638

ANGELA ROGOJANU

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC

BUCUREŞTI 2005

CUPRINS I.

INTRODUCERE ÎN STUDIUL LIMBAJULUI ECONOMIC 1. Ce este limbajul? 2. Accepţii date limbajului.

II.

TEORII DESPRE LIMBAJ CU APLICAŢIE LA LIMBAJUL ECONOMIC 1. Concepţia lui Alfred Tarski despre adevărul obiectiv şi limbaj 2. Michel Foucault depre arheologia cunoaşterii şi epistema limbajului 3. Descriere, argumentare, imaginaţie şi limbaj la Karl Popper

III.

DESPRE ETIMOLOGIA UNOR CONCEPTE ECONOMICE 1. Geneza unor concepte economice 2. Metafore şi alte expresii utilizate în discursurile economice

IV.

LIMBAJUL ECONOMIC 1. Influenţe din alte domenii ale cunoaşterii asupra limbajului economic. 2. Plasticizarea limbajului economic. 3. Limbajul animist şi limba de lemn.

V.

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC 1. Semne şi semnale în economie 2. Informaţii, mesaje şi zvonuri

VI.

ISTORIA ŞTIINŢEI ECONOMICE ŞI LIMBAJUL ECONOMIC

1. Gândirea economică şi ştiinţa economică. 2. Emanciparea ştiinţei economice de politică şi morală. 3. Reîntorcerea la politică.

VII. PREMISE EPISTEMOLOGICE ALE COMUNICĂRII TEORIILOR ECONOMICE 1. Domeniul economic 2. Faptele economice 3. Microeconomie şi macroeconomie 4. Teorii şi modele 5. Ipoteze, axiome şi principii

VIII. IDEI, TEORII ŞI CONCEPŢII DESPRE INFORMAŢIA ECONOMICĂ 1. Costurile de tranzacţionare şi firma 2. Informaţia imperfectă şi concurenţa imperfectă 3. Drepturile de proprietate şi piaţa 4. Informaţia asimetrică 5. Capitalul uman, căutarea şi informaţia

IX.

TEORIILE ECONOMICE ŞI MESAJUL LOR 1. „Avuţia naţiunilor” 2. „Capitalul” 3. „Teoria generală”

ANEXE BIBLIOGRAFIE NOTE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL LIMBAJULUI ECONOMIC

1. CE ESTE LIMBAJUL?

În economie, deşi se întâlnesc tipuri diverse de limbaj vorbit, gestual, sonor, vizual, al corpului, cel mai important pentru aprofundarea cunoştinţelor economice este limbajul economic scris şi vorbit. Limbajul economic scris şi vorbit se prezintă cu o structură complexă aflată într-o continuă schimbare şi îmbogăţire. Se poate spune că modificările din ordinea economiei induc modificări ale limbajului economic. Oamenii schimbă idei, informaţii, opinii în mod voluntar, la fel cum în economie schimbă bunuri; oamenii de ştiinţă cooperează între ei, comunicându-şi ideile; profesorii folosesc comunicarea didactică pentru a-şi învăţa elevii alfabetul economiei1. Toţi sunt beneficiarii diviziunii cunoaşterii, toţi câştigă de pe urma schimbului de idei cu ceilalţi, toţi folosesc limbajul pentru a-şi realiza interesul personal. Limbajul economic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul propriu al ştiinţei economice şi limbajul împrumutat din alte domenii ale cunoaşterii. Limbajul economic tradiţional s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii economice noi. Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional de a explica unele fenomene economice au determinat economiştii să recurgă fie la

1

Friedman, M. & R. (1998) Liber să alegi. Un punct de vedere personal, Editura ALL, Bucureşti, pg. 20-22.

împrumuturi lingvistice (din fizică, medicină, psihologie, sport, etc.), fie la inventarea unui nou limbaj. Toate acestea au condus la afirmaţia, destul de repede îmbrăţişate de o bună parte a comunităţii ştiinţei economice, potrivit căreia ştiinţa economică ar suferi de „balcanism lingvistic”2 şi, în consecinţă, orice încercare de comunicare a rezultatelor sale ar fi nepotrivită, fiind lipsită de sens. Din perspectiva comunicării, limbajul economic se dovedeşte a fi nu numai "moneda" schimbului de idei, ci şi o bună sursă de subiecte ale controverselor dintre economişti.

2. ACCEPŢII DATE LIMBAJULUI Potrivit dicţionarelor limbajul are trei mari accepţii:


Sistem de comunicare alcătuit din sunete specifice oamenilor, prin care caeştia îşi exprimă gândurile, dorinţele şi sentimentele. Din această perpectivă, limbajul economic apare ca un limbaj specializat, ca un limbaj al unui domeniu de cercetare;


În sens figurativ, limbajul reprezintă mijloculde exprimare a ideilor şi sentimentelor prin imagine, culoare, sunete (inclusiv sunete muzicale), gestică, mimică;


În accepţie tehnicistă, limbajul este definit ca un sistem de caractere şi simboluri folosit în programare.

La rândul său limbajul economic poate fi abordat sub mai multe forme:

2

Attali, J. şi Guillaume, M. (1974), L'anti economiques, Presses Universitaires de France, pg. 9-26.

• Limbajul academic, consacrat în manuale, dicţionare şi lexicoane, îşi are sursele în normele Academiei Române. Limbajul academic are o anume rigiditate, fiind practic un limbaj închis. Din acest punct de vedere, economiştii s-ar putea împărţi în „purişti” (fundamentalişti, conservatori), în

nonconformişti

şi

în

reformatori.

„Puriştii”

acuză

autorii

nonconformişti de amestecul limbaje diferitelor (cu conotaţii ideologice adverse) pentru a descrie sau a explica mai bine o idee sau o teorie economică. Nonconformiştii, sub impulsul inovării au creat şi cele mai frumoase metafore aplicate economiei, dar au şi dovedit că uzul impune limba. Atât puriştii, cât şi nonconformiştii acuză reformatorii limbajului de rea-credinţă prin agresivitatea practicată în înlocuirea termenilor economici consacraţi cu alţii convenabili ideologiei dominante. Hayek constată, de exemplu influenţa continuă a socialismului asupra limbajului oamenilor de ştiinţă şi intelectualilor. Explicaţia pare banală, dar consecinţele acestei imixtiuni sunt greu de evaluat: „Cu cât le scrutăm mai atent lucrările (scriitorilor socialişti – n.n.), cu atât vedem mai clar că au contribuit mult mai mult la conservarea decât la reformarea gândirii şi limbii animiste”3. În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi utilizarea iandecvată a unor termeni referitori la diferite tipuri de interacţiune umană, nepermiţând nici măcar delimitarea problemelor despre care se discută. „Putem începe foarte bine, spune Hayek, cu termenii folosiţi în general pentru a face distincţia între cele două principii opuse ale ordinii de colaborare umană, capitalismul şi socialismul, ambele eronate şi subiective politic. Deşi menite să aducă o oarecare lumină asupra celor două sisteme, nu ne spun nimic reelvant despre caracterul lor”4. O soluţie, deşi imperfectă, ar fi folosirea sintagmei economie de piaţă în locul 3 4

Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg. 174. Idem, pg. 178.

termenului capitalism (sau a termenului catalactica). Obişnuinţele sunt atât de puternice, încât este greu de imaginat că prea curând oamenii îşi vor controla modul de exprimare evitând cuvintele care sunt pline de ambiguităţi. La fel şi „cuvântul societate a devenit o etichetăcomodă pentru a indica aproape orice grup de oameni, un grup despre a cărui structură sau motiv de coerenţă nu e nevoie să se ştie nimic – o frază improvizată la care oamenii recurg atunci când nu prea ştiu despre ce vorbesc”5. Revolta lui Hayek este pe deplin justificată; într-adevăr când se atribuie termenul societate pentru „un popor, o naţiune, o populaţie, o companie, o asociaţie, un grup, o hoardă, o bandă, un trib, membrii unei rase, ai unei religii, ai unui sport, ai unei activităţi distractive”6 i se diluează şi i se depreciază sensul. Prin urmare, limbajul în general, cel economic, în special, se confruntă cu ambiguităţi induse de influenţa politicului în ştiinţă. Limbajul ştiinţific se formează şi se dezvoltă pe fondul limbajului academic

sub

forma

definiţiilor

termenilor

economici,

definirii

conceptelor de bază, dar şi a regulilor şi principiilor funcţionării economiei. Limbajul economic descrie sau explică părţi ale economiei sau economia în ansamblul său cu ajutorul vocabularului consacrat, dar recurgând şi la formalizarea elementelor economice.

5 6

Ibidem, pg. 181. Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg. 181.

METAFORE APLICATE LA COMPORTAMENTE REPREZENTATIVE

HOMO OECONOMICUS

HOMO AGENS

METAFORE INSPIRATE DE COMPORTAMENTE ECONOMICE ATIPICE

PASAGERUL CLANDESTIN (BLATISTUL)

PIRATUL

OPORTUNISTUL

• Jargonul şi argouli „colorează” discursul economic, dar din raţiuni diferite: jargonul din motive de diferenţiere de restul lumii, iar argoul din motive de prudenţă, în raport cu restul lumii.

Diversitatea specializărilor ecomomiştilor a creat şi jargonul aferent, adică un limbaj specific fiecărei îndeletniciri economice. De pildă, jargonul: bursier (al brokerilor şi dealerilor), tehnocraţilor, bancherilor, managerilor, etc. Argoul, prin farmecul indus de inventivitatea vorbitorilor, este extrem de popular şi în discursul economiştilor consacraţi, dar şi în media. Desigur, există anumite rezerve faţă de vulgarizarea limbajului ştiinţific, dar pitorescul şi puterea de penetrare rapidă a limbajului „colorat” – oamenii se „contaminează” foarte uşor, mai în glumă, mai în serios – îl fac dominant o perioadă bună de timp.

CAPITOLUL II TEORII DESPRE LIMBAJ CU APLICAŢIE LA LIMBAJUL ECONOMIC

1. CONCEPŢIA LUI ALFRED TARSKI DESPRE ADEVĂRUL OBIECTIV ŞI LIMBAJ

Motto: „în cazul unei propoziţii, faptul că ea e satisfăcută sau nu de membrii unui şir nu mai depinde în nici un fel de proprietăţile fiecărui membru al şirului. În consecinţă, o propoziţie este adevărată dacă şi numai dacă orice şir de indivizi o satisface şi este falsă dacă şi numai dacă nici un şir nu o satisface”. Alfred Tarski

Alfred Tarski (1933) a formulat o teorie generală a corespondenţei adevărului cu faptele şi o metodă generală a definirii conceptului de adevăr pentru toate limbajele artificialeii. Potrivit concepţiei lui Tarski un enunţ este adevărat dacă lucrurile sunt aşa cum le susţine şi este fals în caz contrar. O dificultate a adevărului rezidă în uşurinţa cu care poate să se transforme în „paradoxul mincinosului”iii. Contribuţia lui Tarski la elaborarea unei teorii generale a devărului este cu atât mai importantă, cu cât ea permite într-un sistem lingvistic

particular depăşirea paradoxurilor. „Nucleul dur” al concepţiei lui Tarski despre adevărat sau fals într-un sistem lingvistic se fondează pe deosebirea dintre limbajul-obiect şi metalimbaj. Totodată, Tarski consideră concepţia sa despre corespondenţa teoriei cu faptele neutră din punct de vedere epistemologic, ceea ce înseamnă situarea deasupra disputelor care se revendică de la prejudecata că ştiinţa nu este nimic altceva decât o ideologie.
Limbajul-obiect constituie enunţurile sistemului lingvistic supuse analizei sau limbajul despre care vorbim;
Metalimbajul reprezintă enunţuirle sistemului lingvistic cu care se vorbeşte despre limbajul-obiect sau limbajul în care vorbimiv. În consecinţă, teoria corespondenţei adevărului cu faptele, elaborată da Tarski, aduce o serie de clarificări ale problemei adevărului, între care7: pentru a vorbi de adevărul enunţurilor unui limbaj trebuie să se facă apel la un limbaj mai general, adică la metalimbaj, în cadrul căruia se pot analiza raporturile dintre enunţurile limbajului-obiect şi fapte, stabilind dacă între ele există corespondenţa; demonstrarea capacităţii teoriei corespondenţei de a evita paradoxurile; teoria corespondenţai se aplică pentru un număr infinit de enunţuri, dar în condiţiile unui număr finit de predicate isolate, Tarski consideră ca „date” ceea ce semnifică pentru un predicat de fi satisfăcut de un obiect X; noţiunea de satisfacţie fiind dobândită de toate predicatele unui limbaj, arată că se poate defini recursivitatea adevărului;

7

Chalmers, A. F. (1987), Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, pg. 197-198.

Evocând personalitatea lui Alfred Tarski, dar şi implicaţiile teoriei corespondenţei

asupra

filosofiilor

limbajului

Karl

Popper

recunoaşte

originalitatea abordării, dar şi punctul sensibil al acestei concepţii: „Deşi există adevăr, nu există nici un criteriu al adevărului. Acest lucru e foarte important, pentru că filosofii confundă idea de adevăr cu idea de criteriu al adevărului. Ei cred că dacă există o idée despre adevăr, atunci trebuie să existe şi un criteriu al adevărului ataşat acestei idei. Cu alte cuvinte sunt operaţionalişti”8. Interesul pentru minima apropiere de concepţie lui Alfred Tarski a fost stimulat de larga utilizare a terminologiei tarskiene în teoretizările reclamei şi publicităţii (cu accent pe metalimbajul semantic). Cei care folosesc teoria corespondenţei ca argument ştiinţific pentru a susţine tehnici de influenţare a comportamentului pe piaţă mizează mai degrabă pe un truc, decât pe un support ştiinţific: o teorie a adevărului absolut, cum este teoria lui Tarki, este un paşaport pentru „împingerea” în prim-plan a produselor noi sau înnoite.

2. MICHEL FOUCAULT DESPRE ARHEOLOGIA CUNOAŞTERII ŞI EPISTEMA LIMBAJULUI

Motto: „Existenţa limbajului în epoca clasică este în acelaşi timp suverană şi discretă. Suverană, deoarece cuvinetele au primit sarcina şi puterea de „a reprezenta gândirea”. Michel Foucault 8

Popper, K. K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 124.

Michel Foucault (1969) a impus o teorie a „arheologiei cunoaşterii” unde cunoaşterea şi limbajul sunt interconectate: „A cunoaşte înseamnă a vorbi cum trebuie şi cum prescrie demersul sigur al spiritului; a vorbi înseamnă a cunoaşte după cât te ţin puterile şi după modelul impus de aceia a căror naştere o împărtăşim. Ştiinţele sunt limbi împlinite, în măsura în care limbile sunt ştiinţe încă necultivate”9. Într-o înlănţuire extrem de complicată al amestecului de filosofii, Foucault răscoleşte atât istoria îndepărtată, cât şi cea recentă a limbajului (în speţă economic) căutând epistemav. În temeiul patrulaterului epistemic al limbajului (propoziţia sau reprezentarea, articularea, desemnarea şi derivarea), Foucault identifică „bogăţia” drept „teren şi obiect al economiei”10. În acest context, Michel Foucault rezervă spaţii importante analizei epistemologice a legăturii dintre bogăţie şi schimb, monedă, bani, preţ, valoare, utilitate, avere.
Despre bogăţie şi monedă: • Domeniul bogăţiei s-a constituit ca obiect al reflecţiilor autorilor de scrieri economice în strânsă legătură cu semnul bogăţiei – moneda (banii). • Metalul din care era făcută moneda reprezenta semnul bogăţiei în măsura în care era el însuşi o bogăţie; pentru a putea arăta preţul, metalul pentru monedă trebuia să fie preţios (adică, să fie rare, utile, dezirabile); • Realitatea materială a monedei contopeşte cele două funcţii ale sale – de măsură comună a mărfurilor şi de mediu de schimb, 9

Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 130-131. Idem, pg. 209.

10

ceea ce presupunea stabilitatea monedei, adică „să fie recunoscută de toţi şi să fie valabilă în orice loc dacă are drept etalon o realitate care i se poate atribui şi pe care s-o putem compara cu diversitatea lucrurilor pe care vrem să le măsurăm”11; • Valoarea monedei trebuie reglată de masa metalică pe care o conţine şi să revină astfel la ceea ce era odată, când nu erau luate drept mărci reale semnele arbitrare, ceea ce înseamnă că atunci „moneda era o măsură justă pentru că ea nu semnifica nimic altceva decât puterea de a etalona bogăţii pornind de la propria sa realitate materială, aceea de bogăţie”12; • Raportul dintre metalul monetar şi marfă, care permite „stabilirea la limită a valorii totale de piaţă a metalelor preţioase, dar şi etalonarea într-o manieră sigură şi definitivă a preţurilor tuturor mărfurilor (…) a fost stabilit de Providenţă atunci când a îngropat în pământ minele de aur şi argint, pe care le face să crească lent, aşa cum pe pământ cresc plantele şi se înmulţesc animalele”13. • Determinarea esoterică a monedei nu permite oricărui spirit să se apropie de ea, ci numai „spiritelor care ştiu să stea la pândă: adică negustorilor”14.
Despre bogăţie, bani şi preţ: • Teoria monedei şi a comerţului răspunde la înterbarea: cum pot preţurile, în mişcarea schimburilor, să caracterizeze lucrurile, cum poate moneda să stabilească între bogăţii un sistem de semne şi de desemnare? 11

Ibidem, pg. 212. Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 213. 13 Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 216. 14 Idem, pg. 217. 12

• Dacă moneda desemnează o anumită bogăţie, rezultă că moneda îi stabileşte preţul bogăţiei; • Raportul dintre monedă şi mărfuri, adică sistemul preţurilor se modifică atunci când cantitatea de monedă sau cantitatea de mărfuri se modifică („dacă moneda e în cantitate mică faţă de bunuri, va avea o valoare mare, iar preţurile vor fi scăzute; dacă, însă, cantitatea ei creşte până la a deveni abundentă faţă de bogăţii, atunci ea va avea valoare mică, iar preţurile vor fi ridicate”15). Foucault deduce că teoria cantitativă a banilor a guvernat întotdeauna schimbul monetar.
Valoarea, utilitatea şi bogăţia: • Teoria valorii, după opinia lui Foucault, răspunde unei serii de întrebări: de ce există lucruri pe care oamenii caută să le schimbe, de ce unele valorează; • Valoarea nu poate fi analizată decât folosind un limbaj de acţiune, lucrurile care se schimbă, fiecare cu valoarea lui proprie, trebuie să existe dinainte în mâinile participanţilor la schimb; • Valoarea lucrurilor se întemeiază pe utilitatea lor; • Limbajul, cu cele patru funcţii, articulează semne şi semnificaţii într-o înlănţuire a reprezentărilor bogăţiei, monedei, preţurilor, etc., dând substanţă epistemei economice.

