptului de ce alţii gândesc altfel decât noi şi cum de altfel gândesc ei. În „noua” economie, o astfel de înţelegere treptat aduce tot mai mari dividende în lucrul cu partenerii şi clienţii din străinătate.

Pentru a elucida conceptualizarea MCC la nivel mai aprofundat, e metodologic oportun de a se îndepărta de următoarele definiţii contemporane ale culturii: aceasta „reprezintă o gândire programată, ce distinge o categorie de oameni de alta” (G.Hofstede) [131], şi „cultura este un mijloc prin care oamenii îşi rezolvă problemele” (F. Trompenaars şi Ch. Hampden-Turner) [224]. În acest context, MCC, în stilul Homo Intelligens, îl determinăm în modul următor. Aceasta este o deplasare a accentului în viziunea şi gestiunea strategică a sistemelor socioeconomice, inclusiv cele de afaceri, de la acumularea cunoştinţelor despre ţara, de interes pentru afaceri la înţelegerea mentalităţii oamenilor (a partenerilor, clienţilor etc.) din această ţară. Altfel spus, aceasta reprezintă o trecere de la nivelul de învăţământ la cel al înţelepciunii şi al reflecţiei. La cel din urmă, se evidenţiază trăsături distinctive psiho-intelectuale ale partenerilor, clienţilor şi concurenţilor. internaţionali. Trăsăturile, fiind mai ales condiţionate de factorii cercetaţi, la primul nivel (cei economici, politici, geografici etc.). Deci, managerul strategic Homo Rationalis se bazează în acţiunile sale pe MI, miezul căruia îl reprezintă cunoştinţele raţionalizate şi articulate referitor la ţara desfăşurării afacerilor, aceasta fiind lucrul la suprafaţa „aisbergului” MCC. Partea esenţială şi greu conceptualizată a acestui „aisberg” este însă, cunoaşterea straturilor mintale ale culturii, inclusiv cunoştinţele nonverbale (de exemplu, 186

„limbajul trupului”). Aceasta este cunoaşterea fineţelor structurilor mintale care condiţionează diferenţele în modul de desfăşurare, strategiile de organizare, scopurile şi sensurile existenţei businessului în culturi. Acţiunile managerului srtategic de stil Homo Intelligens, astfel, se bazează pe înţelegerea acestor straturi şi structuri, printre care cercetătorii de vârf ai MCC evidenţiază perceperea timpului (de exemplu, conform perceperii occidentale, „timpul costă bani”, iar a celei asiatice, „valorificându-ţi timpul cât îţi trebuie pentru a construi relaţii de afaceri”), maniera de administrare a businessului şi abordare strategică a marketingului (orientarea occidentală la produs: „Marfa singură vorbeşte de la sine” contrar orientării asiatice spre relaţii personale: „Eu te cunosc, de aceea am încredere în produsul tău”). Atitudinea faţă de Natură [224], perceperea spaţiului, distanţei puterii etc. [163], mai adăugăm, de asemenea, şi atitudinea faţă de însuşi businessul. Menţionăm, în acelaşi timp, că pătrunderea în structurile mintale ale culturii unei tări, cât şi posibilitatea gestionării acestor structuri pe măsura asimilării tehnologiilor psihoneutice şi a altor tehnologii avansate, creează nu doar avantajele concurenţiale business-sistemelor, ci şi pericolul distrugerii întregilor formaţiuni culturale, mai ales, în condiţiile interesului şi beneficiului de piaţă particular, cei din urmă rămânând, deocamdată, în dominaţie în cultură contemporană. În legătura cu această, avem de relevat că dezvoltarea MCC, ca un nou tip a managementului strategic, trebuie să se efectueze axiologic pe baza paradigmei autentice Homo Intelligens, care presupune toleranţă în interacţiunea culturilor, sinergia şi avantajul reciproc al conlucrării culturilor, asimilarea şi dezvoltarea structurilor lor mintale pe baza principiul lui Hippocrate „Nu dăuna!”. Aprofundarea hermeneutică ulterioară a conţinutului MCC presupune, după părerea noastră, descoperirea a minimum încă trei aspecte, în care acest concept se diferenţiază principial de noţiunea MI. Primo, considerăm că MCC cuprinde şi gestiunea strategică a domeniilor culturale – economie, politică, ştiinţă, artă, religie ş.a. şi, de asemenea, coordonarea strategiilor lor dezvoltare între ele şi la toate nivelurile; secundo, accentuăm faptul că asigurarea metodologică a MI se bazează pe sistemele logicii formale şi dialectice, ceea ce se manifestă chiar în noţiunea însăşi: „management inter-naţional”. Gestiunea culturilor şi businessului în MI, deci, presupune o conturare conceptuală riguroasă a noţiunilor „curate”, formarea modelelor discrete şi a stereotipurilor culturale (franceză, germană, americană etc.). Asigurarea metodologică a MCC trebuie să devină sistemul logicii sinergetice, în baza căruia gestiunea culturilor şi businessului se realizează nu doar pe contul tipizării lor, clasificării şi studierii interacţiunilor exterioare, dar şi pe contul eliminării stereotipurilor, înţelegerii varietăţii etnice şi etno-genetice a oricărui sistem socioeconomic ce funcţionează în economia globală de reţea, înţelegând, totodată, în primul rând, caracterul convenţional al conceptului „naţiune”; în al 187

doilea rând, polilinearitatea în dezvoltarea atât a culturii interioare (organizaţionale) a oricărui sistem socioeconomic, cât şi a celei exterioare în raport cu acest sistem. Această continuitate, al cărei context cultural se reflectă în opinia noastră, anume prin conceptul de management cros-cultural, terţio, MI este orientat la gestiunea culturilor „individualiste”, „atomistice” şi a interacţiunii lor, pe când sarcina strategică a MCC trebuie să devină, în viziunea noastră, organizarea sinergismului cultural. Altfel spus, formarea, crearea condiţiilor pentru înţelegerea şi îndeplinirea faptului că succesul constructiv al fiecăruia contribuie la succesul altora la orice proces strategic cultural, desfăşurat în baza valorilor Homo Intelligens. Prin urmare, culturile, la toate nivelurile organizării sale, se consideră ca „Universuri pluraliste”, în care fiecare etos / individ este capabil să-şi aducă „contribuţia” proprie la crearea alianţelor sinergetice pozitive în diferite combinaţii (în interacţiuni contextuale) ale culturilor. Fiecare domeniu al culturii, de asemenea, nu mai reprezintă în sine un sistem „închis”, ci devine „deschis”, datorită cercetărilor interdisciplinare intensive şi formării alianţelor sinergetice interdisciplinare (psihologia businessului, filosofia managementului, cibernetica economică, însăşi sinergetica etc.). În baza celor expuse, conchidem că dezvoltarea ulterioară a fenomenului şi conceptului MCC va adăuga o valoare metodologică şi aplicativă importantă în crearea unui sistem întreg al managementului strategic socioeconomic şi de afaceri.

188

Capitolul IV. ABORDAREA PRAGMATICO-AXIOLOGICĂ POLINIVELARĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL 4.1. Dezvoltarea conceptuală a abordării pragmatice şi a celei axiologice în baza principiului de holism-sinergism În capitolele precedente, am argumentat idea că dezvoltarea managementului strategic şi croscultural în direcţia formării sistemului său holistic presupune atât constituirea managementului holistic în fiecare sferă culturală, cât şi sinergismul managerial acestor sfere. Prin urmare, un nou sistem managerial presupune sinergismul nivelurilor principale organizaţional-decizionale, care poate fi obţinut pe baza paradigmei integrităţii socioeconomice şi umane – Homo Intelligens. În

dimensiunea

axiologică

a

acestei

paradigme,

holismul-sinergismul

nivelurilor

organizaţional-direcţionale se obţine, după părerea noastră, datorită împărtăşirii unor valori comune. Însă, în societate informaţională şi „nouă” economie, după cum au arătat cercetările noastre [75, cap. V], se dezvoltă esenţial conceptul de valoare. Odată cu conţinutul său general-uman şi cel economic tradiţional, acest concept obţine în domeniul economico-managerial sensul creării unui şir de valoare adăugată, care cuprinde atât contribuţii materiale, cât şi informaţionale şi intelectualspirituale. Formându-se în baza principiului de holism-sinergism, şirulile de valori vor condiţiona, după părerea noastră, apariţia societăţii de optimizare (organismică). Mai mult decât atât, conform cercetărilor noastre [75, cap. III], în societatea informaţională se amplifică semnificaţia valorilor „neeconomice”, precum şi interpretarea axiologică a categoriilor ale economieii de piaţă (de exemplu, profitul în T.S.G. [225]). În această ordine de idei, susţinem că abordarea metodologică „tradiţională” a lui Homo Oeconomicus clasic este cea pragmatică, desfăşurată de noi în cap. II. Abordarea pragmatică (Ch. Pierce, J. James) cunoscută şi ca utilitarismul (J.-S. Mill) are ca miezul său conceptual de utilitatea. Crearea sistemului holistic al managementului strategic şi al celui cros-cultural presupune, în opinia noastră, aplicarea abordării pragmatice în calitatea ei nouă care poate apărea în baza principiului de sinergism-holism şi care se manifestă, în primul rând, în faptul că eficacitatea managementului strategic ar trebui determinată din punctul de vedere al utilităţii produselor acestuia (strategii, soluţii şi realizări) pentru dezvoltarea socioeconomică constructiv-durabilă şi pentru integritatea omenirii, culturii şi naturii. Strategia primordială, în cadrul acestei abordări, ar trebui să devină orientarea spre colaborare socioeconomică sinergică (reciproc avantajoasă) a tuturor domeniilor culturale şi nivelurilor organizaţionale ale sistemelor socioeconomice. În al doilea rând, noua calitate în abordarea

189

pragmatică se referă la optimizarea tuturor proceselor socioeconomice (ştiinţifice, politice, de afaceri, de instruire), precum şi la optimizarea valorificării resurselor umane, culturale şi naturale. În al treilea rând, abordarea pragmatică se sintetizează cu cea axiologică. Toate cele expuse înseamnă că, în baza principiului de holism-sinergism, apare o nouă abordare a managementului strategic şi cros-cultural – pragmatico-axiologică polinivelară. În scopul dezvoltării celor expuse, susţinem că necesitatea armonizării nivelurilor managementului strategic în toate sferele culturii şi, în special, în economie, este determinată şi de influenţa complexă şi contradictorie a megatendinţelor socioeconomice actuale (vezi, de ex. [53; 358]). Pe de o parte, procesul accelerat al globalizării, dependent de efectul megatendinţelor liberală şi informaţională, intensifică influenţa tendinţei spre internaţionalizarea sferei economice, politice, sociale şi spirituale, elaborarea valorilor universale ale umanităţii şi a strategiilor generale în dezvoltarea sa. Etapa contemporană a revoluţiei tehnico-ştiinţifice (tranziţia de la etapa automatizării parţiale la automatizarea complexă şi la cibernetizare) a creat o bază materială nouă, cibernetizată, pentru o nouă economie de reţea. Datorită acestei baze, într-o anumită măsură se găseşte soluţie la problema resurselor. În locul resurselor materiale limitate, epuizate, în prim-plan, avansează cele imateriale – informaţia, cunoştinţele, intelectul. Acestea sunt resurse pur ecologice, primele, în istoria omenirii, inepuizabile şi, totodată, folosite în multiple variante. Prin urmare, economia de reţea funcţionează ca un sistem întreg în regim de timp raţional şi în proporţii globale [101]. Aceasta creează condiţii favorabile nu doar pentru elaborarea unui scop strategic mondial – dezvoltarea umană durabilă, ci şi a unor principii standard de gestiune la nivel global. Pe de altă parte, procesul globalizării este un proces complicat, contradictoriu şi de lungă durată care se distinge prin etapele sale în evoluţie: apropiere, unificare, fuziune a culturilor, inclusiv a economiilor, a statelor lumii, pe lângă tendinţa actuală, concomitent valabilă, de păstrare şi dezvoltare a specificului şi integrităţii sale. Cu alte cuvinte, procesele de unificare sunt însoţite de năzuinţa spre păstrarea suveranităţii şi independenţei naţionale, ceea ce este reflectat atât în literatura ştiinţifică [210], cât şi în rapoartele organizaţiilor internaţionale. Analizând situaţia social-economică ce s-a stabilit în lume, autorii raportului FMI „Statul în lumea în proces de schimbare” (1997) şi a raportului UNCTAD „Trade Development Report” (2002), consideră că este necesară ridicarea rolulului şi importanţei statelor naţionale, a managementului lor, mai ales în statele postsocialiste, pentru mobilizarea resurselor interne, orientarea acestora la dezvoltarea economică, creşterea bunăstării populaţiei şi sporirea competitivităţii producţiei autohtone [133; 272, cap. 3.1].

190

Cea din urmă este condiţionată de faptul că organizarea economiei de reţea, intensificând importanţa autoorganizării în interiorul economiei, nu exclude influenţa tendinţei spre liberalizarea ei, acţiunea legilor pieţei (cererea, oferta, concurenţa). Din această cauză, sporirea competitivităţii economiei naţionale presupune, în primul rând, păstrarea sau formarea unei structuri de piaţă cât mai moderne, flexibile şi mobile [345; 346]; în al doilea rând, crearea condiţiilor eficiente de activitate a agenţilor economici: firme / corporaţii care îşi au scopuri strategice şi specific de gestiune, ceea ce determină necesitatea de a păstra şi a dezvolta managementul corporativ. Intensificarea megatendinţei spre informatizarea societăţii şi creşterea rolului factorului sociouman în dezvoltarea economiei, după cum am menţionat în cap. II, au creat premise favorabile de tranziţie de la Homo Oeconomicus-Rationalis la Homo Oeconomicus-Intelligens. Cel din urmă, efectuând o reevaluare a valorilor în noile condiţiile de dezvoltare a intelectului, inovaţiilor şi spiritului creator, se formează însuşi, se perfecţionează, ameliorând şi relaţiile de producţie şi de însuşire. Principala formă de însuşire (forma proprietăţii) devine proprietatea intelectuală, privată. Fiecare om care dispune de o astfel de proprietate se transformă într-o personalitate liberă din punct de vedere economic, fapt ce-i permite să ţină cont, pe lângă interesele globale, naţionale, colective (corporative) şi de cele proprii, precum şi să-şi pună scopuri personale şi să găsească metode pentru a le atinge în fiecare etapă a vieţii sale. În acest context, accentuăm că toate nivelurile managementului strategic (global, statal, corporativ,

individual),

fiind

relativ

autonome,

sunt

totodată organic interdependente,

transformându-se în părţi componente ale unui întreg sistem de management strategic şi croscultural ca o expresie a unui tablou holistic al lumii postmoderne. Pe măsură ce lumea se dezvoltă şi se percepe în integritatea sa, devine actuală şi necesitatea analizei diverselor niveluri ale managementului strategic şi cros-cultural drept constituentele sale pentru ca acesta să se dezvolte ulterior anume ca un sistem holistic. 4.2. Revizuirea valorilor şi a strategiilor socioeconomice la nivel mega (global) al managementului strategic şi cros-cultural După cum arată investigaţiile noastre, primele încercări de studiere a lumii moderne ca integritate în aspect socioeconomic au fost întreprinse la comanda Clubului de la Roma de către un grup de savanţi sub conducerea lui D. Medouz la începutul anilor 70 ai secolului trecut şi sintetizate în raportul „Limitele dezvoltării” [309], în care tot universul a fost prezentat ca o unitate omogenă.

191

La mijlocul anilor 70, în comunicările lui M. Mesarovici şi E. Pestel „Omenirea la răscruce” [174], J. Tinbergen „Revizuirea ordinii internaţionale [341], A. King şi B. Schneider „Revoluţia globală” [293], universul social-economic era prezentat ca un sistem complex şi contradictoriu al statelor economic dezvoltate, a celor în curs de dezvoltare şi slab dezvoltate. În asemenea condiţii, problema creării unui univers holistic presupune căutarea metodelor şi mijloacelor noi de management strategic care, pe de o parte, schimbă cele de forţă, iar, pe de altă parte, ar da posibilitate a lua sub control transformările economice, sociale, tehnice, politice, ecologice şi altele la toate nivelurile organizaţional-decizionale. Luând în consideraţie unitatea şi, în acelaşi timp, contradicţiile intereselor globale şi naţionale, A. King şi B. Schneider, de pildă, consideră necesar: a) implementarea sistemului în mai multe trepte de gestiune în care ar fi importantă discuţia problemelor şi elaborarea deciziilor la nivelul proximal de acea pătură a societăţii care în măsură maximală controlează consecinţele favorabile şi nefavorabile ale acestei decizii [293, p.247]; b) fondarea unui organ supranaţional căruia i-ar transmite toate statele o parte din drepturile lor suverane privind folosirea resurselor, dezvoltarea economică şi socială. Aceste recomandări practice au fost puse la baza Rapoartelor ONU cu privire la dezvoltarea umană (PNUD), care au fost iniţiate în 1990 şi se alcătuiesc anual, iar în Republica Moldova – din anul 1995. Analiza acestor rapoarte constată: În primul rând, în fiecare a fost evidenţiată o anumită problemă social-economică stringent actuală în dezvoltarea societăţii (vezi tabelul 4). Chiar şi o privire scurtă asupra principalelor probleme incluse în Rapoartele privind dezvoltarea umană arată că acestea reflectă activitatea enormă de investigaţii a multor organizaţii internaţionale şi experţi naţionali pentru a constata problemele globale, luând în consideraţie megatendinţele cu acţiune în prezent: globalizarea, liberalizarea, informatizarea, intensificarea factorilor sociali şi culturali în dezvoltarea economiei, instituţionalizarea şi egalitatea gender în interacţiune cu noile etape ale progresului tehnico-ştiinţific. În al doilea rând, în Rapoarte se urmăreşte scopul strategic central al dezvoltării socioeconomice – dezvoltarea umană durabilă. După cum am menţionat în cap. II, aceasta presupune crearea condiţiilor sigure atât pentru generaţia de azi, cât şi pentru generaţiile viitoare. Au fost propuse alte dimensiuni ale securităţii: trecerea de la securitatea economică la cea nucleară, alimentară, socială, ecologică, publică, personală şi politică; crearea de posibilităţi egale tuturor oamenilor ca să-şi facă alegerea în activitatea vitală, păstrarea acestor posibilităţi din generaţie în generaţie.

192

Tabelul 4 Accentele tematice ale rapoartelor PNUD Anii de prezentare a rapoartelor 1990

1991 1992 1993

1994

1995

Problema principală Accentuarea rolului factorului sociouman în dezvoltarea economiei. Se practică o nouă evaluare a progresului social-economic – Indicele dezvoltării umane (IDU). Căutarea

resurselor

pentru

dezvoltarea

umană.

Crearea pieţelor globale şi accesul statelor în curs de dezvoltare la ele. Întemeierea unei noi ordini mondiale în centrul atenţiei căreia se află omul şi necesităţile sale. Atingerea unei dezvoltări umane durabile. Crearea unui sistem nou al securităţii umane. Gender şi dezvoltarea umană. Asigurarea intereselor femeii şi îmbunătăţirea situaţiei acesteia. Creşterea economică în scopul dezvoltării umane.

1997

Eradicarea sărăciei – o condiţie a dezvoltării umane.

1998

Consumul în serviciul dezvoltării umane.

1999

Globalizarea cu chip uman.

2000

Drepturile omului şi dezvoltarea umană.

2001

Tehnologiile noi pentru dezvoltarea umană.

2003 2004 2005

reducerii

cheltuielilor militare risipitoare.

1996

2002

Argumentarea

Aprofundarea democraţiei în lumea izolată. Crearea de noi instituţii pentru dezvoltarea umană. Scopurile în sfera dezvoltării formulate în Declaraţia mileniului. Acordul interstatal pentru salvarea omenirii de sărăcie. Libertatea culturală în diversitatea lumii actuale. Direcţiile principale în colaborarea / cooperarea internaţională: ajutor, comerţ, securitate.

Sursa: elaborat de autoare în baza Rapoartelor ONU [133; 271]

193

În acest aspect, o problemă globală devine inegalitatea în producţie şi consum dintre grupe de state, dintre bărbaţi şi femei etc. Alta problema globală constă în necesitatea evidenţierii specificului naţional / cultural al fiecărui stat. Soluţionarea acesteia ar permite, pe de o parte, mobilizarea rezervelor interne ale fiecărei ţări, pe de alta – „crearea condiţiilor pentru automanifestarea valoroasă a oamenilor, ceea ce constituie de la sine unul dintre scopurile importante ale dezvoltării” [177, cap. V]. În al treilea rând, în Rapoarte sunt citaţi parametrii noi în dezvoltarea umană, reflectaţi în ansamblu în indicele dezvoltării umane (IDU). Din punctul de vedere al acestor parametri, am făcut o analiză a gradului de dezvoltare a diferitelor ţări (vezi tabelul 5). Din tabel observăm că atât în lume în general, cât şi în toate grupele de ţări se remarcă tendinţa de creştere a indicelui de dezvoltare umană. Însă decalajul dintre ţări se păstrează destul de stabil. Tabelul 5 Gruparea ţărilor după IDU

Nr. d/o

Nivelul de dezvoltare a ţărilor

Numărul de ţări

în %

Anii Devierea 1992

2002

I

Ţările cu nivelul IDU înalt

55

31,0

0,89

0,92

+0,03

II

Ţările cu nivelul IDU mediu

86

48,6

0,63

0,70

+0,07

III

Ţările cu nivelul IDU redus

36

20,3

0,40

0,44

+0,04

Lumea în total

177

100,0

0,69

0,73

+0,04

Sursa: elaborat de autoare în baza datelor Rapoartelor ONU cu privire la dezvoltare umană [273, p.156-157; 270, p.161-162]

În al patrulea rând, în baza datelor Rapoartelor am constatat dependenţa IDU de componentele sale principale (vezi tabelul 6).

194

Tabelul 6 Dependenţa IDU de componentele sale principale

IDU

Indicele global total Durata Produsul intern al persoanelor admise Indicele în instituţiile vieţii, brut pe cap nivelului de învăţământ sperată de locuitor, studiilor la naştere de nivelurile întâi, în dolari SUA doi şi trei

Lumea în total

0,73

7,804

64

0,76

66,9

Ţările cu un nivel înalt în dezvoltarea potenţialului uman

0,92

24,806

89,0

0,95

77,4

Ţările cu nivel mediu în dezvoltarea potenţialului uman

0,7

4,269

64,0

0,75

67,2

Ţările cu nivel redus în dezvoltarea potenţialului uman

0,44

1,184

40,0

0,50

49,1

Sursa: elaborat de autoare în baza datelor ONU [270, p.161-162]

După cum remarcăm, IDU se află în dependenţă directă de nivelul venitului, studiilor şi de starea sănătăţii. Cu cât mai mare este nivelul venitului, studiilor şi duratei vieţii, cu atât mai înalt este IDU. Totodată, considerăm metodologic oportun să relevăm că în lumea contemporană, în legătură cu intensificarea tendinţei spre informatizarea economiei, o influenţă din ce în ce mai mare asupra IDU o au studiile, al căror nivel a crescut considerabil aproape în toate ţările [270, p.161-162]. Cu toate acestea, în condiţiile în care se păstrează tendinţa spre liberalizarea economiei, dezvoltarea relaţiilor de piaţă, posibilitatea de a căpăta studii depinde de venit. De nivelul venitului depinde, de regulă, şi durata vieţii. Gruparea ţărilor potrivit veniturilor arată că ţările economic dezvoltate dispun de un venit pe cap de locuitor de 20 de ori mai mare decât ţările slab dezvoltate. În lume, în total 1 mlrd de oameni dintre cei mai bogaţi dispun de venituri de 60 de ori mai mari decât 1 mlrd de săraci [274, p.2]. Aprobarea convenţiei dezvoltării umane 20:20, în cadrul căreia 20% din bugetele ţărilor în curs de dezvoltare s-ar consuma pentru asigurarea prioritară a dezvoltării umane ar permite accelerarea dezvoltării socioeconomice a ţărilor slab dezvoltate şi reducerea decalajului celor din urmă faţă de ţările dezvoltate economic. Reducerea anuală cu 3% a cheltuielilor militare risipitoare şi modificarea structurii bugetelor naţionale ar permite economisirea anuală a peste 70 mlrd dolari

195

SUA şi utilizarea acestor surse pentru priorităţi mult mai valoroase în dezvoltarea omenirii din punct de vedere constructiv-durabil (învăţământ, ocrotirea sănătăţii şi eradicarea sărăciei). Garanţia accesului egal al ţărilor slab dezvoltate la pieţele globale, de asemenea ar permite a „economisi” 500 mlrd dolari pe an, deci de 10 ori mai mult decât ele primesc ca subvenţii din afară [274, p.9]. Apariţia noilor resurse ecologic pure (informaţii, cunoştinţe, tehnologii noi) creează condiţii pentru a spori eficienţa producţiei. Dar aceste resurse nu sunt distribuite egal, fapt ce îşi află expresie în indicele realizărilor tehnologice (IRT). Gruparea ţărilor conform IRT evidenţiază lideri precum Finlanda, SUA, Suedia, Japonia, Anglia, Olanda, Franţa, Austria, unde IRT constituie 0,51-0,75, apoi urmează liderii potenţiali – Spania, Italia, Ungaria, Grecia, Portugalia, Bulgaria – 0,41-0,50 şi ţările care implementează dinamic tehnologii noi – Brazilia, China – 0,3-0,4. Majoritatea ţărilor din Asia şi Africa se includ în ţările marginale, iar pentru ţările ex-socialiste, inclusiv pentru Moldova, IRT în genere încă nu se calculează [133; 271]. În al cincilea rând, în Rapoarte s-a făcut o tentativă de a instituţionaliza procesele globale şi de a crea Consiliul de Securitate al ONU pentru a desfăşura unele consfătuiri la nivel superior cu privire la problemele dezvoltării umane şi a aproba o convenţie globală a tuturor ţărilor şi popoarelor, a dezvolta reţelele instituţiilor democratice, inclusiv a organizaţiilor neguvernamentale. Conştientizarea necesităţii de creare a unui guvern mondial în scopul soluţionării problemelor globale a consolidat voinţa politică a guvernelor naţionale în scopul realizării acordului interstatal de a soluţiona problemele vizate pe etape. O problemă fundamentală actuală reprezintă salvarea omenirii de sărăcie. În septembrie 2000, la Summitul ONU a fost adoptată Declaraţia mileniului „Acordul interstatal cu privire la eradicarea sărăciei oamenilor către anul 2015” la care au participat 189 de ţări, inclusiv Republica Moldova. În cadrul scopului strategic de dezvoltare umană durabilă, au fost fixate scopuri concrete, au fost evidenţiate realizările şi problemele nesoluţionate [270]. Aceste scopuri variază: reducerea de două ori a cotei populaţiei care are un venit de până la 1 dolar pe zi, încetarea răspândirii HIV / SIDA, şcolarizarea tuturor copiilor din lumea întreagă ş.a. După cum rezultă din analiza Rapoartelor ulterioare ale ONU privind problema vizată, procesul atingerii scopurilor stabilite de Acord în multe ţări (mai ales în cele economic dezvoltate) parcă se desfăşoară cu succes. Însă, în linii mari, numărul populaţiei pe glob care trăieşte având mai puţin de 1 dolar SUA pe zi s-a majorat de la 900 mln până la 1100 mln. Populaţia care suferă de subnutriţie a crescut de la 826 mln de oameni până la 831 mln (vezi tabelul 7).

196

Tabelul 7 Numărul populaţiei care trăieşte în mizerie (mln oameni)

Regiunea

Populaţia Populaţia Fetele de Populaţia Copiii de care are fără acces Populaţia care nu are vârstă şcola- vârstă şcolamai puţin stabil la care suferă acces stabil la de 1 dolar ră care nu ră care nu ameliorarea de îmbunătăţirea SUA (în frecventează frecventează surselor subnutriţie şcoala şcoala dolari SUA canalizaţiei acvatice pe zi)

Lumea în total

1100

831

104

59

1197

2742

Ţările Africii la sud de Sahara

323

185

44

23

273

299

8

34

7

4

42

51

Asia de Est şi regiunea Oceanului Pacific

261

212

14

7

453

1004

Asia de Est

432

312

32

21

225

944

America Latină şi regiunea Caraibilor

56

53

2

1

72

121

Europa Centrală, de Est şi CSI

21

33

3

1

29

–

Ţările Arabe

Sursa: World Bank 2003a, 2004f; UNESCO 2003; UN 2003

Analiza sărăciei după regiunile de pe glob arată că, în principal, aceasta este concentrată în ţările Africii (la sud de Sahara), în Asia de Est, în regiunea Oceanului Pacific şi în Asia de Sud. Din tabel observăm că starea sărăciei şi mizeriei este caracteristică îndeosebi statelor Africii şi Asiei. Însă această problemă îşi păstrează semnificaţia şi în ţările cu nivel mediu de dezvoltare din Europa Centrală, de Est şi CSI: 21 mln locuitori care trăiesc din mai puţin de 1 dolar SUA pe zi şi 33 mln locuitori care suferă de subalimentaţie.

197

Din anul 2003, în Rapoartele privind dezvoltarea umană, indicele nivelului sărăciei populaţiei a început să fie calculat diferenţiat: ISP-1 şi ISP-2. ISP-1 se calculează pentru ţările cu nivel scăzut al potenţialului uman; ISP-2 – pentru ţările cu nivel mediu şi cu nivel înalt. Respectiv, limita sărăciei în ţările dezvoltate constituie 4 dolari SUA pe zi, iar în cele dezvoltate economic – 11 dolari [272, p.248-249]. Potrivit acestor criterii, în ţările scandinave ISP-2 constituie circa 6%, în SUA – 13,6%, Marea Britanie – 15,7%, Franţa – 10%, Germania – 7,3%; în ţările postsocialiste: Federaţia Rusă – 53%, Ucraina – 25%, România – 23%, Moldova – 82% [ibid.]. Cauzele agravării sărăciei şi mizeriei sunt suficiente. Dintre cele principale menţionăm condiţiile istorice de viaţă ale statelor din Africa şi Asia; intensificarea considerabilă a procesului globalizării pe baza liberalizării economiei şi absenţa unui sistem adecvat al conducerii internaţionale. În privinţa unei astfel de structuri internaţionale ramificate precum este ONU, remarcăm că cu toată importanţa rolului său în elaborarea unei noi paradigme a dezvoltării umane durabile, această organizaţie nu dispune deocamdată de împuterniciri ale guvernului mondial. În acelaşi timp, absenţa unui guvern mondial nu admite elaborarea unui plan strategic, obligatoriu a fi îndeplinit de toate ţările, şi a unui mecanism comun de realizare a acestuia. Deci, una din cauzele principale de neîndeplinire a scopurilor strategice o constituie lipsa unui sistem global de gestiune drept componentă esenţială a managementului strategic holistic. În literatura socioeconomică şi politică actuală se discută acut problema guvernului mondial [274]. Noi împărtăşim opinia acelor savanţi şi practicieni care propun atribuirii unor astfel de împuterniciri Guvernului ONU, deoarece anume ONU are în componenţă, practic, toate ţările din lume şi reprezintă ca atare o organizaţie universală de state, al cărui scop şi obiectiv de activitate exprimă interesele tuturor ţărilor lumii. Organele principale ONU sunt Adunarea Generală, Consiliul de securitate, Consiliile Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Judecătoria Interstatală. În ONU se includ şi instituţiile specializate ce constituie organizaţii economice internaţionale de sine stătătoare: Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Organizaţia Mondială de Comerţ ş.a. Pe lângă aceasta, anume activitatea ONU mai mult decât alte organizaţii internaţionale strategice este orientată spre dezvoltarea umană. Totodată, ONU în situaţia actuală reprezintă în sine o organizaţie birocratică voluminoasă care include zeci de mii de colaboratori. În condiţiile amplificării tendinţei de informatizare a societăţii, de dezvoltare a reţelelor Internet, considerăm astfel oportun: 1) de a implementa guvernul „electronic”; 2) de a preciza funcţiile ONU şi a structurilor sale. O serie de structuri ar putea îndeplini funcţiile ministerelor internaţionale: FАО – Ministerului Agriculturii, Fondul Monetar 198

Internaţional – Ministerului Finanţelor, UNESCO – Ministerului Culturii, OMS – Ministerului Ocrotirii Sănătăţii, MPM – Ministerului Muncii şi Dezvoltării Sociale etc.; 3) de a realiza paradigma dezvoltării umane constructiv-durabile Homo Intelligens drept un conţinut al managementului strategic la nivel global şi de a o promova de către toate structurile ONU în interesele tuturor ţărilor şi din contul rezervelor lor; 4) de a ţine cont de faptul că structurile ONU, de asemenea, ar trebui: ¾ să ducă evidenţa situaţiei, distribuirii şi a folosirii tuturor resurselor mondiale; ¾ să procedeze la schimbarea structurii producţiei mondiale (reducerea cheltuielilor militare, lichidarea producţiei ecologic nocive, dezvoltarea informaţiei şi producţiei intelectuale) în baza evidenţei activităţii megatendinţelor socioeconomice (informatizarea, amplificarea rolului factorului social ş.a.), precum şi a noilor tehnologii; ¾ să formeze un model nou de consum: în locul sporirii infinite a bunurilor materiale – dezvoltarea sistematică şi raţională a intelectului, studiilor; ¾ să coordoneze direcţiile fundamentale în dezvoltarea social-economică dintre state, regiuni; ¾ să promoveze concursul statelor în curs de dezvoltare şi celor subdezvoltate pentru determinarea scopurilor şi sarcinilor în crearea sistemelor viabile şi implementarea lor în economia mondială. În loc de asistenţă tehnică să acorde mai multă asistenţă tehnologică. Sprijinul acestor state trebuie să fie coordonat cu scopurile politice comune, în special cu strategiile de eradicare a sărăciei, cu gradul de ocupaţie a forţei de muncă eficient. Atât pentru ţările dezvoltate din punct de vedere economic (după exemplul activităţii OCED), cât şi a celor în curs de dezvoltare să includă nu numai sprijinul, dar toate canalele de interacţiune: comerţ, investiţii, tehnologii, migraţia forţei de muncă; 5) de a atribui ONU resursele necesare centralizate. În prezent, resursele economice sunt concentrate în statele naţionale şi companiile transnaţionale, printre care cele financiare – în statele naţionale, companiile transnaţionale, în FMI şi BIRD. Cele din urmă institute, deşi formal se află în structura ONU, promovează o politică ce reflectă interesele Organizaţiei de colaborare economică şi dezvoltare (OCED) şi primordial interesele „Grupului celor şapte puteri” (SUA, Anglia, Canada, Japonia, Franţa, Germania, Italia). Această politică este orientată, mai întâi de toate, la intensificarea procesului globalizării în baza doctrinei liberalismului, la dezvoltarea relaţiilor de piaţă, fapt care, pe de o parte, corespunde intereselor tuturor ţărilor lumii, deoarece le permite să se includă în procesul globalizării. Pe de altă parte, promovarea unei asemenea politici nu întotdeauna ţine seama de interesele naţionale şi socialeconomice ale ţărilor în curs de dezvoltare în aspiraţia lor de a atinge competitivitatea, ceea ce conservează şi aprofundează inegalitatea dintre statele economic dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. 199

Crearea bazei de resurse în cadrul ONU este posibilă din contul mijloacelor statelor naţionale; reducerea cheltuielilor militare; crearea fondurilor diverse de sprijin pe seama ţărilor economic dezvoltate; implementarea impozitelor internaţionale pentru securitatea globală umană (impozitul ecologic, impozitul asupra surselor de energie care nu se restaurează, impozitul pe transacţiunile ce ţin de transferabilitatea internaţională speculativă a fondurilor prin operaţii valutare) şi altele; realizarea convenţiei 20:20; 6) de a coordona eforturile fondurilor dezvoltării socioeconomice şi umane ale ONU (Programele de dezvoltare ONU, UNICEF, Fondul populaţiei ONU, Fondul Internaţional de Dezvoltare a Agriculturii, Programul Alimentar Mondial), prezentate în formă de granturi şi care trebuie să fie utilizate după destinaţie în scopul adevăratei dezvoltări umane nu numai pentru asistenţa tehnică (perfectarea rapoartelor şi adunarea informaţiei);. 7) de a crea un sistem eficace de control privind îndeplinirea deciziilor guvernului mondial şi, mai întâi de toate, pentru distribuirea şi utilizarea mijloacelor băneşti alocate în scopul realizării acestor obiective, îndeosebi a celor care se referă la dezvoltarea socială a omenirii. Astfel, de la reducerea cheltuielilor militare în perioada 1987-2000 au fost economisite circa 1,5 trilioane dolari, ceea ce a dus la crearea „dividendelor păcii”. Însă aceste fonduri s-au dovedit a fi îndreptate la reducerea deficitului bugetar, şi nu la dezvoltarea socială a statelor lumii. Aceasta „descurajează urmarea principiului de finanţare a problemelor sociale şi umane nu doar în condiţii de sporire, dar şi de reducere a cheltuielilor militare” [274, p.59]. În acest context, este necesar, deci, a aloca aceste mijloace în bugetul guvernului mondial sau a crea „Fondul demilitarizării” cu destinaţie specială pentru conversiunea producţiei militare şi dezvoltarea socioumană. Necesită un control global şi mijloacele alocate de Banca Mondială şi FMI ţărilor în curs de dezvoltare, celor postsocialiste sau agenţilor economici cu garanţia guvernului. Mijloace de multimiliarde, alocate statelor şi organizaţiilor, sunt utilizate frecvent în alte scopuri, inclusiv în cele de corupţie, iar apoi ca o povară grea sunt puse pe umerii populaţiei, dat fiindcă creditele trebuie rambursate şi cu procente. Accentuăm, totodată, faptul că una din căile efective de soluţionare actuală a problemei finanţării dezvoltării socioeconomice şi umane durabile este luarea deciziilor globale de luptă împotriva corupţiei şi economiei tenebre [51; 133; 245]. Prin urmare, şi direcţiile de utilizare a mijloacelor din diverse fonduri ONU necesită a fi revizuite. Pentru perfectarea rapoartelor şi sprijinul tehnic sunt alocate miliarde de dolari, adesea sunt antrenaţi experţi ONU bine remuneraţi care însă nu întotdeauna doresc sau chiar nu pot conştientiza specificul situaţiei social-economice a ţărilor vizate. Sunt doar puţini experţi înzestraţi cu astfel de calităţi pentru a deveni consilieri de valoare, deşi într-o asemenea postură sunt foarte solicitaţi în ţările lor proprii. 200

Numeroase structuri ale ONU suferă de prejudecăţi tehnocrate: ele au încredere în deciziile tehnice fără a acorda atenţie deosebită în rapoartele proprii factorilor culturali şi sociali, considerând, de exemplu, că crearea unui sistem de distribuire a materialului de însămânţare sau realizarea proiectului de asigurare cu apă nu are nevoie de cunoaşterea elementelor specifice locale. Suportul tehnic, însă, nu favorizează o încredere mai mare în forţele proprii în ţările vizate pentru astfel de ajutor. Dimpotrivă, instituţiile locale continuă a fi precare. Asistenţa tehnică nu este dotată cu valoare absolută pentru partea care acceptă. Rezultatul este apreciat după munca depusă – onorarii sau om-luni, ceea ce creează o impresie iluzorie a succeselor, când nici un fel de realizări n-au existat. Ţările în curs de dezvoltare dispun de posibilităţi limitate pentru însuşirea nu numai a capitalului, dar şi a asistenţei tehnice. În plus, asistenţa tehnică este destul de scumpă. Pentru ţările din Africa, bunăoară, situate mai la sud de Sahara aceasta a constituit 3,3 mlrd dolari – un sfert din tot ajutorul destinat sferei de dezvoltare a acestei regiuni. Cu toate acestea, indicii dezvoltării umane pentru aceste ţări africane rămân a fi cei mai scăzuţi din lume – o justificare dubioasă a eficacităţii în crearea capacităţilor naţionale [270]. Există şi aparteidul onorariilor când pentru expertiză experţii străini primesc, de regulă, de câteva ori mai mult decât cei naţionali. Totodată, nu există deocamdată o politică distinctă pentru a evalua când ţările nu mai au nevoie de asistenţă tehnică. Dimpotrivă, „indicatorul succesului, de obicei, este considerat afluxul şi mai mare al asistenţei tehnice care, din contra, trebuie examinat ca un indice al insuccesului” [274, p.80]. Astfel, fondarea guvernului mondial este o necesitate obiectivă. Varianta cea mai acceptabilă în condiţiile actuale o constituie atribuirea împuternicirilor guvernului mondial lui ONU. Reorganizarea structurilor sale în ministere internaţionale direcţionate spre îndeplinirea unui obiectiv strategic general – dezvoltarea umană durabilă şi constructivă; asigurarea cu resurse şi controlul utilizării raţionale a acestora vor crea, în opinia noastră, posibilităţi reale în scopul perfecţionării managementului strategic la nivel global. Cu toate acestea, accentuăm că realizarea oricărui scop la nivel global se desfăşoară, în mod obiectiv, în condiţii complicate de îmbinare a acţiunilor diverselor megatendinţe socioeconomice şi de eterogenitate culturală a lumii contemporane care necesită, odată cu tendinţa spre globalizare şi internaţionalizare, a lua în consideraţie specificul naţional al fiecărei ţări. Altfel spus, reorganizarea gestiunii la nivel global, pe de o parte, va influenţa inevitabil reorganizarea managementului strategic la nivel naţional, pe de alta – va trebui, tot în mod inevitabil, să ţină cont de specificul regional şi naţional al fiecărui stat.

201

4.3. Revizuirea valorilor şi modificarea strategiilor socioeconomice la nivel macro (naţional) al managementului strategic şi cros-cultural Doctrina economiei naţionale (de stat) a fost fondată în Epoca Modernă de numeroşi filozofi şi economişti (N. Machiavelli, J. Bodin, G. Fichte ş.a. (v. cap. IV)). În secolul XIX această doctrină a fost dezvoltată şi expusă de economistul german F. List în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”, iar mai apoi a căpătat o răspândire de amploare în SUA, România şi în alte ţări ca reacţie la implementarea activă a doctrinei clasice a liberalismului (A. Smith, D. Ricardo) şi la consecinţele negative ale aplicării teoriei de liber schimb. F. List neagă îndeosebi concepţia „ordinii naturale”, bazată pe recunoaşterea acţiunii legilor obiective generale şi universale în vigoare pentru toate ţările şi popoarele, şi înaintează concepţia „ordinii pozitiviste” în care statul are un rol important în asigurarea dezvoltării economice. Dacă clasicii acordau minimum de atenţie politicii economice a statului, List şi discipolii săi, dimpotrivă, iau atribuit acesteia locul central, considerând în calitate de bază a ei protecţionismul. Ideile protecţionismului aplicate în mod raţional au permis Germaniei şi SUA să-şi stabilească economia proprie şi să devină puteri economice de primă valoare. Luând în consideraţie experienţa acestor ţări şi întemeind necesitatea doctrinei economiei naţionale pentru România, economistul român M. Manoilescu nota: „List trebuie studiat ca un remarcabil învăţător al independenţei economice” [155, p.79]. În acelaşi timp, devenind puteri mari, SUA şi Germania devin deja ele însele adepţi ai doctrinei liberalismului ca fundament care cimentează procesul globalizării. În condiţiile actuale când s-a intensificat, pe de o parte, procesul formării şi integrării economiilor regionale ale UE, NAFTA, MERCOSUR, АСЕАН, CSI, GUAM ş.a., iar pe de alta – diferenţierea care se exprimă în aspiraţia statelor spre obţinerea independenţei naţionale (îndeosebi în ţările postsocialiste), a apărut problema îmbinării intereselor globale şi naţionale. În asemenea condiţii, scopul strategic de dezvoltare umană durabilă se soluţionează în funcţie atât de starea factorilor externi ai statului, cât şi a celor interni. Republica Moldova, obţinând independenţa naţională în 1991 şi devenind membru cu drepturi depline al ONU, potrivit recomandărilor FMI şi BM, la început realiza o strategie succesivă de tranziţie de la economia autoritar administrată la economia de piaţă, liberală. În acest scop, Guvernul Moldovei, împreună cu FMI şi BM, a elaborat „Concepţia tranziţiei la economia de piaţă” şi strategiile de dezvoltare social-economică a republicii (1992). Baza acestei concepţii şi a strategiilor o constituie formarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie drept condiţie principală a libertăţii economice, consolidarea sistemului financiar şi de credit şi reorientarea priorităţii cheltuielilor socioeconomice spre eficacitatea economică. 202

Datorită legilor adoptate „Cu privire la proprietate” şi „Cu privire la privatizare” (1991-1992), în ţară s-a efectuat privatizarea proprietăţii publice. Proprietatea privată a devenit dominantă. Au fost create şi alte forme de proprietate (vezi tabelul 8). Câtre anul 2005, această structură a proprietăţii s-a consolidat. Tabelul 8 Numărul subiecţilor administrativi înregistraţi în RENIM după forma de proprietate 1990

în %

2000

în %

2005

în %

În total

2554

100,0

103113

100,0

128363

100,0

Publică

1542

60,4

4390

4,3

4503

3,5

Privată

-

-

96097

93,2

119577

93,2

Mixtă (publică şi privată), fără participarea străină

-

-

-

-

-

-

Străină

-

-

718

0,7

1555

1,2

Întreprinderi mixte

-

-

1255

1,2

2180

1,7

1012

39,6

-

-

-

-

Forma de proprietate

Colectivă

Sursa: calculele autoarei după Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2005, p.244

Conform tabelului 8, formele proprietăţii de bază înainte de procesul reformării acesteia le constituiau proprietatea publică şi cea colectivă. După procesul de reformare, către anul 2000, ponderea (93,2%) o constituia proprietatea privată. Din 2000 până în 2005, numărul subiecţilor administrativi ai formei de proprietate privată a crescut de la 96097 până la 119557. S-a majorat cota proprietăţii străine şi a proprietăţii întreprinderilor mixte. În structura formelor organizatorico-juridice, întreprinderile proprietăţii private constituie 93%; în structura ocupaţiei şi autoocupaţiei – 69%; în producţia PIB – 70%. Alături de schimbarea formei de proprietate, au luat naştere şi pieţele de capital, muncă, pământ, informaţie, precum şi infrastructura pieţelor (bănci, burse, forme de audit şi consultanţă, societăţi de asigurare ş.a.); s-a format clasa întreprinzătorilor. A fost creată valuta naţională relativ stabilă; s-a consolidat sistemul financiar (bugetul de stat a devenit puţin deficitar), s-a produs liberalizarea preţurilor şi saturaţia pieţei cu mărfuri variate; s-a schimbat mentalitatea masei principale a populaţiei – de la aspiraţia spre statul socialist paternalist la orientarea spre forţele proprii.

203

În acelaşi timp, a apărut o situaţie paradoxală. Potrivit datelor organizaţiilor internaţionale FMI şi BM, reformele în Republica Moldova după ratingurile acestor organizaţii au fost apreciate destul de înalt (mai sus de medie), iar în evaluarea ONU din punctul de vedere al indicelui dezvoltării umane republica a avut indici relativ scăzuţi (vezi tabelul 9). Tabelul 9 Dinamica IDU în ţările din Europa Centrală, de Est şi CSI ANII

Ţările 1990

1995

2000

2004

1.

Norvegia

0,900

0,924

0,930

0,950

2.

Austria

0,893

0,924

0,940

0,945

3.

Marea Britanie

0,877

0,916

0,927

0,933

4.

Germania

0,885

0,908

0,918

0,925

5.

Franţa

0,896

0,912

0,920

0,927

6.

Italia

0,884

0,900

0,910

0,920

7.

Slovenia

0,872

0,852

0,883

0,895

8.

Cehia

0,872

0,843

0,856

0,868

9.

Estonia

0,817

0,796

0,839

0,853

10.

Polonia

0,802

0,816

0,843

0,850

11.

Ungaria

0,807

0,810

0,837

0,848

12.

Lituania

0,823

0,789

0,829

0,842

13.

Letonia

0,807

0,765

0,808

0,823

14.

Bulgaria

0,795

0,784

0,791

0,796

15.

Federaţia Rusă

0,813

0,771

..

0,795

16.

Belarus

0,785

0,752

0,775

0,790

17.

România

0,771

0,769

0,773

0,778

18.

Ucraina

0,798

0,751

0,762

0,777

19.

Kazahstan

0,767

0,725

0,744

0,766

20.

Armenia

0,751

0,708

..

0,754

21.

Turkmenistan

0,731

..

..

0,752

22.

Azerbaidjan

0,696

..

..

0,746

23.

Uzbekistan

0,664

0,687

..

0,709

24.

Kârgâstan

0,717

..

..

0,701

25.

Republica Moldova

0,736

0,684

0,673

0,681

26.

Tadjikistan

0,719

0,654

0,655

0,671

Sursa: efectuat de autoare în baza datelor din [273, p.155-156; 270, p.165-167]

204

Conform datelor din tabelul 9, Republica Moldova, după IDU, ocupă ultimul loc printre ţările europene şi se clasează penultima printre ţările CSI. Analiza componentelor de bază ale IDU arată că principala cauză de rămânere în urmă este nivelul scăzut al dezvoltării economice şi al produsului intern brut pe cap de locuitor (vezi tabelul 10). Repartizarea statelor după componentele IDU ŢĂRILE

Tabelul 10

PIB pe cap de locuitor

Durata vieţii

Indicele nivelului de studii

Indicele egalităţii gender

1.

Norvegia

36600

78,9

0,99

0,941

2.

Suedia

26050

80,0

0,99

0,940

3.

Marea Britanie

26150

78,1

0,99

0,928

4.

Germania

27100

78,2

0,95

0,924

5.

Franţa

26900

78,9

0,96

0,923

6.

Italia

26430

78,7

0,93

0,910

7.

Slovenia

18540

76,2

0,96

0,879

8.

Cehia

15780

75,3

0,92

0,857

9.

Ungaria

13400

71,7

0,95

0,834

10.

Estonia

12260

71,6

0,98

0,831

11.

Polonia

10560

73,8

0,96

0,839

12.

Lituania

10320

72,5

0,96

0,823

13.

Slovacia

12840

73,6

0,91

0,834

14.

Letonia

9210

70,9

0,95

0,810

15.

Bulgaria

7130

70,9

0,91

0,784

16.

Federaţia Rusă

8230

66,7

0,95

0,774

17.

Belarus

5520

69,9

0,95

0,803

18.

România

6560

70,5

0,88

0,771

19.

Ucraina

4840

69,5

0,94

0,761

20.

Moldova

1470

68,5

0,87

0,687

Sursa: efectuat de autoare în baza datelor din [270, p.161-162, 208, 310]

205

După cum se vede din tabelul 10, Republica Moldova se află pe ultimul loc printre ţările Europei după toate componentele IDU (numai după durata vieţii depăşeşte Federaţia Rusă). Cea mai semnificativă este diferenţa PIB per capita. În comparaţie cu ţările din Europa Occidentală acest indicator în R. Moldova este de 18-25 de ori mai mic, în comparaţie cu ţările din Europa Centrală şi de Est – de 3-12 ori. Un asemenea decalaj este determinat de multiple condiţii, dintre care cele mai importante, conform analizei noastre, le constituie: 1. Subaprecierea acţiunii tuturor megatendinţelor socioeconomice care condiţionează necesitatea unei paradigme şi strategii noi ale dezvoltării umane şi a unui management strategic de stat ştiinţific fundamentat. Din anii ’90, sec. XX – ani de tranziţie – rolul economic al statului şi politica economică erau orientate numai la formarea proprietăţii private, stabilizarea indicilor financiari şi de credit separat de dezvoltarea sectorului real al economiei. Totodată, stabilizarea valutei se realiza pe contul creditelor internaţionale, iar stabilizarea bugetului de stat – pe contul reducerii cheltuielilor pentru necesităţile sociale. 2. Subaprecierea rolului sectorului real în economie. Atenţia principală se acorda dezvoltării comerţului, sferei bancare, acordării asistenţei tehnice cu privire la perfectarea numeroaselor rapoarte (ONU, UNICEF, UNIFEM, BM, FMI ş.a.), pentru care se cheltuiau milioane de dolari şi care prezentau un interes informaţional, ceea ce, practic, nu se lua în consideraţie la elaborarea strategiilor de dezvoltare economică a societăţii. Creditele alocate de FMI, BM şi primite de către Guvern (circa 1 mlrd dolari) nu erau folosite pentru dezvoltarea economică în baza implementării tehnicii şi tehnologiilor noi, iar, în fond, au fost acaparate de funcţionari. Absenţa atenţiei cuvenite la dezvoltarea sectorului real a condus la scăderea bruscă a ritmului dezvoltării economice a statului şi la situaţia de criză a economiei naţionale. Începând cu anul 1991, deci odată cu reformarea proceselor social-economice în Moldova, PIB către anul 2000 s-a micşorat de 3 ori. 3. Dezvoltarea liberă, stihiinică a relaţiilor de piaţă pe baza doctrinei liberalismului. Acţiunea legilor pieţei – cererea, oferta, concurenţa, – pe de o parte, a invadat pieţele cu diverse mărfuri; pe de alta, în condiţiile de criză ale sectorului real, s-a creat un şomaj de masă care a devenit una din cauzele cele mai importante de reducere bruscă a veniturilor populaţiei (cu 72%). O trăsătură specifică moldovenilor defavorizaţi o prezintă faptul că în pătura săracă se includ nu doar şomerii, ci şi 75,0% de lucrătorii angajaţi, ceea ce e legat de gradul scăzut de calificare şi nivelul mic al salariului. De aceea, nu întâmplător Guvernul R. Moldova împreună cu organizaţiile internaţionale (BM, FMI), Centrul de Cercetări Strategice şi de Reformare al RM şi Academia de Studii Economice din Moldova, elaborând în 1997 priorităţile strategice pe anii 1998-2005, a inclus în mod special compartimentul „Sfera socială”. 206

În 2000 Guvernul a semnat Declaraţia istorică a mileniului, adoptată la Summitul ONU, unde eradicarea sărăciei şi a mizeriei se punea ca un scop strategic deosebit de semnificativ, ca bază a dezvoltării umane. În corespundere cu aceste angajamente, a fost elaborată Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS) [65]. Valoarea acestei strategii constă în faptul că, în primul rând, la nivel statal este conştientizată necesitatea evidenţei factorilor sociali în dezvoltarea economiei, a sectorului real al acesteia şi, în acest temei, – ameliorarea bunăstării întregului popor. Importanţa relaţiilor de piaţă se păstrează. Însă aceasta se evaluează deja nu doar ca autoscop naţional, cât ca mijloc de atingere a scopului strategic amintit mai sus, fiind în strânsă legătură şi cu sarcinile de creare a economiei competitive. În al doilea rând, acesta este primul document naţional în care s-a făcut o analiză multilaterală profundă a situaţiei socioeconomice din ţară şi s-au determinat etapele de realizare a scopului strategic. Prima etapă o constituie anume eradicarea sărăciei şi mizeriei. În acest context, se revăd criteriile sărăciei. Corespunzător cu nivelul dezvoltării economice a ţării se reexaminează indicele sărăciei (ISP). Pe de o parte, ISP-1 nu este acceptabil pentru R. Moldova întrucât indicii studiilor, duratei vieţii ş.a. sunt puţin mai înalţi decât în ţările subdezvoltate; pe de altă parte, ISP-2 al ţărilor economic dezvoltate pentru republică este prea înalt. Din această cauză, ţinând cont de nivelul de dezvoltare a economiei, indicele sărăciei şi mizeriei în SCERS nu se ia 11 dolari şi chiar nici 4 dolari pe cap de locuitor, ci doar 2,15 dolari SUA pe zi. Atunci nivelul sărăciei alcătuieşte nu 82% (conform datelor ONU, calculate în corespundere cu ISP-2), ci 40%. În al treilea rând, în SCERS sunt prevăzute măsuri şi cheltuieli concrete pentru realizarea acesteia. A fost elaborată „Matricea politicii” unde este prezentat un set larg de măsuri prioritare. În Matrice sunt indicate organele publice responsabile pentru monitoring, cheltuielile pentru desfăşurarea măsurilor şi termenele de realizare a acestora. În baza monitoringului SCERS, în R. Moldova a fost pregătit primul raport naţional „Millennium Development Goals in the Republic of Moldova”, în care se face analiza indicatorilor mai fracţionari prevăzuţi în Programul mileniumului şi se intenţionează schimbarea lor până în anul 2015 [217]. Astfel, sărăcia, deşi se determină în prealabil de mărimea venitului, nu se reduce doar la acesta, dar include, după cum s-a menţionat deja, starea sănătăţii, studiile, mediul ecologic, alimentaţia, accesul la serviciile sociale etc. În al patrulea rând, după cum arată analiza noastră a Strategiei, ea se află în legătură organică cu Programul complex de dezvoltare a satului – Programul Naţional „Satul moldovenesc” (2005-2015) şi se completează cu acesta [59]. Întocmirea Programului vizat este determinată de 207

necesitatea de a lua în consideraţie specificul cel mai important al ţării: preponderenţa populaţiei rurale (58,6%). Principala sursă de venit a gospodăriilor săteşti îl prezintă activitatea agricolă, ce pentru populaţia săracă constituie 40% din venitul disponibil. Privatizarea pământului nu a devenit garantul bunăstării social-economice pentru 79,2% din populaţie, în legătură cu limitarea accesului la resurse (materiale, financiare, tehnice, de muncă, informaţionale etc.). În program este făcută o analiză multilaterală concretă a indicilor socioeconomici de dezvoltare a satului şi sunt elaborate politici concrete: agroculturală, industrială, energetică, de transport, comerţ, ştiinţifico-inovaţională, socială (au fost evidenţiate învăţământul, ocrotirea sănătăţii, consumul, veniturile, inclusiv salariul), cultura, turismul etc. Totodată sunt elaborate măsuri concrete pentru realizarea acestor politici, ţinând cont de vârsta şi sexul populaţiei (copii, tineret, populaţia aptă de muncă, pensionari, bărbaţi, femei). În al cincilea rând, în SCERS sunt determinate baza informaţională metodologică pentru monitoringul ei la nivel naţional şi local. În al şaselea rând, elaborarea şi realizarea Strategiei este legată organic şi de necesitatea perfecţionării mediului instituţional şi structurilor de conducere. În acest proces se prevede participarea, practic, a tuturor subiecţilor de stat – Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul, agenţiile specializate, liderii societăţii civile. În ministere şi departamente monitoringul procesului de implementare a politicii SCERS în diferite sectoare, precum şi a rezultatelor concrete şi intermediare obţinute se va efectua de către grupe de specialişti formate din personalul subdiviziunilor respective. Coordonarea proceselor de monitoring se va efectua de Ministerul Economiei şi Comerţului prin intermediul monitoringului de implementare a SCERS, creat special în acest scop. În cadrul acestei subdiviziuni se vor forma trei subgrupe: 1) de monitoring şi evaluare complexă a implementării Strategiei; 2) de monitoringul sărăciei şi influenţei politicii; 3) de informaţie, interacţiune şi participare. Subdiviziunea va menţine o bază de date unică pentru dezvoltarea economică şi socială şi va fi veriga principală de legătură care acumulează date cu privire la dezvoltarea ţării. Această bază de date, amplasată în Internet, va fi accesibilă în scopul stimulării procesului de antrenare şi participare a societăţii la realizarea programului SCERS. După cum demonstrează analiza ulterioară, Strategia Dezvoltării Economice şi de Eradicare a Sărăciei a fost pusă la baza Planului Strategic de Acţiuni UE-Moldova, semnat de Guvernului Republicii Moldova la 22 februarie 2005 la Bruxelles.