Concepţia lui Michel Foucault, deşi complicată şi dificilă de descifrat, poate fi interpretată şi ca un avertisment dat celor care improvizează grille de lectură conjuncturale, răscolind istoria şi ocolind analiza epistemologică (îndeosebi

15

Ibidem, pg. 228.

moştenirea culturală comună, tradiţia intelectuală şi un program de cercetare pe care autorii să-l recunoască şi să-l accepte). Foucault a influenţat şi a impulsionat cercetările în direcţia analizei legăturii dintre limbajul vorbit şi limbajul de acţiune (de pildă, limbajul corpului).

3. DESCRIERE, ARGUMENTARE, IMAGINAŢIE ŞI LIMBAJ LA KARL POPPER

Motto: „Limbajul nostru este departe de fi perfect, dar este uimitor de bun. Uimitor de puternic”. Karl Popper

Limbajul este un instrument al cooperării umane şi o instituţie socială importantă, alături de alte instituţii precum cele sociale, juridice, religioase sau cele ştiinţice. Karl Popper (1994) aduce noi elemente ale unei noi concepţii despre limbaj, concepţie fondată pe evoluţie şi interacţiune. Admiţând că „un comportament nou reprezintă vârful de lance cel mai avansat al evoluţiei”16, Popper reformulează legătura dintre evoluţia comporatmentului – scop – mijloace –

16

Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 106.

abilităţi prin introducerea ideii posibilităţii unor mici mutăţii genetice, avantajoase selecţiei naturale. Pornind de la o concepţie numită neo-evoluţionistă, Karl Popper stabileşte că evoluţia comportamentelor poate fi privită „ca înlănţuire evolutivă tipică, întâi schimbarea structurii-scop, apoi a structurii abilităţilor. Abia după aceea se schimbă structura anatomică”17. În acest cadru, autorul stabileşte şi principiile fundamentale ale limbajui:
Superioritatea limbajului uman faţă de limbajul animalelor sau, cum spune Popper, – „omul se diferenţiază de animale prin caracteristile limbajului uman, iar limbajul uman se diferenţiază de toate limbajele animale prin faptul că are cel puţin două funcţii care le lipsesc acestora din urmă; voi numi aceste funcţii „funcţia descriptivă” sau „informativă” şi „funcţia argumentativă” sau „critică”. Ele sunt funcţii superioare tipice caracteristice omului”18.
Invenţia imaginativă, ceea ce înseamnă că „puterea imaginativă a omului poate evolua în direcţii cu totul noi, deoarece – prin inventarea limbajului descriptiv, omul a avut la îndemână mijloacele de a exprima lucruri adevărate şi lucruri neadevărate: poate inventa povestiri, basme, mituri”19.


Cunoaşterea obiectivă este specific umană, deşi „animalele şi-au produs propria lume 3vi, constând în limbaje animale, nici un animal nu produs

17

Idem. Ibidem. 19 Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 107. 18

ceva asemănător cunoaşterii obiective”20. Popper recunoaşte unele situaţii din lumea animală care pot fi uşor asociate cunoaşterii obiective (de pildă, imitaţiile), dar la om cunoaşterea obiectivă este rezultatul funcţiilor specific umane.


În pofida faptului indubitabil că omul a evoluat graţie dezvoltării uneltelor exosomatice, după Popper nici una dintre aceste unelte nu are o bază erediteră specializată aşa cum au toate uneltele exosomatice dezvoltate de animale, cu excepţia funcţiilor specific umane ale limbajului care au o bază ereditară foarte specializată şi specifică. În concluzie, „evoluţia omului i-a dat acestuia ceva caracteristic şi specific uman – un instinct, fundamentat genetic, de a acumula prin imitaţie, un limbaj specific uman apt să se constituie în purtător al cunoaşterii obiective”21.

Din această perspectivă, Popper cercetează funcţiile limbajului uman, pornind de la teoria lui Karl Buchler (distinge trei funcţii ale limbajului: două inferioare – expresivă şi comunicativă şi una superioară – descriptivă sau informativă), toerie pe care o amendează cu o funcţie esenţială pentru cunoaşterea obiectivă – funcţia critică.

20

Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 109. 21 Idem.

• Funcţia argumentativă sau FUNCŢII LINGVISTICE SUPERIOARE: (baza lumii 3)

FUNCŢII LINGVISTICE INFERIOARE:

critică

• Funcţia descriptivă sau informativă

• Funcţia comunicativă • Funcţia expresivă

TABLOUL FUNCŢIILOR LIMBAJULUI UMAN (Buhler – Popper)

Exemplificările lui Popper ale celor patru funcţii majore ale limbajului: Într-o permanentă dispută cu Karl Buhler, faţă de care nu ezită să-şi arate admiraţia critică, Popper ne oferă repere importante ale analizei limbajului economic dintr-o perspectivă mai apropiată metodelor folosite în cercetarea economiei în joncţiunea lor aproape naturală cu funcţia de comunicare a limbajului.

 Funcţia expresivă şi cea de comunicare se pot manifesta şi simultan: „dacă un om cască fiind singur în dormitor, acest gest are, ca limbaj, funcţia unică de autoexprimare. Însă dacă nu este singur, el le poate induce şi altora starea de somnolenţă: puteţi verifica singuri cum, căscatul insistent şi sugestiv – dacă gestul este natural şi aproape inconştient – nu numai că

îi veţi dtermina şi pe alţii să caşte, dar puteţi chiar să-i ajutaţi să adoarmă. Astfel, căscatul poate avea nu numai o funcţie expresivă, ci şi una ocmunicativă, de tip „infecţios”22”. Suprapunerea expresivităţii cu comunicarea de tip „infecţios”, nu înseamnă că orice tip de comunicare are caracter „infecţios”. De pildă, funcţia imperativă poate sau nu să contamineze; totul depinde de ton şi de putere.  Funcţia descriptivă, în mod normal, cum spune Popper, implică exprimare şi comunicare, dar şi funcţia informativă. Desigur, cineva poate să descrie lucruri sau moduri de exprimare ale oamenilor, dar fără să poată să facă abstracţie de starea propriului organism. După cum, nu poate să vorbească despre ceva fără să încerce să declanşeze un răspuns emoţional în auditoriu, adică să comunice ceva.  Comunicarea nu este un caz special de exprimare, iar exprimarea nu este un caz particular de comunicare, ele sunt două funcţii distincte, din punct de vedere biologic, funcţia de comunicare având preponderenţă. Pe de altă parte, funcţia descriptivă a limbajului este diferită de cea comunicativă, iar din punct de vedere biologic are chiar prioritate. După Popper, funcţia descriptivă a limbajului îşi îndeplineşte rolul complet numai în cadrul limbajului uman (deşi unele limbaje naturale se pot apropia destul de mult de limbajul uman). Totuşi, limbajul uman este descriptiv şi în sensul că omul poate relata ceva adevărat sau fals (sau cum spune Popper „faptul conducând la diferite operaţii logice de negare şi respingere – adică la critică”23).

22

Ibidem, pg. 111. Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 113. 23

 Funcţia critică sau argumentativă provine din funcţia descriptivă şi informativă, de care este strâns legată şi pe care le îmbogăţeşte dezvoltând negaţia, adică devenind cu adevărat critică. Deşi insuficient consolidată biologic, folosirea funcţiei critice are avantaje biologice clare – „această folosire ne permite să lăsăm teoriile să moară în locul nostru24”. Soluţia lui Popper la problema „efectelor de importanţă biologică ale evoluţiei limbajului descriptiv” presupune: Folosirea alegerilor intertemporele drept criteriu al cunoaşterii obiective

(înlocuirea

anticipărilor

instinctive

cu

anticipări

adaptative); Formularea întrebărilor şi începerea obiectivării problemelor percepute anterior; Dezvoltarea imaginaţiei; Dezvoltarea inventivităţii (ceea ce în concepţia popperiană înseamnă utilizarea metodei încercării şi eliminerea erorii fondată pe un stoc de încercări posibile, adică un stoc de idei noi. În acelaşi timp, imaginaţia lărgeşte acest stoc, iar aplicarea metodei încercării şi erorii poate genera noi replica comportamentale, dar şi noi instituţii). Consolidarea

prin

tradiţie

a

invenţiilor

comportamentale,

instrumentale şi instituţionale generează situaţii care răspund nevoii de flexibilitate, adică acelaşi lucru să rămână valabil pentru diferitele limbaje umane.

În cazul comunicării, reacţia (feed-back-ul) poate fi rapdidă sau întârziată, după cum reacţia poate fi pozitivă sau negativă; Popper îşi exprimă rezerva faţă de 24

Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 117.

reacţiile pozitive rapide, dar admite că o reacţie pozitivă, în adevăratul sens al cuvântului, se poate produce la intervale mari de timp. Astfel, Popper arată că între formularea teoriei lui John Staurt Mill, după care obiectivele politicii sociale moderne sunt salariile mari şi timpul de lucru mic, şi punerea ei în ptactică au trecut şaptezeci de ani.

Concluzia lui Popper este cât se poate de clară: „Dacă orice limbaj este privit ca o simplă expresie şi comunicare, atunci sunt neglijate caracteristicile cele mai importante ale limbajului omenesc, ce îl disting de limbajul animal: capacitate sa de a produce enunţuri false şi adevărate şi de a construe enunţuri valide şi invalide”25.

25 Popper, K. R. (2000), Filosofia socială şi filosofia ştiinţei, Antologie editată de David Miller, Edtura TREI, pg.287.

CAPITOLUL III

DESPRE ETIMOLOGIA UNOR CONCEPTE ECONOMICE Întrebarea obsedantă pentru cel care se pregăteşte într-o specialitate economică este: „De unde provine vocabularul propriu economiei”? De-a lungul timpului lingvişti şi economişti, în dorinţa vorbirii corecte, au căutat rădăcinile istorice ale cuvintelor care descriu şi explică acţiunile economicevii. După se poate constata unele cuvinte, consacrate în discursul economic, sunt rezultatul progreselor realizate în ştiinţa economică; altele au apărut din practicile diferite imprimate de interesele generate de politicile economice în situaţii conjuncturale sau de dificultăţi în afirmarea unor curente de gândire economică.

1. GENEZA UNOR CONCEPTE ECONOMICE ACŢIUNEA UMANĂ REPREZINTĂ abordarea praxeologică a economiei constituită în jurul lui homo agens, dezvoltată îndeosebi de Max Weber, Lionel Robbins şi Ludwig von Mises, după care individul acţionează alegând mijoacele pentru atingerea scopurilor, comportamentul său este raţional, iar acţiunea are finalitate. „Acţiunea umană” este şi titlul operei fundamentale a lui Ludwig von Mises (Human Action, apărută în versiune engleză în 1949).

AVANTAJ ECONOMIC desemnează câştigurile monetare şi/sau nonmonetare rezultate din activităţile economice (de producţie sau de schimb) pentru o persoană, o firmă, o ţară. În funcţie de criteriile utilizate se pot deosebi: avantaje absolute (A. Smith, costurile medii), avantaje relative sau comparative (D.

Ricardo, costul de oportunitate), avantaje competitive (M. Porter, randamentul managementului); avantaje morale (H. Leibenstein, factorul-X).

BUGET a fost împrumutat din franceză; buget este un diminutiv de la latinescul „bulga” care însemna „pungă”, prin urmare „buget” înseamnă de fapt „punguţă”. În economie vorbim de bugetul producătorului, consumatorului, statului, instituţiilor, dar şi de bugetul familiei.

BURSĂ vine de la numele unei familii, Bruges van der Burse, a cărei casă a servit pentru prima dată drept bursă, adică de loc public unde se fac operaţiuni financiare cu valori mobiliare (titluri, acţiuni, obligaţiuni, etc.).

CAPITAL provine din limba latină de la „capita”; în antichitate posesorii de animale dădeau cu împrumut un număr de „capete” de vite. Împrumutul la început, trebuia restituit exact în numărul împrumutat, iar mai târziu, cu un surplus, cu o dobândă. De aici, capitalul este bunul care multiplică de mult mai multe ori bogăţia iniţială, decât orice alt bun sau acţiune cunoscută.

CICLUL DE AFACERI este denumirea folosită pentru a explica fluctuaţiile din activitatea economică, caracterizate de alternanţa expansiunii şi contracţiei producţiei. În general, afacerile se extind când creşte producţia industrială, ocuparea, preţurile, salariile, rata dobânzii şi profiturile unde prosperitatea, pentru un timp, atinge un punct înalt. Atunci când, activitatea începe să se contracte, odată cu restrângerea afacerilor, scade şi volumul producţiei, scade ocuparea, scad preţurile, salariile, ratele dobânzii şi profiturile. Declinul economic continuă până ajunge în punctul cel mai de jos posibil. După o perioadă de timp revirimentul afacerilor instalează expansiunea activităţii economice. Economiştii disting patru faze ale ciclului de afaceri, cunoscute sub

diferite denumiri: a) expansiunea (prosperitate, boom) cu un punct de cotitură sau vârf; b) contracţia (criză, recesiune, declin, cădere) care atinge punctul de jos; c) depresiunea (crah); d) redresarea (revigorare, reviriment). Între economişti sunt diferenţe fundamentale în privinţa cauzelor crizelor, dar mai accentuate în modalităţile de depăşire a recesiunii: unii susţin că a preveni este cea mai bună metodă (austriecii), alţii, invocând eşecurile pieţelor, reclamă intervenţia mai energică a guvernului în iniţiativa privată.

CLEARING în engleză înseamnă curăţire (to clear – a curăţa). În comerţul internaţional clearing desemnează operaţiunile de „lichidare a conturilor”.

ECONOMIE a intrat în vocabularul europenilor din greacă, „oikos” – „casă”, „gospodărie”, „cetate” şi „nomos” – „regulă”, „normă” de conducere. De la romani s-a transmis occidentalilor forma „economie”. În timp, economia a pierdut din sensul iniţial, dar a căpătat altele până la forma cunoscută astăzi: ştiinţa alocării resurselor rare între utilizări alternative.

FABRICĂ provine din latinescul „fabrica”, derivat din „faber” – „meşteşugar”; fabrică a fost împrumutat spre sfârşitul secolului al XIX-lea după modelul occidental.

FIAT MONEY desemnează acea monedă emisă de stat; orice produs monetar care are o valoare mult mai mică pe orice altă piaţă decât cea monetară. De exemplu, bancnota cu o valoare de 100 de mii RON pe piaţa monetară, are o valoare foarte mică pe cea a plasticului.

GARANŢIE a fost împrumutat atât din forma franceză - „garantie” şi italiană – „garanzia”, cât şi din cea engleză – „warrant” şi înseamnă „împuternicire”.

HOMO OECONOMICUS reprezintă ipoteza fundamentală în microeconomia tradiţională după care agenţii economici iau deciziile în funcţie de un singur criteriu de maximizare a utilităţii, dar şi o concepţie care separă comportamentul uman în viaţa economică de încărcătura sa morală, considerând că deciziile economice sunt, în esenţă, de natură hedonistă şi utilitaristă. Totodată, homo oeconomicus defineşte ipoteza esenţială a comportamentului reprezentativ iniţiată şi dezvoltată de clasicii gândirii economice (de la A. Smith la A. Marshall), după care indivizii (agenţii economici) iau decizii în funcţie de un singur criteriu-maximizarea propriei utilităţi; potrivit acestei ipoteze, individul consumator are capacitatea de a-şi ordona preferinţele şi de a efectua alegeri alternative în vederea maximizării satisfacţiei.

MACROECONOMIE parte a analizei economice, fondată pe o viziune holistă; termen inventat de Ragnar Frish în 1933, desemnând acea parte a teoriei economice

care

studiază

jocul

variabilelor

economice

agregate,

interdependenţele dintre variabilele economice şi a modului cum poate fi influenţat ansamblul economiei prin politicile monetare, fiscale şi

ale

veniturilor; fondatorul macroeconomiei este considerat John Maynard Keynes (1883-1946).

MICROECONOMIE este parte a analizei economice care studiază comportamentul unităţilor economice individuale drept centre ale deciziei în materie de preţ şi cantitate. Din punct de vedere istoric, deosebim Microeconomia tradiţională (L. Walras, V. Pareto, S. Jevons, Fr. Edgeworth, A. Marshall, C. Menger, E. von Bohm-Bawerk, E. von Wieser) dominată de concurenţa pură şi perfectă (atomicitate, omogenitate, transparenţă, mobilitatea factorilor de producţie şi accesul liber la informaţie) şi Noua microeconomie (E.

Chamberlain, F. Knight, Fr. A. Hayek, R. Coase, G. Stigler, G. Beker, A. Laffer, G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz, etc.) unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative, iar căutarea informaţiei şi informaţia implică anumite costuri. În consecinţă, microeconomia nu are nimic de-a face cu imaginea unei entităţi fizice, observată eventual la microscop, şi nici nu este o chestiune de optică sau o derivată a ierarhiei („economia în mic”).

MONEDA vine din greacă de la „moneda”; la greci a intrat din dialectul veneţian. În Italia cuvântul este de origine latină – „moneta”, acesta era epitetul zeiţei Iuno „sfătuitoarea” (de la verbul „moneo” – „a sfătui”). Aşa se explică cele două forme utilizate în scrierile economice: moneda şi moneta.

NEVOIE a intrat în vocabularul românilor din slavă, de la „nevolia” şi are acelaşi înţeles ca în româneşte, anume cerinţă. În slavă este compus din negativul „ne-” şi „volia” – voinţă, deci nevolia însemna „fără voie” sau „contra voinţei”.

PECUNIAR provine din latinescul „pecunia” – „animal”; a căpătat înţelesul de bănesc, pentru că în vechime animalele erau utilizate ca monedă de schimb.

PIAŢĂ vine din italienescul „piazza”, iar în italiană vine din latinescul „platea”; romanii l-au împrumutat da la greci – „plateia” înseamnă „largă”, subînţelegându-se „stradă”. Consecinţa pentru economie se regăseşte în prejudecata identificării pieţei economice cu un spaţiu economic unde se fac tranzacţii. În fond, piaţa în sensul economic cel mai simplu cu putinţă înseamnă cerere şi ofertă.

PROFIT derivă din latinescul „proficere” care înseamnă a câştiga, câştig. În economiile capitaliste dominate de ordinea pieţei, profitul este atât mobilul esenţial al acţiunilor economice, cât şi criteriul economic cel mai important al selecţiei activităţilor economice. Agenţii economici îşi proiectează acţiunile economice pe criterii comerciale sau lucrative, adică aducătoare de profit.

SALARIU a fost împrumutat din latină, „salarium”, un derivat de la „sal” – „sare”. „Salarium” însemna la început „suma dată soldaţilor ca să-şi cumpere sare” (celelate alimente le dădea comandantul), apoi a căpătat înşelesul de „soldă” şi în sfârşit pe cel de leafă în general.

SPECULĂ provine din latinesul „speculari” care înseamnă „a cerceta” (este înrudit cu inspector, spectacol). Înţelesul prim al verbului este „a privi”; de aici, „speculaţie” – „cercetare teoretică”, iar cei care speculează la bursă fac astfel de cercetări. În vorbirea curentă specula şi speculantul au conotaţii negative, înţelesul celor două cuvinte fiind asociat cu presupusa intenţie de îmbogăţire de pe urma unor acţiuni economice imorale. Deşi dicţionarele nu reţin ca autor al speculei decât speculantul, pentru a-l numi pe cel care speculează la bursă auzim deseori un cuvânt din afara dicţionarelor – speculator.

ŞOMAJ vine din limba franceză chomage, dar împrumutat din greceşte şi trecut prin latină; în limba greacă termenul iniţial, „kauma”, însemna arşiţă, dar şi linişte, calm; legătura cu abţinerea de la muncă reiese din faptul că în timpul arşiţei nu se lucra, de aici şi sensul de „odihnă”, mai precis de „odihnă fără voie” pentru că nu ai ce lucra.

2. METAFORE ŞI ALTE EXPRESII UTILIZATE ÎN DISCURSURILE ECONOMICE AUTARHIE provine din limba greacă – autarkeia – desemnând „calitatea de a te mulţumi cu ce ai”; autarkeia se compune din autos – de sine şi arkeo – a fi destul, de unde autarhie – „conducerea de sine sine însuşi”. Autarhia nu se poate confunda cu „monarhia” – „comanda unuia singur” şi nici cu „anarhia” – „lipsă de comandă”. De regulă, în economie autarhia este asimilată economiei închise; se spune despre un stat că este autarhic dacă nu are relaţii economice cu alte ţări.

BOICOT vine din engleză de la numele căpitanului Boycott, latifundiar din Irlanda; în decembrie 1880, toţi vecinii săi s-au înţeles să nu mai aibă nici o relaţie cu el, adică să-l boicoteze, deoarece era brutal şi gosolan.

CATALACTICA (CATALLACTICA) este termenul propus de Arhepiscopul Whately în 1838 pentru a denumi ştiinţa teoretică a ordinii pieţei, repus în circulaţie de Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek în secolul al XX-lea şi însuşit de o mare parte din adepţii lor. Catallactica şi derivatele, catallactic şi catallaxy provin (Hayek 1967, 1978) din cuvintele greceşti clasice katalattein şi katalassein care aveau nu numai sensul de „a schimba”, ci şi pe cel „de a primi în comunitate”.

EMBARGO în limba spaniolă înseamnă „interzicerea de a scoate din ţară”; embargo este o metodă prin care statele decid interzicerea comerţului cu anumite ţări (de regulă, aflate în zone de conflict şi care pot intreţine şi amplifica conflictul) la anumite produse (arme, petrol, etc.).

FABULA ALBINELOR cu subtitlul, „Zumzetul stupului sau pungaşii deveniţi oameni cinstiţi” reprezintă titlul unui poem alegoric (36 de pagini) în versuri (435) scris de filosoful moral Bernard de Mandeville (1670-1733), opuscul considerat de analişti de-a lungul timpului fundamental pentru individualism. În acest poem Mandeville introduce o relaţie între mobilurile individuale şi realitatea socială, cu intenţia pregătirii spiritelor în concepţia după care individul acţionează ghidat numai de interesul său individual. Raţionamentul lui Mandeville ia forma unei fabule: în opoziţie cu morala dominantă a omului chibzuit, prevăzător şi economisitor, lumea este alcătuită din indivizi puţin virtuoşi, dominaţi de gustul cheltuirii şi al profitului. Acest imoralism nu reflectă nici pe departe sărăcia, ci dimpotrivă se dovedeşte util societăţii. Astfel, viciile individuale devin virtuţi sociale, adică beneficii publice (cheltuirea este sursa ocupării şi a bogăţiei: sărăcia nu-i o virtute, iar bogăţia nu-i un viciu). Problema este de a accepta în locul moralei păguboase „Sărac şi cinstit” morala civilizaţiei: „Cinstit şi bogat”.

LAISSEZ-FAIRE este forma concentrată a crezului Şcolii fiziocrate, precursoarea liberalismului economic (în ordinea naturală, agrară, imaginată de fiziocraţi fiecare individ va şti, în mod natural, să-şi găsească liber, deci fără vreo constrângere, calea cea mai avantajoasă sau esenţa ordinii naturale sub regimul libertăţii conţine două entităţi inseparabile şi non-adverse: interesul personal şi interesul comun, ceea ce implica reducerea la minimum a funcţiilor statului/guvernului - să suprime piedicile create în mod artificial, să asigure menţinerea proprietăţii şi libertăţii, să pedepsească pe cei care le vor aduce atingere şi să arate legile ordinii materiale). Laissez-faire reprezintă doar o parte din construcţiile iniţiale: „Laissez-faire, laissez-passer le monde va alors de luimeme” sau „Laissez-nous faire” a căror paternitate este controversată. Expresia „laissez-faire” este atribuită în mod frecvent lui Vincent de Gournay, prieten cu

Turgot, dar se pare că marchizul d’Argensson (1736) are prioritate istorică în promovarea ei. Astăzi, în laissez-fiare se identifică deviza liberalismului economic. Uneori este folosită sintagma „laissez-faire” („lăsaţi să se facă”), ceea ce înseamnă referire directă la stat, în sensul neamestecului în activitatea privată, alteori este utilizată formula „laisser-faire” („să se lase să se facă”), lărgindu-se aria celor care se interpun între libertatea economică şi mediul de afaceri.

MAGAZIN vine din arabă, de la „mahzan” – „depozit de mărfuri”, de fapt de la pluralul acestui cuvânt – „mahazin”; de aici formele europene, de pildă în franceză „magasin”. Atunci când revistele au fost numite „magazine”, ele au fost comparate cu un magazin în care găseşti tot felul de mărfuri.

MÂNA INVIZIBILĂ este sintagmă utilizată de Adam Smith pentru a ilustra principiul economic dominant în ordinea pieţei, potrivit căruia, individul urmărindu-şi propriul interes, nu numai că nu se opune interesului general, ci face parte din el, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia individului. Prin urmare mâna invizibilă reprezintă o locuţiune metaforică pentru conceptul de reglare spontană a economiilor de piaţă concurenţiale.

TEORIE a fost împrumutat din limba greacă, unde înseamnă „privelişte”, „acţiunea de a vedea”, „procesiune” (de aici vine teatru). Din înţelesul de „acţiune de a vedea” derivă cel de „cercetare”, ipoteză”. Prin urmare, teoria este rezultatul unei cercetări structurat într-un ansamblu coerent de enunţuri, de regulă ipotetice. UTOPIE – „plan sau teorie care nu se poate aplica” – vine din secolul al XVIlea, de la „Utopia” lui Thomas Morus, terman pe care l-a inventat pentru a

denumi insula pe care se petrece acţiunea romanului cu acelaşi titlu. În limba greacă „U” înseamnă „nu” şi „topos” înseamnă „loc”, adică „Utopia” – „locul care nu există”.

TEMA IV

LIMBAJUL ECONOMIC Apariţia şi formarea limbajului economic se confundă cu istoria economică a omenirii, în care comerţul a jucat un rol crucial în răspândirea ordinii economice, dar şi a limbajului. După cum observa Hayek, „Indiferent cum stau lucrurile, comerţul a apărut în mod cert foarte devreme, iar schimburile la mari distanţe, cu articole a căror sursă e improbabil să fi fost cunoscută de comercianţii care le vindeau şi le cumpărau, sunt mult mai vechi decât orice alt contract între grupuri îndepărtate ale trecutului, care se poate depista în zilele noastre”26. De-a lungul timpului, autorii ideilor şi teoriilor economice au fost preocupaţi nu numai de autonomizarea ştiinţei economice, ci şi de identitatea termenilor economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună comunicare. Marii autori ai teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi de aspectele limbajului, îndeosebi de rolul lui în comunicarea dintre economişti, dar şi în comunicarea rezultatelor ştiinţei economice. În diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit, scris, gestualviii, sonor, etc.), cel mai important pentru asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi pentru comunicarea rezultatelor ştiinţei economice este limbajul economic academic scris şi vorbit. Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul propriu ştiinţei economice şi cel împrumutat, între limbajul ştiinţific şi 26

Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului. Editura ANTET, pg. 74.

cel comun. Limbajul propriu consacrat în termeni ca cerere, ofertă, piaţă, preţ, capital, bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu, profit, consum, economii, investiţii, inflaţie, etc., s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii noi ale unui domeniu de cercetare complex, cum este cel al Economiei. Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional de a explica unele fenomene economice, dar şi drumul anevoios al apariţiei şi consolidării ştiinţei economice au facilitat împrumuturile lingvistice. Invadarea vocabularului economic cu termeni din alte domenii ale cunoaşterii are şi alte explicaţii, îndeosebi influenţele avute de moda intelectuală de-a lungul vremii, accelerând „diviziunea muncii lingvistice”27. Şi în economie, ca în orice alt domeniu al cunoaşterii, "cuvintele devin ghizi" ale acţiunii, deoarece, „limbajul ne dă posibilitatea nu numai să etichetăm obiectele oferite simţurilor noastre ca pe nişte entităţi distincte, ci şi să clasificăm o infinită diversitate de combinaţii ale semnelor distinctive în conformitate cu ceea ce aşteptăm de la ele şi cu ceea ce putem face cu ele”28. Aspectul cel mai important în folosirea limbajului economic este legat de amestecul de interpretări şi de teorii despre mediul economic. În acest sens, împrumuturile din alte domenii ale cunoaşterii şi reformarea, spontană sau deliberată, au produs cele mai semnificative „înnoiri” ale limbajului economic.

1. INFUENŢE DIN ALTE DOMENII ALE CUNOAŞTERII ASUPRA LIMBAJULUI ECONOMIC În secolul al XIX-lea, când fizica era ştiinţa – regină, noile ştiinţe, între care şi Economia, au asimilat în primul rând vocabularul ei. Următorul pas, după cum constată Kirzner, a fost să "copieze" modelul fizicii: „Pentru primii economişti 27 28

Ecco, U. (1996) Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, Constanţa, pg. 42. Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, pg. 171.

clasici, ce considerau economia o ştiinţă preocupată de avuţia înţeleasă într-un sens mai mult sau mai puţin material, egoismul era o forţă impersonală ce extrăgea această avuţie din factorii de producţie şi o propulsa prin canalele distributive ale economiei. Puternicul accent, pus de autorii de mai târziu, pe însăşi forţa egoismului ca esenţă a ştiinţei economice şi accentul ce decurge de aici pe tipul comportamentelor maximizatoare, tindeau să sporească atracţia analogiei cu mecanica”29. Desigur, analogia cu mecanica s-a mai domolit, unii termeni şi-au pierdut intensitatea chiar în fizică şi au o frecvenţă a apariţiilor din ce în ce mai redusă şi în Economie. Alţi termeni însă s-au consolidat foarte bine în ştiinţa economică. Noţiunile de mecanism: mecanism economic, mecanism al preţurilor, mecanisme redistributive; instrumente: instrumente băneşti, instrumente financiare, instrumente de schimb; pârghii: pârghii ale preţurilor, pârghii economice, pârghii economico-financiare; fluxuri: fluxuri economice, fluxuri reale şi monetare, fluxurile circulare ale venitului; circuit: circuit economic, circuit economic global, circuit economic mondial; levier: levierul financiar; entropie: stare economică entropică, economii entropice, economii negentropice; emergentă: economii emergente, pieţe emergente; forţă: forţe de producţie, forţă de muncă, forţă economică; viteză: viteza de circulaţie a banilor, viteza de rotaţie a capitalului; acceleraţie: acceleratorul consumului, accelerarea creşterii economice; elasticitatea: elasticitatea cererii şi a ofertei, elasticitate a producţiei, elasticitate a bunurilor importate şi a celor exportate; histerezis: ştiinţa economică suferă de histerezis; echilibru: echilibrul economic general, punct de echilibru, preţ de echilibru, cantitate de echilibru, echilibrul walrasian sunt mai mult decât familiare pentru orice economist, ele sunt fundamentale în imaginarea şi gândirea economiei.

29

Kirzner, I. M., (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, pg. 62.

O altă parte a termenilor economici provine din psihologie: persuadare – persuadarea consumatorului; comportament – comportament economic, comportamentul economisitorului,

consumatorului

şi

comportamentul

al

producătorului,

investitorului;

comportamentul

atitudine

–

atitudine

concurenţială; înclinaţie – înclinaţie, medie sau marginală, spre consum, spre economii sau spre investiţii; tendinţa – tendinţa creşterii sau reducerii preţurilor, tendinţă creşterii productivităţii muncii. Termenii economici împrumutaţi din medicină apar în discursul economic mai ales pentru a caracteriza şi pentru a explica stările de recesiune sau lipsa de perfomanţă a economiei. Expresii precum: calmarea preţurilor, colaps economic, criză economică, fractura preţurilor, infuzie de capital, injecţie de capital, puseuri, contracţii, simptom al crizei, sindrom al instabilităţii, tensiune între resurse şi nevoi, terapie economică, terapie şoc, etc. sunt frecvent utilizate pentru a "diagnostica" o economie şi pentru a propune remediile necesare însănătoşirii. O serie de noţiuni folosite în economie provin din sport: competiţie – pentru a sugera concurenţa; start – pentru a marca debutul unei activităţi, de pildă startul privatizării; arbitru – pentru a arăta imparţialitatea statului în raport cu iniţiatva particulară; joc – jocul economic, jocul actorilor economici, jocul cererii şi al ofertei, teoria jocurilor, joc în sumă nulă, regulile jocului economic. Termenii respectivi trimit la reguli şi atitudini ce trebuie respectate de competitori, dar şi la alegerea celei mai potrivite strategii. Unele cuvinte, cărora le-a fost ataşat un atribut economic, provin din arta dramatică: scenariu al dezvoltării, scenarii ale tranziţiei; actori economici; rolul concurenţei, rolul statului în economie; scena economică; în ansamblul economiei instituţiile financiar-bancare au funcţia unui ecran între economii şi investiţii.

Sublinierea hotărârii şi fermităţii discursului economic determină, de cele mai multe ori, recurgerea la termeni din domeniul militar: asalt ştiinţific, arsenalul ştiinţei economice, frontul economiei, lupta împotriva inflaţiei, obiectivul economic al firmelor, strategii de piaţă, tactica, ţintă, războiul preţurilor. Multe dintre aceste noţiuni au fost reţinute în dicţionarele de economie şi care sau impus în discursul economiştilor, după cum lesne se poate observa. (consultaţi ANEXELE).

2. PLASTICIZAREA LIMBAJULUI ECONOMIC În aria reformării spontane se observă tendinţa de plasticizare a limbajului economic determinată, pe de-o parte, de aparenta insuficienţă a vocabularului, iar pe de altă parte, de dorinţa autorilor de a fi cât mai sugestivi. Sintagme, celebre acum, numite: laissez-faire, homo economicus, pasagerul clandestin, mâna invizibilă, acordeonul lui Hayek, dilema prizonierului, problema lui Ulise, fenomenul Silicon Valley, trişor, eficienţa-X, comportament oportunist, preţuriumbră, firmă barometru, tragedia comunelor, efectul de clichet, capcana lichidităţilor, miopia agenţilor economici, hazard moral, etc. au şi consistenţă teoretică solidă. În acelaşi timp, s-au banalizat expresii precum: piaţă neagră, revoluţie verde, muncă la negru, economie subterană, găuri negre, zone gri, carte verde, etc. Unii termeni utilizaţi în mod curent de tehnocraţi: ecart, ajustare, bruion, implementare, PIB, TVA, accize, etc.; de finanţişti: bonduri, derivate, splitare, spred, speed, overdraft, hedge, swich, dar şi leul greu, etc.; de experţi în economie: market-clearing, dumping, fixing, pieţe emergente, hazard moral, asimetrie

informaţională,

etc.;

de

manageri:

antreprenor,

cultură

organizaţională, firmă, intraprenor, patron, organizaţie, etc.; de birocraţi: aquis, integrare, globalizare, salvgardare, embargou, armonizare, etc. – termeni care

formează jargonul fiecărui domeniu amintit, acceptat şi recunoscut ca rezultat al complexităţii economiei şi al diviziunii cunoaşterii. Tranziţia la economia de piaţă a adus şi un jargon-pop: privatizaţi, buticari, dolarizare, dughenizare, investitori-feneişti, caritaşi, disponibilizaţi, second-hand, baroni locali, etc. repede îmbrăţişat de analiştii economici, fiind inteligibil pentru un public larg. În acelaşi timp, limbajul economic a devenit mai permisiv, integrând fără prea multe rezerve, argou de tranziţie: şpagă, parai, blat, naşpa, marfă, verzişori, caşcaval, coco, şmen, ţepuire, etc.

3. Limbajul animist şi limba de lemn Câteva dificultăţi ale utilizării limbajului, în general, a celui economic, în special, pot determina reformarea deliberată a limbajului. Între altele, „multe convingeri amplu împărtăşite nu trăiesc decât implicit, în cuvintele şi frazele care le comunică, şi ar putea să nu devină niciodată explicite”, după cum şi dificultatea explicării şi descifrării „unui lucru nou în termeni deja existenţi”30. Hayek constată că dificultăţile de acest fel i-au impulsionat pe reformatorii socialişti să treacă la reformarea deliberată a limbajului, asimilând animismul, pentru a convinge mai uşor oamenii să adere la concepţia socialistă31. Din această perspectivă, economiştii, nu numai cei socialişti, vorbesc despre "viaţa economică", despre "organismul social", despre diverse acţiuni pe care "societatea" ar trebui să le soluţioneze. Personificarea societăţii, independent de calculul ideologic, a contaminat prin repetare şi limbajul economic, încât este greu de presupus că va disparea prea curând din discursul economic.

30 31

Hayek, Fr. A., Op. Cit., pg. 172. Idem, pg. 174-175

Limbajul Ştiinţei Economice are, după cum se observă, mari resurse de îmbogăţire, dar conţine şi riscul

unei pierderi a preciziei şi a înţelesului

termenilor săi fundamentali. Funcţia de comunicare a limbajului economic s-a dezvoltat graţie unor fenomene diverse sub raportul consistenţei şi al principiilor morale ale lumii de azi. Aşa cum bine sublinia Hayek: „Comerţul, migraţiile, precum şi înmulţirea populaţiilor, nu numai că au deschis ochii oamenilor ci, le-au desferecat şi limbile. Nu e vorba numai de faptul că neguţătorii întâlneau în mod inevitabil şi, uneori, ajungeau să stăpânească limbi străine în cursul călătoriilor lor, dar acest lucru trebuie să-i fi forţat şi să cugete la diferitele conotaţii ale cuvintelor-cheie (fie şi numai pentru a evita jignirea gazdelor sau înţelegerea greşită a termenilor de negociere), prin urmare, ajungând să cunoască noi şi diferite opinii despre cele mai elementare chestiuni”32. De bunăseamă şi războaiele armate, civile sau religioase (dar şi revoluţiile) au fost, şi pot fi socotite încă, alături de comerţ sau de migraţiile populaţioniste, împrejurări care scot la iveală dimensiuni nebănuite ale limbajului economic. Probabil că aşa au apărut cuvinte, cu o arie de referinţă care incluzând şi economia, cuvinte care ne dau astăzi multă bătaie de cap. Între altele amintim: economie de piaţă, liberalism, societate, agresivitate, intoleranţă, globalizare, integrare, embargo, etc. Elementul comun al termenilor enunţaţi, dar şi al celor similari, este animismul. Animismul înseamnă personificarea „societăţii”, în a instituţiilor în general.
„societate”: substituirea statului (a guvernului) sau a organizaţiei cu termenul „societate”, „de fapt un eufemism care sugerează că putem reglementa deliberat acţiunile indivizilor printr-o metodă de dirijare mai blândă şi mai binevoitoare decât cea coercitivă”33.