208

Analiza direcţiilor principale ale SCERS şi ale Planului de Acţiuni UE-Moldova din punctul de vedere al principiului sinergismului arată că baza ambelor documente o constituie problema eradicării sărăciei în temeiul desfăşurării reformei social-economice, precum şi faptul că sunt definite direcţiile principale pentru soluţionarea acestei probleme [10]. Totuşi, Planul de Acţiuni UE-Moldova cuprinde un cerc mai vast de probleme: „Drepturile omului şi libertăţile fundamentale”, „Politica Securităţii Internaţionale”, „Dezvoltarea durabilă” ş.a. În plus, chiar şi o serie de probleme care la prima vedere par să fie identice, în acest Plan sunt marcate mai convingător: „Perfecţionarea datelor statistice” presupune aprobarea standardelor europene, „Politica activităţii de antreprenoriat” – dezvoltarea legislaţiei pentru promovarea businessului mic şi mijlociu; sunt separate special subdiviziunile „Controlul şi auditul finanţelor publice”, „Extinderea cooperării de frontieră” ş.a. Prioritar, în Planul de Acţiuni este evidenţiată problema telecomunicaţiilor şi de dezvoltare a societăţii informaţionale. Dacă în SCERS atenţia principală se acordă armonizării legislaţiei, privatizării Moldtelecomului şi protecţiei datelor personale, în Planul de Acţiuni este reliefată subdiviziunea „Societatea informaţională”. Acest lucru este determinat de multiple circumstanţe, dar mai întâi de toate de faptul că economia UE nu este doar de piaţă, ci şi informaţională. Din acest motiv este deosebit de important ca Republica Moldova, ce tinde spre integrarea în UE, în strategiile sale de dezvoltare să ţină cont: primo, de megatendinţa liberalizării economiei în baza relaţiilor de piaţă, secundo, de amplificarea factorului social şi terţio, de megatendinţa dezvoltării societăţii informaţionale, cu atât mai mult că anumite condiţii pentru formarea acestei societăţi sunt deja create. Şi anume, colaborarea Moldovei cu UE în sfera de dezvoltare a tehnologiilor informaţionale a început până la apariţia Planului de Acţiuni UE-Moldova şi se referă la Programul „Europa Răsăriteană Electronică” (e-SEE), susţinut de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, PNUD, Comisia Europeană şi alte organizaţii. Din 2002 Moldova devine membră a grupului de lucru de iniţiativă „Europa Electronică de SudEst”, în al cărei plan de acţiuni era prevăzută elaborarea politicii şi strategiei de creare a societăţii informaţionale, precum şi formarea organului de stat responsabil pentru dezvoltarea acestei direcţii şi adoptarea legilor necesare. La începutul anului 2004, preşedintele ţării a emis un decret (nr.1743-III din 19.03.04), în care constituirea societăţii informaţionale este recunoscută în calitate de una din priorităţile de dezvoltare naţională. Parlamentul ţării a aprobat legile principale: „Cu privire la documentul electronic şi semnătura din cifre”, „Cu privire la comerţul electronic” ş.a. La 9 martie 2005, Guvernului R. Moldova a aprobat „Strategia naţională de constituire a societăţii informaţionale” (Hotărârea nr.255). 209

Elaborarea acestei Strategii se fundamentează pe analiza situaţiei existente şi pe determinarea sarcinilor principale, care trebuie şi e posibil a le rezolva în perspectivă. În această ordine de idei, analiza tabelului 11 arată că numai în 5 ani în Republica Moldova au avut loc schimbări atât calitative, cât şi cantitative în asigurarea locuitorilor cu mijloace telecomunicaţionale. Numărul posesorilor de telefoane mobile, precum şi al utilizatorilor reţelelor Internet a crescut de 10 ori. Tabelul 11 Asigurarea locuitorilor Moldovei cu mijloace telecomunicaţionale Nr. d/o

ANII Denumirea mijloacelor de legătură 2000

2005

1.

Telefonizarea generală a caselor de locuit

35,0

52,6

2.

Liniile de telefon la 100 locuitori / densitatea legăturii telefonice în ţară (în %)

16,5

27,3

3.

Numărul de abonaţi la Moldcell

54875

450500

Numărul de abonaţi la Voxtel

56660

659200

2010

2015

4.

Telefoanele mobile la 100 locuitori

3,3

32,2

45,0

5.

Calculatoarele personale la 100 de locuitori

1,5

3,5

6,9

13,9

6.

Utilizatorii reţelelor Internet

1,2

12,2

21,3

42,8

Sursa: Arhiva curentă a Ministerului Dezvoltării Informaţionale

Dacă ar fi să comparăm cu ţările Europei de Est, atunci după ponderea specifică a locuitorilor care se folosesc de legătura mobilă Moldova aproape că a ajuns nivelul acestor ţări. În acelaşi timp, potrivit indicilor de asigurare cu computere personale şi de accesul la Internet, R. Moldova încă rămâne semnificativ în urma acestora (vezi diagrama 1).

210

30% 25%

27%

20%

22%

22%

15% 10%

14% 9%

8%

5%

8%

7%

6,3% 3,5%

0% Bulgaria

Letonia

România

Respondenţi cu CP la domiciliu

Ungaria

Moldova

Respondenţi cu acces la Internet

Sursa: Arhiva curentă a Ministerului Dezvoltării Informaţionale

Diagrama 1. Dinamica indicilor de asigurare cu computere personale şi acces la Internet După cum vede din figură, în Moldova aceşti indici sunt mult mai scăzuţi decât în Ungaria, România, Letonia, Bulgaria. De altfel, dacă am ţine seama de ritmurile destul de înalte ale majorării nivelului de asigurare cu calculatoare, de accesul la Internet şi asigurarea cu telefoane mobile, ne putem aştepta şi la sporirea ulterioară a acestor indici. În scopul ca speranţele să devină realitate, în „Strategia de constituire a societăţii informaţionale” sunt definite următoarele direcţii prioritare: 1. Perfecţionarea legislaţiei: ajustarea legislaţiei naţionale şi a normelor specifice de reglementare în conformitate cu standardele europene. Actele normative trebuie, pe de o parte, să creeze baze instituţionale pentru liberalizarea pieţei serviciilor de telecomunicaţii şi sporirea competitivităţii, pe de altă parte, să asigure implementarea asistenţei universalei, i.e. punerea la dispoziţie a serviciilor accesibile de calitate înaltă, stabilirea controlului asupra reglementării tarifelor ş.a. 2. Asigurarea de către stat a accesului la informaţie şi cunoştinţe. Implementarea eGuvernului, care trebuie să asigure accesibilitatea şi transparenţa serviciilor informaţionale, precum şi pregătirea utilizatorilor pentru însuşirea tipurilor noi ale acestor servicii. 3. Perfecţionarea lucrărilor de investigaţii ştiinţifice în direcţia colaborării cu Uniunea Europeană privind problemele actuale de creare a sistemului de inovaţii şi susţinere tehnologică,

ţinând

cont

de

specificul

managementului, crearea unui organ special. 211

potenţialului

naţional,

ameliorarea

Astfel, analiza Strategiilor şi programelor principale de dezvoltare social-economică arată că în republică, la nivel guvernamental, s-a conştientizat necesitatea evidenţei tuturor megatendinţelor socioeconomice actuale (liberalizarea, intensificarea importanţei factorului social, informatizarea, instituţionalizarea) în interdependenţa lor la nivel global şi naţional. Cea mai matură şi sinergetică o constituie strategia de integrare în Uniunea Europeană pe baza Planului de Acţiuni UE-Moldova. Totodată, trebuie relevat că planul vizat reflectă etapa iniţială de integrare – procesul de apropiere. Pentru a marca etapa a doua – unirea – este necesar a elabora o strategie naţională holistică de dezvoltare a societăţii pe o perioadă mai îndelungată. La baza acestei strategii poate fi pus Planul de Acţiuni UE-Moldova, însă acesta trebuie precizat şi completat. În primul rând, urmează a preciza concepţia strategiei social-economice de dezvoltare a societăţii. Aceasta, în opinia noastră, trebuie să fie concepţia nu pur şi simplu a dezvoltării economice, ci a dezvoltării durabile şi constructive a omenirii în baza paradigmei integrităţii umane, ţinând cont de legăturile şi interdependenţa tuturor megatendinţelor socioeconomice, de necesităţile multilaterale ale omului şi, întâi de toate, de necesităţile de informaţie şi cunoştinţe. În al doilea rând, Programul constituirii societăţii informaţionale, ca partea esenţială a Planului de Acţiuni UE – Moldova, nu trebuie să se limiteze numai la crearea şi dezvoltarea tehnologiilor telecomunicaţionale, la indicii cantitativi de informatizare. Societatea informaţională cuprinde toate laturile proceselor social-economice ale societăţii care se caracterizează prin schimbări calitative profunde (vezi tabelul 12). După cum se vede din tabel, informaţia, intelectul, cunoştinţele pătrund în toate caracteristicile structurale ale dezvoltării social-economice, fapt ce condiţionează necesitatea şi, totodată, creează posibilitatea de trecere de la Homo Oeconomicus-Rationalis la Homo Oeconomicus-Intelligens, cu formarea corespunzătoare a paradigmei noi de interpretate umană şi cu schimbările respective în managementul strategic. În prezent, în ţară se efectuează un lucru subordonat scopului privind reformarea managementului de stat. Trăsătura distinctivă a acestei activităţi – tendinţa de a face ca lucrul organelor statale să aibă efect mult mai democratic, mai puţin birocratic şi corupt, mai confortabil pentru business şi populaţie. Primii paşi în această direcţie le-au constituit schimbările în structura guvernului şi declaraţia privind reducerea cu 2/3 a efectivului aparatului de stat.

212

Tabelul 12 Caracteristica socioeconomică comparativă a societăţii preinformaţionale şi informaţionale Etapele dezvoltării societăţii umane Criteriile de comparare

Societatea preinformaţională (industrială)

Societatea informaţională (postindustrială)

Necesităţile predominante

Îndestularea cu bunuri materiale

Satisfacerea cerinţelor intelectuale

Tipul principal de resurse

Munca, pământul, capitalul, resursele financiare

Cunoştinţele fundamentale, informaţia intelectuală

Modul predominant de producţie

Bunurile materiale şi serviciile

Bunurile intelectuale, producţia tehnicii electronice

Forma principală de organizare a producţiei

Domină corporaţiile mari

Sistemul de reţea autoreglator pe baza colaborării în întreprinderile creative

Tipul principal de economie

De piaţă

De reţea, mixtă

Felul principal de reglementare

Autoreglatorii de piaţă

Sistemul de autoreglementare şi de reglementare

Paradigmele principale în dezvoltarea omului

Homo-OeconomicusRationalis

Homo OeconomicusIntelligens

Statutul omului în producţie

Mijlocul de producţie

Scopul producţiei

Grupele sociale principale

Clasele, tehnocraţia

Intelectualii, meritocraţia

Strategia principală de dezvoltare a societăţii

Creşterea economică

Dezvoltarea social-economică constructiv-durabilă a societăţii

Genul principal de management

Operaţional

Strategic

Sursa: elaborat de autoare de autoare în baza surselor [73; 119; 358]

213

În Republica Moldova, principiul autogestiunii locale este fixat în Constituţie şi legile respective, realizându-se formal separarea puterilor. Totodată, procesul descentralizării puterii are atât adepţi, cât şi adversarii săi (vezi tabelul 13). Tabelul 13 Adepţii şi oponenţii descentralizării conducerii Adepţii potenţial puternici

Comentarii

Electoratul şi reprezentanţii Necesitatea unei participări mai mari în conducerea la nivel regional pe care i-a ales şi la nivel local.

Preşedintele

Descentralizarea este populară printre electorat. Însă pe preşedinte poate să-l îngrijoreze faptul că autonomia regională în condiţiile disbalanţei sociale posibil să se transforme într-un pericol pentru situaţia sa.

Parlamentul

Descentralizarea adeseori este populară în mediul electoratului. Însă după cum mulţi parlamentari se identifică ei înşişi cu regiuni concrete şi cu proiecte locale, ei pot contribui mai puţin transparent şi ca sisteme structurale.

Organele puterii regionale şi municipale

„Daţi-ne nouă proprietate şi autonomie în impozite şi cheltuieli”. Organele puterii regionale şi municipale sunt deseori îngrijorate de faptul că autonomia lor şi accesul la baza de venituri sunt limitate.

Donorii externi

Stimulează şi acordă asistenţă tehnică, dar nu pot schimba de la sine adepţii naţionali ai descentralizării, nici învinge inerţia acestora.

Oponenţii

Comentarii

Ministerul de Finanţe

De regulă, dă preferinţă limitării descentralizării pentru a menţine un control riguros al politicii fiscale şi al consumului bugetului.

Ministerul Economiei

Preferă să verifice investiţiile şi distribuirea regională a lor, însă dă prioritate programelor cu profituri naţionale în detrimentul celor locale.

Adepţi slabi

Comentarii

Cancelaria de Stat, Ministerul (Agenţia Naţională) Dezvoltării regionale şi al Autogestiunii locale

Protejează acordarea de competenţe şi resurse mult mai semnificative organelor locale, dar ar prefera ei înşişi să verifice distribuirea lor.

Organele de Autonomie locală a regiunilor slab dezvoltate

Preferă transferurile garantate ale resurselor (prin bugetul de stat) din teritoriile mai bogate, de exemplu, din municipiul Chişinău. Sunt cointeresate în astfel de transferuri mai mult decât în descentralizarea fiscală. Sursa: [266]

214

După cum arată analiza tabelului, atât adepţii centralizării conducerii, cât şi oponenţii acesteia au un sâmbure raţional. Este necesară varianta optimă din punctul de vedere al economiei – crearea unui asemenea sistem de conducere care ar asigura premise pentru conducerea transparentă a proprietăţii private şi a banilor contribuabililor, pentru sporirea raţionalităţii cheltuielilor. Totodată, ţinând cont de faptul că descentralizarea însăşi nu constituie o garanţie a gestiunii eficiente sau a accesului cetăţenilor, îndeosebi al săracilor, la genurile de servicii principale, devine necesară intensificarea controlului asupra formării, distribuţiei şi utilizării resurselor materiale, de muncă, intelectuale şi financiare. Aceasta este şi mai important, dacă se ia în consideraţie faptul că cel mai mare risc strategic în prezent îl constituie asigurarea insuficientă a strategiilor elaborate cu resurse financiare atât la nivel naţional, cât şi la cel regional. Să abordăm, de exemplu, SCERS. Realizarea Strategiei prevede anumite riscuri şi, în primul rând, financiare (vezi tabelul 14). Tabelul 14 Cheltuielile totale ale SCERS în anii 2004-2006 (mln lei)

Măsurile finanţate în cadrul prognozării cheltuielilor pentru o perioadă cu termen mediu Măsurile neasigurate cu finanţe ÎN TOTAL

2004

2005

2006

948,3

1154,0

1114,1

1195,8

2152,2

2664,8

2144,1

3306,2

3778,9

Sursa: [65, p.172]

După cum observăm din tabel, cheltuielile şi riscurile evaluate sporesc din cauza neasigurării financiare. Luând în consideraţie faptul că aceasta reprezintă o chestiune esenţială aparte, evidenţiem direcţiile principale care sunt utilizate pe larg în literatură de specialitate: 1.

Primirea creditelor şi investiţiilor în scopul unor proiecte concrete intensifică controlul îndeplinirii lor.

2.

Intensificarea controlului formării, distribuirii şi utilizării mijloacelor bugetare, repartizândule bugetelor locale şi regionale în mod distinct şi transparent.

215

3.

Intensificarea combaterii corupţiei potrivit următoarelor principii aprobate de Adunarea Generală ONU cu participarea Consiliului Europei, FMI, BM şi altor organizaţii internaţionale: a) ridicarea nivelului de competenţă a populaţiei şi stimularea comportamentului etic; b) asigurarea adoptării deciziilor privind criminalizarea corupţiei la nivelurile naţional şi internaţional; c) garantarea

independenţei

necesare

şi

autonomiei

persoanelor

responsabile

de

preîntâmpinarea şi cararea infracţiunilor ce ţin de corupţie, precum şi urmărirea penală şi pronunţarea deciziilor judiciare legate de acestea; d) luarea măsurilor necesare pentru sechestrarea şi înstrăinarea veniturilor ce ţin de corupţie, avertizarea folosirii persoanelor juridice în scopul favorizării infracţiunilor legate de corupţie; e) limitarea gradului de inviolabilitate în procesele judiciare legate de corupţie la nivelul necesar într-o societate democratică, acordarea sprijinului în specializarea persoanelor sau organelor responsabile de lupta cu corupţia şi oferirea mijloacelor necesare, precum şi organizarea pregătirii acestora pentru a-şi îndeplini funcţiile. 4.

Majorarea producţiei PIB pe seama mobilizării resurselor interne. Începând cu anul 2000, s-a proiectat creşterea anuală a PIB [71]. Însă această majorare se realizează nu pe contul sporirii producţiei PIB, ci pe cel al creşterii volumului de consum care se formează, în mare măsură, din încasarea banilor cetăţenilor care lucrează peste hotare. Săptămânal, creşterea veniturilor administraţiei imobilului din contul gastrarbaiterilor constituie circa 1/4. Creşterea veniturilor şi a consumului corespunde intereselor societăţii şi ale dezvoltării

umane. Totodată, în condiţiile nivelului scăzut al producţiei naţionale, necesităţile crescânde ale populaţiei se satisfac din contul importului, care în anii 2004-2005 a depăşit cu mult exportul. Nivelul redus al dezvoltării producţiei împiedică sporirea numărului persoanelor ocupate în câmpul muncii şi reducerea şomajului, intensificând migraţia populaţiei. După cum au arătat cercetările făcute, de exemplu, de către dr. D. Vaculovschi, migranţii care au locuit 3-5 ani peste hotare deja nu mai au de gând să revină în patrie, ci dimpotrivă, încearcă să ducă în străinătate toţi membrii familiei, ceea ce în perspectivă va complica problema resurselor de muncă, deoarece către 2015 creşterea populaţiei va scădea şi pe seama reducerii natalităţii [251]. Din această cauză, problema centrală în dezvoltarea economiei şi ameliorarea bunăstării materiale, intelectuale şi sociale a populaţiei o constituie creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă în sfera materială, a serviciilor şi în producţia intelectuală pe baza implementării realizărilor ştiinţei, tehnicii, tehnologiei noi, informaţiei, inovaţiilor, ceea ce va necesita multe investiţii. 216

De obicei, în literatura specializată în soluţionarea problemelor de producţie şi a gradului de ocupare a braţelor de muncă, pe prim-plan se pun investiţiile străine. Cu toată importanţa lor, în opinia noastră, se subapreciază o astfel de sursă a finanţării precum utilizarea raţională a resurselor bazei bancare, care creşte mai intens (de 1,5 ori) decât acordarea de credite, îndeosebi pe termen lung. Merită atenţie şi propunerile economiştilor [308] de a folosi pieţele financiare drept componente de modernizare a economiei, cu condiţia de a ridica încrederea în hârtiile de valoare şi transparenţa relaţiilor pe piaţa valorilor, fapt care presupune adoptarea legii în privinţa protecţiei drepturilor investitorilor (acţionari, deţinători de titluri, deponenţi). Bursa de Valori a Moldovei, deocamdată, nu-şi îndeplineşte funcţiile sale, constituind un intermediar în afacerile de cumpărare / vânzare a hârtiilor de valoare, dar nu locul unde se determină şi se calculează costul pe piaţă al unei acţiuni sub influenţa cererii şi ofertei. În plus, este subestimat şi rolul obligaţiunilor în modernizarea economiei. 5. Necesitatea punerii în acţiune a factorilor necapitalişti de dezvoltare a economiei: ¾ Perfecţionarea mediului instituţional de dezvoltare socioeconomică; realizarea măsurilor privind perfecţionarea legislaţiei, ţinând seama de normele şi standardele Uniunii Europene. ¾ Ameliorarea climatului de afaceri, inclusiv a celui investiţional. ¾ Legalizarea economiei tenebre. ¾ Atragerea mai activă a elitei intelectuale la conducere. ¾ Crearea de centre permanente din numărul savanţilor de frunte pentru a căuta variante optime în soluţionarea problemelor social-economice. Astfel, în Republica Moldova se manifestă pronunţat tendinţa de a elabora scopuri şi sarcini strategice actuale, acest lucru constituind baza managementului strategic. Însă, accentuăm că aceste scopuri şi sarcini e necesar a fi coordonate într-un plan strategic naţional holistic, concentrându-se atenţia la căutarea resurselor investiţionale şi intensificarea controlului asupra distribuirii şi utilizării acestora atât la nivel naţional, cât şi regional. Pentru realizarea unui astfel de program social-economic naţional, e potrivită schema administrării SCERS [65, p.168], dar cu anumite completări (vezi figura 19). În plus, după forma şi conţinutul managementului strategic, aceasta ar trebui să fie concepută ca un fragment esenţial al sistemului său holistic.

217

Figura 19 Sistemul holistic al managementului strategic la nivel naţional Consiliul naţional privind dezvoltarea umană

PARLAMENTUL R.M.

GUVERNUL R.M: Ministerul economiei şi comerţului Planificarea şi coordonarea implementării Analiza şi evaluarea politicii

Consiliul cu privire la participare

Organele gestionării publice locale

Organizaţiile şi asociaţiile locale

Sursa: elaborată de autoare în baza SCERS 218

Ministerul Administraţiei Publice Locale

Ministerul Reintegrării

Ministerul Dezvoltării Informaţionale

Ministerul Apărării

Ministerul Afacerilor Interne

Ministerul Justiţiei

Ministerul Culturii şi Turismului

Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale

Ministerul Educaţiei şi Tineretului

Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale

Ministerul Transporturilor si Gospodăriei Drumurilor

Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare

Ministerul Industriei şi Infrastructurii

Ministerul Finanţelor

Ministerul Economiei şi Comerţului

210

Departamentul de monitorizare a implementării programelor: • monitoring şi evaluarea sistemică a politicii • monitoringul sărăciei şi al impactului politicii asupra acesteia • informare, interacţiune, participare

Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene

Informarea şi raportarea

Grupe de lucru

În opinia noastră, considerăm oportun ca să se acorde o atenţie deosebită în managementul strategic evaluării sistemelor de valori la nivel naţional, întrucât criteriul valorilor devine unul dintre criteriile centrale în economia de reţea globală. Însă, deocamdată, acesteia i se acordă atenţie mai ales în linii mari şi doar la nivel corporativ. Categoria valorii este un concept complex şi multilateral. În literatura economică domină punctul de vedere neoclasic (K. Menger, L. Walras ş.a.), potrivit căruia valoarea este utilitatea bunurilor şi în condiţiile relaţiilor de piaţă se exprimă în preţ. Preţul constituie categoria cea mai de seamă atât la micronivel, cât şi la macronivel. Cu cât preţul e mai mic, cu atât mai mare este cererea de consum. În acelaşi timp, societatea actuală se dezvoltă bazându-se nu numai pe legile economiei de piaţă, ci şi pe valorile cu caracter neeconomic care capătă din ce în ce mai multă importanţă economică. Aceasta este determinat de faptul că, odată cu soluţionarea problemelor materiale, pe prim-plan se manifestă necesităţile sociale, spirituale, intelectuale care alcătuiesc în total aspectul economico-axiologic al integrităţii umane. Cu cât aceste necesităţi şi valori sunt mai dezvoltate, cu atât mai multe perspective sunt pentru soluţionarea sarcinilor social-economice ale dezvoltării umane. Totodată, conform analizei noastre, în societatea informaţională se aprofundează conţinutul economic al categoriei valoarea. Ea este tratată ca „lanţul de valoare adăugată” (value-added chain). Să luăm, bunăoară, importanţa libertăţii culturale. Încă A. Smith în lucrările sale „Avuţia naţiunilor” şi „Educaţia sentimentelor” a demonstrat: cu cât mai înalt este nivelul de dezvoltare economică, cu atât mai multe posibilităţi sunt pentru manifestarea libertăţii în toate sferele activităţii umane. Sub acest aspect, chiar şi problema sărăciei capătă nu doar forme evidente ale foamei, dar se manifestă şi în dificultăţile cu care se ciocnesc păturile cele mai sărace ale populaţiei. Şi dimpotrivă, cu cât mai liber este omul, cu atât mai multe posibilităţi are în alegerea activităţii eficiente. În acest scop, M. Weber în lucrarea „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” a arătat influenţa religiei (protestantismului) asupra eficacităţii producţiei sociale. T. Becker [245] a dovedit influenţa pozitivă a învăţământului şi a măiestriei profesionale asupra dezvoltării economice, G. Hofstede [131] a demonstrat

influenţa tradiţiilor şi

obiceiurilor, A. Abalkin [233], L. Vinogradov [227], J. Hentze [354] ş.a. au argumentat în cercetările lor atât influenţa culturii, în general, cât şi a unor valori (egalitate, viaţa spirituală, sensul vieţii ş.a.), în particular, asupra dezvoltării socioeconomice.