32 33

Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Bucureşti, f.a., pg. 171. Idem, pg. 175.


„liberalism”: utilizarea acestui termen cunoaşte deseori recurgerea la o înşelătorie. Hayek, citându-l pe Schumpeter, ilustrează cu exemplul socialiştilor americani care şi-au însuşit termenul de liberalism: Ca un compliment suprem, deşi neintenţionat, duşmanii sistemului întreprinderii private au găsit înţelept să-şi însuşească eticheta sa”34.
„capitalism”: un soi de socialism întors pe dos,
„economie de piaţă”:
„protecţionism”: Animismul se clădeşte pe o serie de termeni, de regulă foarte cunoscuţi, care au fost identificate de Hayek drept „cuvinte nevăstuică” (la fel cum o nevăstuică poate goli de conţinut un ou fără a lăsa vreo urmă vizibilă, aceste cuvinte pot goli de conţinut orice termen căruia îi sunt prefixate părând a-l lăsa intact: „social” şi derivatele lui). Animismul, cu întregul arsenal ideologic al „cuvintelor nevăstuică” constituie platforma „limbii de lemn”. În mod uzual, limba de lemn desemnează limbajul specific politrucilor (discursul vorbit este însoţit de o gestică sugestivă, de accente mimice trecând de la mânie şi revoltă la speranţă, dar mai ales de gradaţii de ton corespunzătoare).  se aşează pe o serie de cuvinte fundamentale, mai cu seamă pe cele care descriu fenomene producătoare de ordine: fapt, a cauza, a sili, a distribui, a prefera, a organiza, etc.;  se fondează pe verbe intranzitive sau pe persoana a doua sau a treia a celor tranzitive: a trebui, etc.;  discursul este redundant; 34

Schumpeter, J. A. (1994), History of Economic Analysis, Oxford University Press, Oxford, New York, pg. 574.

 lozincile sau pildele sunt prezentate drept cele mai de preţ achiziţii ale omenirii. În concluzie, dacă e să vorbim de un pericol pentru limbajul economic, atunci acesta vine din amestecul unor idealuri sociale şi politice ale unor grupuri sau asociaţii private cu scopurile reale ale cercetării ştiinţifice.

TEMA V COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC 1. Semne şi semnale în economie Economia în ansamblul său – agenţii economici, organizaţiile economice şi instituţiile - emit şi captează diverse semnaleix (ştiri, informaţii, avertismente, zvonuri, etc) evidente sau culese de instituţii specializate (de consultanţă, de studiu a conjuncturii, de sondare a opiniei publice, de presa scrisă sau audiovideo, ş.a.) care pot să influenţe performanţele activităţii într-un orizont de timp previzibil. Producătorii, consumatorii, economisitorii, finanţatorii, creditorii, debitorii, etc. sunt în permanenţă atenţi la semnalele care vin din mediul economic, mai precis dinspre piaţă şi dinspre instituţii. Ignorarea semnalelor, chiar dacă în aparenţă sunt nesemnificative, poate modifica decisiv rezultatele finale ale agentului economic sau chiar ale economiei în ansamblul său. Astfel, dacă preţurile la

factori se modifică sau dacă preţul unei tranzacţii creşte, producătorii ar putea să-şi modifice funcţia de producţie. În esenţă, producătorii îşi concentrează eforturile în direcţia înţelegerii corecte a semnalului captat, dar şi spre anticiparea consecinţelor generate de acesta. În acelaşi timp, eventualele nemulţumiri ale consumatorilor sunt semnale care arată că s-ar putea pierde o cotă importantă din piaţă sau chiar piaţa. Desigur, producătorii sunt interesaţi de orice semnal care are legătură cu activitatea lor (de la preţurile de piaţă până la legislaţia economică). Preţuri, impozite, taxe, dobânzi, constrângeri sau relaxări ale legislaţiei economice, dar şi decizii ale autorităţilor, sunt surse posibile de semnale pentru producători, dar şi pentru alţi agenţi economici (investitori, exportatori, importatori, brokeri, dealeri, bancheri, etc.). În mod firesc, consumatorii sunt cei care captează semnalele dinspre producători, însă ei sunt şi principalii emitenţi de semnale pentru aceştia. În fond, ei sunt în bună măsură piaţa. Cu cât scade ignoranţa consumatorilor în materie de preţ, cu atât semnalele emise de ei sunt mai interesante pentru producători. Mai mult, consumatorii sunt în permanenţă în căutare de "chilipiruri", adică sunt decişi să realizeze surplusul consumatorului sau renta consumatorului, ceea ce înseamnă că posibilitatea lor de a-şi alege o structură convenabilă a cheltuielilor de consum se bazează pe semnalele oferite de mărimea preţurilor şi de creşterea veniturilorx. Semnalele emise şi captate de producători şi consumatori combină limbajul articulat şi vizualizarea. Toate produsele au preţuri afişate, după cum au şi avertizările legate de consum, care să asigure condiţia esenţială a pieţei libere – accesul la informaţia economică. Unele pieţe, cum este bursa de valori, au forme de organizare şi funcţionare specifice, unde, din cauza rapidităţii operaţiilor, semnalele sunt cruciale. Dacă, de pildă, unele active încep să piardă sistematic din valoare este un semnal pentru deţinători să scape de ele. Unele burse au avertizare sonoră specială de

deschidere şi de închidere, alte burse îmbină tradiţia cu modernitatea în emiterea şi captarea de semnale folosind limbaje convenţionale ad-hoc. Captarea semnalelor şi raportarea lor la experienţe anterioare sau la construcţii teoretice anterioare le dă valoarea de semn. Semnul, în mediul economic, reprezintă nota specifică, trăsătura distinctivă după care se recunoaşte o economie, o acţiune economică, un fapt economic, o piaţă, un mijloc de schimb, o marcă de fabricaţie, un bun sau un agent economic. Transformarea semnalelor în semne care să aducă informaţii – de confirmare, de avertizare, de punere în gardă, de începerea sau de încetarea unei acţiuni etc. – presupune interpretarea acestora cu un cod adecvat, testat în prealabil35. Dintre cele mai cunoscute semne dintr-o economie sunt semnele monetare. Moneda este recunoscută din lumea bunurilor prin specificitatea sa întruchipată în funcţiile pe care le are în economie. Dacă, de pildă, puterea de cumpărare a banilor scade dramatic, această este un semn al unor mari slăbiciuni ale economiei, ale unor crize puternice şi prelungite, care pot induce neîncredere în mediul de afaceri şi instabilitate socială. În acelaşi mod, raportând semnalele recepţionate de pe o piaţă, cu privire la cerere şi ofertă, la cunoscuta teorie a concurenţei, se poate preciza tipul de piaţă în funcţie, de pildă, de numărul producătorilor şi cel al consumatorilor (mulţi, câţiva, unul). Pentru a fi interpretat semnalul trebuie să fie identificat şi selectat din interferenţa de semnale, deci el trebuie să aibă un anumit prag de intensitate, iar instrumentele de descifrare şi interpretare (decodorul) trebuie să aibă o fiabilitate suficientă care să-i ofere un grad oarecare de certitudine36. Impactul semnalelor, dar şi al decodificării lui

cu mediul economic poate

provoca şocuri puternice, procese emoţionale greu de controlat şi totodată, este probabilă micşorarea (sau pierderea) şansei receptării unei indicaţii utile pentru 35 36

Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg. 8. Idem, pg. 9-10.

conduita agenţilor economici. Faimoasa “coadă”,

cu inevitabila întrebare

adresată ultimului aşezat în şir: “Ce se dă?”, ca şi indicaţia pe mai multe voci (de regula de la sfârşitul cozii): “Daţi mai puţin să ajungă la toată lumea", a fost şi probabil că este un semn al unei grave crize a bunurilor de consum curent, îndeosebi a celor alimentare. Dacă stai la coadă la o carte, la un concert, la un film este un semn combinat de interes şi pasiune de aşezare cât mai sus în ierarhia valorilor, însă nu acelaşi lucru se poate spune despre amintita “coadă”. Cel mai îngrijorator lucru nu a fost coada, ci comportamentul inerţial care se profilase, pentru că mulţi oameni (îndeosebi de vârsta a treia) îşi aveau în “coadă” o adevărată viaţa socială. Fondurile de investiţii care au falimentat, printre care şi FNI au avut şi ele istoria lor. Falimentul FNI a fost “anunţat”, existând suficiente motive pentru cei avizaţi să interpreteze corect semnalele, îndeosebi cele legate de metoda de calcul a valorii unităţii de fond. Ceilalţi, care au fost şi marii perdanţi, le-au dat o semnificaţie opusă: şi-au vândut casele sau şi le-au ipotecat, s-au împrumutat la cămătari etc. pentru a-şi adjudeca valoarea pe care o anticipau, fiind stimulaţi şi cu ajutorul unui îndemn publicitar echivoc: “Dormi liniştit, FNI veghează pentru tine”. Dincolo de detaliile juridice ale problemei, care cad în sarcina autorităţii, rămân aspectele legate de imagine şi de comunicare. Şi, dacă lucrurile n-ar fi tragice, ar rivaliza cu unele dintre filmele de excepţie: perdanţii (în bună parte bătrâni, îmbrăcaţi sărăcăcios pe care însă televiziunile îi prezentau cu o formulă standard: “Investitorii FNI au protestat nu ştiu unde”) apar pentru opinia publică drept simbolurile lumii capitaliste sau ale economiei de piaţă. Prin urmare, într-o perioadă când deficitul de capital era realitatea cruntă, când investitorii străini ar fi venit cu gânduri murdare „să-i exploateze pe români”, singurii investitori cinstiţi ajunseseră victimile câtorva persoane! Cine ce să mai înţeleagă! Alte semnale, incorect receptate sunt debranşările. În mod clar ele arată incapacitatea monopolurilor utilităţilor publice de a se menţine pe o piaţă liberă

şi concurenţială. Pe de altă parte ele trădează interesele specifice ale birocraţiei sau ale grupurilor de presiune din aceste domenii. Mai mult, un soi de complicitate a sindicatelor cu puterea (oricare ar fi fost ea), sindicate care ceruseră o perioadă de 10 ani până la acceptarea surselor alternative, deci a concurenţei, a agravat situaţia. Amânarea deciziei de a lăsa loc concurenţei în domeniul utilităţilor publice în profida semnalelor alarmante ale utilizatorilor, a însemnat aproape „moartea naturală” a sistemului comunal centralizat. Sunt oraşe care s-au debranşat în întregime şi unde punctele de furnizare a energiei sau desfiinţat. Aceste sunt semne evidente ale slăbiciunilor pe care le conţine sistemul public, dar şi ale obstacolelor în calea utilizatorilor care vor să plătească atât cât consumă. S-a preferat însă debranşarea silită şi voluntară, ceea ce a însemnat şi imposibilitatea recuperării datoriilor. Desigur, exemplele ar putea continua cu falimentele bancare, caritasul, pieţele ţărăneşti, economatele,

cantinele săracilor,

fără a produce informaţii

suplimentare, doar confirmarea importanţei emiterii şi receptării corecte a semnalelor.

2. Informaţii, mesaje şi zvonuri Informaţia este furnizată de unele semnale care pot fi dirijate: preţuri, taxe, impozite, ratele dobânzii, cursul de schimb, gratuităţi,etc. Economia se dovedeşte şi din aceasta perspectivă, nu numai o sursă inepuizabilă de informaţii, ci şi un edificiu fondat pe informaţii. Economişti de renume şi-au formulat programul de cercetare în domeniul informaţiilor şi unii au fost chiar recompensaţi cu Premiul Nobel pentru Economie37. În mulţimea informaţiilor există unele care pot fi însă dirijate intenţionat şi astfel ele capătă valoarea de mesaj. Orice mesaj presupune emiterea unei informaţii 37

Vezi capitolul "Teorii şi concepţii despre informaţie"

prin semnale codificate, în direcţia unei ţinte determinate, cel mai adesea un interlocutor sau un grup bine determinat, fără feed - back obligatoriu38. În cazul agenţilor economici această emisiune se efectuează într-un context de obiective ale politicii economice generale şi de roluri, conformă cu codificarea şi care poate să cuprindă distorsiuni şi perturbări. Cauzele distorsiunilor se găsesc fie în diferenţele de atitudine sau de concepţie dintre emiţător şi receptor, fie în diferenţele dintre registrele de limbă utilizate, care se fondează pe valorificarea funcţiilor limbajului, fie de buna sau reaua intenţie. Unele distorsiuni pot să apară absolut întâmplător, efectele lor fiind de cele mai multe ori imprevizibile şi greu gestionabile, anunţând crize de comunicare sau de imagine. Buna comunicare cere un mesaj clar. Din nefericire nici un mesaj nu poate fi socotit de la bun început corect şi definitiv formulat, după cum nimeni şi nimic nu garantează recepţionarea lui corectă. Un exemplu în acest sens îl constituie disputele de acum câţiva ani, dispute declanşate la început în mediul politic şi apoi extinse în lumea economiştilor, care aveau drept subiect atitudinea faţă de schimburile externe, în speţă faţă de protecţionism. Invazia pieţei româneşti de produse alimentare străine (mai ieftine) era prezentată, pe de o parte, drept un atac la producătorul indigen, iar pe de altă parte, ca un pericol real pentru economie în ansamblul său. Presiunile exercitate de mediul politic şi numărul mare de adepţi ai protejarii economiei prin măsuri "la graniţă" au reuşit să obţină modificarea unor acorduri internaţionale privind termenii de schimb prin aşazisul "acord de salvgardare". Mesajul însă poate fi privit şi altfel, el arata îngrijorarea politicienilor faţă de consumatorul român care avea prilejul să cumpere mai ieftin, deci să trăiască mai bine. În mod clar, producătorii români nu au devenit mai eficienţi în urma acelor măsuri, după cum nici consumatorii români n-au fost atraşi mai mult de produsele româneşti din patriotism sau din 38

Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg. 58-73.

dorinţa de a răspunde chemării guvernamentale „Fabricat în România”. Prin urmare, elaborarea mesajului presupune tatonări succesive, dar şi modificări progresive ale semnificaţiei şi sensului său, până se ajunge de la mesajul incomplet la mesajul amplu şi complex39. Atunci când, după emiterea unui mesaj apare ritmul, între destinatar şi destinator are loc un schimb de informaţii, ceea ce înseamnă că se realizează deplin comunicarea. Comunicarea în economie, ca şi comunicarea în general pune în relaţie dimensiunile multiple ale modului în care acţionează agenţii economici (indivizi, firme, instituţii) atunci când alocă resurse rare apelând la mecanismul preţurilor. Astfel, comunicarea se realizează printr-o serie de relaţionări între percepţii, gusturi şi preferinţe, imaginaţii, vocabular, teorii, experienţe, modele, etc. Comunicarea stabileşte un sens printr-un ansamblu de verigi care permit crearea unor raporturi de contrast între obiective, roluri, atitudini şi constrîngerile fiecărui agent economic şi care face legătura cu economia. Metodele moderne de comunicare invocă frecvent, mai ales în spaţiul publicitar, atitudinea. Atitudinea sau felul de a fi şi de a se comporta, reprezintă în fond o anumită idee sau o anumită concepţie. Atitudinea este partea vizibilă a comportamentului agenţilor economici. Centrarea mesajelor pe atitudine, pe o nouă atitudine reflectă capacitatea pe care o au ideile economice în schimbarea realităţii şi a modului de gândire al oamenilor, dar şi în schimbarea mentalităţilor. În această parte a comunicării, schimbarea mentalităţii nu este deloc de neglijat în proiectarea viitorului unei economii. În istoria recentă, „statul providenţial”, „visul american” sau „statul bunăstării”40, au constituit repere importante în susţinerea economiei prin încrederea în sistem41. 39

Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg. 7-

9. 40 41

Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 178-192. Fukuyama, Fr., Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Editura ANTET.

Responsabilii strategiilor de dezvoltare economică trebuie să stăpânească bine "lecţia de comunicare" atunci când proiectează şi fixează "ţinte", asigurându-se într-un orizont de timp rezonabil şi cu un mesaj clar şi concis. Repetabilitatea mesajului este necesară, dar nu suficientă pentru sădirea încrederii într-o economie. La fel de importantă este şi stabilitatea mesajului, pentru că degajă seriozitate şi interes faţă de cei care sunt finanţatorii treburilor publice. În formularea mesajelor, dar mai ales în comunicarea lor, sunt şi situaţii puţin controlabile şi greu de controlat atunci când prevalează zvonurile42. Industria zvonurilor este puternică, iar ripostele sunt prea slabe pentru a atenua efectele unui dezastru provocat de răspândirea unor ştiri tendenţioase şi insuficient verificate. În fond, zvonul este o scurtare a mesajului, careia i se ataşează o serie de transformări43, între care:
nivelarea mesajului şi omiterea de detalii;
accentuarea, chiar îngroşarea unui detaliu;
asimilarea subiectului în funcţie de unele motive personale;
proiectarea unor stereotipuri, cu scopul completării lacunelor de memorie. În mod tradiţional zvonul se propagă de la om la om, dar mijloacele de comunicare în masă, voluntar sau involuntar, cresc credibilitatea informaţiilor care se dovedesc de multe ori neîntemeiate, dar deja este prea târziu pentru a putea remedia răul produs. Într-o organizaţie zvonurile apar atunci când canalele oficiale de comunicare nu funcţionează sau funcţionează defectuos, iar conţinutul zvonurilor depinde de climatul afectiv al organizaţiei (speranţă sau teamă faţă de un eveniment aşteptat). Cazurile falimentelor bancare sunt exemple elocvente, deşi persistă îndoiala dacă nu cumva zvonul prăbuşirii unui bănci a fost în mod intenţionat lansat pentru a micşora efectele pierderilor şi 42 43

Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 178-192. Le Bon, G. (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima, pg. 69-77.

pentru a descuraja deponenţii în încercarea de a-şi recupera banii, totuşi nerăbdarea şi iritarea deponenţilor accelerează deznodământul. Zvonurile, neîndoielnic, ţin de om şi de structura sa, şi prind viaţă atunci când un număr semnificativ de persoane sunt implicate în conţinutul lor. Atunci când, se utilizează nu un mesaj, ci o poveste creată de un grup, starea afectivă a acestuia intervine nu numai prin transformările succesive aplicate, dar şi în conţinutul poveştii elaboarte. Sunt zone ale economiei unde comunicarea devine sensibilă, tocmai din cauza "fragilităţii" lor faţă de informaţiile incomplete sau tendenţios formulate. De aceea, orice informaţie, referitoare la un aspect sau altul al economiei, trebuie atent verificată înainte de a fi luată în calcul. În comunicarea economică se observă că limbajul, mai precis limbajul verbal joacă un rol extrem de important, dar el este dublat de imagine şi mişcare, astfel încât informaţia şi/sau mesajul să-şi atingă ţinta. Ştiinţa economică apare astfel ca o sursă autorizată în identificarea şi explicarea complexităţii acţiunilor economice în scopul funcţionării economiei.