219

Din punct de vedere strategic managerial, „în condiţiile actuale valoarea fundamentală trebuie să fie un astfel de proces de luare a deciziilor care să determine viaţa socială la care oamenii au posibilitate să participe” [270, p.21]. Investigaţia socioeconomică efectuată de noi privind şapte ţări (Moldova, Germania, Ucraina, Macedonia, Polonia, Bulgaria, Cehia) în cadrul proiectului internaţional cu privire la managementul strategic şi cros-cultural arată că în Republica Moldova, ca şi în alte ţări din Europa, 80-90% de respondenţi din 100 au menţionat cât de „importante” şi „foarte importante” sunt toate valorile culturale fundamentale ale civilizaţiei contemporane (vezi anexa III). Totodată, aprecierea „foarte important” în R. Moldova este mai înaltă decât în alte ţări respondente după asemenea valori precum ordinea socială – 67,4%, sensul vieţii – 76% (în afară de Bulgaria – 78,4%), bogăţia – 47,3%, dreptatea socială – 42%, intelectul – 76,7%, succesul – 76,7%, pacea pe pământ – 74,7%. Aceasta se explică prin încadrarea Moldovei în procesele actuale ale globalizării, informatizării economiei, precum şi ale socializării relaţiilor de piaţă. Este important, deci, de a lua în consideraţie atitudinea sociumului, inclusiv stratul lui managerial, faţă de valorile vieţii la elaborarea planului naţional de dezvoltare umană. Prin urmare, în funcţiile Consiliului naţional considerăm necesar să includem: ¾ planificarea lucrului împreună cu ministerele de resort; ¾ monitoringul sistematic al unor diverşi indici intermediari şi finali; generalizarea datelor naţionale; ¾ analiza şi evaluarea politicii şi contabilitatea; ¾ punerea la dispoziţie a recomandărilor cu privire la politica atât a Consiliului naţional, cât şi a partenerilor de implementare (ministerele de resort); ¾ sprijinul în utilizarea adecvată a datelor pentru elaborarea politicii argumentate şi întru susţinerea procesului; ¾ coordonarea diverselor fluxuri informaţionale şi propagarea datelor / comunicărilor respective printre părţile cointeresate, în special, prezentarea informaţiei Consiliului naţional ministerelor cointeresate, Consiliului pentru participare, organizaţiilor neguvernamentale, cercurilor de afaceri, donorilor, opiniei publice largi, prin intermediul structurilor existente şi a reţelelor la nivel naţional şi local; ¾ crearea unei baze de date unice pentru strategia dezvoltării umane care va prezenta acumularea de date privind dezvoltarea. Această bază de date, amplasată în Internet, va fi accesibilă tuturor păturilor sociale în scopul stimulării procesului de participare a populaţiei în cadrul organizaţiilor obşteşti la realizarea Programului naţional pentru dezvoltarea umană constructivă şi durabilă. 220

Din punctul de vedere al creării unui sistem integru al managementului strategic, componenta principală a programului naţional trebuie s-o constituie perfecţionarea managementului corporativ şi a automanagementului strategic. Aşadar, accentuăm că în Republica Moldova se observă clar tendinţa spre elaborarea scopurilor şi sarcinilor strategice actuale, acestea, însă, fiind necesar a le coordona într-un plan strategic naţional privind realizarea paradigmei strategice Homo Intelligens, atenţionând asupra căutării resurselor investiţionale şi intensificării controlului asupra distribuirii şi utilizării acestora atât la nivel naţional, cât şi la cel regional, corporativ şi individual. 4.4. Reevaluarea valorilor şi schimbarea strategiilor socioeconomice la nivel mezo (corporativ) şi micro (individual) al managementului strategic şi cros-cultural Analiza efectuată de noi a celor cincizeci de corporaţii de frunte pe baza datelor lui H. Rothman [200], în care sunt incluse atât companiile vechi (Ford Motor, General Electric, Coca-Cola ş.a.), cât şi cele noi (Sony, Microsoft, America Online ş.a.), ne arată că trăsăturile distincte ale acestor companii se manifestă prin: 1. Scara producţiei calculată în miliarde de dolari. 2. Calitatea superioară a bunurilor produse. 3. Gradul înalt al competitivităţii. 4. Planificarea şi gestionarea relaţiilor cu consumatorii. Companiile efectuează cercetări speciale pentru a conştientiza necesităţile consumatorilor şi resursele acestora. 5. Inovaţiile în toate sferele de activitate. Pentru a satisface necesităţile crescânde ale societăţii în condiţiile resurselor limitate, vânzătorul este nevoit a ţine seama de particularităţile pieţei contemporane, acestea manifestânduse mai întâi de toate prin inovaţiile datorită cărora sistemele scoioeconomice (economii naţionale, agenţi economici) devin competitive pe piaţă, iar producţia lor devine rentabilă. Caracteristica comparativă a aspectelor de administrare a afacerilor din Republica Moldova cu cele din Germania, Polonia, Ucraina, Macedonia, Cehia şi Bulgaria, efectuată în baza studiului nostru socioeconomic (vezi anexa IV), demonstrează faptul că în Moldova, ca şi în alte ţări respondente, se acorda o atenţie deosebită tuturor aspectelor de bază ale managementului corporativ. Referindu-ne la particularităţile ţărilor postsocialiste, inclusiv ţara noastră, relevăm procentajul destul de înalt al întreţinerii personalului auxiliar în trecut, prezent şi viitor. În R. Moldova acest procentaj constituie, respectiv, 39,2%; 25,2% şi 35,7%, în Polonia – 41,0%; 25,0% şi 34,0%, în Ucraina – 26,8%; 22,0% şi 51,2% etc. Comparându-l cu ţara economic dezvoltată – Germania, – vedem că 63,4% din respondenţi au întreţinut personalul auxiliar 221

în trecut, 20,9% se conduc de această strategie corporativă în prezent şi numai 15,7% planifică aceasta în viitor. Referitor la managementul calităţii, relevăm că în Germania această problemă strategică este, practic, rezolvată (63,5% au pus accentul pe acesta în trecut, 20,8% – în prezent şi numai 15,7% consideră că aceasta trebuie accentuat pe viitor), în timp ce în ţările postsocialiste îmbunătăţirea calităţii produselor şi perfecţionarea managementului respectiv reprezintă una din problemele actuale şi de perspectivă (R. Moldova – 6,7% în trecut, 64,6% în prezent şi 28,7% în viitor, Ucraina – 26,8%; 22,0% şi 51,2% şi Bulgaria – 11,0%; 55,1% şi 33,9%). Din aceste strategii însuşite în ţările economic înalt dezvoltate şi actuale în ţările postsocialiste face parte şi perfecţionarea managementului relaţiilor cu consumatorii. Însă astfel de strategii corporative ca managementul cunoştinţelor, promovarea mărcii comerciale, inovaţiile în organizarea producerii devin valori ale administrării afacerilor prezente şi viitoare pentru toate ţările respondente. Analiza ulterioară în acest raport remarcă că stabilirea „noii” economii şi, respectiv, circuitul activ şi intens al cunoştinţelor în reţelele societăţii informaţionale, precum şi caracterul dialectic al interacţiunii resurselor strategice ale acestei societăţi – informaţia, cunoştinţele şi intelectul – condiţionează prosperarea strategiilor şi tehnologiilor de inovaţie. În literatura de specialitate prin inovaţii se înţeleg „schimbările în procesul de producţie a mărfurilor şi serviciilor, în relaţiile social-economice, ştiinţă, cultură, învăţământ şi în alte domenii de activitate, ce ţin de folosirea resurselor intelectuale orientate spre modernizarea procesului de producţie, a rezultatelor şi/sau a reducerii cheltuielilor” [42, p.12]. Valoarea metodologică a definiţiei date constă, în opinia noastră, în faptul că lasă să fie evidenţiate, în primul rând, caracterul universal al inovaţiilor în cultura contemporană. Aceasta înseamnă că schimbările care se produc în orice domeniu cultural sunt importante pentru modernizarea procesului de producţie. În al doilea rând, formarea atitudinii postmoderniste faţă de inovaţii, potrivit căreia orice schimbări – revoluţionare sau evoluţioniste, prin salturi sau continue, de mare anvergură (cuprinzând întreg sistemul socioeconomic) sau fragmentare (care se răsfrâng asupra unui anumit subsistem), tehnologice (care se atribuie schimbării calităţilor materiei sau sferei serviciilor) şi organizaţionale (schimbări în structura sau în cultura organizării), produse-inovaţii şi procese-inovaţii etc. – pot fi apreciate ca inovaţii, dacă facilitează atingerea scopurilor stabilite într-un sistem socioeconomic. În acest context, merită evidenţiat faptul că în abordarea tradiţională a inovării se apreciază legătura, mai întâi de toate, cu schimbările în procesul de producţie. De altfel, odată cu globalizarea resurselor informaţiei, ale ştiinţei şi intelectului, precum şi cu conştientizarea 222

importanţei strategice a acestor resurse în societatea informaţională, inovaţiile care se creează nemijlocit în baza acestor resurse, de asemenea, capătă importanţă globală şi strategică. Aceasta înseamnă că inovaţiile trebuie să fie raportate la schimbările în procesele strategice de planificare şi administrare a tuturor sistemelor socioeconomice, precum şi la procesele de producţie şi marketing ce se desfăşoară nu doar la nivel corporativ, dar şi naţional, global şi individual. În atare caz, va fi oportun a determina inovaţiile ca schimbări care au loc în sistemele / organismele socioeconomice la toate nivelurile de organizare a lor, având scopul optimizării acestor sisteme în baza resurselor strategice actuale; modificări ce creează noi priorităţi de concurenţă ale acestor sisteme în economia globală de reţea, creând impulsuri pentru formarea reţelelor de inovaţii. Necesitatea organizării şi verificării proceselor de inovare şi a rezultatelor acestora a determinat apariţia, încă la sfârşitul secolului XIX, a unui nou tip de management ştiinţific – de inovaţie. Analiza literaturii ştiinţifice şi de afaceri din punctul de vedere al conţinutului evoluţiei acestui tip de management [42; 283], ne duce la următoarele concluzii: 1) Deşi la definirea managementului inovaţional90 nu se accentuează în special un anumit nivel de organizare a culturii, dezvoltarea practică intensă şi prezentarea conceptuală a acestui domeniu al managementului s-a efectuat şi se efectuează mai ales la nivel corporativ. În plan practic acest lucru a fost condiţionat de faptul că dezvoltarea producţiei în societatea industrială stimula desprinderea procesului de inovaţie din procesele de producţie, exprimându-se în formarea, în cadrul companiilor, a subdiviziunilor ocupate în special cu activitatea de cercetare ştiinţifică şi inovaţie. În 1867 a fost creat primul laborator industrial de către concernul chimic german BASF, apoi au luat naştere subdiviziuni de cercetare ştiinţifică în asemenea firme gigante precum „General electric” (1900), „Bell telephone” (1911), „Kodak” (1913). Către anul 1946 numai în SUA se numărau 2 mii de structuri de cercetare corporative [283, p.34]. În plan conceptual „corporatizarea” managementului inovaţional s-a manifestat, în viziunea noastră, în faptul că: a) acest gen de management a fost teoretizat mai întâi de toate ca un subsistem al sistemului de conducere a întreprinderii şi ca manifestare a „diversităţii managementului funcţional” [42, p.200]; 90

„Managementul inovaţional reprezintă o totalitate de forme, metode şi structuri organizaţionale de administrare a activităţii inovaţionale în scopul ridicării competitivităţii întreprinderilor, reducerii cheltuielilor şi circulaţiei mărfurilor, atingerii unui venit suficient şi micşorării riscurilor tehnologice, dinamice şi comerciale” [42, p.200].

223

b) a fost elaborată o serie de modele de creare a inovaţiilor şi a managementului activităţii inovaţionale a firmelor [42, p.34-37]. Observăm, prin urmare, că evoluţia acestor modele indică tranziţia treptată de la procedeul linear de gândire la cel nelinear în sfera managementului corporativ de inovaţie; c) sistemul standardelor internaţionale în statistica inovaţiilor [42, p.13] este orientat spre satisfacerea necesităţilor mai ales a managementului informaţional al firmelor. 2) Este evidentă, totodată, tendinţa extinderii managementului inovaţional ca un domeniu de dezvoltare a ştiinţei economice [42, p.200], ca dirijare a schimbărilor proprii nu numai firmelor, dar şi altor instituţii de cultură [283, p.7]. 3) „Noua” economie, în sensul îngust al cuvântului, este interpretată ca „electronică” [280], iar în sens larg – ca „economia cunoştinţelor” care conceptual se identifică cu „economia de inovaţii” [40; 66; 283]. În planul practic de stabilire a „noii” economii atrage atenţia faptul că activitatea de inovaţie, inclusiv planificarea şi dirijarea inovaţiilor, treptat depăşeşte cadrul corporativ şi devine obiectul investigaţiilor, reflectat în programele statale şi globale [294]. Managementul inovaţional respectiv capătă o importanţă strategică crescândă. 4) Concomitent, evaluarea activităţii de inovaţie, având importanţă strategică de sine stătătoare, este caracteristică mai mult pentru programele de dezvoltare socioeconomică a statelor dezvoltate. În ţările postsocialiste, în pofida faptului că ele recunosc teoretic importanţa strategică a managementului inovaţional în dezvoltarea succesivă a sferelor de cultură, se remarcă subestimarea importanţei dezvoltării strategice a activităţii inovaţionale şi a managementului respectiv în plan practic în programele naţionale de dezvoltare a societăţii informaţionale [294]. În baza analizei efectuate, considerăm metodologic oportun să enunţăm următoarele concluzii: A. În scopul creării priorităţilor de concurenţă durabile nu doar pentru firme, ci şi pentru state şi indivizi, în economia de piaţă de reţea globală devine actuală conceptualizarea managementului inovaţional în calitate de formă nouă a managementului strategic care prevede elaborarea şi realizarea programelor resurso-garantate proprii ale dezvoltării sale la toate nivelurile organizaţional-decizionale. B. Pentru constituirea unui sistem holistic al managementului strategic inovaţional (MSI), este necesară coordonarea programelor strategice ale dezvoltării sale la diverse niveluri de organizare socioeconomică. C. Experienţa acumulată la nivelul corporativ de dezvoltare a managementului inovaţional trebuie percepută şi utilizată în procesul dezvoltării MSI şi la alte niveluri organizaţional224

decizionale, evitând totodată folosirea mecanică a acestei experienţe şi ţinând cont de specificul fiecărui nivel. D. În scopul dezvoltării constructiv-durabile a lui Homo Sapiens, întregul sistem al MSI trebuie să se instituie în baza paradigmei Homo Intelligens. Printre altele, aceasta înseamnă nu goana după inovaţii de dragul inovaţiei (moda pentru inovaţii) şi nu examinarea lor ca „panaceu pentru toate relele” al sistemelor socioeconomice, ci elaborarea inovaţiilor în mod chibzuit şi responsabil. Pentru a elucida metodologic distincţiile dintre abordarea strategică Homo Rationalis a managementului inovaţional, tipică societăţii industriale, şi abordarea Homo Intelligens (pozitivnormativă91), caracteristică societăţii informaţionale, prezentăm tabelul 15. Abordarea Homo Rationalis este întemeiată pe modele lineare, unul dintre cele mai caracteristice fiind „imboldul tehnologic” care a dominat în managementul inovaţional în prima jumătate a secolului XX (până la sfârşitul anilor 60). Acest model de creare a inovaţiilor este descris în literatura specializată [283, p.34] sub aspect de continuitate lineară a etapelor repetabile: cercetări fundamentale şi aplicate – elaborări – proiectări – producţie – desfacere. Din punct de vedere organizaţional modelul se realiza de echipele centralizate ale structurii corporative, conduse de un renumit savant sau de un inventator şi „supuşii cartierului general al firmei”. La hotarul anilor 60-70, despre insuficienţa eficacităţii modelului vizat mărturiseau atât numeroasele eşecuri ale producţiei noi, cât şi bugetele crescânde ale cercetărilor ştiinţifice corporative care nu aveau randamentul cuvenit. Cauzele constau în aceea că: a) „scopul asigurării unei perfecţiuni tehnice maximale se realiza independent de sarcinile ridicării eficacităţii economiei, rentabilităţii producţiei, concordanţei nevoilor obşteşti” [283, p.35]; b) laboratoarele de firmă erau pasionate de cercetări ştiinţifice care nu aduceau eficienţa comercială cuvenită; c) nivelul comunicării şi înţelegerii reciproce dintre subdiviziunile corporative şi îndeosebi dintre secţiile de desfacere şi de producţie era destul de scăzut.

91

Cu alte cuvinte, ca abordare bazată pe tendinţele de dezvoltare a managementului inovaţional, existente în cultura mondială (componenta pozitivă a abordării), şi pe necesarul de a corespunde anumitelor trăsături ale „noii” economii (componenta normativă).

225

Tabelul 15 Delimitarea abordărilor paradigmatice ale dezvoltării managementului inovaţional (MI) Criteriul de confruntare

Abordarea paradigmatică Homo Rationalis

Abordarea paradigmatică Homo Intelligens

Forma societăţii

Industrială

Informaţională

Forma economiei

Industrială, „tradiţională”

Întemeiată pe cunoştinţe, „nouă”

Modelele de dezvoltare MI

Lineare („imbold tehnologic”, „apel la cere” ş.a.)

Nelineare („modelul asociat de inovaţii”, modelul integrat ş.a.)

Importanţa MI în economie

Funcţională

Strategică

Statutul MI în sistemul managementului

Subsistemul managementului general

Sistemul managementului strategic

Forma de organizare a MI

Centralizată pe ierarhia verticală; linii de inovaţii

Descentralizată cu ierarhie pe orizontală; reţele de inovaţii

Nivelul de comunicare

Nivelul scăzut de comunicare Nivelul ridicat de comunicare şi şi înţelegere reciprocă între înţelegere reciprocă între grupele de subdiviziunile de cercetări ştiinţifice cercetări ştiinţifice care includ în şi alte subdiviziuni componenţa lor reprezentanţii ale firmei diferitelor subdiviziuni ale firmei

Trăsăturile stilului de implementare a inovaţiilor

Caracterul fragmentar, discreţia, universalitatea, insuficienţa evidenţei acţiunilor tradiţiilor culturii manageriale şi organizaţionale

Complexitatea, continuitatea, individualitatea / caracterul de situaţie, evidenţa „scenariilor / modelelor intelectuale” ale organizaţiei şi managerilor

Nivelul responsabilităţii sociale (etice, ecologice) pentru inovaţii

Scăzut

Înalt

Principiul selecţiei personalului pentru cercetări ştiinţifice

Cantitativ (până la sfârşitul anilor 60 sec.XX); Cantitativ-calitativ (anii 70-80 sec.XX)

Calitativ (din anii 90 sec.XX)

Strategia de bază a MI

Nivelurile de dezvoltare a MI şi caracterul interacţiunii acestora

Crearea şi implementarea producţiei principial noi; recuperarea cheltuielilor pe termen lung şi gradat pentru ştiinţă (până la sfârşitul anilor 60, sec.XX);

Pluralismul strategic, optimizarea tuturor proceselor de business, sinergismului de invenţie

Ameliorarea producţiei existente, perfecţionarea proceselor tehnologice, implementarea inovaţiilor imitative; recuperarea de scurtă durată şi rapidă a cheltuielilor pentru ştiinţă (anii 70-80, sec.XX)

Termenul mediu în planificarea şi recuperarea cheltuielilor pentru ştiinţă (anii 90, sec.XX)

Corporativ, statal

Global, statal, corporativ, individual

Izolat, individualistic, parţial

Interconexat, sinergic, holistic

Sursa: elaborat de autoare în baza deducţiilor proprii şi a surselor [32; 283]

226

Crizele energetice din anii 70, secolul XX au condus la necesitatea cardinală de a revedea strategiile managementului inovaţional. O răspândire mai mare au obţinut: •

Modelul „programul bine determinat”, focusat pe atingerea unei sarcini strategice concrete şi contribuind la dezvoltarea intensivă a unui astfel de tip nou al managementului strategic precum managementul de proiect [72]. O popularitate deosebită a căpătat acest model în departamentele de stat, când se creau sistemele tehnice enorme de însemnătate militar-cosmică.

•

Modelul „apel la cerere” (market pull) a devenit popular la nivelul corporativ de dezvoltare a managementului inovaţional. Una dintre concepţiile care au fost mai bine prelucrate ale acestui model îi aparţine lui D. Roman [362]. În calitate de poziţie de start al procesului de inovaţie, în model a început să fie examinată atent nu tehnologia, dar cererea pieţei care dicta direcţiile cercetărilor ştiinţifice. Modelul, de asemenea, utiliza o gamă de legături directe şi inverse, cu mecanisme de evidenţă meticuloasă a preferinţelor necesităţilor potenţiale. Specificul modelelor lineare a constat în faptul că acestea închistau toate stadiile cercetărilor

ştiinţifice în componente obligatorii ale procesului inovaţional. Realitatea globalizării informaţionale, statornicirea economiei globale de reţea au pus la îndoială eficacitatea linearităţii modelării proceselor inovaţionale. S-a ajuns la înţelegerea că schema de dirijare organizaţională a inovaţiilor nu poate fi unică şi universală pentru toate firmele. Ea trebuie să se deosebească pentru compania „matură” şi cea „tânără”, pentru cucerirea pieţei noi şi a celei tradiţionale etc. „Modelele sistemice, care au fost propuse la sfârşitul anilor 70-începutul anilor 80, sec. XX, examinau atent inovaţiile în aspect cibernetic, de altfel ca un sistem alcătuit din subsisteme cu acţiune reciprocă, fapt care în practică semnifica numai introducerea noilor legături directe şi inverse în interpretarea lineară” [283, p.37], dar, totuşi, nu soluţionau problema metodologică. Doar în anii 80 a fost „trezită la viaţă” interpretarea nelineară a procesului de inovaţii şi a principiilor de constituire a managementului inovaţional. A început formarea strategică a abordării, definite de noi ca Homo Intelligens. Unul dintre primele modele, din cadrul abordării în cauză, aparţine lui R. Rosvell – „modelul asociat (coupling) de inovaţii” [283]. Particularitatea sa a dus la separarea etapelor succesive logice şi izolate funcţional, însă interacţionând şi depinzând reciproc. Recunoaşterea nelinearităţii inovaţiilor deschide posibilitatea unei analize a procesului de inovaţii şi a managementului mult mai profundă din punctul de vedere al creşterii caracterului de integrare şi al simultaneităţii stadiilor lor. Astfel, stadiile cercetărilor ştiinţifice, bunăoară, pot să se distribuie între firmele care s-au inclus în interacţiunea reţelelor într-o alianţă sinergetică. O altă particularitate a abordării sinergetice nelineare a inovaţiilor şi managementului strategic se poate considera faptul că „drept rezultat al activităţii inginerului şi constructorului sau după 227

sistemul integrator se produc schimbări continue, fiecare dintre ele fiind neînsemnată de sine stătător, dar în totalitate având un efect cumulativ” [283, p.39]. Aceste microinovaţii se realizează cu forţele tuturor subdiviziunilor firmei. În Japonia, de pildă, aceasta s-a întruchipat în TQM – sistemul dirijării continue şi de îmbunătăţire generală a calităţii [24; 201], iar mai apoi pentru lumea occidentală a devenit cunoscută ca filozofie specială a businessului şi managementului – kaizen [127; 231]. Analiza ulterioară a evoluţiei managementului inovaţional arată că modelul recent şi cu perspectivă pentru dezvoltarea abordării Homo Intelligens îl constituie modelul nelinear integrat al procesului inovaţional [283, p.43]. „Arena din start” în acest model devine desemnarea echipei centrale, „evenimentului central al procesului de inovaţie”, care proiectează un nivel înalt de integrare a resurselor în interiorul firmei, a personalului şi sarcinilor subdiviziunilor funcţionale în interesele elaborării şi construirii inovaţionale. În plan organizaţional, abordarea Homo Intelligens, fondată pe modele nelineare, se manifestă, în opinia noastră, în formarea grupelor de proiecţie interdisciplinare, incluzând în sine reprezentanţi ai tuturor subdiviziunilor firmei, precum şi manageri strategici. Aceasta permite, în primul rând, a pune la punct o comunicare eficientă a tuturor subdiviziunilor legate de inovaţii în baza sistemului menţionat deja ca „intelect economic”; în al doilea rând, a realiza „mutarea ideilor” şi, astfel, a utiliza resursele firmei mai econom şi optimal;92 în al treilea rând, a menţine concordanţa dintre strategia firmei, ambiţiile strategice ale managerilor şi asigurarea cu resurse a proceselor de inovaţie; în al patrulea rând, a conştientiza existenţa „scenariilor intelectuale” şi a mai multor modele ale managementului strategic inovaţional.93 În atare context, pentru managementul strategic creşte importanţa filozofiei în aspectul său metodologic, ontologic, gnoseologic şi cel axiologic. O particularitate a abordării Homo Intelligens o constituie şi aspectul valoric. Acesta constă, după părerea noastră, mai întâi de toate în asigurarea responsabilităţii sociale a firmelor, structurilor de stat şi a celor globale, precum şi a fiecărui individ în parte, toţi aceştia fiind implicaţi în procesul de inovaţie, în rezultatele implementării inovaţiilor. 92

Aceasta înseamnă că „ideea născută în sfera de producţie şi nerealizată cu forţele acestei echipe are anumite şanse la „supravieţuire” din contul creării condiţiilor organizaţionale cu privire la testarea ei ştiinţifică şi de desfacere pe piaţă” [283, p.45]. 93 „Scenariile” şi „modelele intelectuale” au fost aplicate ca inovaţii în managementul strategic în astfel de firme, precum Shell şi Ruskii mir [236] şi au fost înţelese de cercetători şi strategi ca un ansamblu de scopuri, valori, tradiţii care au firme, în general (cultura organizaţională) şi manageri, în special (cultura personală şi managerială), ca un anumit procedeu de gândire şi ca „ceea ce gândim într-adevăr” [236, p.94]. Evidenţierea „modelelor intelectuale” existente, precum şi tehnologiile de elaborare a celor noi reprezintă o mare valoare metodologică şi aplicativă pentru managementul strategic. Toate aceste „modele” pot contribui la implementarea anumitor inovaţii în firme sau, invers, la frânarea lor sau să devină cauza ca aceste inovaţii să fie în curând date uitării, în pofida succesului rezultatelor experimentului de implementare a lor (cum s-a întâmplat, de exemplu, în compania „General Motors” şi în multe altele [236, p.90].

228

Aceasta, la rândul său, proiectează ridicarea eficacităţii funcţiei prognozare a planificării strategice la toate nivelurile social-economice organizaţionale. În legătură cu aceasta, considerăm că specificul de abordare Homo Intelligens trebuie să fie, de asemenea, tendinţa de a crea condiţii pentru dezvoltarea managementului strategic inovaţional la toate nivelurile de organizare a sistemelor socioeconomice spre atingerea sinergismului acestor niveluri şi crearea unui sistem holistic al managementului strategic inovaţional. Crearea unui asemenea sistem considerăm că are legătură directă cu dezvoltarea a astfel de direcţii în managementul strategic precum gestiunea schimbărilor (change management) şi gestiunea creaţiei (creation management). Specificul acestei direcţii în contextul managementului strategic constă în faptul că orice inovaţie, în virtutea interconexiunii generale, dinamizează inevitabil întregul sistem socioeconomic în care se implementează aceste inovaţii. Respectiv, printre sarcinile fundamentale ale MSI trebuie să fie şi prognozarea complexă a efectelor „concomitente” inovaţiilor, precum şi determinarea căilor de transformare a efectelor „secundare” negative în efecte sinergice pozitive. În aceasta constă, în opinia noastră, sensul suplimentar al optimizării proceselor de administrare şi al altor procese de business în sistemele socioeconomice contemporane. Abordarea Homo Intelligens a managementului inovaţional, care cuprinde abordarea sinergetică şi modelele nelineare ale procesului de inovaţii, permite din nou să ajungă ideea, considerată de noi în cap. III.3. În condiţiile formării „noii” economii – „informaţionale”, „inovaţionale”, „de cunoştinţe” – ştiinţa şi învăţământul devin nucleul dezvoltării managementului strategic inovaţional. În fine, considerăm metodologic oportun de a accentua faptul că dezvoltarea managementului strategic, inclusiv a celui inovaţional, pe baza noii paradigme strategice şi de integritate umană – Homo Intelligens – ar trebui să implice studiile sistematice cu privire la aspectele valorice ale managementului strategic la principalele niveluri organizaţionaldecizionale ale sale (global, naţional, corporativ şi individual). Revenind, în acest context, la studiul nostru internaţional privind aspectele cros-culturale ale managementului strategic, susţinem că astfel de studii contribuie la evidenţierea şi analiza „scenariilor” şi „modelelor intelectuale” nu numai la nivel corporativ, ci şi la cel naţional şi chiar global din punct de vedere cros-cultural. Astfel, de exemplu, caracteristica comparativă a valorilor referitoare la coordonarea şi conlucrarea cu personalul arată că în Republica Moldova, ca şi în alte ţări respondente, se apreciază destul de înalt (80-90%) importanţa unor asemenea de principii ca dezvoltarea 229

personalului, statutul, recunoaşterea, drepturile egale, lucrul în echipă, comunicarea, distribuirea clară a obligaţiilor, extinderea îndatoririlor personalului ş.a. (vezi anexa V). Se observă, totodată, o diferenţiere semnificativă a gradului de importantă al aprecierii acestor valori. Astfel, lucrul în echipă este considerat mai degrabă ca o condiţie mai importantă decât foarte importantă pentru a conlucra cu personalul în Germania (71,1% vis-á-vis de 27,7%), Polonia (64,9% şi 35,1% respectiv), Cehia (61,4% contra 38,6%). În timp ce în Bulgaria şi Macedonia situaţia este inversă: lucrul în echipa se apreciază ca fiind foarte important (71,2% şi 61,4% respectiv). Altfel spus, pentru unele culturi, mai ales pentru cele cu înclinaţie mai individualistă şi monoactivă în gândire şi dirijare (vezi, de ex. [163]), lucrul în echipă este de dorit, însă nu e necesar pentru a obţine rezultate calitative. Pentru alte culturi, preponderent pentru cele poliactive, lucrul în echipă reprezintă o necesitate. În fostele republici ale URSS precum Moldova şi Ucraina se observă aprecierea acestui principiu de gestiune şi ca important, şi ca foarte important. Aceasta poate fi explicat prin faptul că culturile naţionale de afaceri în aceste state nu demult independente sunt în proces de formare, fiind influenţate totodată atât de tradiţiile socialiste, pentru care este caracteristic lucrul în echipă, cât şi de spiritul individualist din economia de piaţă, pentru care lucrul în echipă nu reprezintă o necesitate. În acelaşi timp, ţinând cont de direcţionarea strategică globală spre formarea economiei de piaţă social-orientată, lucrul în echipă este apreciat în ţările postsocialiste anume ca important mai mult decât neimportant. Odată cu generalizarea aspectelor valorifice la nivel global, naţional şi corporativ ale managementului strategic, abordarea pragmatico-axiologică polilineară, după părerea noastră, şi dezvoltarea aspectelor vizate la nivel individual sub formă de automanagement strategic. Aceasta reprezintă o anumită noutate în teoria managerială, deoarece însuşi termenul de automanagement abia începe să fie conceptualizat în această teorie, reprezentând aportul la o nouă paradigmă managerială la nivel corporativ [vezi, de ex. 343]. Noi, însă, dezvoltăm această noţiune ca fiind automanagement strategic şi o conceptualizăm ca parte componentă şi esenţială a sistemului holistic de management strategic. Prin urmare, susţinem că necesitatea dezvoltării automanagementului strategic ar trebui să se refere atât la managerii de diferit rang decizional (contribuind, astfel, la formarea culturii manageriale ca parte componentă a culturii corporative), cât şi la subalterii lor de diferit nivel organizaţional (contribuind la formarea culturii organizaţionale drept componentă a culturii corporative).

230

Odată cu stabilirea scopurilor şi strategiilor autodezvoltării profesionale, automanagementul strategic cuprinde, în viziunea noastră, şi concordarea acestor scopuri şi strategii cu cele ale vieţii personale (cultura personală), cu sisteme de valori existente în diferite medii în care activează individul (cultura corporativă, naţională, „globală” etc.). (vezi anexe IV, V, VI). Mai mult, considerăm că automanagementul strategic se referă atât la dezvoltarea capacităţii proprii a fiecărui sistem socioeconomic de a se orienta în reţele informaţionale globalizate pentru atingerea scopurilor stabilite în mod optimal, cât şi la autodezvoltarea personală din punct de vedere fizic, fiziologic (dietologic), psihologic, intelectual-spiritual, creativ şi moral, această dezvoltare fiind îndreptată spre integritatea autentică drept obiectivul general al sistemului holistic de management strategic şi cros-cultural. De aceea, automanagementul strategic este necesar să-l conştientizăm ca pe un proces polinear, ca un ansamblu complex de rezultate şi ca pe o categorie multilaterală a noii paradigme de integritare socioeconomică şi umană – Homo Intelligens.

231

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI 1. Cercetările efectuate în teză în baza analizei tendinţelor dezvoltării economiei, managementului strategic şi cros-cultural ale societăţii informaţionale, în baza analizei lucrărilor fundamentale ale savanţilor din domeniul economiei, sociologiei, managementului strategic şi cros-cultural, precum şi în baza antrenării materialului empiric, denotă că, în domeniul economico-managerial, a devenit înalt solicitată schimbarea radicală atât a abordărilor metodologice ale managementului strategic şi cros-cultural, cât şi a însăşi metodologiei economice. În legătură cu aceasta, se depistează faptul că astfel de abordări, precum atomisticomecanicistă, funcţională, eclectică, militaristă, impersonală etc., care predominau în societatea industrială, îşi pierd treptat semnificaţia lor metodologică, fiind deplasate de abordările „ştiinţei valului trei”, sistematizate şi conceptual exprimate în teză ca abordare holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică şi cea pragmatic-axiologică polinivelară. În baza relevării esenţei acestor abordari atât a celei generale, cât şi particulare din domeniul economico-managerial, autorul trage concluzia că aceste abordări reflectă şi explică mai adecvat realităţile societăţii informaţionale în maturizare şi ale celei postinformaţionale în devenire. Şi anume, se depistează că, în condiţiile acţiunii megatendinţelor socioeconomice (globalizare, informatizare, socializare etc.) sistemele socioeconomice şi manageriale, devenind sisteme deschise, cu structura în reţea, tind spre crearea unor alianţe sinergetice. Aceste sisteme sunt în permanentă creştere intelectuală şi de instruire, acumulând capitalul uman, informaţional, inovaţional şi dezvoltând inteligenţa lor economică. Aceasta îi permite săşi aprofundeze hermeneutic misiunile de existenţă în societatea informaţională şi să-şi facă mai flexibile strategiile de acţiune pe piaţa globală. 2. În baza cercetărilor efectuate, se trage şi concluzia că, în condiţiile trecerii de la societatea industrială la cea postindustrială (informaţională şi postinformaţională) se schimbă radical valorile pe care se bazează sistemele socioeconomice şi manageriale.

232

Progresul economic, în societatea informaţională, se exprimă, deja, prin indicatorii dezvoltării socioeconomice şi umane, al cărei indice de bază este IDU. În acest context, e necesar să se ţină cont şi de criza ecologică globală, şi de resursele umane şi naturale limitate. De aceea, devine extrem de importantă modificarea esenţială a principiului pragmatismului economic ecologofobic, transformându-l în cel pragmatico-etic ecologofilic. Şi anume, ca bază a pragmatismului economic şi managerial, ar trebui puse: •

categoria de valoare, economic aprofundată ca „lanţul pe valoarea adăugată” creat în procesele socioeconomice, manageriale şi de afaceri;

•

valoarea de utilitate, tratată în mod netradiţional ca gradul de necesitate al produselor economice şi managementului strategic pentru dezvoltarea socioeconomică constructivdurabilă, pentru integritatea omenirii, culturii şi naturii;

•

principiul colaborării sinergetice pe baza strategiei „câştig – câştig”;

•

principiul optimizării, pe de o parte, a proceselor manageriale socioeconomice şi de afaceri, pe de altă parte, a valorificării resurselor naturale, umane şi culturale;

•

principiul compensatoriu în practica economică şi managerială.

3. Sistematizând şi aprofundând noile abordări ale managementului strategic şi croscultural, precum şi ale economiei contemporane, autorul ajunge la ideea că, luate în ansamblu, aceste abordări constituie metodologia economică şi managerială nouă. Totodată, în afară de abordările noi, ar fi rezonabilă includerea, în aceasta, a abordărilor tradiţionale (pragmatică, axiologică, evolutivă, dialectică etc.), privite şi tratate, într-o lumină nouă. Ca urmare, abordările pragmatică şi axiologică au fost privite în lumină holistică şi aplicate pentru analiza strategiilor şi programelor la mai multe niveluri organizaţionaldecizionale. Aceasta a permis, pe de o parte, a crea o abordare nouă a managementului strategic şi croscultural (pragmatic-axiologică), pe de altă parte, a elabora recomandări concrete. Şi anume, pentru ridicarea eficacităţii planificării şi realizării managementului strategic şi cros-cultural, sunt necesare:

233

•

coordonarea strategiilor şi asigurarea lor cu resurse la nivel naţional cu cele la nivel global, corporativ şi individual pe baza principiului sinergismului strategic pozitiv şi principiului pragmatismului economico-etic;

•

crearea e-guvernului mondial pe baza structurilor ONU reformate, depistarea funcţiilor acestor structuri, determinarea posibilităţilor de resurse necesare şi a mecanismului de control al utilizării acestor resurse;

•

luarea în calcul a sistemelor în schimbare de valori cu caracter economic şi neeconomic în decursul elaborării strategiilor şi planurilor de acţiuni la orice nivel organizaţionaldecizional.

Referindu-se la esenţa noii metodologii managerial-economice, în baza căreia sunt propuse aceste recomandări şi cele ulterioare, autorul crede că aceasta ar trebui să conste în următoarele. O nouă metodologie managerială şi socioeconomică ar trebui să reprezinte un sistem holistic, hermeneutic şi sinergetic. Cu alte cuvinte, aceasta este deschisă noilor metode şi abordări, este flexibilă (metode tradiţionale se interpretează într-un nou aspect, aprofundându-se hermeneutic) şi situativ adecvată (metodele trebuie să fie selectate şi aplicate în conformitate cu specificul situaţiei manageriale şi socioeconomice). 4. Aprofundând abordarea holistică a managementului strategic şi cros-cultural, se trage concluzia că managementul strategic şi cros-cultural se dezvolta şi se dezvoltă pe baza unor paradigme, printre care Homo Politicus-Strategos, Homo Perennis, Homo Faber, Homo Oeconomicus, Homo Rationalis ş.a. Aceasta a permis formularea ideii referitoare la necesitatea noii paradigme de management strategic şi cros-cultural. Analizând tendinţele contemporane în domeniul socioeconomic şi managerial, şi aplicând abordarea hermeneutică în interpretarea rezultatelor acestei analize, autorul a elaborat un model paradigmatic al managementului strategic şi cros-cultural, determinându-l drept Homo Intelligens. 5. În baza paradigmei Homo Intelligens şi a aplicării abordării sinergetice în analiza şi conceptualizarea megatendinţelor socioeconomice, se trage concluzia că fiecare megatendinţă reprezintă un flux energoinformaţional global şi că acţionând în mod sinergic, aceste megatendinţe constituie sistemele socioeconomice ca cele energoinformaţionale şi deschise.

234

Formele şi tipurile managementului, apărute în aceste sisteme sinergetice şi în cadrul economiei globale de reţea, obţin un caracter strategic şi cros-cultural, devenind astfel noile forme şi tipuri ale managementului strategic şi cros-cultural (management strategic inovaţional, informaţional, de proiect, ecologic ş.a.). 6. Conceptualizarea noilor forme şi tipuri ale managementului strategic şi cros-cultural a permis delimitarea strategiilor dezvoltării acestora ţinând cont de asigurarea cu resursele respective. De aceea, se recomandă a ţine seamă de această delimitare metodologică la nivel naţional şi cel corporativ în timpul elaborării strategiilor şi programelor respective pentru a stipula dezvoltarea acestora în programe naţionale şi a asigura cu resurse necesare. 7. Aplicarea abordării sinergetice în domeniul economico-managerial permite a trage concluzia că miezul dezvoltării managementului strategic inovaţional devine ştiinţa şi învăţământul care trebuie să stabilească relaţiile multilaterale de feedback cu principalele institute socioeconomic. În teză se propune schema reţelei de inovaţie care cuprinde aceste institute. 8. Analiza tendinţelor referitoare la revizuirea valorilor şi orientărilor strategice, în domeniile culturii societăţii informaţionale, pe baza paradigmei Homo Intelligens, a permis depistarea faptului că, în aceste domenii, se efectuează trecerea de la valori şi strategii moderne la cele postmoderne. În legătură cu aceasta, se recomandă: a) să se ţină cont de aceste valori şi orientări strategice noi caracteristice societăţii informaţionale şi celei postinformaţionale în decursul elaborării strategiilor şi programelor la nivel naţional şi corporativ; b) să se conştientizeze faptul că domeniile culturale (economia, politica, învăţământul, arta etc.) sunt constituente ale sistemului de management strategic şi cros-cultural şi de coordonat astfel strategiile şi programele dezvoltării acestora. 9. Aplicarea abordării holistice în cercetarea evoluţiei managementului strategic prin prisma identificării şi integrităţii acestuia în diferite etape istorice a permis evidenţierea dialecticii identificării managementului strategic ca ştiinţă şi artă, precum şi relevarea formelor, tipurilor, stilurilor şi resurselor concrete ale acestei conduceri în fiecare etapă istorică a dezvoltării societăţii umane.

235

Totodată, se trage concluzia că managementul strategic contemporan trebuie să se dezvolte în direcţia sinergiei ştiinţei şi artei de conducere, din punct de vedere al aplicării sinergice şi situaţionale ale elementelor metodologiilor acestora atât pe baza metodologiei socioeconomice şi manageriale noi, cât şi a metodologiei generale (filosofice) reînnoite. 10. Analiza evoluţiei managementului strategic a permis evidenţierea faptului că, spre deosebire de managementul tradiţional, managementul contemporan se caracterizează prin: 1. Caracterul intelectual al proceselor de inovaţie care modifică esenţial cultura economică şi managerială. Prin urmare, atragerea resurselor intelectuale în planificarea strategică este în creştere. 2. Dezvoltarea proceselor inovaţionale în mediul interior al organizaţiei: inovaţia trebuie să se transforme într-un instrument de creştere a eficienţei interne continuă. Analiza efectuată în teză a permis a face concluzia că managementul naţional utilizează un şir de metode învechite şi ineficiente pentru societatea informaţională, sisteme de gestiune ale anilor 20-50 din sec. XX. De aceea, în teză se recomandă suplimentarea obiectivelor managementului strategic corporativ cu: a) crearea şi dezvoltarea în cadrul organizaţiei a „inteligenţei economice” şi a unei culturi economice, inclusiv a celei corporative de tip nou, ce se sprijină pe dezvoltarea şi aplicarea în practică a metodelor de gestiune intelectuale bazate pe holistică, hermeneutică, sinergetică, răspundere socială ş.a.; b) motivarea şi crearea condiţiilor pentru folosirea eficientă a capitalului uman bazându-se pe paradigma Homo Intelligens. 11. În decursul aprofundării abordării hermeneutice, au fost elaborate nu numai „cercuri”, ci şi „spirale” hermeneutice în contextul managementului strategic şi cros-cultural. Aceasta a permis cercetarea şi conceptualizarea fenomenului de integritate drept fundament metodologic al managementului strategic, precum şi relevarea şi conceptualizarea paradigmelor managementului strategic la diferitele etape ale dezvoltării socioeconomice umane. Sensul fundamentării abordării hermeneutice drept componentă a noii metodologii economico-manageriale constă şi în necesitatea reconştientizării realizărilor efectuate la nivel 236

corporativ al managementului strategic şi cel cros-cultural, la care acestea sunt, în prezent, cel mai bine elaborate. În plus, construirea „spiralei hermeneutice” („de înţelegere”) permite aprofundarea esenţei şi reconceptualizarea respectivă a însuşi managementului strategic şi cros-cultural. Şi anume: a) în contextul abordării holistice managementul strategic şi cel cros-cultural sunt tratate ca sisteme holistice, în care toate nivelurile organizaţional-decizionale şi domeniile de acţiune sunt coordonate din punctul de vedere al strategiilor şi programelor sale, managementul strategic şi croscultural nemaifiind „avuţia”,în exclusivitate, a nivelului corporativ, ci şi a celui global, statal şi individual; b) în baza abordării holistice, managementul strategic se recomandă a fi definit ca procesul planificării şi organizării condiţiilor, inclusiv asigurarea cu resurse necesare satisfacerii nevoilor fundamentale umane în mod armonios; c) în baza abordării holistice şi a celei hermeneutice, managementul cros-cultural se recomandă a fi definit ca procesul planificării şi organizării condiţiilor, inclusiv asigurarea cu resurse necesare dezvoltării ritmice a domeniilor culturale, stabilirea relaţiilor intra- şi interetnice armonioase la nivel naţional şi corporativ, stabilirea colaborării reciproc avantajoase între ţări la nivelul socioeconomic global, educarea indivizilor în mentalitatea colaborării cros-culturale reciproc avantajoase (automanagementul strategic cros-cultural); d) în baza abordării hermeneutice şi a celei holistice, managementul strategic şi croscultural, sunt conceptualizate nu numai ca procese, ci şi ca rezultate prezentate prin paradigmele strategice şi cros-culturale epocale; e) în baza abordării hermeneutice, managementul cros-cultural se recomandă a fi delimitat de conceptele de management internaţional şi management comparat, şi a fi conceptualizat ca comprehensiunea, modelarea şi dirijarea programelor mintale la diferite niveluri organizaţional-decizionale – global, naţional, corporativ, individual. Se recomandă a ţine cont de această conceptualizare în timpul elaborării programelor didactice la cursul „Management cros-cultural”, precum şi a strategiilor în vederea realizării acestui management în societatea informaţională;

237

f) în baza abordării hermeneutice şi a celei

holistice, managementul strategic cros-

cultural este conceptualizat ca dirijarea sistemelor socioeconomice/culturale la toate nivelurile organizaţional-decizionale şi în toate domeniile de acţiune ale acestora, această dirijare fiind de perspectivă, fundamentală şi holistică. ¾ De perspectivă presupune activitatea care determină scopurile dezvoltării sistemelor socioeconomice pe termen lung şi mediu. ¾ Fundamentală înseamnă că această activitate se referă, în primul rând, la gestionarea nevoilor fundamentale şi a resurselor fundamentale umane, culturale şi naturale; în al doilea rând, la stabilirea şi modificarea principiilor de bază ale funcţionării şi dezvoltării sistemelor socioeconomice. ¾ Holistică denotă activitatea de planificare, asigurare cu resurse şi cu control în vederea dezvoltării sociooeconomice care se referă nu numai la unul din nivelurile organizaţional-decizionale sau la una din sferele culturale, ci la dezvoltarea societăţii informaţionale ca un tot întreg, şi care presupune coordonarea reciprocă a tuturor nivelurilor şi a sistemelor organizaţionale ale acestei societăţi; g) în baza abordării organismce, se trage concluzia că obiectul managementului strategic şi

cros-cultural

se

schimbă

esenţial,

el

constituind

nu

sisteme,

ci

organisme

socioeconomice/culturale. Chiar şi economia mondială reprezintă un organism care acţionează conform principiilor funcţionării organismelor vii. Această tratare devine „avuţia” societăţii postinformaţionale cu tehnologiile sale noi (bionice, psihonece, organismice). Se accentuează, însă, faptul că abordarea tradiţională biologică a societăţii umane şi sistemelor ei drept organisme vii ar trebui să se distingă de cea organismico-psihonetică. Se recomandă, astfel, a atrage atenţia la aceasta în decursul elaborării principiilor managementului strategic şi cros-cultural pe baza abordării organismeutice şi a tehnologiilor psihoneutice; h) pe baza analizei tendinţelor dezvoltării socioeconomice în direcţia apariţiei societăţii postinformaţionale cu tehnologiile respective, în teză se recomandă ca managerii strategici naţionali, odată cu însuşirea şi elaborarea tehnologiilor informaţionale, să atragă atenţia şi asupra elaborării şi dezvoltării tehnologiilor bionice şi psihoneutice, contribuind, astfel, la crearea avantajului competitiv al tării de perspectivă.

238

În legătură cu aceasta, se recomandă şi susţinerea businessului mic şi mijlociu intelectual care activează în domeniul unor astfel de tehnologii, şi care să conducă strategia „născuţilor globali” actuală, în economia contemporană de globalizare; i) ţinând cont, în primul rând, de orientarea strategică a societăţii informaţionale spre dezvoltarea umană durabilă bazată pe ecoeconomie, în al doilea rând, de tehnologiile societăţii postinformaţionale în devenire, în al treilea rând, de tendinţele demografice internaţionale şi părerile experţilor din economia mondială referitoare la dezvoltarea businessului sec. XXI, în teză, se prognozează drept una din sferele prioritare investiţionale cea de sănătate în sensul larg al cuvântului: dezvoltarea producţiei ecologice, restabilirea mediului ambiant, dezvoltarea turismului ecologic, perfecţionarea complexului sportiv, îmbunătăţirea sănătăţii psihice, valorificarea resurselor de tratament natural etc. În momentul actual, se observă dezvoltarea fără precedent a industriei farmaceutice chimice. Însă aceasta atinge apogeul său şi va fi treptat modificată într-o farmaceutică mai ecologofilică. Obiectivele de bază ale managementului strategic şi cros-cultural atât la nivel global, cât şi la cel naţional, în acest context, ar trebui să includă reglarea natalităţii, dezvoltarea sferei de sănătate în sensul larg al cuvântului şi dezvoltarea educaţiei cu privire la automanagement. Prin urmare, managerilor Republicii Moldova li se recomandă să aibă drept motiv principal al implementării tehnologiilor noi nu atât caracterul lor „extra”-inovaţional, cât valoarea lor ecologică adăugată, care ar contribui la calitatea producţiei drept ecologicitatea acesteia şi ar ridica astfel nivelul competitivităţii produselor naţionale pe piaţa globală; j) în baza aplicării abordării hermeneutice, se recomandă delimitarea managementului strategic cros-cultural autentic de cel neautentic din punctul de vedere al scopurilor de perspectivă ale dezvoltării socioeconomice şi umane. Se recomandă a ţine cont de această delimitare şi pentru criteriul ei (care constă în dezvoltarea socioeconomică holistică, sinergetică şi constructivă) pe parcursul elaborării strategiilor cu privire la dezvoltarea socioeconomică şi umană a Republicii Moldova, precum şi a strategiilor la nivel corporativ. 12. Cercetările efectuate s-au soldat şi cu următoarea concluzie: managementul strategic şi croscultural ar trebui să se dezvolte ca sisteme holistice pe baza paradigmei Homo Intelligens care le asigură cu o nouă metodologie socioeconomică şi managerială. Bazându-se pe aceasta, se recomandă:

239

•

elaborarea

strategiilor

dezvoltării

socioeconomice

în

baza

noii

metodologii

socioeconomice, strategiile Republicii Moldova fiind astfel integrate într-un Program Naţional Strategic cu privire la dezvoltarea constructiv-durabilă socioeconomică şi umană, şi coordonate din punctul de vedere al asigurării cu resurse. Pentru aceasta, ar trebui să creeze un sistem holistic al managementului strategic. În teză, se propune o schemă pentru astfel de sistem la nivel naţional, proptotipul căruia l-a constituit schema din SCERS, de a dezvolta managementul cros-cultural naţional ca sistem holistic; •

dirijarea sistemelor socioeconomice pe baza noilor abordări manageriale în interferenţa lor organică;

•

îmbogăţirea materialului didactic la cursurile de management strategic, cros-cultural, internaţional, comparat, de firmă, precum şi cursuri la teoria economică cu ideile cercetării efectuate.

240

BIBLIOGRAFIE Limba română 1. Constituţia Republicii Moldova (Legea fundamentală). – Chişinău, 1994. 2. Legea Republicii Moldova despre proprietate, 459/22.01.91. – Chişinău, 1991. 3. Legea Republicii Moldova despre privatizare, 627/04.07.91. Chişinău, 1991. 4. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, 845/03.01.92. – Chişinău, 1992. 5. Legea Republicii Moldova cu privire la informatizare şi la resursele informaţionale de stat, 467/21.11.2003. – Chişinău, 2003. 6. Legea Republicii Moldova cu privire la accesul la informaţie, 982/11.05.2000. – Chişinău, 2000. 7. Legea Republicii Moldova cu privire la comerţul electronic, 284/22.07.2004. – Chişinău, 2004. 8. Anuarul statistic al Republicii Moldova. – Chişinău, 2005. 9. Aristotel. Organon I. – Bucureşti: Editura IRI, 1997. – 480 p. 10. Barbaroşie A., Barbaroşie C. EU-Moldova Action Plan and the Economic Growth and Poverty Reduction Strategy Paper: Comparative Analysis.- Chişinău: UNDP-Moldova, 2005 11. Belostecinic Gr. Aspecte metodologice privind evaluarea competitivităţii economice // România şi Republica Moldova. Potenţialul competitiv al economiilor naţionale. Posibilităţi de valorificare pe piaţa internă, europeană şi mondială. – Bucureşti, 2004, p.13-19 12. Belostecinic Gr. Parteneriatul în distribuţie. – Chişinău: ASEM, 2002. – 155p 13. Belostecinic Gr. Concurenţa, marketing şi competitivitatea. Chişinău: ASEM, 1999. – 287 p. 14. Bilaş L., Tufekci F. Liderismul strategic al organizaţiei în proces de instruire // Economica, 2002, №.6. – p.41-45. 15. Blajinu M. Homo Urbis: încotro? – Chişinău, 1990. 16. Botezatu P. Discursul metodei: un itinerar logico-filosofic. – Iaşi: Lumina, 1995. – 336 p. 17. Bran P. Economia valorii. – Chişinău: Ştiinţa, 1991. – 139 p. 18. Burlacu N. Managementul comparat: prelegeri. Chişinău, 1995. 19. Burlacu N. Managementul corporativ: probleme metodologice manageriale ale gestiunii. Chişinău, 1996. 20. Chirca S. Economia modernă are nevoie de un alt sistem de valori fundamentale // Revista Academiei Române „Academica”, Nr.16-17, 2003. 21. Chirca S. Mecanismele economice.-Bucureşti:Economica,1999 22. Clegg B., Birch P. Creativitatea. – Iaşi: PoliRom, 2003. – 320 p.