TEMA VI ISTORIA ŞTIINŢEI ECONOMICE ŞI LIMBAJUL ECONOMIC

1. Gândirea economică şi ştiinţa economică

Rădăcinile ştiinţei economice şi ale limbajului economic pornesc încă din Antichitate, atunci când, în scrierile fragmentare despre economie ale filosofilor, a fost inventat termenul, care peste 2000 de ani, consacra o nouă ştiinţăxi. În cartea sa Economicul44, Xenofon (430-354 Î. Ch.) fixează denumirea şi domeniul (regulile după care se gospodărea patrimoniul particular) ale viitoarei ştiinţe45. La Aristotel (384-322 Î. Ch.) oikonomia ("arta gospodăririi") este una dintre părţile "artei înavuţirii", cealaltă fiind "arta comerţului". Aristotel precizează că "este conformă naturii arta înavuţiriii care are ca resurse roadele şi animalele", ea având două ramuri, "una, arta comerţului, alta arta gospodăririi, şi aceasta necesară şi lăudată, iar cealaltă o artă a schimbului dispreţuită pe bună dreptate (căci nu există în mod natural, ci prin faptul că unii iau de la alţii), absolut pe drept cuvânt este detestată camăta – pentru că proprietatea provine de pe urma banului însuşi, şi nu de pe urma ţelului cu care a fost introdus. Căci el a apărut

în vederea schimbului, dar dobânda îl face să se înmulţească", iar

"dobânda apare ca un ban venind din ban. Aşa încât, dintre modurile de înavuţire, acesta este în cel mai înalt grad contra naturii"46. De-a lungul timpului, Ştiinţa economică sau Economia s-a dezvoltat într-un câmp de reprezentări ale sensului comun sau aşa cum spune Kirzner "O persoană percepe faptul că există posibilitatea unei îmbunătăţiri a situaţiei sale printr-o schimbare a poziţiei fizice sau prin vreo altă mdificare a configuraţiei stării de lucruri care ar putea afecta sentimentul bunăstării sale. Recunoaşterea unei astfel de şanse de a-şi spori bunăstarea, oricare ar fi ea, pune în mişcare acţiunile

pe care persoana le va face pentru a-şi asigura îmbunătăţirea

situaţiei"47. Astfel, Ştiinţa economică a apărut pentru a răspunde necesităţilor 44

Diogenes Laertios (1997), Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, pg.106. Termenul "Economia" provine din cuvintele greceşti: oikos-gospodărie şi nomos-lege. 46 Aristotel (2001), Politica, Editura Paideia, Bucureşti, pg. 19. 47 Kirzner, I. M. (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pg. 139. 45

vitale ale oamenilor, iar diferitele soluţii propuse la problemele urgente ale vieţii de fiecare zi au constituit materia primelor scrieri economice. Istoria gândirii economice aduce această dovadă: în primele scrieri economice a predominat preocuparea practică şi normativă. Economia, mai precis Economia politică, s-a constituit ca disciplină de studiu de sine-stătătoare, fiind definită de la început drept un ansamblu de reguli pentru a gestiona afacerile unui stat48. Mercantilismul, dominant între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, este un exemplu-tip de amalgam între teorie şi practica economică. Sintagma "economie politică" a fost utilizată pentru prima dată de Antoine de Montchretien în 1615, când a publicat "Traite d'economie politique", de fapt, un îndreptar de politică economică pentru oamenii de stat. Afirmând că: „economia politică este pentru stat ceea ce este economia într-o familie"49, mercantiliştii au definit economia politică drept o ramură a artei de a guverna, având ca obiectiv propunerea mijloacelor cele mai eficiente de a îmbogăţi statul, sporindu-i bogăţia de metale preţioase. Mercantiliştii recomandau favorizarea formării unui excedent al balanţei comerciale cu ajutorul unei politici economice intervenţioniste şi protecţioniste, în scopul asigurării şi conservării bogăţiei monetare. Mercantilismul defineşte epoca lui Colbert, unde statul este întreprinzător: creează manufacturi, acordă subvenţii şi credite, impune o reglementare strictă într-o manieră care să asigure calitatea produselor exportate şi care impune totodată restricţii la intrarea produselor străine pentru a proteja în acest fel producţia naţională50.

2. Emanciparea ştiinţei economice de politică şi morală

48

Gonnard, R. (1930) Histoire des doctrines economiques, Libraire Valois, Paris, pg. 3, 45-51, 185-199,291-296. Idem, pg. 106-114. 50 Ibidem, pg. 116-117 49

Adam Smith, considerat drept „părintele” ştiinţei economice, afirma în introducerea cărţii a-IV-a a Avuţiei naţiunilor că „economia politică privită ca o ramură de cunoştinţe ale omului de stat sau ale legiuitorului, îşi propune două scopuri distincte: în primul rând, de a procura poporului un venit sau o subzistenţă abundentă sau, mai bine zis de a o face capabilă să-şi procure acest venit sau această subzistenţă abundentă; şi în al doilea rând, de a procura statului sau colectivităţii, un venit suficient pentru serviciile publice. Ea îşi propune să îmbogăţească în acelaşi timp şi poporul şi pe suveran ”51. Smith şi mercantiliştii se situau la limita aceleiaşi probleme: cum să se îmbogăţească naţiunea ? Soluţiile propuse difereau: în locul unei politici mercantiliste etatiste, Smith propunea o politică fondată pe "laisser-faire" şi pe acţiunea liberă a indivizilor, care-şi urmau propriile interese, ghidaţi de "mâna invizibilă"52. S-ar putea adăuga că organizarea Avuţiei naţiunilor reflectă marea intenţie a lui Smith de a elabora o teorie economică integrală: în primele două cărţi autorul explică natura producţiei şi destribuţiei bogăţiei, formarea şi acumularea capitalului, expunerea diferitelor modalităţi de producţie şi de distribuţie cunoscute în istorie; critica sistemelor de politici economice cunoscute, în sfârşit propunerea din ultima carte asupra principiilor artei de a guverna urmând „sistemul libertăţii naturale”53. Această concepţie prezintă într-adevăr economia politică drept preambulul politicii economice, fără a exclude însă un nivel al analizei ştiinţifice. D. Ricardo a fost primul autor care a construit un model teoretic pur, fără nici o finalitate normativă. În centrul modelului său se afla problema repartiţiei surplusului producţiei prin intermediul preţurilor, asigurând reproducţia 51 Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, pg. 287. 52 Idem, pg. 305. 53 Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 2, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, pg. 144-145.

sistemului economic.54 Acest model repus pe o concepţie care exclude orice finalitate normativă în timpul cercetării teoretice, oferă un domeniu de studiu limitat la activităţile sociale de producţie şi de repartiţie a bunurilor economice şi o metodă de cercetare specifică - deducţia îmbogăţită. Pentru David Ricardo era clar că politica economică se fonda pe ştiinţă fără a fi ea însăşi o ştiinţă, dar nu se confunda cu economia politică. De fapt, Ricardo pune capăt unei confuzii, prezentă în primele scrieri economice sistematice, între ştiinţă – definită ca un corp de propoziţii verificate, şi artă – adică, ansamblul regulilor practice destinate să servească la rezolvarea unei probleme concrete. Concluzia lui Ricardo viza emanciparea ştiinţei economice de artă printr-o ruptură: ştiinţa economică trebuia să se rupă de cunoaşterea empirică. Tradiţia epistemologică ricardiană îl revendică astfel pe Ricardo drept adevăratul fondator al ştiinţei economice. De astfel, Ricardo a reuşit în aceea perioadă un lucru trecut multă vreme sub tăcere: debarasarea economiei politice, socotită o ştiinţă cu acelaşi titlu ca ştiinţele „dure”, de toate conotaţiile apologetice. Cu toate acestea, ştiinţa economică de după Ricardo avea să urmeze, prin analogie, modelul ştiinţei exacte, dar cu scopul de a construi un discurs teoretic pur. Secolul al XIX-lea, deşi a produs cele mai importante teorii ale ştiinţei economice, este considerat, cel puţin în prima jumătate, drept o perioadă de „anemie” a ştiinţei economice55. De fapt, se confirma, atît separarea artei de ştiinţă, cît şi o atitudine conştientă a economiştilor de disipare a falsei asimilări a economiei politice cu laisser - faire-ul şi a pieţei cu un „artefact” şi nu cu un fenomen natural. Cu toate acestea, în epocă cele mai importante descoperiri care au dat identitate şi autoritate ştiinţei economice au fost percepute mai ales drept abateri de la calea dreaptă, drept dovezi ale unei „ştiinţe deprimante” dezinteresată de randamentul economiei. 54

Ricardo, D. (1993), Opere alese, Editura Universitas, Chişinău, pg. 59. Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi, Editura Cassei Şcoalelor, Bucureşti, pg. 525-526. 55

Imparţialitatea politică se releva astfel cu o datorie ştiinţifică şi ca o normă a cunoaşterii. Problema imparţialităţii politice a teoriei economice se prezintă mai ales ca o consecinţă logică a abstractizării; economistul studiază o singură parte a fenomenelor sociale, care sunt presupuse determinate printr-o singură cauză dorinţa de bogăţie- şi, ca urmare, el nu se poate pronunţa pentru sau contra sistemului socio-politic, pe care de fapt îl ignoră. Funcţia sa se limitează la explicarea consecinţelor economice ale fiecărui sistem politic, furnizându-i mijloacele necesare luării deciziilor de ordin politic. Relaţia ştiinţei economice cu sistemele politice seamănă cu cea a unei teorii în raport cu multiplele sale aplicaţii. Distanţarea de sistemul socio-politic justifică alegerea liberei concurenţe ca ipoteză fundamentală a analizei. Există şi în această alegere o prejudecată: pledoaria pentru o formă specifică de concurenţă. Totuşi, această alegere, ca şi cea a comportamentului economic-tip sunt repuse pe criterii pur teoretice. Alegerea liberei concurenţe ca punct de plecare, facilita analiza pentru că era vorba despre o piaţă foarte simplă, care permitea să se pună în evidenţă într-o formă extrem de clară acţiunea forţelor studiate: dorinţa de bogăţie. Libera concurenţă permitea studiul problemelor mai complexe apărute prin cauze perturbatoare: intervenţia guvernamentală şi acţiunea sindicatelor. Libera concurenţă corespundea şi unui ideal ştiinţific, şi unui model de cercetare. Ea a fost preferată altor situaţii de piaţă la fel de simple, ca monopolul, pentru că răspundea unor criterii suplimentare de generalitate şi de mai bună aproximare a realităţii. Aşadar, economia s-a emancipat de politică nu pentru a-şi declina responsabilitatea în faţa unei cereri sociale foarte presante, ci pentru a face din economie un sistem teoretic mai fiabil, neimplicat în certuri ideologice. Obiectivitatea discursului teoretic al economiei politice a fost prima condiţie pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor. Pentru aceasta el trebuia să rupă cu trecutul său empiric şi cu contextul ideologic. Tentativa autonomizării economicului a fost puternic contestată de A. Comte şi de discipolii săi britanici

şi francezi56. Critica a fost concentrată în mod deosebit pe imposibilitatea izolării faptului economic provenit dintr-o solidaritate a organismului social. Comte şi adepţii săi au negat astfel posibilitatea unei ştiinţe economice în numele acelei solidarităţi foarte intime dintre diversele aspecte ale „ organismului social ”57. Răul produs ştiinţei economice este astăzi incalculabil, pentru că efectele lui sunt încă prezente. Cu toate acestea, ştiinţa economică a urmărit autonomia faţă de alte ştiinţe sociale, şi pentru a marca distanţarea de mecanică. Cel puţin, în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, cercetările sunt concentrate pe analiza faptului social, a compunerii şi recompunerii lui. Faptul social, ca produs psihologic şi etologic nu numai că se pretează la descompunere, dar nu poate fi sesizat în totalitatea sa decât ca sumă de fapte sociale particulare rezultate din cauze diferite. Drept urmare, izolarea unei clase de fenomene, ca şi izolarea unei cauze particulare în interiorul acestei clase fac parte din abstracţia necesară explicaţiei economice. Dacă fenomenul economic a fost descompus în părţile sale pentru a fi după aceea explicat, el nu poate fi sesizat în totalitatea sa decât după ce va fi fost recompus. Această mişcare de descompunere / recompunere reprezintă relaţia unei părţi cu ansamblu său, relaţie care subliniază caracterul conjectural al explicaţiei pur economice. Astfel, abstracţia apare drept mod de cunoaştere, iar deducţia drept metodă de investigare: „ dorinţa de bogăţie ” este forţa principală care se află la originea activităţilor economice şi nu se confundă cu comportamentul

agentului

economic care caută să-şi maximizeze satisfacţia şi să-şi minimizeze efortul. „ Dorinţa de bogăţie ” apare drept cauza principală pe care gândirea o pune în evidenţă, iar comportamentul economic tip reprezintă o aproximare a

56 57

Idem, pg. 528. Comte, A. (1911), La philosophie positive, Tome II, Flammarion, Paris, pg. 274-294.

comportamentului omului în timpul activităţilor economice şi serveşte ca premisă pentru metoda deductivă. Analogia cu mecanica a fost continuată, mai ales, spre sfârşitul secolului al XIXlea prin expansiunea matematicii. Apropierea între economie şi mecanică, utilizând analogia levierului, va produce teorema fundamentală a schimbului: raportul de schimb dintre două bunuri este egal cu raportul gradelor de utilitate finală procurate de aceste două cantităţi58 Problema economiei va fi prezentată de acum ca o problemă de schimb, economiştii se deplasează astfel de la problemele producţiei şi repartiţiei la cele ale alocării eficace a bogăţiei deja produse între contractanţi, traversând piaţa. Aceşti contractanţi raţionali, capabili de a judeca eficacitatea mijloacelor disponibile caută să-şi maximizeze satisfacţia, minimizând eforturile, într-un mediu stabil. Domeniul economic şi ipotezele fondatoare ale comportamentului maximizator sunt suficient de largi pentru a trata problemele schimbului în tipuri de organizare socială foarte diferite59. Ipotezele fondatoare sunt conjecturi avansate pentru a reda raţiunea fenomenelor observate; ştiinţa caută în ansamblul corpului ştiinţei o „ipoteză probabilă”, pe care, prin încercare şi eroare o supune la probă sau printr-o anticipare teoretică reuşită o reţine drept premisă a explicaţiei ştiinţifice. Recunoaşterea explicită a achiziţiilor matematice ale ştiinţei economice a constituit condiţia necesară a inovării teoriei economice. Introducerea calculului diferenţial a permis descoperirea utilităţii marginale şi formalizarea descreşterii utilităţii marginale. Această descoperire, care a condus la formularea teoriei fundamentale a schimbului şi la o nouă teorie a formării preţurilor a fost posibilă datorită valorizării elementelor psihologice, (adoptarea comportamentului maximizator 58

Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques. Les fondateurs, Sirey, Paris, pg. 94-122, 142165 59 Lipsey, R. G. şi Chrystal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 21-38.

ca premisă şi utilitatea drept cauză unică a schimbului). Mai mult, posibilitatea de a gândi problema economiei în termeni de comportament maximizator şi descoperirea teoremei egalităţii raporturilor utilităţilor marginale cu raportul preţurilor pieţei sunt rezultatul regândirii economiei. Secolul al XX- lea a primit ştiinţa economică emancipată de politică şi de morală. Economiştii au găsit argumente de ordinul evidenţei pentru a consfinţi această emancipare: primul argument arată deosebirea dintre politică şi economie - politicul centralizează, iar economicul descentralizează, iar al doilea referitor la diferenţa dintre morală şi economie, precizează că economia nu se face cu sentimente, iar cunoaşterea economică nu este de natură emoţională. Dificultatea esenţială a ştiinţei economice, integrarea în piaţa a fenomenelor non-piaţă, a fost în mare măsură depăşită prin dezvoltarea teoriilor despre bunurile publice şi despre alocările optimale ale resurselor. Evidente într-o economie însă, sunt schimbul şi banii, dar nici schimbul şi nici banii nu pot explică în mod exclusiv economia. Schimbul şi banii arată că economia este o piaţă universală, unde orice se vinde şi se cumpără, pentru că fiecare bun are un preţ. Economia are o complexitate deosebită şi relaţionări multiple între agenţii economici şi instituţii generând posibilităţi multiple de comunicare. Ştiinţa economică oferă acum un domeniu de cercetare nelimitat, un mod de gândire economic şi un limbaj specializat, aflat într-o permanentă diversificare şi împrospătare. Astăzi, ştiinţa economică se prezintă ca ştiinţă a schimbului pe piaţă şi a instituţiilor pieţei (catallactică). Ştiinţa economică oferă teoria generală care explică ce se întâmplă când sunt împlinite anumite condiţii şi care sunt consecinţele ce se deduc când aceste condiţii nu sunt împlinite. Ştiinţa

economică este studiată de mai multe discipline de învăţământ între care teoria economică generală joacă rol de „ nucleu dur ”60. Formarea limbajului economic a urmat îndeaproape istoria ştiinţei economice; de-a lungul timpului autorii teoriilor economice au fost preocupaţi şi de identitatea termenilor economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună comunicare.

TEMA VII

PREMISE EPISTEMOLOGICE ALE COMUNICĂRII TEORIILOR ECONOMICE

O privire generală asupra ştiinţei economice lasă impresia unor grave şi profunde neînţelegeri între economişti. Cercetând cu mai multă atenţie problema constatăm că, într-adevăr, la noi şi aiurea, economiştii sau cei care studiază economia sunt departe de un acord în privinţa economiei. Prăpastia dintre economişti are cel puţin două explicaţii: în primul rând, istoria ştiinţei economice ne arată un tablou complex şi de o diversitate neobişnuită în rândul celorlalte ştiinţe, fie ele naturale sau sociale; în al doilea rând, limbajul economiştilor, se diversifică rapid şi pare că împiedică buna comunicare a rezultatelor ştiinţei economice. Indiscutabil, unele dezacorduri sunt pur 60

Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 751.

doctrinale, altele sunt de natură ideologică, dar cele mai consistente ţin atât de gradul de informare asupra progreselor ştiinţei economice, cât şi de asumarea acestora în cercetarea economiei. Operează şi în comunitatea economiştilor un fel de fundamentalism, dincolo de care, ştiinţa economică pare excedată şi asaltată de chestiuni lipsite de consistenţă şi a căror influenţă trebuie oprită prin intransigenţă şi excluziune. Aspectele cele mai sensibile ale comunicării teoriilor economice, în particular, a rezultatelor ştiinţei economice, în general, dar fără a intra în detaliile controverselor din ştiinţa economică, sunt asociate fundamentelor Economiei: domeniul de cercetare, identificarea faptelor economice, micro- şi macroeconomie, modele economice, elemente ale logicii economice şi ale limbajului economic.