241

23. Cotelnic A., Nicolaescu M., Cojocaru V. Management (în definiţii, scheme şi formule). – Chişinău, 1998. 24. Cotelnic A. Prioritatea calităţii în contextul numeroaselor strategii concurenţiale ale întreprinderii // Economica, 2003, №1, p.6-10. 25. Cojocaru V. Globalizarea şi modalităţile de menţinere pe piaţa serviciilor de instruire // Probleme regionale în contextul procesului de globalizare. Simpozion Internaţional 9-10 octombrie, 2002. – p.308-309. 26. Cojocaru V. Oferta instituţiei de învăţământ superior // Economica, 2000, №3.– p.9-13. 27. Cojuhari A. Teoria societăţilor mixte.– Chişinău: UTM, 2001.–180 p 28. Descartes R. Reguli de îndrumare a minţii. Meditaţii despre filosofia primă. – Bucureşti: Humanitas, 2004. – 402 p. 29. Descartes R. Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe. – Bucureşti: Ed. Academiei Române, 1990. – 2000 p. 30. Dicţionar explicativ al limbii române (DEX). – Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998 31. Dijmărescu I. Managementul şi neteconomia. – Bucureşti: Lumina Lex, 2001. – 416 p. 32. Dijmărescu I. Managementul Inteligenţei Economice.- Bucureşti, 1998. 33. Doga V.,Rusu G.,Graur E. Aspecte în relansarea micului business din Republica Moldova în contextul integrării europene // Lucrări ştiinţifice ale Universităţii de stiinţe agronomice şi medicină veterinară.- Bucureşti, 2005 34. Dumitriu A. Homo Universalis: încercare asupra naturii realităţii umane. – Bucureşti, 1990. – 223 p. 35. Eliade M. Yoga. Nemurire şi libertate. – Bucureşti: Humanitas, 1993. – 384 p. 36. Eliade M., Culianu I. Dicţionar al religiilor.–Bucureşti: Humanitas, 1996.–282 p. 37. Feuraş E. Mediul instituţional: formare, funcţionare şi reformare. Chişinău: ASEM, 2001. – 222 p. 38. Freud S. Psihanaliză şi sexualitate. – Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1994. – 347 p. 39. Galbraith J.K. Societatea perfectă. – Bucureşti: Eurosong&Book, 1997. 40. Hâncu R. Economia informaţională. – Chişinău: ASEM, 2002. 41. Hegel G.W.F. Enciclopedia ştiinţelor filosofice. P.I.: Logica. – Bucureşti: Humanitas, 1995. – 351 p 42. Hrişcev E. Management inovaţional. – Chişinău: ASEM, 2001. – 555 p. 43. Jung C.G. Simboluri onirice ale procesului de individuaţie // Psihologie şi alchimie în 2 vol. – Vol. I. – Sibiu: Teora, 1996. – 253 p. 44. Lao Tzeu. Cartea Căii şi Virtuţii. – Bucureşti, 1992. 242

45. Leviţchi L., Bantaş A. Dicţionar englez-român. – Bucureşti: Teora, 1992. – 332 p 46. Lyotard J.-F. Conditia Postmoderna. – Bucureşti, 1993. 47. Manole T. Metodologia planificării. – Chişinău, 2004. – 231 p. 48. Manole T. Finanţele publice locale şi rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. – Chişinău, 2002. – 305 p. 49. Mihali C. Despre utilitatea şi inconvenientele postmodernului // Lyotard J.-F. Condiţia postmodernă. – Bucureşti, 1993. 50. Moldovanu D. Doctrinele economice. – Chişinău: ARC, 2003. – 259 p. 51. Moldovanu D. Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei. – Chişinău: ARC, 2004. – 296 p. 52. Moldova – 2005, № 1-2. – Chişinău: Combinatul Poligrafic. 53. Naisbitt J. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. – Bucureşti: Editura Politică, 1989. – 368 p. 54. Nietzsche F. A două consideraţie inoportună: Despre folosul şi neajunsurile istoriei pentru viaţă. – Bucureşti: Ararat, 1994. – 110 p. 55. Omul în lumea contemporană. – Chişinău, 1995. 56. Pease A. Limbajul trupului. – Bucureşti: POLIMARK, 1999. – 223 p. 57. Planul de Acţiuni UE -Moldova, 22 februarie, 2005 // www.mai.md/ue1. 58. Problemele regionale în contextul procesului de globalizare // Simpozion internaţional, 910 octombrie 2002. ASEM. Chişinău, 2002. 59. Programul Naţional „Satul moldovenesc” (2005-2015). Guvernul Republicii Moldova. – Chişinău, 2005 60. Ralea M. Explicarea omului. – Bucureşti: Minerva, 1996. – 350 p 61. Religia Baha,i. O cale spre pace. – Germania: Hofhein-Langenhain, 1991. 62. Sasu C. Influenţa culturii asupra negocierilor în afacerile internaţionale//Economia şi finanţe, 2001, Nr.10-11.-p.9-26 63. Sârbu I. Managementul întreprinderilor.- Chişinău, 2001. 64. Stog L., Caluschi M. Psihologia managerială. – Bucureşti, 2002. – 296 p 65. Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (2004-2006). Chişinău, 2004 66. Suciu C. Economia cunoaşterii şi civilizaţia globală. – Bucureşti: ASE, 2002 67. Şavga L. Managementul previzional al necesarului de resurse umane. – Chişinău: ASEM, 1999. – 329 p. 68. Şişcan Z. Premisele metodologice privind fundamentele filozofice ale legilor economice // Legile, legităţile şi legislaţia în teoria şi practica economică. – Chişinău: ASEM, 2000. 243

69. Şişcan Z. În căutarea integrităţii omului în trecut, prezent şi pe viitor (aspecte metodologice) // Evoluţia reformelor economice în Republica Moldova: realizări şi probleme. – Chişinău: ASEM, 1994. 70. Şişcan Z. Reflecţia asupra filosofiei // Economica, 1998, № 5.– p.109-117. 71. Şişcan N. Economie politică contemporană. – Chişinău: ASEM, 2001. 72. Şişcan Z. Noile abordări metodologice ale managementului proiectului. – Bucureşti: Eficon Press. – P. 888-893. 73. Şişcan Z. Paradigma evoluţiei omului. Homo Oeconomicus-Intelligens ca exponent al tendinţelor în economia contemporană şi management // Economica, 2002, № 3. 74. Şişcan N., Pavlinov I., Şişcan Z., Premisele metodologice ale cercetării factorului uman în legătură reciprocă cu schimbarea managementului // Economica, 2000, №1(27). 75. Şişcan Z. Paradigmele integrităţii umane în dezvoltarea managementului strategic. – Chişinău: ASEM, 2006. 76. Ţurcanu C. Autocontrolul: Garanţia unei vieţi armonioase şi pline de succes. – Bucureşti: RAM, 1997. – 188 p. 77. Vattimo G. Sfârşitul modernităţii. – Constanţa, 1993. Limba engleză, franceză, germană 78. Alwitt L., Mitchell A. Psychological processes and Advertising Effects: Theory, Research and Application. – New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates, 1985. – 305 p 79. Ansoff I. Corporate Strategy (1965, 1sted). – London: Penguin Books, 1987 (2-nd ed.) 80. Arthur W., Durlavf S., Lane D. (Eds.) The Economy as an Evolving Complex System // www.santafe.edu/arthur/Papers/Pdf_files/Silverberg_web.pdf 81. Atlee T. Co-Intelligence: Notes on Economics, Democracy and Holistic Politics. http://www.cp-intelligence.org/ciPol_index.html 82. A Dictionary for Believers and Nonbelievers. – Moscow: Press Publishers, 1990.– 622 p. 83. Badaracco J. The Knowledge Link. – Boston: Harvard Business School Press, 1991. 84. Banuri T., Hyden G., Juma C., Rivera M. Defining and Operationalizing Sustainable Human Development: A Guide for the Practitioner. – New York: UNDP, 1994. – 41 p. 85. Barrett W. Irrational Man: A Study in Existential Philosophy. – New York, 1958. 86. Barrett W. What is existentialism? – New York, 1965. 87. Barrett W. Death of the Soul: from Descortes to the Computer. – Oxford, 1987. 88. Barrett W. Ego and Instincr. – New York, 1969.

244

89. Bartlett C., Ghoshal S. Managing across Borders. – London: Hutchinson Business Books, 1990. 90. Baudrillard J. The Evil Demon of Images and the Precession of Simulacra // Postmodernism: The Reader. – London, 1993. 91. Baudrillard J. Game with Vestiges // On the Beach, 5-W., 1984. 92. Bell D. The Third Technological Revolution and Its possible Socio-Economic Consequences. Dessent vol. XXXVI, Nr. 2. Spring, 1989. - P.81-198. 93. Bell D. The Coming of Post-Industrial Society. – New York, 1976. – 297 p. 94. Bernstein R. What is the Difference that makes a Difference? // Hermeneutics and Modern Philosophy. – Albany (N.Y.), 1986. 95. Bery V., Bowers T. Rebuilding an Alliance // Bleeke J., Ernst D., eds. Collaborating to Compete. – New York: John Wiley & Dons, 1993. – P.67-78 96. Blaug M. The Methodology of Economics or Now Economists Explain. – Cambridge University Press, 1992. 97. Bolten J. Die hermeneutische Spirale. Uberlegungen zu liner integrativen Literaturtheorie // Poetica, 1985, №17. – H.3/4. – S.362 f. 98. Butzer K.W. Environment, Culture and Human Evolution // American Scientist, 1977. Vol. 65, № 5. 99. Campbell A., Luchs K. Strategic Synergy. – New York: International Thomson Business Press, 2001.- 414 p. 100. Caprio F., Berger I. Healing yourself with Self-Hypnosis.-London: Prentice Hall, 1998.-272 p. 101. Castells M. The Rise of the Network Society. – Malden-Oxford, 1996 102. Chaunu P. La civilisation de l’Europe des limieres. – Grenoble-Paris, 1971 103. Drucker P. Post-capitalist Society. – New York, 1993 104. Dunning J.H. Multinational Enterprises and Global Economy. – London: Addison-Wesley, 1993, 356 p. 105. During S. Postmodernism or Post-colonialism Today // Postmodernism: The Reader. – London, 1993. 106. Featherstone M. In Pursuit of the Postmodern: An Introspection // Theory, Culture, Society, Vol. 5, 1988. № 2-3. – P.195-214. 107. Feyerabend P. Against Method. Outline of an Anarchistic Theory of Knowledge. – London, 1975. 108. Feyerabend P. Science in a Free Society. – London, 1978 245

109. Ford M. A Living Systems Approach to the Interaction of Personality and Intelligence // Personality and Intelligence, edited by R. Sternberg and P. Ruzgis, Cambridge Univ. Press, 1994. 110. Freedman M., Tregoe B. The Art and Discipline of Strategic Leadership: A New Approach to Corporate Management. – New York: McGraw-Hill, 2001 111. Gardiner G. 21-st century Manager: Meeting the Challenges and Opportunities of the New Corporate Age. - Princeton: Peterson’s / Pacesetter Books, 1996. – 208 p 112. Gellner E. Postmodernism. Reason and Religion. – London, 1992. 113. Graves D. Myths of Ancient Greece. – Cambridge, 1987. 114. Grawitz M. Methodes des sciences sociales. – Paris: Dalloz, 1993. – 870 p. 115. Greenfield T. Greenfield on Educational Administration.– Routledge, 1993.– 304 p. 116. Grof S. Beyond the Brain. – New York, 1985. 117. Gronroos G. Strategic Management and Marketing in the Service Sector. Cambridge: Marketing Science Institute, 1983. 118. Habermas J. The Entry into Postmodernity: Nietzsche as a Turning Point // Postmodernism: The Reader. – London, 1993. 119. Harvey D. The Condition of Postmodernity. – U.K.: Blackwell, 1992 120. Hassan I. Pluralism in Postmodern Perspective // Exploring Postmodernism, edited by M. Calinescu and D. Fokkema. – Amsterdam / Philadelphia, 1990. 121. Harvard University Programme of Information Resources Policy. – Cambridge, 1989. 122. Harvey D. The Condition of Postmodernity. – Blackwell, 1992. 123. Hausman D. The Philosophy of Economics: An Anthology. – Cambridge: University Press, 1996. – 469 p. 124. Hampson N. The Enlightenment. – Harmondsworth, 1968 125. Heilbroner R. 21-st Century Capitalism. – New York - London, 1993. – 154 p. 126. Hekman S. Gender and Knowledge: Elements of a Postmodern Feminism, U.K.: Polity Press, 1990. 127. Hentze I., Kehres E. Kosten–und Leistungsrechnung in Krankenhavsern. Systematische Ein fuhrung, 1999. 128. Heracleous L. Strategy and Organization: Realizing Strategic Management. – Cambridge University Press, 2003. – 220 p. 129. Herman S., Schaefer A. Spiritual Goods: Faith Traditions and the Practice of Business (Anthology). – USA Philosophy Documentation Center, 2001. – 407 p. 246

130. Hill W., Fehlbaum R., Ulrich P. Organisationslehre 2. - ITB fur Wissen Schaft Haupt, 1992. 131. Hofstede G. Cultural consequences: International Differences in Work-related Values. – London: Sage Publications, 1980. 132. Homo Faber. Homo Oeconomicus. – Mосква: ИНИОН, 1994 133. Human Development Reports. – New York: UNDP, 1993-2005 134. Husserliana. Gesammelte Werke. Bdl. I-XXVI. – Den Haag, 1950-1984 135. http://www.itu.int/wsis/basic/fags.asp 136. http://www.loyola.edu/dept/politics/intel.html 137. http://www.nga.mil 138. http://www.strategicintel.com 139. http://www.competitia.com 140. http://www.osawh.com 141. http://www.ipl.org 142. http://www.intellibusines.com 143. http://www.dmreview.com 144. http://www.learningeconomics.org 145. http://www.biteeconomics.com 146. http://www.grinch.net/synergetics.html 147. http://www.kp.ru 148. Jameson F. Postmodernism or The Cultural Logic of Late Capitalism // Postmodernism: The Reader. – London, 1993. 149. Ibragim T., Sagadeev A. Classical Islamic Philosophy. – Moscow: Progress Publishers. – 350p. 150. Introduction // Postmodernism: The Reader. - London, 1993 151. Iusti G.H. System des Finanswesens. – Halle, 1766 152. Itami H., Roehl T. Mobilizing Invisible Assets. – Cambridge: Harvard University Press, 1987. 153. Kant I. Critique of Practical Reason. – New York: Bobbs-Merrill, 1956. 154. Kant I. On God and Morality // R. Solomon. Introducting Philosophy: A text with Integrated Readings. – Orlando: Harcourt Brace Iovanovich, Inc., 1993. – 950 p. 155. Kant I. Critique of Pure Reason. – New York, 1990. 156. Kanter R.M. When Giants Learn to Dance. – New York: Simon & Schuster, 1989 157. Keynes J. The General Theory of Employment, Interest and Money. – Univ. Of Washington: Harcourt Brace Iovanovich, 1953. 158. Kiernan M. The Eleven Commandments of 21-st Century Management. – Englewood Cliffs: Prentice Hall, 1996. – 257 p. 247

159. Kotler F. Marketing Essentials. – New Jersey: Prentice-Hall, Inc., 1984. – 733 p. 160. Kuhn T. The Structure of Scientific Revolutions. – New York, 1970 161. Lakatos I. The Methodology of Scientific Research Programmes // Philosophical Papers, Vol. 1, 2. – Cambridge University Press, 1978. 162. Lamettrie J.O. Textes choisis. – Paris, 1954. 163. Lewis R. When Cultures Collide: Managing Successfully across Cultures. – London: Nicholas Brealey Publishing, 2000. – 462 p. 164. Literer J., Young S. Organizational Paradigm as a Tool to Analyse Organizations and their Problems, 1984. – P. 249-253. 165. Longman Dictionary of Contemporary English in two volumes. – London: Longman, 1992. – 1261 p. 166. Lyotard J.-F. Answering the question: What is Postmodernism? // Postmodernism: The Reader. – London, 1993. 167. Lyotard J.-F.Note on the Meaning of “Post-“ // Postmodernism: The Reader. – London, 1993 168. Malone S. Mind Skills for Managers. – Vermont: Gover, 1997. – 228 p. 169. Mankind’s Search for God. – New York: International Bible Students Association, 1990. – 383 p. 170. Mare de la. Traite de la police. Vol.I – IV. Paris, 1722-1738. 171. Masuda I. Hypothesis on the Genesis of Homo Intelligens // Futures, vol. 17, № 5. – New York, 1985. – P. 479-494. 172. Masuda I. The Informational Society as Post-industrial Society. – Washington, 1981. 173. Mead G. Mind, Self and Society from the Standpoint of a Social Behaviorist. – Chicago, 1945. 174. Mesarovich M., Pestel E. Mankind at the Turning Point, 1974, №4. 175. Mescon M., Albert M., Khedouri F. Management. – New York, 1988. 176. McConnell C., Brue S. Economics: Principles, Problems and Policies (in two volumes). – New York: McGraw-Hill, Inc., Vol.I, 2003. – 460 p. 177. Michaelson G. Sun Tzu and The Art of War for Managers: 50 Strategic Rules. – Massachusetts: Holbrook, 2001. 178. Micalet Ch.-A. Qu’est-ce que mondialisation? – Paris:Editions la Decouverte, 2002 179. Mole J. Mind Your Manners: Managing Business Cultures in Europe.-London: Nicholas Brealey Publishing Ltd., 1995.-280 p. 180. National Human Development Reports. Republic of Moldova. – Chişinău: UNDP, 1995-2004. 181. National Gallery Gift Catalog 1994-1996, UK, London

248

182. North D. Institutions, Institutional Change and Economic Performance. – New York: Norton Press, 1990 183. O’Brien R. Global financial Integration and the End of Geography. – London, 1992 184. Organized Crime Research // http://www.ideas.repec.org 185. Ouchi W. Theory Z. How American Business can meet the Japanese Challenge. – LondonAmsterdam-Sydney, 1981. 186. Panikkar R. Cultural Disarmament, The way to Peace. – Louisville, Kentucky, 1995. 187. Pedler M., Burgoyne J., Boydell T. The learning Company. – Maidenhead, 1991. – 107 p. 188. Pino R. Corporate Aikido:Unleash the Potential Within Your Company to Neutralise Competition and Seize Growth, 1998. 189. Platon. The Republic. - Indianapolis, IN: Hackett, 1974. 190. Podolny J., Page K. Network Forms of Orgazation // Annual Review of Sociology, 1998. 191. Polanyi M. Personal Knowledge. Towards a Post-Critical Philosophy: London, 1958 192. Porter M. The Competitive Advantage of Nations. – New York: The Free Press, 1990. – 495 p. 193. Porter M. Competitive Advantage: Creating and Sustaining Superior Performance. – New York: Free Press, 1985. – 495 p. 194. Prahalad C., Hamel G. The Core Competence of the Corporation // Harvard Business Review, May-June 1990. – P.79-91. 195. Rainwater I. You are in Charge. A Guide to Becoming Your Owntherapist. – New York, 1989. – 240 p. 196. Ribalow M. The Flowering of Modern Hebrew Literature. – New York, 1959 197. Robbins S. Organizational Behavior. – New Jersey: Prentice Hall, 2001. – 643 p. 198. Rohrmoser. Religion und Politik in der Krise der Moderne. – Styria-Verlag. Graz-WienKoln, 1989. 199. Roman D. Science, Technology and Innovation: A System Approach.-Ohio, 1980.-P.291 200. Rothman H.

50 Companies that changed the world.- New York: Career Press Inc.,

2001. - 385 p. 201. Schonberger R. Japanese Manufacturing Techniques: Nine Hidden Lessons in Simplicity. – New York: The Free Press of a Division of Macmillan Publishing Co., Inc., 1982. – 260 p. 202. Scott A. Ideology and New Social Movements. – London, 1990. 203. Shishcan Z. Philosophy as General Methodology. Implementation of Philosophical Methods to Research in Economics and Business // Rolul ştiinţei şi învăţământului economic în relansarea reformelor economice din Republica Moldova. – Chişinău: ASEM, 2003.

249

204. Shishcan Z. Going Globally – The demand for Cross-Cultural Management // Problemele regionale în contextul procesului de globalizare. Simpozion internaţional, 9-10 octombrie, 2002, Chişinău: ASEM. 205. Shestov L. All Things are Possible (Apotheosis of Groundlessness). Penultimate Words and Other Essays. – Ohio University Press, 1977. 206. Skinner B. Humanism and Behaviorism // The Humanist, 32(4), 1978. - P.18-20 207. Smith A., Haakonssen K., Ameriks K., Clarke D. Adam Smith: The Theory of Moral Sentiments. Cambridge Texts in the History. – Cambridge University Press, 2002. 208. Spirkin A. Fundamentals of Philosophy. – Moscow: Progress Publishers, 1990. – 423 p. 209. Springer. Computational Intelligence in Economics and Finance, 2003 // www.larouchepub.com 210. Stiglitz J. Globalization and Discontents. - London, 2002 211. St. Augustine. Confessions. – Harmondsworth: Penguin Books, 1961 212. St. Thomas Aguinas. Summa Theologica. – New York: Benziger, Bruce & Glencoe, 1948. 213. Status Report on European Telework: Telework 1997, European Comission Report, 1997 // Network Wizards Internet Domain Survey. 214. Suzuki D.T. The Awakening of Zen. – London: Shambhala, 1980 215. Taylor W., Graham J. International and Global Marketing.-Boston:McGraw-Hill, 1998. 216. Tataisi K. The Eternal Venture Spirit: An Executive’s Practical Philosophy. – New York: Diamond Publishing Incorporated, 1985. – 210 p. 217. The First National Report. Millenium Development Goals in the Republic of Moldova. Chişinău, 2005. 218. The New Global Economy in the Information Age: Reflection on Our Changing World. – University Park, 1999. 219. Thys Have I Head: The Long Discourses of the Buddha: Digha Nikaya. – Boston: Wisdom Publications, 1987. 220. Thoreau H. Walden. London, 1886. 221. Tobin J. The New Economics: One Decade Older. – Princeton Univ. Press, 1974. – 269 p. 222. Toffler A. The Third Ware. – Bucureşti: Politica, 1983. – 278 p. 223. Touraine A. The Post-Industrial Society. Tomorrow’s Social History: Classes, Conflicts and Culture in the Programmed Society. – London, 1974. 224. Trompenaars F., Hampden-Turner Ch. Riding the Waves of Culture: Understanding Cultural Diversity in Global Business. – New York: McGraw-Hill, 1998. – 274 p.

250

225. Urner K. A Contribution to General Systems Theory (G.S.T.). – http://www.grunch.net/synergetics/gstwork.html 226. Valverde J. Emotional Intelligence: From Flooding to Zoning. – Lawrence: TMP Publications, 2001. – 88 p. 227. Vinogradov V.A. New Economy: Logic of Social Reform and Economy of the Society of Time. – Moscow: Nauka, 2005. – 208 p 228. Waugh P. Practicing Postmodernism, Reading Modernism. – London, 1992 229. Weber M. Protestant Ethics and the Spirit of Capitalism. – New York: The Scribner’s Press, 1958. – P. 47-78 230. Weber R. Reflections on David Bohm,s Holomovement. A Physicist’s Model of Cosmos and Consciousness // The metaphors of Consciousness. – New York. – London, 1981 231. Wellington P. Kaizen Strategies for Customer Care. – New York: Prentice Hall, 1995 232. Wilber C., Harrison R. The Methodological Basis of Institutional Economics: Pattern Model, Story Telling and Holism // Journal of Economic Issues, 1978, Vol.12.-P. 68-69 Limba rusă 233. Абалкин Л. Избранные труды. Т.IV: В поисках новой стратегии. – Москва: Экономика, 2000. 234. Абрамов Р.Н. Сетевые структуры и формирование информационного общества // Социологические исследования, №3, 2002. – C.133-140. 235. Амбарцумов Е.А. Интеллигенция // Б.С.Э., т. 10, Москва, 1972. – С. 311-314. 236. Андрианов В. Интеллектуальная модель управления в бизнесе (опыт компаний) // Проблемы теории и практики управления, 2001, №3. – с.90-95. 237. Антология мировой философии в 4-х т., 1969-1972, Древнеиндийская философия: Ранний Буддизм, Дхаммапада, т. 1. Ч. 1. 1969, Москва: Изд-во Социальноэкономической литературы «Мысль». – 576 с. 238. Аристотель. Никомахова Этика, т. 4 // Соч. в 4-х томах. – Москва: Мысль, 1976-1984. 239. Аристотель. Политика, т. 4 // Соч. в 4-х томах. – Москва: Мысль, 1976-1984. 240. Аристотель. Метафизика, т. 1 // Соч. в 4-х томах. – Москва: Мысль, 1976-1984. 241. Архипов В. Основные достижения в развитии технологии стратегического планирования компаний // Проблемы теории и практики управления, 2004, №5. – с.112-118. 242. Афанасьев В.Г. Социальная информация и управление обществом. – Москва, 1975. 243. Занг В.Б. Синергетическая экономика.- Москва, 1999

251

244. Бахтияров.

Постинформационные

технологии:

введение

в

психонетику.

–

http://www.bookap,by.ru/psywar/bahtiyarov/g12.shtm 245. Беккер Т. Экономический анализ и человеческое поведение. – Москва: НачалаПресс, 1993. 246. Бирюков Б.В. Кибернетика и методология науки. – Москва, 1974. 247. Богомолов А.С. Философия США ХХ века. – Москва, 1974. 248. Брекер Э.Г. Мнения о полиции, науке полицейской и полицейском праве // Северный архив, 1828, №5. – Санкт-Петербург. 249. Бэббидж Ч. Экономика мануфактур и производства. – Лондон, 1838. 250. Валовой Д.В. История менеджмента. – Москва: ИНФРА-М, 1997. 251. Вакуловский Д., Сыч А. Влияние бедности на малообеспеченные слои населения.Кишинэу: ПРООН, 1997. 252. Визир П.И. Методологическая направленность общенаучных форм знания // Мировоззренческое и методологическое значение диалектики для современной науки. – Кишинэу, 1988. 253. Винер Н. Кибернетика, или Управление и связь в животном и машине. Москва, 1968. 254. Войнова З. Хепенинг и его теоретики // Современное буржуазное искусство. – Москва, 1975. 255. Вoльтер. Философские повести и рассказы, мемуары и диалоги в 2-х т. – Москва Ленинград, 1931. 256. Всемирная история экономической мысли в 6-и т., т.1(а), т.2 (b). – Москва: Мысль, 1987 – 2005. 257. Вудкок М., Френсис Д. Раскрепощенный менеджер. – Москва: Дело, 1991. 258. Вульф В. От Бродвея немного в сторону. – Москва: Искусство, 1982. – 264 с. 259. Гадамер Х.Г. Истина и метод. – Москва: Прогресс, 1988. – 700 с. 260. Гальперин П.Я. К вопросу об инстинктах у человека // Вопросы психологии, 1966, № 4. 261. Гамаюнов С.А. От истории синергетики к синергетике истории // XIX World Congress of Philosophy “Homo”. - Moscow, Vol. 2. 1993. 262. Гейзенберг В. Физика и философия. Часть и целое. – Москва: Наука, 1989. – 400 с. 263. Генеральная

Ассамблея

ООН.

Предложения

в

отношении

международного

сотрудничества в деле борьбы с коррупцией, включая репатриацию незаконно перевезенных средств в страны происхождения. А/АС.257/27/Add.2. 264. Государство в меняющемся мире. Всемирный Банк. Прайм. Москва, 1997. 265. Гроф С. Приключения в самопознании. – Москва: ИНИОН, 1991. 252

266. Гудым A. «Кишиневский обозреватель», 2005. № 24. 267. Давидсон-Пасечник В. Технология имиджа: дорога к цели. – Кишинэу, 1999. – 195 с. 268. Джемс У. Вселенная с плюралистической точки зрения. – Москва, 1911. 269. Дженкс Ч. Язык архитектуры постмодернизма. – Москва: Стройиздат, 1985. 270. Доклад о развитии человека: культурная свобода в современном разнообразном мире. - UNDP : Изд-во «Весь Мир», 2004. – 328 с. 271. Доклады о человеческом развитии 1990-2005, – UNDP: Oxford. 272. Доклад по человеческому развитию – 2003. – UNDP: Oxford, 2003. 273. Доклад о развитии человека – 1995. – UNDP: Oxford, 1995. 274. Доклад о человеческом развитии – 1994. – UNDP: Oxford, 1994. 275. Древнекитайская философия (антология текстов) в 2-х т. – Москва: Мысль, 1973. 276. Дюмулен Г. История дзен буддизма. Индия и Китай. – Санкт-Петербург: ОРИС, 1994. – 336 с. 277. Егоров Д.Г., Егорова А.В. Самоорганизация экономического процесса с позиций нелинейной термодинамики // Общественные науки и современность, 2003, №4, – с.135-142. 278. Занимательная психология. – Москва, 1961. – 210 с. 279. Зонненфельс Н. Начальные основания полиции или благочиния / Пер.с нем. – Москва, 1787. 280. Зуев А., Мясникова Л. Электронный рынок и «новая экономика» // Новая экономика, 2002, №2.- C.55-71. 281. Иноземцев В.Л. «Класс интеллектуалов» в постиндустриальном обществе // Социологические исследования, 2000, № 6. 282. Иноземцев

В.Л.

Современное

постиндустриальное

общество:

природа,

противоречия, перспективы. – Москва: Логос, 2000. – 304 с. 283. Инновационная экономика. – Москва: Наука, 2004. – 352 с. 284. Исаев С.А. Очерки протестантского модернизма. – Москва, 1991. 285. История экономических учений. – Москва: ИНФРА-М, 1999. – 733 с. 286. История философии. – Москва: Изд-во социально-экономической литературы «Мысль», 1991. – 592 с. 287. История китайской философии. – Москва: Прогресс, 1989. – 552 с. 288. Каныгин Ю.М., Яковенко Ю.И. Введение в социальную когнитологию. – Киев: Наукова думка, 1992. – 108 с.

253

289. Каныгин Ю.М. Основы когнитивного обществознания: информационная теория социальных систем. – Киев: Украинская Академия Информатики, 1993. – 236 с. 290. Кант И. Трактаты и письма. – Москва: Наука, 1980. – 709 с. 291. Кант И. Критика способности суждения // Соч. в 6 томах. – Москва, 1963-1966. 292. Кибернетика // Б.С.Э., т.12. – Москва, 1973.- С. 75-82 293. Кинг А., Шнайдер Б. Глобальная революция. – Москва, 1981. 294. Кудров В.М. Инновационная глобализация и конкурентоспособность через призму экономик России и США // США.Канада, 2003, № 7.- С.62-78 295. Костельс М. Информационная эпоха: экономика, общество и культура. – Москва: ГУ ВШЭ, 2000. 296. Костецки М. Становление «сервисной» экономики // Проблемы теории и практики управления, 1995, № 1. 297. Курс экономической теории. - Киров, МГИМО, 1994. 298. Кюнг Х. Религия на переломе эпох // Иностранная литература, 1990, № 11.– С. 223-229. 299. Курдюмов С.П., Князева Е.Н. Синергетика как новое мировоззрение: диалог с И. Пригожиным // Вопросы философии, 1992, № 12. 300. Кямилов Х. У истоков современной турецкой литературы (Турецкие писателипросветители второй половины XIX в.). – Москва, 1967. 301. Ленин В.И. Полное собрание сочинений. Т. 6. – Москва. 302. Лесков Л.В. Наука как самоорганизующаяся система // Общественные науки и современность, 2003, № 4. 303. Львов Д. Нравственная экономика – самая эффективная // Свет, 2004, №6.– C.14-16. 304. Лэнг Р. Расколотое «Я». – Санкт-Петербург, 1995. 305. Маркс К. Из ранних произведений. – Москва, 1956. 306. Маркс К. Капитал. Т. 1, 2, 3, 4 // Маркс К., Энгельс Ф. Сочинения (т. 23, 24, 25, 26). – Москва, 1960-1970. 307. Мартинсон Х. Модернизм // Называть вещи своими именами. – Москва, 1986. 308. Мацуй В. Финансовые рынки как компонент модернизации экономики. Кишинэу: UNDP, 2005. 309. Медоуз Д. Пределы роста. – Москва, 1991. 310. Митяев Д. Стратегия в эпоху глобализации (стратегическое планирование как технология) // Экономические стратегии, май-июнь, 2000. – с.37-44. 311. Мировая экономика. – Москва: Юристъ, 1999. – 734 с. 312. Монтескьё Ш.-Л. Избранные произведения. – Москва, 1955. 254

313. Мюллер В. Англо-русский словарь. – Москва, 1981. – 886 с. 314. Нагорная Н.В. Ароматерапия в педиатрии: записки практического врача. – Usti nad Labem: Cosmetic Karl Hadek International, 1998. – 288 c. 315. Никифоров Г.С., Дмитриева М.А., Снетков В.М. Практикум по психологии менеджмента

и

профессиональной

деятельности.