1. Domeniul economiei Domeniul de cercetare al Economiei se prezintă ca o construcţie conceptuală abstractă şi ca o sursă de date observabile61. Privit ca sursă de date, domeniul Economiei relevă unele slăbiciuni apărute prin strângerea datelor economice accentuând controversele dintre cantitativişti (ştiinţa înseamnă a măsura) şi explicaţionişti (ştiinţa înseamnă găsirea celei mai bune explicaţii). În primul rând, caracterizarea empirică a mărimilor globale a căror tratare macroeconomică comportă dificultăţi de principiu legate de integrarea datelor parţiale, multiple şi posibil eterogene într-o mărime unică presupusă a le reprezenta la nivelul unui "agregat" necesită unele precizări62. Agregarea datelor permite, de exemplu, să se determine volumul producţiei unei ţări sau a indicelui general al preţurilor, dar nu se poate reduce la simple calcule de mărimi medii. Statisticianul, în fiecare caz, va trebui să explice condiţiile necesare ale funcţiei 61

Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, capitolul "Cum lucrează economiştii". 62 Kirzner, I. M. (1996), Perpectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, pg. 133-136.

prin care un număr unic corespunde ansamblului de date şi să construiască un individ calculabil matematic în limite acceptabile. Criteriile agregării şi condiţiile propuse sunt adesea stabilite prin procedee arbitrare şi conduc mereu la întrebarea: ce se observă şi ce se măsoară cu adevărat? John Stuart Mill a formulat în secolul al XIX-lea un punct de vedere despre îndoiala faţă de puterea măsurării, dar şi faţă de atotputernicia statisticii, valabil şi astăzi: „Statisticile unui om interesat sau pătimaş au prea puţină valoare; şi rareori trece un an fără să ne aducă exemple de falsuri uluitoare pe care numeroşi oameni respectabili le comunică lumii ca pe nişte fapte pe care le-au cunoscut personal. Un cercetător sincer şi răbdător se va simţi îndemnat să studieze un lucru nu pentru că se afirmă că acesta este adevărat, ci pentru că prin natura sa poate fi adevărat. El se va folosi de aserţiunile oponenţilor nu ca de nişte dovezi, ci ca de”63 ???????? În al doilea rând, unele noţiuni abstracte introduse în teorii par puţin accesibile măsurării efective, însă ele apar mai mult ca modalităţi extrem de eficiente de a fixa o idee, decât ca expresie a unor mărimi reale (de exemplu, renta consumatorului)64. În al treilea rând, obţinerea efectivă de date sub o formă utilizabilă, cât şi creditul acordat măsurării crează iluzia preciziei, întreţinută de cifre dezgolite de semnificaţie şi absenţa oricărui indiciu asupra gradului lor probabil de aproximare65. Concluzia, împărtăşită de majoritatea economiştilor, este cât se poate de clară şi exprimă o cerinţă minimă a ştiinţei – perfecţionarea metodelor de culegere a datelor şi a modalităţilor de estimare a marjelor de erori.

2. Faptele economice 63

Mill, J. S., Despre definiţia şi metoda economiei politice, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 64. 64 Lipsey, R. K. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 129. 65 Knight, F., Ştiinţa economică şi acţiunea umană, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 130-136.

Aproape toţi economiştii sunt de acord că disciplina lor explică alocarea resurselor rare pentru satisfacerea nevoilor oamenilor trăind într-o societate. O asemenea caracterizare lasă însă în suspensie un mare număr de probleme, care sunt disimulate folosind unele cuvinte obişnuite, precum: nevoi, resurse rare, repartiţie, societate, etc. Din diversele interpretări, specificări sau accentuări ale fiecărui cuvânt amintit decurg unele direcţii de cercetare şi poziţii doctrinale bine conturate. Fără a intra în amănunte, ne vom limita la acele aspecte majore ale dificultăţilor puse de domeniul Economiei şi unde putem identifica unele surse ale controverselor dintre economişti. Astfel, economiştii au opinii diferite în identificarea faptelor economice din multitudinea acţiunilor oamenilor66. Din această perspectivă, divergenţele dintre cercetătorii economiei sunt generate, pe de-o parte, de întinderea faptului socotit economic, iar pe de altă parte, de identitatea faptului economic în faptul social global. Prin urmare, până în ce punct se poate conveni pentru disocierea faptului economic de alte fapte considerate sociale? Această dificultate apare nu numai pentru economist, ea afectează deopotrivă politologul, sociologul, antropologul, etologul, etc. La fel de semnificativă pentru cercetarea economică este şi cunoaşterea posibilităţii descompunerii faptului social global fără să i se denatureze componentele. În mod categoric, orice cunoaştere ştiinţifică, implicit cea economică, presupune abstractizare, condiţie la care se aliniază aşa-numitele "ştiinţe dure" şi spre care tind multiplele domenii de cercetare, între care şi economia. Cu toate acestea, "puriştii" rămân rezervaţi faţă de extinderea domeniului de cercetare al economiei şi cer reîntoarcerea la modelele clasice, în timp ce "globaliştii"

66 Robbins, L., Natura şi însemnătatea ştiinţei economice, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 106-129.

revendică şomajul şi/sau inflaţia, cu toate implicaţiile sociale şi politice, în aria de cercetare economică 67. În legătură cu aceste aspecte, problema rămasă deschisă pentru faptele sociale este de a şti dacă economistul decupând elementele presupuse economice din faptul social global le acordă un sens şi dacă acesta are un înţeles propriu şi o relativă autonomie. În mod curent, economiştii rezolvă această dificultate introducând în procesele studiate variabile "exogene" (variabile independente), date de mediul în care sunt localizate elementele studiate şi presupuse drept condiţii suficient de rigide pentru jocul variabilelor "endogene" (variabile dependente) , cu ajutorul cărora îşi propun să formuleze relaţiile. După cum observa John Neville Keynes, „Distincţia între schimbări dependente şi schimbări independente este de importanţă fundamentală, fiind prin ea însăşi destul de simplă. În acelaşi timp, oamenii întâmpină adesea dificultăţi când e vorba să o păstreze cu claritate pe parcursul unui raţionament complicat; capacitatea de a face acest lucru este esenţială pentru o bună gândire economică şi se cere cultivată în mod special”68. Însă, nu întotdeauna "exogen" are semnificaţia unor elemente din afara jocului; este posibil ca acţiunea unor factori de acest tip să se situeze în interiorul aceluiaşi sistem, reacţionând la jocul variabilelor "endogene" sau funcţionând pe acelaşi plan, cum este de pildă clauza "ceteris paribus"69. Mai mult, studiul structurilor şi raporturilor dinamice ale grupurilor din economie, poate fi degajat de factorii sociologici într-o formă specifică, prin integrarea lor în ecuaţiile economiei. Desigur, instituţionaliştii au un teren propice pentru studiu, însă nici sociologii nu stau degeaba, interesul cercetătorilor sociologi este înlesnit şi de ignorarea de către economişti

a

67 Mai ales în manuale şi în temele de cercetare sunt invocate foarte des argumentele interdisciplinarităţii, care operează ca un fel de alibiuri. 68 Keynes, J. N., Domeniul şi metoda economiei politice, în D.M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 83. 69 Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 63.

situaţiilor de interdisciplinaritate (de exemplu studile referitoare la economia familiei sau cele despre bunăstare).

3. Microeconomie şi macroeconomie Dacă dificultăţile de mai sus pot fi depăşite admiţând posibilitatea disocierii socialului din fapte cu specific economic mai pregnant, rămâne însă problema articulării convenabile între micro- şi macroeconomie70 Distincţia între micro- şi macroeconomie, prezentă în toate manualele şi tratatele de economie, nu acoperă exact ceea ce sugerează cuvintele71 Fără îndoială, variabilele macroeconomice se referă la mari ansambluri: produs intern brut, investiţii şi economii globale, consum final, rata şomajului, agregate monetare, etc. În acelaşi timp, deosebirea esenţială nu este ierarhică şi nici de natură cantitativă sau calitativă, ci ţine mai ales de nivele diferite de abstractizare. Astfel, din punct de vedere microeconomic, agenţii economici sunt înfăţişaţi drept centre ale alegerii şi deciziei în materie de preţuri şi de cantităţi, iar bunurile de consum şi resursele sunt considerate distincte, respectându-li-se specificitatea. În consecinţă, microeconomia se dezvoltă ca o teorie a formării preţurilor şi a determinării cantităţilor produse din fiecare bun, în jocul relativ abstract al agenţilor economici, care produc şi schimbă pentru a-şi realiza cât mai bine scopurile. Din perspectiva macroeconomiei, sunt luate în considerare îndeosebi legăturile, care pot fi conjecturi asupra variaţiei mărimilor observate, iar agenţii economici apar cel mai adesea colectiv, ca purtători sau substraturi la care sunt raportate mărimile. "Firmele", "Menajurile", "Administraţiile", "Instituţiile bancare şi de 70

Barro, R. J. (1987), La macroeconomie, Armand Colin, Paris, pg. 2-26. Snowdon, B., Vane, H. and Wynarczyk, P. (1994), A Modern Guide to Macroeconomics. An Introduction to Competing Schools of Thought, Edward Elgar Publishing Limited, pg. 1-32. 71

asigurări", "Exteriorul" sunt în mod colectiv titularii patrimoniilor şi ai veniturilor. În abordările macroeconomice timpul joacă un rol decisiv, iar etapele tehnologice ale introducerii temporalităţii şi tratarea sa conceptuală constituie o parte esenţială a Economiei. Luarea în considerare a timpului şi introducerea lui sub diverse forme, ca variabile efective ale fenomenelor economice, a dezvoltat un nouă direcţie de cercetare unde timpul este o resursă rară care poate avea utilizări alternative. În aceeaşi ordine de idei, punctul de vedere macroeconomic se află fundamental asociat de perspectivele aplicării acestei cunoaşteri, deşi, în mod paradoxal, o astfel de modalitate introduce un agent individual şi intenţional – sectorul guvernamental - similar agenţilor din microeconomie. Cu toate acestea, punctul de vedere microeconomic are rolul principal în consideraţiile teoretice despre avantajul colectiv. Indiferent dacă se acceptă sau nu microeconomia drept fundament teoretic pentru macroeconomie, problema rămâne imperfect rezolvată şi, în general, rău pusă pentru înţelegerea şi asigurarea legăturii dintre micro- şi macroeconomie72. Deci, economistul nu se identifică cu decidentul, el doar propune relaţii între "agregate" şi variaţiile lor, iar decizia în materie de strategii ale dezvoltării şi de politică economică este a celor abilitaţi prin legitimitatea şi responsabilitatea politică.

4. Teorii şi modele Deoarece estimarea valorilor empirice ale parametrilor unui model presupune în mod evident aceleaşi incertitudini ca şi sursele de date observabile şi poate implica o concluzie referitoare la pierderea semnificaţiei acceptând marje

72

Idem, pg. 42-44.

enorme de variaţie, economiştii s-au pronunţat şi în legătură cu natura şi funcţiile modelelor în Economie73. Modelul este o noţiune esenţială a cunoaşterii ştiinţifice. În sens larg, prin "model" se înţelege reprezentarea fenomenelor cu ajutorul elementelor organizate într-o structură. Caracterul abstract al acestei reprezentări necesită însă explicarea în termeni logici sau matematici a structurii sale, ceea ce înseamnă şi o multitudine de posibilităţi de construire a modelelor de diverse tipuri. În Economie, diferenţierea principală a modelelor este făcută între modelele matematice şi cele teoretice. Primele se disting prin faptul că parametri pe care-i conţin sunt introduşi explicit, pentru că valorile lor empirice pot fi efectiv estimate. Modelele teoretice, însă pun accent pe explicarea fenomenelor fără a urmări în mod direct aplicaţii numerice. Fondatorii microeconomiei tradiţionale, între care, A. Cournot, L. Walras, S. Jevons, V. Pareto,

A.

Marshall, ş.a., au folosit raţionamentul matematic pentru a pune mai bine în evidenţă relaţiile inteligibile dintre factorii cantitativi ai economiei. Într-adevăr, ei nu au pretins că abordările abstracte ale pieţei ar intra conflict cu evoluţiile concrete şi au dezvoltat acest avantaj prin recurgerea la formalizarea postulatelor economice74. În acelaşi mod, relaţiile macroeconomice, introduse explicit de K. Wicksell şi J.M. Keynes, au fost mai întâi corelate într-un sistem inteligibil şiabia apoi li s-au integrat estimările empirice. Desigur, "inteligibil" are un sens foarte larg: unele relaţii sunt de natură pur contabilă (agregatele sunt construite prin aplicarea regulilor aritmetice), alte relaţii sunt explicate operând cu distincţia între date previzibile, "ex ante", şi date efective "ex post". Relaţiile matematice consacrate au servit la definirea comportamentului agenţilor economici, fie ca o prelungire a fundamentelor microeconomice, fie elaborând o psihologie sumară a consumatorului şi a producătorului, formulându-se relaţii 73

Rosenberg, A., Interacţiunea dintre studiile microeconomice şi cele macroeconomice, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg.296-313. 74 Geledan, A. (1988) (coord.), Histoire des pensees economiques. Les fondateurs, Sirey, Paris, pg. 94-98.

stabile între mărimile de masă (venit şi economii, investiţii şi eficienţa marginală a capitalului, etc.) sub formă de medii. Deşi, modelele economice bazate pe raţionamente matematice au mare succes, explicabil prin inteligibilitatea şi nonambiguitatea lor, totuşi rămâne deschisă problema găsirii unei matematici convenabile care să dea o formă mai bună modelelor econometrice. Probabil Keynes avea dreptate când afirma într-o scrisoare către Roy Harrod, că "arta de gândi cu ajutorul modelelor este o practică dificilă – în principal pentru că lipseşte obişnuinţa", iar "Specialistul în fabricarea de modele nu va izbândi decât dacă-şi corectează mereu judecata printr-o familiarizare intimă cu faptele la care modelul său urmează să fie aplicat"75. De asemenea, pentru că în economie nu poate fi modificat faptul de a urma o cale sau alta, iar agenţii economici îşi fondează comportamentul în situaţii mai mult sau mai puţin incerte, trebuie căutată o soluţie mai bună pentru introducerea timpului în modele. Nu este vorba aici de noţiunea mai rafinată din filozofie a scurgerii timpului, ci de timp ca acumulare a istoriei şi ca sursă a incertitudinii sau, de ce nu, ca factor de producţie. În acest context, trebuie adăugat că economiştii mai au un drum lung de parcurs până să se pună de acord asupra semnificaţiei economice a cauzalităţii, dar şi asupra multor probleme de sorginte doctrinală.

5. Ipoteze, axiome, principii Oricare ar fi mijloacele întrebuinţate pentru a le structura, modelele teoretice sau matematice aşezate, mai mult sau mai puţin explicit, pe postulate sau pe principii presupuse adevărate, caracterizează funcţionarea economiei şi facilitează înţelegerea modului economic de gândire76.

75

Keynes, J. M., Construcţia de modele economice şi econometria, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti,1993, pg. 276. 76 Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 21-38.

În primul rând, postulatele servesc la formularea şi utilizarea modelelor redând mai simplu şi mai eficient sau cât mai simplu posibil raţionamentele logice sau aplicarea matematicii. Dacă problema identificării soluţiilor este luată în considerare, atunci presupunerile devin mai abstracte şi mai specifice, în acest caz fiind suficient enunţul pentru a recunoaşte evidenţa. Dar dacă noţiunile conţinute sunt destul de vagi sau ambigui, atunci ele nu mai pot fi acceptate în formularea exactă şi abstractă a axiomei. Soluţia acestei probleme se găseşte în descifrarea raportului dintre ipoteze, axiome şi principii: unele enunţuri fundamentale sunt situate în mod necesar la un nivel profund de abstractizare, presupunând neutralitatea circumstanţelor ( numeroase şi extrem de importante), irealizabile într-o experienţă şi poate chiar contradictorii cu condiţiile unei experienţe efective. Prin urmare, în Economie, poate mai mult decât în alte ştiinţe, "irealitatea" unor principii şi axiome nu se ataşează decât unor cerinţe limitate, iar semnificaţia empirică este dedusă intuitiv în condiţii de aproximare. În concluzie, domeniul economic are un limbaj ştiinţific comun şi altor domenii ale cunoaşterii, care pare mai arid şi mai sofisticat, dar fără de care nici ştiinţa economică şi nici una dintre marile teorii economice nu ar fi putut să apară.

TEMA VIII

IDEI, TEORII ŞI CONCEPŢII DESPRE INFORMAŢIA ECONOMICĂ

Dintre achiziţiile recente ale ştiinţei economice, cele mai consistente teorii au ca temă de cercetare concurenţa reală, incluzând problematica informaţiei imperfecte, incomplete şi asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare şi a costului căutării. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici au constituit pentru marii economişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi de succes al teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le reţinem pe cele care au schimbat de o manieră decisivă modul de a gândi economia concurenţială, provocând totodată înnoirea limbajului economic.

1. COSTURILE DE TRANZACŢIONARE ŞI FIRMA Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă"77, cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul preţurilor. Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată 77 Coase, R. H., Natura firmei, în Natura firme. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoară, 1997, pg. 25.

încadra într-o analiză marginalistă"78 asigură, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice. În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a activităţii firmei (prima, deun mecanism descentralizat în cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi a doua, de un mecanism rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coodonator, care organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia mecanismului preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. În esenţă, teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. În această lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza 78 2

Idem, pg. 36-37.

costuri minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei. Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale implicite, legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc. Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea producţiei depinde de un antreprenor"79 se apropie foarte mult de modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea economică. Într-un fel Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare cu o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, ci mai ales costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă, costurile descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile negocierii , costurile încheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.). După opinia lui Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc, ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor consumatorului cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă şi de neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în limitele 79

Ibidem, pg. 28-29.

unui contract – devine dependentă de consumator, se poate ajunge la un tip de relaţie numită firmă"80. Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine. Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu analiza, încercând să descopere motivele care-l determină pe

antreprenor să opteze pentru o

tranzacţie în plus sau în minus şi să nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de producţie sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni. Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste 80

Coase, R. H., Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pg. 30.

afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând, există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie poate să crească, pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o firmă mare. Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a) costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de tranzacţii, este mai lentă; b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică; c) preţul de aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor firmei intră în faza randamentelor descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de organizare poate să avantajeze firma.

Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o firmă: a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori; b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei; c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute81. Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere. Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.

2. INFORMAŢIE IMPERFECTĂ ŞI CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ Din

perspectiva

procesului

de

achiziţionare

a

informaţiilor

necesare

fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea, agenţii economici trebuie să ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului 81

Idem, pg. 32.

pe care aceasta îl implică. În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este percepută ca o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la capitolul despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte, între care G. Stigler şi H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifică fundamentele tradiţionale ale concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea informaţiei pentru o serie de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi economişti le ignoră. Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informaţiei pe piaţa muncii în legătură cu analiza şomajului voluntar. După opinia sa, informaţia pe piaţa muncii este imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii. Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al căutării, rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut, timpul alocat căutării, etc.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va fi urmărită numai atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de căutarea unui loc de muncă (job search)82, care nu trebuie confundat cu şomajul involuntar şi împotriva căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile. H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency",, apărut în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe studii 82

Stigler, G. J., The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 176.

sociologice, despre comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor, dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează pentru nonmaximizarea

profitului,

ceea

ce

relevă

irealismul

unor

ipoteze

ale

microeconomiei tradiţionale. Pentru a integra aceste elemente în teoria economică, Leibenstein susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa, formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X83. Teoria Eficienţei-X tratează astfel tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în interiorul organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe maximizarea profitului şi minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea oamenilor adoptă un comportament maximizator numai atunci când creşte presiunea externă84. În realitate, în condiţii de presiune concurenţială firmele acţionează în sensul maximizării cifrei de afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenţa sau factorul-X ghidând acţiunile indivizilor.