–

Санкт-Петербург:

Речь,

2003. – 447с. 316. Ницше Ф. Так говорил Заратустра. Книга для всех и ни для кого. – Москва: Интербук, 1990. – 301 с. 317. Овчинников Н.Ф. Тезаурусная модель интеллекта и психологические механизмы эффективности методик изобретательства. 1982 // http://bookap/A:тезаурус.html 318. Оптимизация // Б.С.Э., т. 18.- Москва, 1974.- С.450 319. Перлз Ф. Практика гештальт-терапии. – Москва, 2000. 320. Переходная экономика: закономерности, модели, перспективы. – Москва, 1995. 321. Пико делла Мирандола. Речь о достоинстве человека (1487) // Антология «Человек». Москва, 1991. – 463 с. 322. Платон. Тимей // Соч. в 3-х томах. – Москва: Мысль. 1968-1972. 323. Пригожин И. Философия нестабильности // Вопросы философии, 1991, № 6. 324. Принцип соотношения неопределенностей Гейзенберга, т. 6 // Б.С.Э., Москва, 1975. 325. Репс П., Сэнзаки Н. Плоть и кость Дзен / Антология текстов / - Калининград, 1993. – 192 с. 326. Римская Р., Римский С. Практическая психология в тестах. – Москва: АСЕ-ПРЕСС, 1999. – 376 с. 327. Робинсон Л. Предмет экономической науки. – Москва: Начала-Пресс, 1933. 328. Рыночная экономика, т. 2, ч. 1. – Москва, 1992. 329. Салицкий А.И. Современные подходы к глобализации в Китае // Глобализация и крупные полупериферийные страны. - Москва: Международные отношения, 2003. – C. 197-210. 330. Сартр Ж.-П. Экзистенциализм – это гуманизм // Сумерки Богов. – Москва: Политическая литература, 1989. – С. 319-345. 331. Сванте А., Ингемар В. Инновационная интернационализация в новых фирмах (опыт Швеции) // Проблемы теории и практики управления, 2004, №1. – C.41-47. 332. Селищев А.С., Селищев Н.А. Китайская экономика в XXI веке. – Санкт-Петербург, Питер, 2004. – 240 с. 333. Семенов

Ю.И.

Эволюция

экономики

раннего

Исследования по общей этнографии. – Москва, 1979. 255

первобытного

общества

//

334. Смит А. Исследование о природе и причинах богатства народов // Антология экономической классики. Т. 1. – Москва, 1993. 335. Современная западная философия (словарь). – Москва, 1991. – 414 с. 336. Современная западная социология (словарь). – Москва, 1990. – 432 с. 337. Субботин М.М. Теория и практика нелинейного письма (взгляд сквозь призму «Грамматологии» Ж. Деррида) // Вопросы философии, 1993, № 3. 338. Судзуки Д.Т. Лекции по дзен-буддизму. – Москва, Ассоциация молодых ученых, 1990. – 112 с. 339. «Тайна древних энергий // Аргументы и факты, 2006, №13.- C.18. 340. Татеиси К. Вечный дух предпринимательства. – Киев: Укрзакордонвизасервис, 1992. – 204 с. 341. Тинберген Я. Пересмотр международного порядка. – Москва, 1980. 342. Тихомиров О.К. Структура мыслительной деятельности человека. – Москва, 1969. 343. Токарев В. Гипотеза о новой парадигме управления // Проблемы теории и практики управления, 2001, №3. – C.46-49. 344. Турнер

Н.

Политика

государства

и

правовое

обеспечение

хозяйственной

деятельности в ФРГ // Проблемы теории и практики управления, 1995, № 4. 345. Тягай Г.Д. Общественная мысль Кореи в эпоху позднего феодализма. – Москва, 1971. 346. Файоль А. Учение об управлении. – Москва, 1995. 347. Фаткин Л. Интрепренерство в хозяйственных организациях // Проблемы теории и практики управления., 1995, № 4. 348. Фатхутдинов Р.А. Стратегический менеджмент.– Москва: Дело,2002.– 448 с. 349. Фейербах Л. Избранные философские произведения в 2-х т., Т. 2. – Москва: Мысль, 1955. 350. Фрейд З. Психология бессознательного.– Москва: Просвещение, 1989.– 448 с. 351. Фэйдимен Д. Теория и практика личностно-ориентированной психологии. – Москва, 1996. 352. Хейзинга Й. Homo Ludens. – Москва, 1992. 353. Хентце И. Кадровый аспект минимизированного по ресурсам производства // Проблемы теории и практики управления, 1993, № 3. 354. Хентце И. Проблемы культуры управления многонациональными предприятиями // Проблемы теории и практики управления, 1995, № 1. 355. Хрестоматия по общей психологии. Психология мышления. – Москва, 1981. 356. Хрищев Е.И. Экономическая стратегия малых стран в условиях глобализации. – Кишинэу: ASEM, 2002. – 320 с. 256

357. Шаолинь: Монахи бьются. За доллары // Аргументы и факты, 2006, № 28. -C.12. 358. Шишкан Н.М. Современные социально-экономические мегатенденции. – Кишинэу, 2005. – 295 с. 359. Штейн Л. Учение об управлении и право управления с сравнением литературы и законодательства Англии, Франции и Германии. – Санкт-Петербург, 1874. 360. Чанышев А.Н. Курс лекций по древней философии. – Москва, 1990. 361. «Человек сведущий» Homo Intelligens // Философия человека: традиции и современность. СО ИНИОН, вып. 2. – Москва, 1991. 362. Экономическая теория (политэкономия). – Москва: ИНФРА-М, 1997. – 555 с. 363. Эльянов А. Глобализация и догоняющее развитие. – Москва: МЭМО, 2004. № 1. 364. Юсти Г.Г. Основные силы и благосостояния царств, или Подробное начертание всех знаний, касающихся до государственного благочиния. Ч.I-IV. – Санкт-Петербург, 1772.

257

CUVINTE-CHEIE şi clusterele lor METODOLOGIE, esenţă, principii, abordări, concepţii, paradigmă, metodologie economico-managerială, mecanisme de soluţionare a problemelor social-economice şi manageriale, abordare hermeneutică, abordare sinergetică, abordare organismică, abordare pragmatico-axiologică polinivelară, integritate, integritate economică, integritate umană, valoare, lanţuri/şiruri de valoare adăugată, metodologie holistică, sistem managerial holistic. ECONOMIE şi MANAGEMENT, sistem socioeconomic, societate informaţională, societate postinformaţională, megatendinţele socioeconomice, modele ale „noii” economii, economie informaţională, management informaţional, economie globală de reţea, economie inovaţională,

management

inovaţional, economie de cunoştinţe,

management

al

cunoştinţelor, economie de piaţă social-orientată, avantaj competitiv, capital uman, capital social, capital intelectual, proprietate intelectuală, management al resurselor umane, ecoeconomie, economie etică, dezvoltare socioeconomică, dezvoltare umană-durabilă, Homo Faber, gestiunea muncii, Homo Oeconomicus, antreprenoriat, Homo Intelligens, intelect, inteligenţă economică, creativitate, responsabilitate socială, calitate, management al calităţii. MANAGEMENT

STRATEGIC,

prognozare,

planificare,

strategie,

implementare,

evaluare, optimizare, mecanisme de control, sinergism strategic, management strategic global, management strategic naţional (al Republicii Moldova), management strategic corporativ, automanagement strategic. MANAGEMENT CROS-CULTURAL, management internaţional, management comparat, relaţii economice internaţionale, economie globală.

258

Adnotare a tezei pentru conferire a titlului ştiinţific de doctor habilitat în economie pe tema: „FUNDAMENTAREA DE NOI ABORDĂRI ALE MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL” Actualitatea temei disertaţiei este condiţionată de schimbările esenţiale în domeniul economicomanagerial, cauzate de acţionare megatendinţelor socioeconomice, dezvoltarea societăţii informaţionale şi apariţia societăţii postinformaţionale. Aceste schimbări determină necesitatea reevaluării valorilor şi strategiilor la toate nivelurile organizaţional-decizionale ceea ce, la rândul său, necesită revizuirea fundamentelor metodologiei economico-manageriale. Aceasta prezintă şi mai multă importanţă, dacă este se ţine cont de faptul că însăşi metodologia capătă tot mai multă valoare economică. De aceea, scopul tezei constă în sistematizarea şi dezvoltarea conceptuală a noilor abordări ale managementului strategic şi cros-cultural argumentarea acestor abordări drept constituentele noii metodologii economico-manageriale şi conceptualizarea acesteia. Pe parcursul realizării acestui scop, sunt sistematizate şi conceptual dezvoltate, în contextul managementului strategic şi cros-cultural, astfel de abordări ale ştiinţei „valului trei”, precum holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică; sunt elaborate noile abordări (Gestalt-managerial, progmaticoaxiologică polinivelară); sunt aplicate, într-o nouă calitate a lor, abordările tradiţionale (evolutivă, dialectică ş.a.). Ca urmare, noua metodologie economico-managerială este conceptualizată ca un sistem de mentalitate şi de modalităţi ale luării deciziilor, ale cărui trăsături principale sunt: holismul, sinergismul pozitiv, flexibilitatea, conformitatea situaţională, transparenţa etc. Pe această bază, în teză, se analizează formarea culturii economico-manageriale în legătură cu alte componente ale culturii umane (politică, filosofie, religie ş.a.). Datorită acestei analize se revelevă esenţa „noii” economii, inclusiv modelele şi valorile ei. În baza analizei datelor rapoartelor ONU, DSS al Republicii Moldova şi ale studiului socioeconomic cros-cultural, a cuprins astfel de ţări ca Germania, Moldova, Ucraina, Polonia, Cehia, Macedonia şi Bulgaria, se dezvăluie un nou sistem al valorilor contemporane, de care trebuie ţinut cont, pe de o parte, în scopul perfect, onării managementului strategic al „noii” economii la nivel global, naţional, corporativ şi individual, pe de altă parte, pentru analiza corectă a schimbărilor în management. În disertaţie se efectuează atât analiza retrospectivă, pe baza căreia sunt evidenţiate şi conceptualizate paradigmele epocale ale dezvoltării socioeconomice şi manageriale, precum şi este cercetată evoluţia managementului strategic la nivelurile sale organizaţionale, cât şi analiza strategiilor şi valorilor contemporane, exprimate în programele dezvoltării socioeconomice şi umane la nivel global şi în tendinţele respective la nivel corporativ; sunt analizate modelele „noii” economii în contextul culturii globale de reţea şi, pe această bază, se elaborează o nouă paradigmă a managementului strategic şi croscultural – Homo Intelligens; sunt cercetate strategiile şi programele de bază ale dezvoltării socioeconomice a Republicii Moldova, sub aspectul obiectivului ei strategic – integrarea în Uniunea Europeană. Graţie analizei prospective, se formulează concepţia dezvoltării socioeconomice şi umane a societăţii postinformaţionale ca dezvoltarea constructiv-durabilă şi organismică. Cercetările efectuate au permis conceptualizarea managementului strategic şi cros-cultural ca sisteme holistice şi sinergetice de gestiune. Tezele teoretice, aspectele metodologice şi recomandările aplicative ale lucrării pot fi utilizate de guvernământul Republicii Moldova (Ministerul Economiei, de Dezvoltare Informaţională, de Afaceri Externe, de Integrare Europeană ş.a.) în decursul elaborării şi perfecţionării strategiilor de dezvoltare socioeconomică a ţării şi de integrare a acesteia în economia globală şi regională; de conducerea firmelor pentru a perfecţiona strategiile de competitivitate la piaţă globală, regională, naţională, de profesorat pentru dezvoltarea cursurilor de management strategic, cros-cultural, internaţional, de firmă, teorie economică, de metodologia ştiinţei economice şi manageriale ş.a.

259

ANNOTATION of the thesis for the Degree of Doctor Habilitat in Economical Sciences on the theme: „SUBSTANTIATION OF NEW APPROACHES TO STRATEGIC AND CROSS-CULTURAL MANAGEMENT” The essential changes of social-economic reality caused by the mega tendencies (globalization, liberalization, socialization etc.), the development of information society and the origin of the post informational one condition the actuality of the topic of the dissertation. These changes call forth for the reevaluation of values and strategies on all levels of decision-making that, in its own turn, determines the necessity for the revision of the foundations of economic-managerial methodology. If taken into account that the very methodology gets an economical value in contemporary business world, actuality of the research topic is in increase. The main objectives of the work so far are to be the systematization and conceptual development of new approaches to strategic and cross-cultural management, substantiation of these approaches as the components of a new economic-managerial methodology and the conceptualization of the latter. The realization of these objectives has resulted in the systematization and development in the context of strategic and cross-cultural management of such approaches of the “third scientific wave” as holistic, hermeneutic, synergetic and organismic one, the elaboration of new approaches like managerial Gestalt and polylevel pragmatic-axiological approach, the application of traditional approaches like evolutionary, dialectical etc. in their new interpretation. On this basis a new economic-managerial methodology has been conceptualized as a system of thinking and decision-making, the distinctive features of which are: holism, flexibility, transparency, positive synergism, situation adequacy etc. Leaning upon this, there has been analyzed economic culture in its interconnection with other domains of human culture (politics, philosophy, religion etc.), owing to which the essence, models and values of a “new” economy have been revealed. Due to the analysis of the data of the ONU, national statistics and social-economic cross-cultural research on seven countries conducted by the author and her international colleagues under the guidance of Braunschweig Institute of Management, a contemporary system of managerial values has also been figured out. It has become important, on the one hand, for the perfection of the strategies of a “new” economy on global, national, corporate and individual levels, on the other hand, for the analysis of changes in management. The retrospective analysis has been used for the conceptualization of paradigms for the socialeconomic development and strategic management of previous epochs as well as for the investigation on the evolution of strategic management at its main organizational levels (global, state and corporate). The actual analysis has been used for the research on contemporary strategies and values embodied in Programs for the social-economic development on global level and the respective tendencies on the corporate one as well as for the investigation on and systematization of the models of the “new” economy in its correlation with other spheres of human activity. On this basis a new paradigm of strategic and cross-cultural management has been elaborated as Homo Intelligens. Proceeding from the current strategic goal of the Republic of Moldova - integration into the European Union - there has also been analyzed the main strategies and programs for the social-economic development of the country. The prospective analysis has been used for the identification of a social-economic development conception of the post informational society as the sustainable, constructive and organismic development. The conducted research has made it possible to conceptualize strategic and cross-cultural management as holistic and synergetic systems. Theoretical theses, methodological ideas and applicative recommendations of the dissertation can be used by the Government of the Republic of Moldova (Ministry of Economic and Informational Development, Ministry of External Relations and European Integration etc.) for further elaboration and perfection of strategies for national social-economic development and integration into the world and regional economies; by corporate management for its strategies to increase competitiveness on global, regional and national markets; by professors for further perfection of their courses on strategic, corporate, international, comparative management and on economic theory as well as for the elaboration of courses on methodology of economic and managerial sciences, cross-cultural management etc.

260

AННОТАЦИЯ диссертации на соискание ученой степени доктора хабилитат экономических наук на тему: ОБОСНОВАНИЕ НОВЫХ ПОДХОДОВ К СТРАТЕГИЧЕСКОМУ И КРОССКУЛЬТУРНОМУ МЕНЕДЖМЕНТУ Актуальность темы диссертации обусловлена сущностными изменениями в экономикоуправленческой области, вызванными действием социально-экономических мегатенденций, развитием информационного общества и зарождением постинформационного. Эти изменения делают востребованным переоценку ценностей и стратегических ориентаций на всех уровнях принятия решений, что, в свою очередь, требует пересмотра самих основ экономикоуправленческой методологии. Это тем более важно, если учесть, что сама методология все больше приобретает экономическую ценность. Поэтому целью данной работы является систематизация и концептуальное развитие новых подходов к стратегическому и кросскультурному менеджменту, обоснование этих подходов в качестве компонентов новой экономико-управленческой методологи и ее концептуализация. В процессе реализации этой цели систематизируются и развиваются в контексте стратегического и кросскультурного менеджмента такие подходы науки «третьей волны» как холистский, герменевтический, синергетический и организмический, разрабатываются новые подходы (управленческий гештальт, прагматико-аксиологический многоуровневый), применяются в новом качестве традиционные подходы (эволюционный, диалектический и др.). Соответственно, концептуализируется новая экономико-управленческая методология как система мышления и способов принятия решений, основными чертами которой являются: холизм, гибкость, открытость, положительный синергизм, ситуационная адекватность и др. На основе этого в работе анализируется формирование экономико.управленческой культуры во взаимосвязи с другими составляющими культуры (политикой, философией, религией и т.д.). Благодаря этому раскрывается сущность «новой» экономики, ее моделей и ценностей. На основе анализа материалов ООН, национальной статистики и данных специально проведенного кросскультурного социоэкономического исследования по Молдове, Германии, Украине, Польше, Чехии, Македонии и Болгарии раскрывается современная система ценностей, учет которой важен, с одной стороны, для совершенствования стратегического менеджемента «новой» экономики на глобальном, национальном, корпоративном и индивидуальном уровнях, с другой стороны, для правильного анализа изменений в менеджменте. Диссертация содержит как ретроспективный анализ, на основе которого выявляются и концептуализируются парадигмы социально-экономического развития и стратегического управления предыдущих эпох, а также исследуется эволюция стратегического менеджмента на различных его организационных уровнях, так и анализ современных стратегических ориентаций и ценностей, выраженных в Программах социально-экономического развития на глобальном уровне и соответствующих тенденциях на корпоративном, анализируются модели «новой» экономики во взаимосвязи с другими областями человеческой деятельности и на этой основе разрабатывается новая парадигма стратегического и кросскультурного менеджмента – Homo Intelligens. Исследуются также основные стратегии и программы социально-экономического развития Республики Молдова, исходя из текущей ее стратегической цели – интеграции в Европейский Союз. На основе проспективного анализа формулируется концепция социально-экономического развития постинформационного общества как устойчиво-конструктивное и организмическое развитие. Проведенные исследования позволили концептуализировать стратегический и кросскультурный менеджмент как целостные и синергетические системы управления. Теоретические тезисы, методологические аспекты и практические рекомендации работы могут быть использованы правительством Молдовы (Министерствами Экономики, Информацион-ного Развития, Иностранных дел и Европейской Интеграции и др.) при разработке и совершенствовании стратегий социально-экономического развития страны и ее интеграции в мировую и региональную экономики, руководителями фирм при разработке стратегий по повышению конкцурнтоспособности на глобальном, региональном и национальном рынках, профессурой при чтении курсов по стратегическому, кросскультурному, международному менеджменту, менеджменту фирмы, экономической теории, методологии экономической и управленческой науки и др.

261

ANEXE

262

Anexa I Modificarea esenţei paradigmelor strategice ale integrităţii umane în managementul strategic al culturii mondiale Societatea pre-industrială Elementele esenţei paradigmatice

1

Lumea Antică, veche (apr.mil.4- Lumea Medievală 3 î.Hr. -sec.III (sec.IV-XIII) d.Hr.) 2

Societatea postindustrială (informaţională) Lumea Postmodernului (II jum.sec.XX – I jum. sec.XXI)

Societatea postinformaţională (optimizaţională) Lumea Viitorului (mij.sec.XXI - …)

4

5

6

3

¾ Tratarea integrităţii drept scop al dezvoltării umane

Contopirea cu Universul, armonia sufletului şi corpului

Contopirea cu Dumnezeu

¾ Problema paradigmatică şi concepţia dezvoltării umane

Creşterea socialeconomică extensivă şi dezvoltarea intelectuală intensivă pe baza concepţiei armoniei universale

Creşterea socialeconomică şi spirituală extensivă pe baza concepţiilor teologice

¾ Direcţiile investiţionale prioritare

Dezvoltarea gospodăriei naturale (agricole), micului comerţ, organizarea campaniilor militare

¾ Principalii factori de producţie

Societatea industrială Lumea Nouă (sec.XIVmijl.sec.XX)

Contopirea cu maşina industrială; cu masa;

Determinarea locului său în reţelele globale ale culturii mondiale; orientarea şi deplasarea dinamică în aceste reţele; autoexprimarea individuală solicitată

Interacţiunea sinergetică energoinformaţională cu Universul, optimizarea şi armonizarea autoexprimărilor individuale

Creşterea socialeconomică şi intelectuală extensivă pe baza concepţiei tehnogene

Creşterea socialeconomică intensivă şi dezvoltarea intelectuală intensivextensivă pe baza concepţiei dezvoltării durabile

Creşterea socialeconomică intensivă şi dezvoltarea spirituală intensivextensivă pe baza concepţiei dezvoltării constructiv-sinergice şi organismice

Construcţia bisericilor, menţinerea gospodăriilor naturale, dezvoltarea agriculturii

Dezvoltarea industriei şi comerţului, construcţia drumurilor şi flotei, dezvoltarea învăţământului

Producerea cunoştinţelor, informaţiei, noilor tehnologii, protecţia socială şi ecologică

Optimizarea şi sinergismul proceselor socioeconomice şi de gestiune; asigurarea calităţii acestor procese şi a rezultatelor lor

Formarea elitei intelectuale

Formarea elitei spirituale

Învăţământul de masă

Formarea elitei informaţionale, intelectualizarea societăţii

Formarea elitei psihoneutice, dezvoltarea spiritualităţii sociale

Munca, pământul, uneltele primitive de muncă manuală

Munca, pământul, uneltele perfecţionate de muncă manuală

Munca, pământul, capitalul financiar, capacitatea de antreprenoriat, uneltele mecanizate de muncă

Informaţia, cunoştinţele, intelectul, uneltele cibernetizate de muncă

Intelectul, psihicul, energia „vie”, capacitatea sinergetică, uneltele organismice de muncă

autoexprimarea epatantă

263

1

2

¾ Principalele tehnologii ce asigură dezvoltarea paradigmatică

Agricole, comerciale, militarpolitice şi intelectuale

Agricole, manufacturiere, spiritualpsihologice

Industriale, de instruire

Informaţionale, ecologice, biotehnice

Bionice*, psihonetice*, sinergetice*, optimale*, organismice

¾ Criteriile de apreciere a dezvoltării umane din punctul de vedere al valorificării capitale şi acumulării de resurse

Capitalul fizic (resursele naturale) Capitalul intelectual (tehnologiile militare strategice, elaborările filozoficoştiinţifice)

Capitalul fizic (resursele naturale) Capitalul spiritual-religios (idealurile şi valorile spirituale, tehnologiile psiho-religioase şi fiziologice)

Capitalul fizic (resursele naturale, înzestrarea tehnică) Capitalul financiar

Capitalul fizic (echipamentul telecomunicaţional şi informaţional – cibernetic, infrastructura lor) Capitalul uman (studiile, intelectul, tehnologiile) Capitalul social (legile şi normele reglementării sociale, inclusiv cele voluntare)

Capitalul fizic (echipamentul organismic şi infrastructura optimizaţională) Capitalul uman, social, spiritual şi sinergetic

Monismul, Spiritul, Armonia cu Dumnezeu, Dominaţia

Dihotomia (opoziţia), Raţionalitatea – Irationalitatea, Individualismul – Colectivismul, Universalitatea, Standardul, Dominaţia

Pluralismul, Intelectul, Virtualitatea, Personalismul, Dominaţia, Colaborarea

Sinergia, Înţelepciunea, Inteligenţa, Armonia organismică cu Universul

• Cârmuitorul Pământului

• Stăpânul Universului

¾ Valorile Pluralismul, paradigmatice Înţelepciunea, Armonia cu Universul, Dominaţia

¾ Valoarea omului şi statutul lui în Univers

•Strategul •Robul forţelor militar - politice

3

• Robul lui Dumnezeu

4

5

• Colaboratorul cu forţele Universului real • Jucăria forţelor de piaţă / victima • Domnitorul lumilor crizei ecologice virtuale • Captivul realităţii virtuale

6

• Optimizatorul proceselor culturii • Managerul strategic al realităţii reale şi virtuale • Organismul unic în organismul Universului • Colaboratorul sinergic cu forţele Universului

*

Tehnologiile marcate cu asterisc apar şi acţionează deja în societatea informaţională, dar îşi vor atinge apogeul în societatea postinformaţională.

264

1 ¾ Expresia „personificată” a paradigmei integrităţii omenirii în management strategic al culturii

2

3

Homo Homo Perennis Strategos-Politicus

¾ Specificul Militară şi culturii politico-strategică paradigmale a gândirii

Teologicoreligioasă

¾ Evoluţia Homo Sapiens Homo Sapiens Holos-meros95 din punctul de vedere al mişcării lui paradigmale spre integritatea, conştientizată ca bază a dezvoltării managementul ui strategic

Homo Sapiens-meros

4

5

6

Homo RationalisOeconomicus şi Irationalis

Homo IntelligensSynergos94

Homo Intelligens – Organismicus şi Strategos-Holos

Raţionalistă economică, evolutivă

Informaţională, Virtuală, Sinergetică, Intelectuală

Optimizaţională şi sinergetico-holistică (organismică), inteligentă, strategic nouă

Homo Sapiens meros-Holos

Homo Sapiens Holos

Iraţionalistă, revoluţionară Homo Sapiens-meros

Sursa: elaborat de autoare

94

95

Metodologia sinergetică se află actualmente în proces de formare în societatea informaţională şi asigură treptat, în viziunea noastră, constituirea paradigmei Homo Intelligens. În societatea postinformaţinală această metodologie urmează să devină o parte a noii metodologii – organismice – care va asigura dezvoltarea lui Homo Intelligens-Organismicus.

Grecescul „meros” – parte, „holos” – întreg, integrat. Se are în vedere că în antichitate Homo Sapiens, datorită capacităţii de reflecţie, s-a conştientizat drept parte a integrităţii universale, tinzând spre armonia micro- şi macrocosmosului, dar, în acelaşi timp, reflexivitatea lui a căpătat treptat un caracter linear şi a avut drept rezultat dihotomia gândirii strategice. Respectiv, în Evul Mediu, corpul lui Homo Sapiens şi sufletul lui erau în confruntare absolută. Doar în suflet se observa adevărata esenţă a lui Homo Sapiens. Sufletul era tratat ca părticică a lui Dumnezeu. Homo Sapiens apărea, de asemenea, ca o parte a întregului mecanism industrial şi a consumului în masă. În societatea informaţională, pe de o parte, pe baza formării reţelelor energoinformaţionale comunicative şi de producţie-consum, precum şi a globalizării lor, pe de altă parte, graţie dezvoltării capacităţii de reflexie polilineară, se creează, în viziunea noastră, premisele pentru conştientizarea lui Homo Sapiens pe sine în calitate de parte deja nu a întregului mecanism autocuprinzător al culturii (religios, industrial sau birocratic), ci a integrităţii dinamice, în formarea şi reglementarea căreia el participă nemijlocit. Conştientizarea sa în continuare drept organism inclus în Universul integrat capabil să creeze o cultură integrată şi să se conducă pe sine, precum şi fenomenele naturii şi culturii în baza managementului strategic integrat, semnifică o nouă etapă de dezvoltare a lui Homo Sapiens, organizaţional reprezentată sub formă de „societate organismică”.

265

Anexa II Evoluţia identificării şi integrităţii gestiunii / managementului strategic Societatea preindustrială

Societatea postindustrială (informaţională) Lumea postmodernă (II jum. a sec. XX – I jum. a sec. XXI)

Societatea postinformaţională (organismică) Lumea optimizării şi sinergiei (de perspectivă)

5

6

Criteriile de comparaţie

Lumea antică (sec. XIII – I î.H.)