3. DREPTURILE DE PROPRIETATE ŞI PIAŢA Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi Fr. A. Hayek au deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii pieţei integrând drepturile de proprietate. În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie faţă de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc intervenţiei statului în 83

Leibestein, H., Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 149. 84

Idem, pg. 160-161.

economie, sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale, pentru a lua în calcul, de pildă, efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice. Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o manevră de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de tranzacţionare nule, ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume evitarea normelor legale85. Totodată, Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive, atunci este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări, taxe, subvenţii) să fie mai avantajoase decât piaţa. În acest context, el susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare nule la costuri de tranzacţionare

pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a sistemului

legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi fizice, ci drepturile de a exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe care indivizii le pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi. Pentru Coase, dacă drepturile de proprietate sunt bine definite, costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât costul negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce înseamnă că piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare, Coase insistă asupra ideii după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în câteva cazuri precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa86. Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă de economişti de-a lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii pieţelor87. El îşi formulează argumentele pe imperfeţiunea informaţiilor care determină o coordonare tehnic descentralizată şi în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. Cu alte cuvinte, ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii individuale, iar

85

Coase, R. H., The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 430. 86 Coase, R. H., The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988, pg. 7-10. 87 Hayek, Fr. A., (1973), Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, pg. 172.

funcţia statului este de face să se respecte statul de drept care apără drepturile de proprietate şi, mai larg, economia de piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se află în centrul analizei, după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a măsurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii indivizi. Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată acele măsuri care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.

4. INFORMAŢIA ASIMETRICĂ Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz. Autorii menţionaţi au propus o explicaţie comună la o serie de întrebări interesând domenii diferite ale economiei: care este explicaţia pentru ratele dobânzii excesiv de mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei care doresc să cumpere un automobil second-hand bun se adresează unui dealer şi nu vânzătorului particular; care explicaţia faptului că o firmă plăteşte dividende acţionarilor chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu câştigurile; de ce este avantajos pentru companiile de asigurari să ofere clienţilor o listă unde deductibilităţile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici; etc. Argumentele iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o parte a agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât cealaltă parte. Astfel, împrumutătorii ştiu mai mult decât împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare, vânzătorul ştie mai multe despre calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele consiliului de administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei, etc. Fiecare dintre autorii menţionaţi a găsit câte un element definitoriu al pieţei cu informaţie asimetrică: Akerlof – selecţia adversă (adverse selection), Spence – semnalizarea (signaling), iar Stiglitz – selectarea- cernerea (screening).

G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons", introducând prima analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă88. El dezvoltă astfel o nouă teorie unde arată că din cauză informării imperfecte a împrumutaţilor şi a cumpărătorilor de maşini, împrumutătorii cu sisteme de rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte, informarea asimetrică a agenţilor poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof rezultă din analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât cumpărătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor second-hand: "lămâia" (maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile de informare pot conduce fie la colapsul întregii pieţe, fie la transformarea acesteia prin selecţie adversă , fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor calitativ superioare. Cheia problemei se află la agenţii economici care pot avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea asupra eficienţei pieţei. Este posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a problemelor cauzate de informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte, de pildă vânzătorii de maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului.

88

Akerlof, G. A., The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 277.

Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe o piaţă pot să transmită, "să semnalizeze", în mod credibil, celor mai puţin informaţi, informaţiile pe care le deţin, astfel încât să evite unele probleme asociate selecţiei adverse. Semnalizarea de piaţă89 presupune existenţa unor agenţi care să ia măsuri costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi agenţi economici fie de abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea produselor lor. Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling" unde identifică educaţia ca un "semnal" al productivităţii pe piaţa forţei de muncă. Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai puţin productive. În consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre solicitanţii mai puţin productivi, numai dacă îl consideră mai puţin costisitor decât ceilalţi fiind mai educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a constatat existenţa în baza de aşteptare a unor puncte de echilibru diferite, condiţionate de educaţie şi venit (de exemplu, bărbaţii şi albii primesc un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu aceeaşi productivitate). Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la explicarea altor tipuri de "semnale", confirmând importanţa "semnalizării" pe diferite pieţe (publicitatea costisitoare ca semn al productivităţii, finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al capacităţii de negociere, reducerile agresive de preţuri ca semnale ale puterii pieţei, etc.). Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor, deşi se ştie că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce aleg firmele să plătească dividende în să urmeze o cale mai simplă, adică să reţină profitul în interiorul firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a valorii acţiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela că dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile viitoare, firmele plătesc 89 Spence, A. M., Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 291.

dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn bun, ceea ce va însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor. Ideea este că preţul mai mare al acţiunilor va compensa pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea suplimentară a dividendelor. Joseph Stiglitz, împreună cu diverşi colaboratori, completează analizele întreprinse de Akerlof şi Spence cu cercetarea comportamentului pe piaţă al agenţilor economici neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa asigurărilor unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre riscul real la care sunt supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild

arată cum

compania de asigurări-partea neinformată poate determina clienţii săi (partea informată) să-şi dezvăluie informaţiile despre riscurile proprii, prin "screen". Pe baza informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge între diferetele clase de risc oferite asiguraţilor, dându-le posibilitatea de a alege dintro listă de contracte alternative, unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilităţi mari. Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt multiple: de la pieţele financiare – monetare şi piaţa asigurărilor, la piaţa muncii şi piaţa bunurilor de consum.

5. CAPITALUL UMAN, CĂUTAREA ŞI INFORMAREA Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago în a doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine, atât un filon teoretic-slogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice.

Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's View" (1959), "Education and Economic Growth" (1961) şi "Investement in Human Capital" (1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman. Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă: punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman. Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă. Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică o investiţie în capital uman. Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale determinante ale comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.). În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc. G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă, comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în

româneşte)90, ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor91. G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului uman, îmbogăţind astfel limbajul economic. Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare ale individului. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri. Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de motivaţii: determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman, iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii 90

Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti, pg. 65-103. 91 Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti, pg. 65-103.

de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional. Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită. În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşează rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit: un consumator-producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea

consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilitaţi variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi de preţurile relative92. Logic, atât schimbarea preferinţelor, cât şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj. George Stigler are şi o serie de contribuţii la dezvoltarea teoriei capitalului uman şi la aplicarea în teoria economică a sociologiei gusturilor dezvoltând, din

92 Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. Oanaliză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti, pg. 288.

această perspectivă, teoria consumatorului93. În acest context, trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de

costul achiziţionării

informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri complexe, cun ar fi achiziţionarea unor locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile sale constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea 93

Stigler, G. J. and Becker, G. S., De Gustibus Non Est Disputandum, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 80.

preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante în căutare de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Din această situaţie rezultă că achiziţionarea informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu sunt nule. Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler s-a preocupat de cautarea celei mai bune calităţi şi a celei mai bune reputaţii ale mărcii de fabricaţie, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului consumatorului de căutare, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un precursor al economiei informaţiei. Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în stabilirea politicilor educaţionale şi în corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii. Teoriile despre informaţie şi concurenţă au determinat extinderea domeniului economic la fenomene considerate în mod tradiţional non-economice, au sporit credibilitatea produselor ştiinţei economice prin aplicabilitatea lor practică, au impulsionat cercetările asupra informaţiei şi, evident, au generat un limbaj nou.

TEMA XI TEORIILE ECONOMICE ŞI MESAJELE LOR

„Spune

ceva

şi

te

voi

combate;

spune contrariul şi te voi combate de asemenea”. Socrate Uneori, curiozitatea ne împinge să căutăm explicaţii ale dezacordurilor, mai mult sau mai puţin profunde, dintre economişti în propriile noastre dileme. De ce economiştii pornind de la o aceeaşi realitate au puncte de vedere atât de diferite? Să fie doar o problemă de optică? Oare economiştilor le este indiferent modul de comunicare şi de receptare a teoriilor lor? Să nu se ştie în lumea plină de surprize a economiei că, în mod uzual, comunicarea rezultatelor ştiinţei economice se face prin intermediul teoriilor? Nu suntem pregătiţi să recunoaştem că teoriile despre economie concentrează atât crezul ştiinţific al autorilor, cât şi achiziţiile ştiinţifice înnoitoare pentru înţelegerea mersului ideilor în schimbarea modului economic de gândire? Am uitat probabil, ca multe alte lucruri, prinşi de alergatul după „pâine”, după o pâine mai bună, albă şi pufoasă, ce suntem şi cui datorăm felului cum gândim: tradiţiilor universale ale gândirii economice, unde achiziţiile ştiinţei economice şi ale gândirii economice ni se dezvăluie drept surse remarcabile pentru buna comunicare în economie. Desigur, că nu este uşor, istoria ştiinţei economice ni se prezintă un tablou complex al teoriilor, unde "puţine sunt originale, iar multe sunt copii"94, ceea ce face dificilă selecţia şi alegerea. Într-adevăr, teoriile mari sunt relativ puţine ca număr, dar ele sunt mari prin mesajul ştiinţific şi pragmatic pe care l-au transmis şi-l transmit peste secole. Amestecul inevitabil dintre mesajele teoriilor economice (clare, incomplete, ascunse, etc.) sub raport ştiinţific, didactic şi pragmatic creează de multe ori confuzii în evaluarea stării ştiinţei economice sau 94

Adaptare după textul original: „istoria este o galerie de tablouri în care se află puţine originale şi multe copii”, vezi: Tocqueville, A. de (2000), Vechiul Regim şi Revoluţia, Editura Nemira, Bucureşti, pg. 87.

poate determina folosirea mesajelor în scop propagandistic, relevând un interes ideologic ascuns de ambalajul interesului ştiinţific. Descifrarea mesajelor teoriilor economice este într-un fel condiţionată de gradul de ignoranţă al receptorului, de achiziţiile teoretice anterioare, de gândirea economică dominantă, de libertatea de expresie, de libertatea ştiinţifică, etc. Perceperea eronată a mesajelor teoriilor economice are mai multe explicaţii, între care necunoaşterea sursei primare sau, ceea ce este acelaşi lucru, cunoaşterea din surse de mâna a doua, a treia, citarea trunchiată sau prin omisiune, răstălmăcirea, reaua-intenţie, etc. Comunicarea într-o asemenea situaţie ia forme dintre cele mai curioase, de la anecdotică la zvonistică, iar discursul începe invariabil cu „se spune că autorul X într-un studiu”. În acest fel, comunicarea nu-şi poate atinge scopul pentru că apar diferenţe de vocabular, de ton, de informare, de coduri, de canale de transmitere, etc. Dovadă stau controversele pe subiecte de gândire economică, atunci când, tratarea conjuncturală sau improvizată a mesajului teoriilor economice a făcut din istoria gândirii economice un domeniu unde din cauza copacilor nu se vede pădurea. Prin urmare, comunicarea eficientă şi neviciată a teoriilor economice implică în primul rând, responsabilitatea comunităţii ştiinţifice, în al doilea rând, a tuturor celor care se proclamă formatori de opinie în respectarea unei condiţii minime a deontologiei profesionale: corecta şi exacta informare. Fără dorinţa de a intra într-o polemică pe tema comunicării corecte şi exacte a mesajului teoriilor economice, voi încerca să aduc în discuţie unele aspecte insuficient disecate sub raportului mesajului operelor fundamentale ale „celor trei mare grei”: Adam Smith, Karl Marx şi John Maynard Keynes. Controversele sunt departe de a fi stinse, generând de multe ori, pe lângă dezacordul ştiinţific, un grav dezacord moral.

„AVUŢIA NAŢIUNILOR”

„Probabil că niciodată vreun economist nu va realiza o cuprindere completă a operei sale aşa cum a realizat Adam Smith. În mod sigur nu va mai fi altul atât de senin, de ferit de meteahna îndărătniciei,

cu un spirit

critic atât de

pătrunzător, dar în acelaşi timp lipsit de ranchiună, atât de optimist fără a fi utopic. De bună seamă a împărtăşit credinţele epocii sale, ba chiar a contribuit la formarea lor”. Robert L. Heilbroner Adam Smith (1723-1790), "adevăratul creator"xii al ştiinţei economice moderne, pe un fond teoretic eclectic, a formulat totuşi un mesaj ştiinţific clar: „Cum să faci un stat bogat”xiii, dar şi un mesaj pragmatic rezultat din triada economieetică-politică economicăxiv; propunând o politică economică fondată pe acţiunea liberă a indivizilor care îşi urmau propriile interese. Din păcate, multă vreme pentru noi, Adam Smith n-a fost decât unul dintre inspiratorii lui Marx, deşi nu cel mai consistent, iar citirea "Avuţiei naţiunilor" nu se făcea decât prin "ochii" lui Marx. În mod clar, Smith nu putea fi în acelaşi timp fondator al gândirii economice liberale şi al celei comuniste. Speculând pe acest subiect, putem mai degrabă să spunem că, abilităţii lui Marx de a "folosi" clasicii în favoarea sistemului său teoretic, dar împotriva capitalismului, din nefericire, clasicii în mod natural nu mai puteau să se opună şi nici să se disculpe. În sistemul teoretic al lui Adam Smith, societatea capitalistă rezultată din ordinea spontană a pieţei libere şi a concurenţei se fonda pe lege, pe proprietate privată şi pe interesul personal, pe capacitatea de a se autoregla: „Atunci când

individul preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmăreşte numai să-şi asigure capitalul său; iar îndrumând acea activitate, aşa încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el urmăreşte numai câştigul său; astfel, în acest caz, ca şi în multe altele, el e condus de o mână invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Nu e totdeauna rău pentru societate că acest scop nu e în intenţia lui. Urmărindu-şi interesul său, el adeseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze”95.

Pentru politica economică mesajul operei sale era, fără îndoială, antimercantilist, anti-protecţionist, anti-etatist, dar şi anti-fiziocrat, dar pentru ştiinţa economică era unul optimist: încrederea în principiile economiei concurenţiale.

Eroarea fundamentală a mercantilismului constatată de Smith rezulta din identificarea avuţiei naţionale cu bogăţia monetară (aur şi argint). Smith s-a simţit dator să lămurească şi alte chestiuni, precum marele obiectiv al comerţului şi al industriei naţionale (de a înmulţi aceste metale, susţinând o balanţă comercială excedentară) şi legătura cu banii, care „în limbajul comun, înseamnă adeseori bogăţie; iar acest fel de exprimare echivocă ne-a făcut aşa de familiară această părere general acceptată, încât chiar cei convinşi de absurditatea ei sunt foarte expuşi să-şi uite principiile şi, în cursul raţionamentelor lor, să o ia drept un adevăr sigur şi necontestabil. Unii dintre cei mai buni autori englezi care au scris despre comerţ au observat că bogăţia unei ţări constă nu numai în aur şi argint, ci şi în pământurile, casele şi bunurile de consum de tot felul”96. Împlinirea scopului mercantilist lăsa să se întrevadă doar două mijloace posibile de a îmbogăţi o ţară: restricţiile la import şi încurajările la export. Restricţiile la 95

Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, pg. 305. 96 Idem, pg. 301.

import (taxe mari sau prohibiri totale) se axau pe restricţii faţă de importul din orice ţară al bunurilor de consum care se puteau produce în ţară şi restricţii asupra bunurilor de tot felul din acele ţări faţă de care balanţa comercială era defavorabilă. Încurajarea exportului presupunea utilizarea, după caz, fie a restituirilor de taxe vamale, fie a primelor de export, fie a tratatelor comerciale avantajoase cu alte ţări, fie înfiinţarea de colonii în ţări îndepărtate. Lumea depăşise complexele generalizate ale achiziţionării metalelor preţioase şi se îndrepta spre economia modernă unde ordinea pieţei libere era dominantă (cererea şi oferta, schimbul voluntar, libera circulaţie a muncii şi a capitalurilor, libertatea comerţului, etc.) şi unde interesele economice ale statelor se puteau împlini cu adevărat. Conflictelor dintre ţări declanşate de „goana după aur”, Smith le opune câştigul din schimbul liber: „Interesul unei naţiuni este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cât mai ieftin şi de a vinde cât mai scump. Însă e mai probabil că ea va cumpăra ieftin când, printr-o libertate cât mai complexă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să le cumpere; şi pentru aceleaşi motive, pare a fi probabil că va vinde mai scump, atunci când pe piaţă se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”97. Mesajul clar şi precis scoate la suprafaţă paradoxul chrysohedonismului: mercantilismul lucrează împotriva intereselor consumatorilor din ţara care îl practică. O lecţie ce n-ar trebui uitată!

Susţinător al laissez-faire-ului, Smith respingea orice ingerinţă a autorităţii în iniţiativa particulară, ceea ce nu însemna că îl transforma automat, aşa cum se procedează şi azi cu adepţii schimbului liber, într-un adversar al statului (mai precis al guvernului). Respingerea reglementărilor de tot felul se fondează pe un principiu economic clar: „A da produselor unei anumite activităţi indigene, din domeniul oricărei meserii sau manufacturi, monopolul pieţei interne, înseamnă 97

Idem, pg. 301.

într-o oarecare măsură a îndruma pe oameni asupra modului cum să-şi utilizeze capitalurile; iar aceasta trebuie să fie, în cele mai multe cazuri, o reglementare inutilă sau periculoasă. Dacă producţia indigenă poate fi adusă la piaţă la fel de ieftină ca şi cea străină, e evident că reglementarea e inutilă; dacă nu, atunci ea devine în genaral chiar dăunătoare. Maxima oricărui cap de familie prudent este de a nu încerca să producă în casă lucruri care l-ar costa mai scump producândule decât cumpărându-le”98. Mesajul transmis peste secole conservă principiul statului minimal şi avertizează asupra consecinţelor reglementărilor (care dereglementează în alte locuri şi cer la rândul lor alte reglementări, într-o succesiune practic interminabilă). În mod cert, Smith a intuit că statul „agent fiscal” îi transformă pe toţi cei care nu intrau în aria facilităţilor în finanţatori (fără voia lor) ai bunăstării protejaţilor. De aceea, Smith nu poate să înţeleagă de ce nu se observă un fapt extrem de simplu: „Ceea ce se cheamă prudenţă pentru conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui mare regat”99.