Lumea medievală (sec. I – XIII)

Societatea industrială Lumea modernă (sec.XIV – mij. al sec. XX)

1

2

3

4

• Autoidentificarea managementului strategic în cultura mondială

Arta conducerii armatei şi statului, arta autodezvoltării personalităţii

Arta dirijării minţilor şi sufletelor oamenilor

Arta politeiei; Ştiinţa despre poliţie; Ştiinţa concret-economică despre gestiune; Managementul ştiinţific

Ştiinţa şi Arta managementului strategic; Managementul strategic real şi virtual

Sinergia Ştiinţei şi Artei managementului strategic; Managementul strategic optimizaţional/organismic

• Nivelurile principale de dezvoltare a gestiunii strategice

Statal şi imperial; individual

Global; individual

Naţional-statal; corporativ

Corporativ; global, individual

Global; statal; corporativ; individual

• Necesităţile şi cerinţele fundamentale ca obiect compus al gestiuni strategice şi modalitatea principală de satisfacere a acestora

Satisfacerea cantitativă a nevoilor fiziologice şi materiale ale tuturor cetăţenilor liberi; satisfacerea calitativă a cerinţelor de studii, artă, ştiinţă, creştere spirituală a unui număr limitat de cetăţeni

Satisfacerea cantitativă a nevoilor fiziologice şi cerinţelor spirituale ale tuturor locuitorilor moşiei feudale (a latifundiei); calitativă – de studii, dezvoltare personală, securitate personală a unui număr restrâns de membri ai societăţii

Satisfacerea cantitativă şi standardizată a nevoilor fiziologice, materiale şi intelectuale ale majorităţii cetăţenilor, participarea crescândă la viaţa politică, economică, culturală a societăţii; satisfacerea calitativă a necesităţilor de securitate politică şi economică a societăţii

Satisfacerea multilaterală a diverselor nevoi şi cerinţe, inclusiv a celor intelectuale, informaţionale, virtuale, necesităţilor de autorealizare, securitate socială şi ecologică a tuturor membrilor societăţii

Satisfacerea individualizată, optimizată şi de calitate înaltă a nevoilor şi cerinţelor „construc-tive”, inclusiv de securitate intelectuală, psihică, culturală, ocrotire a sănătăţii, de autorealizare sinergetice, comunicare etică, dezvoltare holistică (organismico-armonioasă) a tuturor membrilor societăţii

• Forma organizaţională principală de realizare a gestiunii strategice

Descentralizată, pluralistatomistică (Grecia Antică clasică); Centralizată de piramidă (imperiile)

Reţea piramidală globalizată cu un centru clar exprimat (catolicismul creştin); Pluralistatomistică (ortodoxia, budismul, islamismul)

Centralizată, ierarhică, lineară, verticală (predominantă); Linear-paralelă (protestantismul)

Preponderent descentralizată, atomistică de reţea (CTN, centre regionale integraţioniste cu reţelele sale)

Sinergia formelor centralizate şi descentralizate sub aspectul optimizării gestiunii strategice a sistemelor / organismelor socioeconomice concrete; Interacţiunea la mai multe niveluri ale formaţiilor integraţioniste ca organisme de reţea

266

Continuarea anexei II 1

2

3

4

5

6

• Stilul predominant de gestiune

Pluralist / Autoritar

Autoritar

Autoritar / Democratic

Democratic / Participativ / Creativexperimental

Pluralist / Creativsituaţional / Sinergetic

• Controlul

Lipsa controlului asupra activităţii conducătorilor (împăraţilor, sacerdoţilor)

Lipsa controlului asupra activităţii conducătorilor (bisericii)

Un anumit control asupra activităţii bisericii din partea statului, asupra statului – din partea antreprenoriatului, asupra antreprenoriatului – din partea sindicatelor

Controlul vine din partea legii juridice şi societăţii civile

Controlul multilateral, neformal şi informaţional, determinat de o strânsă interacţiune a reţelelor cu mai multe niveluri; un grad înalt de respectare a normelor etice şi de autocontrol

• Ştiinţa-lider ce creează baza metodologică a gestiunii strategice

Filozofia

Teologia

Mecanica / Automatica Economia Managementul

Cibernetica Informatica Biotehnica Jurisprudenţa Sinergetica

Psihoneutica Bionica Organismica Etica Ecoeconomia

• Paradigmele create de managementul strategic care, la rândul său, asigură integritatea lui la un nivel adecvat de dezvoltare a acestuia

Homo Politicus – Strategos / Homo Faber

Homo Perennis / Homo Faber

Homo Rationalis / Homo FaberOeconomicus ecologofobic

Homo Intelligens / Homo FaberOeconomicus ecologofilic

Homo IntelligensSynergos-Organismicus

Sursa: elaborat de autoare

267

Anexa III Caracteristică comparativă de atitudini faţă de valorile vieţii (în %)

L1 Egalitate (posibilităţi egale pentru toţi) L3 Putere / influenţă socială (control asupra altora, dominare) L5 Libertate (libertate a acţiunilor şi gândurilor) L6 Viaţă spirituală (accent pe viaţa spirituală şi nu materială) L7 Simţul de apartenenţă (senzaţia că alţii au grijă de mine) L8 Ordine socială (stabilitate în societate) L10 Sensul vieţii(de a avea un scop în viaţă) LI2 Bogăţie (bani, îndestulare materială) L13 Securitate naţională (apărare a naţiunii mele de duşmani) L14 Respect de sine (crez în valoarea proprie) L15 Schimb reciproc de servicii (evitare de îndatoriri)

4,7

5,3 56,0 34,0 100

0,6

0,6 78,1 20,6 100

1,1

3,2 75,5 20,2 100

0,6

3,8 66,0 29,6 100

1,6

8,0

14,0 62,7 15,3 100

8,8 10,0 78,8 2,5 100

1,1

5,3 86,2 7,4 100

3,8

18,2 64,2 13,8 100

0,0

1,3 40,0 58,7 100

0,0

0,6 40,6 58,8 100

0,0

0,0 53,2 46,8 100

0,6

2,7

1,3 70,0 26,0 100

0,6

0,6 84,4 14,4 100

0,0

2,1 76,6 21,3 100

3,3

8,0 59,3 29,3 100

1,3

1,3 81,9 15,6 100

2,1

0,7

0,0 34,7 64,7 100

0,0

0,0 67,5 32,5 100

0,0

0,0 24,0 76,0 100

0,6

0,7

2,7 49,3 47,3 100

0,7

0,0

TOTAL

Foarte important

Important

Neimportant

TOTAL Contrazic valorilor mele

Foarte important

Bulgaria

2,9 72,9 24,3 100

0,8

0,0 63,2 36,0 100

2,0 11,0 72,0 15,0 100

1,4 12,9 81,4 4,3 100

0,8

1,6 71,2 26,4 100

0,0 51,6 47,8 100

0,0

0,0 43,9 56,1 100

0,0

0,0 45,7 54,3 100

0,0

0,0 31,2 68,8 100

0,0

5,0 71,1 23,9 100

1,2

1,6 63,8 33,3 100

2,9

4,3 82,9 10,0 100

0,8

4,8 77,6 16,8 100

6,4 85,1 6,4 100

1,9

8,8 71,1 18,2 100

2,0

6,1 66,3 25,6 100

0,0

0,0 75,7 24,3 100

0,0

0,8 52,0 47,2 100

0,0

3,2 78,7 18,1 100

0,6

0,0 50,3 49,1 100

0,4

0,0 48,8 50,8 100

0,0

1,4 80,0 18,6 100

0,0

0,0 46,4 53,6 100

0,6 45,6 53,1 100

0,0

1,1 52,1 46,8 100

0,6

0,0 42,8 56,6 100

0,0

0,0 25,2 74,8 100

0,0

0,0 45,7 54,3 100

0,0

0,0 21,6 78,4 100

1,3

0,6 93,1 5,0 100

0,0

0,0 86,2 13,8 100

0,0

9,4 74,8 15,7 100

0,4

2,4 65,0 32,1 100

1,4

1,4 91,4 5,7 100

0,8

0,0 59,2 40,0 100

0,7 32,7 66,0 100

0,6

5,0 70,0 24,4 100

2,1

2,1 71,3 24,5 100

0,6

0,6 52,8 45,9 100

0,4

1,6 32,1 65,9 100

0,0

1,4 77,1 21,4 100

0,0

1,6 38,4 60,0 100

0,0

0,0 36,0 64,0 100

0,6

0,0 40,0 59,4 100

0,0

0,0 53,2 46,8 100

0,0

1,9 59,7 38,4 100

0,0

0,0 30,5 69,5 100

0,0

0,0 54,3 45,7 100

0,0

0,0 24,0 76,0 100

2,7

2,0 36,0 59,3 100

3,1

8,1 80,6 8,1 100

2,1

2,1 78,7 17,0 100 13,8

3,8 73,6 8,8 100

1,6

3,3 54,9 40,2 100

0,0

1,4 75,7 22,9 100

0,0

0,0 61,6 38,4 100

268

2,8 61,4 34,1 100

Important

Cehia TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Macedonia TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Contrazic valorilor mele Neimportant

TOTAL

Ucraina

Foarte important

Contrazic valorilor mele Neimportant Important

Polonia TOTAL

Foarte important

Important

Germania TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Neimportant

Principiile de bază după care mă conduc în viaţă ...

Contrazic valorilor mele

Moldova

Continuarea anexei III

L16 Creativitate (unicitate, imaginaţie) L17 Pace (lipsa războaielor şi conflictelor) L18 Respectare a tradiţiilor (păstrarea tradiţiilor) L20 Autodisciplină (abţinere, rezistenţă la tentanţii) L24 Unicitate cu natura L27 Autoritate (dreptul de a conduce şi a da dispoziţii) L30 Dreptate socială (eliminarea nedreptăţii sociale, grija celor oropsiţi L35 Toleranţă (de a avea o gândire largă, a fi răbdător faţă de diverse idei şi convingeri L41 Determinare a scopului în viaţă L42 Sănătate (de a nu fi bolnav nici fizic, nici mintal) L48 Inteligenţă (a gândi logic, conştient)

TOTAL

Foarte important

Important

Bulgaria TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Cehia TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Macedonia TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Ucraina

Foarte important

Important

Polonia TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Germania TOTAL Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Neimportant

Principiile de bază după care mă conduc în viaţă ...

Contrazic valorilor mele

Moldova

0,0

2,7 74,0 23,3 100

0,0

0,6 71,3 28,1 100

0,0

2,1 76,6 21,3 100

0,6

2,5 76,1 20,8 100

0,4

0,8 57,7 41,1 100

0,0

0,0 70,0 30,0 100

0,0

0,0 53,6 46,4 100

1,3

0,0 24,0 74,7 100

0,6

0,0 55,0 44,4 100

1,1

3,2 62,8 33,0 100

0,0

1,9 42,8 55,3 100

1,6

2,0 32,5 63,8 100

0,0

0,0 54,3 45,7 100

0,0

0,8 36,8 62,4 100

0,7

4,7 64,7 30,0 100

3,1

6,3 85,6 5,0 100

1,1

8,5 74,5 16,0 100

1,3

2,5 67,3 28,9 100

2,0

4,1 62,6 31,3 100

1,4

1,4 88,6 8,6 100

0,0

1,6 76,8 21,6 100

2,0

0,7 49,3 48,0 100

0,6

2,5 77,5 19,4 100

0,0

2,1 79,8 18,1 100

0,6

0,6 54,7 44,0 100

0,4

0,8 58,5 40,2 100

0,0

0,0 90,0 10,0 100

0,8

2,4 51,2 45,6 100

0,0

2,0 65,3 32,7 100

0,6

4,4 80,6 14,4 100

0,0

3,2 83,0 13,8 100

0,6

6,3 83,0 10,1 100

0,0

3,7 72,8 23,6 100

0,0

4,3 84,3 11,4 100

0,0

4,0 79,2 16,8 100

0,7

4,0 64,0 31,3 100

1,9

4,4 85,0 8,8 100

1,1

5,3 90,4 3,2 100

0,0

5,0 61,6 33,3 100

0,0

1,6 59,3 39,0 100

1,4

2,9 85,7 10,0 100

0,0

1,6 52,8 45,6 100

2,0

2,7 53,3 42,0 100

0,0

0,0 82,5 17,5 100

0,0

2,1 83,0 14,9 100

0,6

0,0 64,2 35,2 100

1,2

2,0 54,9 41,9 100

0,0

0,0 87,1 12,9 100

0,0

0,8 66,4 32,8 100

0,0

0,7 61,3 38,0 100

0,6

0,0 57,5 41,9 100

0,0

1,1 84,0 14,9 100

0,0

3,1 80,5 16,4 100

0,4

0,0 61,0 38,6 100

0,0

0,0 77,1 22,9 100

0,0

0,0 61,6 38,4 100

0,0

0,0 38,7 61,3 100

0,0

0,6 66,3 33,1 100

0,0

0,0 57,4 42,6 100

1,9

7,5 68,6 22,0 100

0,0

0,0 50,0 50,0 100

0,0

0,0 65,7 34,3 100

0,0

0,8 40,8 58,4 100

0,0

0,0 14,7 85,3 100

0,0

0,0 26,3 73,8 100

0,0

1,1 31,9 67,0 100

0,6

0,0 25,2 74,2 100

0,0

0,0 10,6 89,4 100

0,0

0,0 20,0 80,0 100

0,0

0,8

0,0

0,0 23,3 76,7 100

0,6

0,0 51,3 48,1 100

0,0

0,0 47,9 52,1 100

0,0

0,6 42,1 57,2 100

0,0

0,0 32,1 67,9 100

0,0

0,0 50,0 50,0 100

0,0

0,8 22,4 76,8 100

L51 Credinţă (adept al religiei) 6,7

19,3 60,7 13,3 100

9,4 13,8 66,9 10,0 100

2,1

4,3 66,0 27,7 100

0,0

4,4 74,2 21,4 100

3,7 15,4 57,3 23,6 100 20,0 32,9 42,9 4,3 100

9,6

14,4 62,4 13,6 100

0,0

0,7 42,7 56,7 100

0,6

0,0 39,4 60,0 100

0,0

1,1 60,6 38,3 100

0,6

1,3 45,9 52,2 100

0,0

0,4 42,7 56,9 100

0,0

0,0 61,4 38,6 100

0,0

0,0 20,0 80,0 100

0,0

0,0 23,3 76,7 100

0,0

0,0 55,6 44,4 100

0,0

0,0 71,3 28,7 100

0,0

0,6 50,9 48,4 100

0,0

0,0 24,0 76,0 100

0,0

0,0 58,6 41,4 100

0,0

0,0 19,2 80,8 100

L52 Responsabilitate (de a oferi altora încredere în mine) L56 Succes (atingere a scopurilor)

Sursa: elaborat de autoare în baza datelor selectate din studiul socioeconomic cros-cultural efectuat în colaborare cu Institutul de Management din Braunschweig, Germania (anul 2006)

269

9,6 89,6 100

Anexa IV Caracteristica comparativă a aspectelor şi strategiilor administrării afacerilor (în %)

UF1 Orientarea business-proceselor spre costuri UF2 Capacitatea de concurenţă UF3 Garantarea ocupării (asigurarea cu lucru a personalului de bază) UF4 Întreţinerea personalului auxiliar (creşterea producţiei pe contul măririi numărului personalului) UF5 Concentrarea asupra activităţii de bază a firmei (focusarea asupra afacerii de bază) UF6 Strategii de creştere (implementarea strategiilor pentru creşterea companiei) UF7 Restructurarea proceselor de business (reengineering) UF8 Managementul relaţiilor cu consumatorii (orientarea companiei spre nevoile clienţilor) UF9 Managementul calităţii (TQM: calitatea ca scop principal al tuturor subdiviziunilor companiei) UF10 Organizarea unei produceri „compacte” şi elastice (lean production: minimizarea stucturilor ierarhice, raţionalitatea în utilizarea resurselor, optimizarea proceselor)

Total

Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Bulgaria Total

Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Cehia Total

Total

Macedonia Au fost î n trecut Sunt în prezent Vor deveni î n viitor

Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Ucraina Total

Au fost î n trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Polonia Total

Total

Germania Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni î n viitor

Aspecte importante în administrarea afacerii

Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Moldova

16,0

64,7

19,2 100 23,7 43,6

32,7

100

24,1

48,2

27,7

100

38,1 48,8

13,1

100 15,0 65,2

19,9

100 25,4 46,2

28,5

100

19,5 69,5

11,0

100

12,3

54,9

32,7 100 20,7 43,3

35,9

100

17,4

48,5

34,1

100

9,3

66,5

24,2

100 10,5 58,4

31,1

100 15,4 39,3

45,3

100

11,6 58,7

29,8

100

20,1

59,7

20,1 100 33,3 44,4

22,2

100

30,4

38,4

31,2

100

18,6 61,6

19,8

100 16,0 58,5

25,5

100 43,7 31,0

25,4

100

5,2

53,4

41,4

100

39,2

25,2

35,7 100 63,4 20,9

15,7

100

41,0

25,0

34,0

100

26,8 22,0

51,2

100 22,1 24,9

53,0

100 42,6 38,2

19,1

100

11,0 55,1

33,9

100

12,5

61,3

26,3 100 22,0 41,5

36,4

100

17,9

45,3

36,8

100

21,3 34,4

44,4

100 12,5 62,6

24,9

100 11,1 46,7

42,2

100

11,1 58,1

30,8

100

10,8

44,3

44,9 100 23,3 37,8

38,9

100

22,1

43,4

34,4

100

38,1 48,8

13,1

100 15,0 65,2

19,9

100 25,4 46,2

28,5

100

19,5 69,5

11,0

100

15,3

40,0

44,7 100 20,7 43,3

35,9

100

17,4

48,5

34,1

100

9,3

66,5

24,2

100 10,5 58,4

31,1

100 15,4 39,3

45,3

100

11,6 58,7

29,8

100

6,3

72,8

20,9 100 33,3 44,4

22,2

100

30,4

38,4

31,2

100

18,6 61,6

19,8

100 16,0 58,5

25,5

100 43,7 31,0

25,4

100

5,2

53,4

41,4

100

6,7

64,6

28,7 100 63,5 20,8

15,7

100

41,0

25,0

34,0

100

26,8 22,0

51,2

100 22,1 24,9

53,0

100 42,6 38,2

19,1

100

11,0 55,1

33,9

100

6,6

49,0

44,4 100 22,0 41,5

36,4

100

17,9

45,3

36,8

100

21,3 34,4

44,4

100 12,5 62,6

24,9

100 11,1 46,7

42,2

100

11,1 58,1

30,8

100

270

Continuarea anexei IV

UF 11 Managementul cu orientare spre majorarea dividendelor (maximizarea profitului) UF12 Managementul cunoştinţelor (obţinerea, sistematizarea şi asigurarea cu cunoştinţe) UF13 Managementul schimbărilor (dezvoltarea continuă a organizaţiei şi personalului) UF14 Ridicarea statutului companiei (ca rezultat al supravegherii sistematice a acţiunilor concurenţilor) UF15 Promovarea mărcii comerciale (ridicarea statutului mărcii comerciale prin activitatea de marketing şi îmbunătăţirea calităţii) UF16 Extinderea producţiei (mărirea volumului de produse, mărfuri)

6,0

Total

Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Bulgaria Total

Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Cehia Total

Total

Macedonia Au fost î n trecut Sunt în prezent Vor deveni î n viitor

Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Ucraina Total

Au fost î n trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Polonia Total

Total

Germania Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni î n viitor

Aspecte importante în administrarea afacerii

Au fost în trecut Sunt în prezent Vor deveni în viitor

Moldova

13,3

49,1

37,6 100 24,2 39,4

36,5

100

22,1

43,4

34,4

100

8,1

45,1

46,8

100

47,3

46,6

100 22,0 35,8

42,2

100

5,9

54,6

39,5

100

7,1

51,0

41,9 100 23,8 43,4

32,8

100

19,2

41,4

39,4

100

15,2 41,2

43,6

100 10,6 45,7

43,8

100 16,5 40,5

43,0

100

7,0

48,7

44,3

100

6,9

59,7

33,3 100 22,7 41,4

36,0

100

14,2

46,6

39,2

100

10,1 73,2

16,8

100 11,5 59,1

29,4

100 12,8 53,0

34,2

100

13,3 60,8

25,8

100

6,3

51,3

42,4 100 28,6 37,1

34,4

100

18,9

44,3

36,9

100

13,0 72,3

14,7

100

53,2

38,9

100 17,6 44,8

37,6

100

14,2 58,3

27,5

100

6,9

49,7

43,4 100 27,2 40,6

32,2

100

12,6

49,6

37,8

100

16,2 66,5

17,3

100 20,1 51,9

28,0

100 14,8 45,4

39,8

100

14,0 55,4

30,6

100

11,9

58,5

29,6 100 28,6 38,8

32,5

100

19,5

43,2

37,3

100

18,0 45,3

36,6

100 14,3 48,4

37,4

100 21,8 28,7

49,4

100

11,0 55,9

33,1

100

8,0

Sursa: elaborat de autoare în baza datelor studiului socioeconomic cros-cultural în colaborare cu Institutul de Management din Braunschweig, Germania (anul 2006)

271

Anexa V Caracteristica comparativă a valorilor referitoare la principiile de coordonare şi conlucrare cu personalul (în %)

FS1 Dezvoltarea personalului (susţinere, pregătire şi dirijare) FS2 Statutul (a menţine distanţa ierarhică) FS3 Aprecierea (a stimula pe alţii pentru merite) FS4 Planificarea (a analiza situaţia şi a stabili clar scopurile) FS5 Drepturile egale (a se adresa angajaţilor ca parteneri care au drepturi egale) FS6 Lucrul în echipă (a organiza grupuri lucrative/creative, a distribui rolurile) FS7 Comunicarea (a stabili un dialog permanent şi intens cu subalternii) FS9 Extinderea îndatoririlor personalului (stimularea competenţei, acordarea subalternilor dreptul de a îndeplini unele obligaţiuni de sine stătător) FS10 Corespunderea cererii de cadre ofertei (a numi persoana „potrivită” la locul „potrivit”)

0,0 48,7 50,0 100

0,0

0,0 55,6 44,4 100

0,0

1,1 80,9 18,1 100

2,7

4,7 73,3 19,3 100

0,6

0,0 54,4 45,0 100

0,0

0,0 71,3 28,7 100 17,0 23,9 52,2 6,9

0,0

0,0 45,3 54,7 100

5,0

9,4 85,0 0,6

0,0

1,1 63,8 35,1 100

0,0

0,7 28,0 71,3 100

0,0

0,0 61,3 38,8 100 11,7 17,0 68,1 3,2

3,3

2,0 54,7 40,0 100

0,0

0,0 70,6 29,4 100

0,7

3,3 50,0 46,0 100

0,0

0,7

2,0 48,7 48,7 100

0,0

0,0

0,4 45,5 53,7 100

0,0

100

0,8

2,4 70,3 26,4 100

2,9 18,6 77,1 1,4

0,6

6,9 67,9 24,5 100

0,0

0,0 45,5 54,5 100

100

1,3

0,0 61,6 37,1 100

0,0

0,0

0,0 63,8 36,2 100

0,6

3,8 65,2 30,4 100

1,3 71,1 27,7 100

0,0

0,0 64,9 35,1 100

1,3

0,6

0,0 63,8 35,6 100

1,1

2,1 74,5 22,3 100

0,0 55,3 44,7 100

2,5

3,8 76,3 17,5 100

0,0

2,0 38,0 60,0 100

0,6

0,0 50,6 48,8 100

0,0

Total

Foarte important

Important

Neimportant

Total

0,0 52,9 47,1 100

Contrazic valorilor mele

Bulgaria Foarte important

Important

Neimportant

Total

Contrazic valorilor mele

Foarte important

Important

Cehia

0,4

0,0

0,0 39,2 60,8 100

100

3,2

4,0 73,6 19,2 100

0,0

0,0 65,7 34,3 100

0,0

0,0 36,8 63,2 100

0,4 33,7 65,9 100

0,0

0,0 71,4 28,6 100

0,0

0,0 36,0 64,0 100

1,6

2,1 53,1 43,2 100

0,0

0,0 70,0 30,0 100

0,0

3,2 57,6 39,2 100

3,1 54,7 40,9 100

0,4

1,6 36,6 61,4 100

0,0

0,0 61,4 38,6 100

0,0

0,8 28,0 71,2 100

0,6

1,3 56,0 42,1 100

0,4

0,8 34,1 64,6 100

0,0

0,0 47,1 52,9 100

0,0

0,0 24,8 75,2 100

0,0 50,0 50,0 100

0,0

0,6 67,9 31,4 100

0,0

0,4 67,1 32,5 100

0,0

0,0 75,7 24,3 100

0,0

0,0 57,6 42,4 100

2,1 64,9 33,0 100

0,6

0,6 56,6 42,1 100

0,0

1,2 37,4 61,4 100

0,0

0,0 47,1 52,9 100

0,0

0,0 28,0 72,0 100

272

1,9 61,0 37,1 100

Neimportant

Total

Macedonia Contrazic valorilor mele

Foarte important

Important

1,3

100

0,0

Neimportant

Contrazic valorilor mele

Total

Ucraina Foarte important

Important

Neimportant

Total

Polonia Contrazic valorilor mele

Foarte important

Important

Neimportant

Total

Germania Contrazic valorilor mele

Foarte important

Important

Neimportant

Principiile de coordonare şi conlucrare cu personalul sunt...

Contrazic valorilor mele

Moldova

Continuarea anexei V

FS11 Satisfacţia angajaţi-lor de lucrul efectuat (a evita frustrările, a promova competiţia) FS12 Respectarea regulilor (a determina standar-de şi a urmări execu-tarea strictă a lor de către subalterni) FS13 Înţelegerea (a fi atent la problemele perso-nale ale angajaţilor) FS14 Controlul (a executa controlul asupra lucru-lui şi rezultatelor lui) FS15 Corectitudinea în comportament (a reacţiona la comportamen-tul incorect al angaja-tului şi a-1 corecta) FS16 Delegarea deciziilor (a transmite responsabilităţi subalternilor conform gradului de răspundere şi competenţă) FS17 Tutelarea (a oferi subalternilor sprijin prin sfaturi) FS18 Exprimarea optimismului (a se simţi responsabil de crearea bunei dispoziţii)

Total

Foarte important

Important

Contrazic valorilor mele Neimportant

Total

Bulgaria Foarte important

Important

Cehia Total Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Neimportant

Macedonia Total Contrazic valorilor mele

Foarte important

Important

Total

Contrazic valorilor mele Neimportant

Ucraina Foarte important

Important

Polonia Total Contrazic valorilor mele Neimportant

Foarte important

Important

Contrazic valorilor mele Neimportant

Germania

Total

Foarte important

Important

Principiile de coordonare şi conlucrare cu personalul sunt...

Contrazic valorilor mele Neimportant

Moldova

0,7

2,0

61,3 36,0 100

0,6

0,0

70,6 28,8 100 0,0

1,1

66,0 33,0 100 0,0

0,6

56,6 42,8 100 0,4

1,2

49,2 49,2 100 0,0

0,0

68,6 31,4 100 0,0

1,6

49,6 48,8 100

2,0

2,7

58,0 37,3 100

0,6

1,3

85,0 13,1 100 0,0

1,1

62,8 36,2 100 0,6

0,6

68,6 30,2 100 0,8

0,8

52,4 45,9 100 0,0

0,0

71,4 28,6 100 0,0

0,0

40,8 59,2 100

0,7

0,7

60,0 38,7 100

0,6

0,0

71,9 27,5 100 0,0

1,1

83,0 16,0 100 0,6

1,3

79,2 18,9 100 0,4

0,8

65,0 33,7 100 0,0

0,0

80,0 20,0 100 0,0

0,0

67,2 32,8 100

0,0

0,0

38,0 62,0 100

0,6

0,0

90,6 8,8

100 0,0

0,0

78,7 21,3 100 0,0

0,0

52,8 47,2 100 0,0

0,0

50,8 49,2 100 0,0

0,0

71,4 28,6 100 0,0

0,0

40,8 59,2 100

0,7

2,0

55,3 42,0 100

0,0

0,0

78,8 21,3 100 0,0

2,1

79,8 18,1 100 1,9

6,3

76,1 15,7 100 0,0

1,2

64,2 34,6 100 0,0

0,0

91,4 8,6

100 0,0

0,8

47,2 52,0 100

0,0

0,7

69,3 30,0 100

0,0

0,6

59,4 40,0 100 0,0

1,1

84,0 14,9 100 5,7

7,5

75,5 11,3 100 0,4

0,4

65,0 34,1 100 0,0

0,0

72,9 27,1 100 0,8

0,8

61,6 36,8 100

0,7

0,7

60,7 38,0 100

0,0

0,6

52,5 46,9 100 0,0

0,0

63,8 36,2 100 1,3

2,5

69,2 27,0 100 0,4

0,0

55,7 43,9 100 0,0

0,0

62,9 37,1 100 0,0

0,0

44,8 55,2 100

1,3

1,3

54,7 42,7 100

0,6

0,0

58,1 41,3 100 0,0

1,1

64,9 34,0 100 0,6

0,6

62,3 36,5 100 0,4

1,2

42,3 56,1 100 0,0

0,0

57,1 42,9 100 0,0

0,0

41,6 58,4 100

Sursa: elaborat de autoare în baza datelor studiului socioeconomic cros-cultural în colaborare cu Institutul de Management din Braunschweig, Germania (anul 2006)

273