Cea mai substanţială parte a mesajului smithian concentrează virtuţile morale ale capitalismului (cumpătare, înţelepciune, libertate, respectul legii, îndrăzneală, credinţă, etc.), dar şi temerile inerente faţă de tendinţele guvernului de a se amesteca în iniţiativa privată. Una dintre metodele cele mai vechi de a controla economia privată sunt impozitelexv, dar aşa cum remarca optimist Smith, „Cu toate contribuţiile excesive cerute de guvern, capitalul a fost acumulat pe nesimţite şi pe tăcute de către cumpătarea şi comportarea înţeleaptă a particularilor, prin efortul general constant şi neîntrerupt al lor de a-şi îmbunătăţi situaţia. Acest efort apărat de lege, pe care libertatea îl lasă să se manifeste în felul pe care îl crede cel mai potrivit, a susţinut progresul Angliei către belşug şi 98 99

Ibidem, pg. 305. Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 305.

perfecţionare, în aproape toate timpurile în trecut; şi este de nădăjduit ca va face la fel şi în viitor"100. În fond, pare să ne spună Smith, nu poţi cere celuilalt ceva ce tu nu poţi face (sau guvernanţii nu sunt atât de diferiţi de guvernanţi sub aspectul cel mai simplu al acţiunii umane sau cum se spune astăzi fiecare popor are guvernanţii pe care-i merită): „...dacă Anglia n-a avut niciodată fericirea să aibă o guvernare prea chibzuită, economisirea n-a fost niciodată, nici ea, virtutea dominantă a locuitorilor ei. Apare ca cea mai mare sfidare şi desconsiderare, din partea suveranilor

şi

a

miniştrilor,

pretenţia

de

a

supraveghea

economia

particularilor"101. Lipsa de încredere în statul omniscient şi omnipotent are totuşi o logică la Smith, guvernanţii "sunt totdeauna şi fără excepţie cei mai mari risipitori ai soccietăţii. Să-şi supravegheze ei numai cheltuielile proprii şi vor putea să se bizuie, fără teamă, pe particulari, că şi ei le vor supraveghea pe ale lor"102 . În aceeaşi ordine de idei, abuzul de autoritate vine să suplimenteze obstacolele în calea libertăţii economice: „Un om de stat, care ar încerca să îndrumeze pe particulari în ce sens să-şi întrebuinţeze capitalurile, nu numai că şi-ar asuma o autoritate, care nu numai că nu s-ar putea încredinţa fără risc unei singure persoane, dar nici măcar unui consiliu sau senat, şi care n-ar fi nicăieri atât de periculoasă ca în mâinile unui om care ar fi destul de nesocotit şi de vanitos încât să se considere demn de ea”103. Alibiul intervenţionismului, susţinut într-o formă sau alta până astăzi, şi anume, incapacitatea individului de a-şi identifica propriile interese non-contradictorii interesului public a fost denunţat de Smith fără drept de apel: "Astfel, după cum fiecare individ încearcă, pe cât posibil, a-şi utiliza capitalul în dezvoltarea 100

Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 233. Idem. 102 Ibidem. 103 Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 305. 101

activităţii interne şi a îndruma această activitate în aşa fel încât produsele ei să aibă cea mai mare valoare, tot aşa fiecare individ urmăreşte, fără îndoială, ca să facă venitul anual al societăţii cât se poate de mare. În mod obişnuit, ce e drept, el nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie el la această promovare"104. Mesajul ascuns în aceste rânduri se reduce uneori la celebrul slogan, ataşat liberalismului, dar opus colectivismului: o ţară este bogată dacă are indivizi bogaţi. La ce mai este bună atunci autoritatea, suveranul şi guvernul? Răspunsul lui Smith, trecut cu vederea de adversarii săi fixează funcţiile tradiţionale ale statului: "Cea dintâi datorie a suveranului, aceea de apăra societatea de invazia şi violenţa altor societăţi independente, poate fi îndeplinită numai cu ajutorul unei forţe militare"; „Cea de-a doua datorie a suveranului, aceea de a proteja pe cât posibil pe membrii societăţii contra injusteţei sau a oprimării din partea oricărui alt membru al ei, adică datoria de a stabili o administrare strictă a justiţiei, mai cere şi o cheltuială care în diferite epoci ale societăţii se ridică la niveluri foarte diferite"; "A treia şi ultima dintre datoriile suveranului sau ale statului este aceea de a face şi întreţine lucrările publice şi instituţiile publice, care, deşi pot aduce foloase imense societăţii, sunt totuşi de aşa natură încât randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr de particulari cheltuielile efectuate, din care cauză nu este de aşteptat ca un singur particular sau un mic număr de particulari să le facă sau să le întreţină"105. Condiţia bunei guvernări era separarea puterilor în stat, problemă la ordinea zilei şi

astăzi,

Smith

identificând

şi

„punctul

nevralgic”:

"Dacă

puterea

judecătorească nu e separată de puterea executivă, e imposibil ca justiţia să nu fie sacrificată, în faţa a ceea ce se numeşte, în mod vulgar, politică. Fără măcar a avea concepţii greşite, persoanele depozitare a marilor interese de stat ar cere 104 105

Idem, pg. Smith, A., Op. Cit., vol. II, pg. 170, 161, 150.

imperios sacrificarea dreptuirlor unui particular. Însă libertatea individuală a cetăţeanului, sentimentul propriei sale securităţi depind de o administrare imparţială a justiţiei"106.

Reacţia împotriva fiziocraţilor pare mai degrabă o ingratitudine, pentru simplul motiv că aceştia l-au inspirat în multe dintre temele cercetate, Smith aproape că-i persiflează pe cei care au îndrăznit pentru prima dată în istorie să-şi spună economişti. Din păcate, Smith îi critică pentru erorile unei teorii dovedită peste un secol ea însăşi o eroare: "Adepţii doctrinei fiziocrate sunt foarte numeroşi, şi, fiindcă oamenilor le plac paradoxele şi vor să pară că înţeleg ceea ce depăşeşte priceperea oamenilor obişnuiţi, paradoxul ce îl susţine acest sistem cu privire la caracterul neproductiv al muncii din industrie, nu cu puţin poate a contribuit la sporirea numărului admiratorilor lui. Aceştia alcătuiesc de ani de zile un grup destul de important, desemnat în lumea oamenilor de cultură din Franţa, sub denumirea de economişti"107.

Indiferent dacă este sau nu „părintele ştiinţei economice”, Adam Smith rămâne un mare autor care a influenţat profund modul cum gândim economia, dar şi un simbol al nivelului intelectual necesar economistului. „CAPITALUL”

„Cu siguranţă, Marx nu este infailibil, în pofida idolatriei ţesute în jurul său. E mai potrivit să-l gândim ca inevitebil – ca pe un mare explorator ale cărui tălpi au lăsat urme de neşters pe

106 107

Ibidem, pg. 170. Smith, A., Op. Cit., vol. II, pg. 138.

continentul , descoperit de el, al gândirii sociale”. Robert L. Heilbroner Karl Marx (1818-1883) a creat o formă mult mai subtilă a socialismului, care a avut cea mai mare influenţă asupra evoluţiei societăţii omeneştixvi. Opera fundamentală al lui Marx, "Capitalul"xvii, cuprinde patru volume, din care numai primul a apărut în timpul vieţii sale (1867), celelalte fiind publicate ulterior de prietenul şi colaboratorul său Friederich Engels. Marx a scris mult, a

lăsat o operă imensă axată pe analiza evoluţiei societăţii şi pe

modalitatea de înlocuire a capitalismului cu colectivismul. Mesajul operei sale s-a vrut unul ştiinţificxviii, dar a sfârşit într-unul politic, formulat într-un stil propriu: „Proferând blesteme enorme”xix. Pentru politica economică mesajul său era anticapitalist, justiţiar, apocaliptic, subversiv, propagandist, profetic, iar pentru ştiinţa economică unul aproape nesemnificativ (cu excepţia ţărilor unde marxismul se instituţionalizase). Amestecul de mesaje, specific lui Marx, virulenţa în susţinerea punctului de vedere propriu, identificarea unui publicţintă incapabil să-şi proiecteze viitorul, dar care merită să aibă o asemenea armă, repetarea continuă a tezelor fundamentale, logica, în aparenţă simplă, conducând la invariabila concluzie a spulberării exploatării şi, nu în ultimul rând, instituţionalizarea marxismului drept curent dominant au făcut din marxism în perioada sa de glorie ‘axul de referinţă’ al controverselor şi din ştiinţa economică.

Marx pretinde că îşi fondează concepţia sa economică pe o filiaţie de idei (sau izvoare – socialismul francez şi englez, filosofia germană şi economia politică a clasicilorxx) şi pe o metodă de cercetare ştiinţifică specifică (sensul evoluţiei societăţii omeneşti este degajat din observarea atentă a realităţii). Prin urmare,

Marx nu respinge concepţia clasicilor gândirii economice, ci pretinde că o continuă reînnoind-o printr-o înţelegere mai exactă, dar de fapt decapitând-o.

Marx explică, printr-o serie de teze, fundamentele

sociologice,

cauzele

economice şi posibilitatea evoluţiei spre socialism. Schema generală propusă de Marx anunţa inevitabilitatea prăbuşirii capitalismului şi a înlocuirii lui revoluţionare cu colectivismul, evoluţia capitalismului ducea în mod fatal la revoluţia comunistăxxi. Capitaliştii nu ar fi cedat de bunăvoie puterea economică şi politică, şi atunci puterea ar fi trebuit luată cu forţa, prin revoluţie violentă108. Într-o concluzie apocaliptică, Marx avertiza asupra capitalismului care s-a constituit prin lupta ce clasă şi tot prin lupta de clasă va dispărea: „Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelişul capitalist. Acesta este sfărâmat. Proprietăţii capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sunt expropriaţi”109.

Autodistrugerea capitalismului era grăbită de crizele de supraproducţie, de pauperizarea crescândă a proletariatului şi de înmulţire a societăţilor pe acţiuni; deci, revoluţia socialistă trebuia să cuprindă două acţiuni care să se desfăşoare simultan: prăbuşirea capitalismului şi apariţia noii societăţi. Această idee avea ca fundament sociologic materialismul istoric, „piatra unghiulară a marxismului”, de fapt acea interpretare a

istoriei în

virtutea căreia evoluţia ideilor şi a

instituţiilor se explică prin evoluţia mijloacelor de producţie şi a schimbului sau, altfel spus, totul trece prin stomac. Potrivit materialismului istoric orice societate se compune dintr-o infrastructură (forţele de producţie ale societăţii) şi dintr-o suprastructură (literatură, artă, drept, religie), iar infrastructura determină suprastructura. Condiţiile de viaţă, materiale şi tehnice, determină obiceiurile şi 108 109

Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti, pg. 57-58. Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, pg. 766.

instituţiile sociale, politice şi religioase. Ideile fiind determinate de fapte şi nu faptele de idei, ceea ce nu înseamnă că acţiunea oamenilor, adică acţiunea revoluţionară ar fi inutilă: oamenii pot grăbi evoluţia, dar nu-i pot alege sensul. Direcţia decurgea din infrastructura economică şi tehnică, iar realizarea ei era inevitabilă, capitalismul fiind o orânduire istorică, trecătoare, având ataşat un limbaj reformat: „Este însă de la sine înţeles că o teorie care consideră producţia capitalistă modernă o etapă trecătoare în istoria economică a omenirii trebuie să folosească o terminologie deosebită de cea curentă a autorilor care consideră această formă de producţie ca fiind veşnică şi definitivă”110.

Marx în rolul de justiţiar vedea peste tot antagonisme, iar motorul lor era lupta de clasă. După opinia lui Marx, în orice societate condiţiile de producţie dominante împart societatea în două clase antagoniste, exploatatorii şi exploataţii. Şi în capitalism există două clase antagoniste: proprietarii mijloacelor de producţie – capitaliştii şi muncitorii salariaţi – proletarii. Primii exploatează proletarii, care trebuie să adauge muncii necesare asigurarii propriei existenţe o supramuncă neplătită, însuşită gratuit de capitalişti în virtutea proprietăţii lor asupra mijloacelor de producţie, adică destinată îmbogăţirii capitaliştilor: „Pentru a se apăra de şarpele chinurilor lor, muncitorii trebuie să-şi strângă rândurile şi să impună, ca clasă, statului o lege, o stavilă socială puternică, care să-i împiedice pe ei înşişi de a se vinde împreună cu progenitura lor, printr-un contract încheiat de bună voie cu capitalul”111. În consecinţă, între cele două clase se manifestă o luptă acerbă, mai puternică decât oricare alta cunoscută până atunci în istorie, pentru că are extindere internaţională şi pentru că muncitorimea aglomerată în oraşe devenea din ce în ce mai sensibilă faţă de abuzurile ale cărei victimă era. Scopul luptei de clasă şi, totodată, sarcina clasei 110 111

Idem, pg. 38. Ibidem, pg. 312.

muncitoare, era să pună de acord însuşirea rezultatelor producţiei cu caracterul tot mai social al producţiei, ceea ce însemna o nouă societate, societatea comunistă. Elocvent este îndemnul imprimat pe toate cărţile şi broşurile marxiste, care a avut un impact la fel de puternic ca un slogan publicitar: „Proletari din toate ţările uniţi-vă”xxii.

După Marx, despotismul şi abuzurile regimului capitalist acumulate în contradicţia fundamentală sa (contradicţia dintre caracterul tot mai social al producţiei şi însuşirea privată a rezultatelor) îi grăbeau pieirea. Prin urmare, capitalismul este subminat de contradicţiile sale interne, în principal de contradicţia dintre regimul de producţie, devenit colectiv, şi regimul de apropriere, rămas individual. Dacă în orânduirile anterioare forţele de producţie erau slab dezvoltate, munca şi instrumentele de producţie nu erau separate, odată cu extinderea maşinismului, marea industrie s-a substituit micii întreprinderi, iar producţia a devenit colectivă, astfel încât întreprinderea modernă concentra un număr din ce în ce mai mare de muncitori. În acelaşi timp, proprietatea asupra mijloacelor de producţie rămânea în mâinile câtorva particulari, iar antagonismul acesta făcea posibilă exploatarea muncitorilor de către capitalişti. Marx demonstrează, în felul său, acest lucru prin două teorii: teoria valorii muncă şi teoria plusvalorii. Marx a preluat prima teorie de la clasici, mai precis de la Ricardo112, pretinzând că o dezvoltă creator. Potrivit teoriei valorii muncă, valoarea bunurilor este determinată de cantitatea de muncă necesară producerii lor, cantitate măsurată prin numărul de ore alocate fabricării lor de un muncitor cu îndemânare şi dexteritate medii. Teoria valorii-muncă a fost folosită de Marx mai mult în scopuri ideologice decât ştiinţifice, inducând un mesaj pervers asupra valorilor morale dintr-o societate, între care munca făcea diferenţa (de 112

Marx, K. (1962), Teorii asupra plusvalorii (volumul al IV-lea al Capitalului), Editura politică Bucureşti, pg. 97-213.

aici şi apelativul „om al muncii”). Ideea era de a arăta, şi pe această cale, că munca este sursa, substanţa şi măsura valorii, în timp ce producătorul nemijlocit primea doar o parte infimă din ceea ce crea, legitimând în acest fel pretenţiile muncitorimii de clasă conducătoare113. În cea de-a doua teorie, Marx explică mecanismul exploatării capitaliste prin nucleul său dur: plusvaloarea. Premisa fundamentală de la care pleacă Marx în elaborarea teoriei plusvalorii este libertatea forţei de muncă (economică şi juridică). Muncitorul era liber să moară de foame şi liber să-şi vândă forţa sa de muncă. Forţa de muncă este aşadar, asimilabilă oricărei mărfi care se vinde şi care se cumpără, numai că forţa de muncă îi este vândută capitalistului. Acesta o cumpăra pentru că ştie dubla capacitate a forţei de muncă:de a crea o valoare egală cu valoarea forţei de muncă şi de crea plusvaloare. „Misterul” plusvalorii stă tocmai în această calitate a forţei de muncă de a crea o valoare mai mare decât propria valoare; această calitate deosebind-o din lumea mărfurilor, mesajul devenind unul perfid: „În toate cu mod de producţie capitalist, forţa de muncă este plătită abia după ce a funcţionat în cursul perioadei de timp stabilite prin contract, de pildă la sfârşit de săptămână. Pretutindeni muncitorul îi avansează deci capitalistului valoarea de întrebuinţare a forţei sale de muncă; el îl lasă pe cumpărător s-o consume înainte de a i se fi plătit preţul ei; pretutindeni muncitorul îl creditează pe capitalist”114. După părerea lui Marx, „mobilul şi scopul determinant al procesului de producţie capitalist îl constituie o cât mai mare autovalorificare a capitalului, adică o cât mai mare producţie de plusvaloare, deci o cât mai mare exploatare de către capitalist a forţei de muncă”115.

113

Astăzi ştim că în societăţile prospere contează nu munca, ci efectele ei. Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, pg. 186. 115 Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, 342. 114

Valoarea forţei de muncă este dată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale, adică ce a menţine muncitorul în stare de a produce. Salariul, expresia în bani a valorii forţei de muncă, trebuie să fie egal cu valoarea normală a muncii şi să corespundă numărului de ore necesare pentru a produce această marfă specifică. Muncitorul îşi vinde forţa de muncă pentru un timp determinat, deci el nu poate pleca după ce a creat o valoare egală cu valoarea forţei sale de muncă. Între timpul de muncă necesar şi timpul de supramuncă nu există o barieră fizică, cele două componente ale timpului de muncă sunt simultan şi una şi alta. Acest lucru îl ştie capitalistul şi va căuta să crească timpul de supramuncă prin două căi: fie măreşte timpul de supramuncă, reducând corespunzător timpul de muncă necesar, menţinând constantă ziua de muncă; fie măreşte timpul de supramuncă, menţinând acelaşi timp de muncă necesar, dar creşte durata zilei de muncă. Bunurile produse de muncitor se vor vinde la valoarea lor, lui revenindu-i numai partea egală cu valoarea forţei sale de muncă, diferenţa fiind însuşită de capitalist în virtutea proprietăţii sale asupra mijloacelor de producţie. Această diferenţă reprezintă plusvaloarea (profitul capitalistului), ea fiind totodată esenţa regimului capitalist, dar şi mijlocul prăbuşirii capitalismului116. Marx este nevoit să recunoască obţinerea legală şi în virtutea legilor economice a profitului, dar o consideră profund imorală, deoarece se baza pe exploatare, întărind convingerea trecerii la socialism.

Posibilitatea evoluţiei spre comunism În concepţia lui Karl Marx trecerea la comunism era nu numai necesară, ci şi posibilă. Posibilitatea era exprimată de tendinţele unei legi economice: legea acumulării crescânde a capitalurilor şi a muncii.. Pentru a demonstra posibilitatea trecerii la comunism, Marx trebuia să trebuia să găsească o explicaţie rolul acumulării pluvalorii în socializarea crescândă a producţiei, însoţită de un mesaj ostil care demonizează capitaliştii. 116

Marx (1969), Critica programului de la Gotha, Editura Politică, Bucureşti, pg. 13-20.

Plusvaloarea însuşită de proprietari era cu atât mai mare, cu cât numărul muncitorilor folosiţi era mai mare. Interesul capitaliştilor era, după părerea lui Marx, să angajeze cât mai mulţi oameni, pentru a plăti mai multe salarii generatoare de plusvaloare, ceea ce înseamna şi „o acumulare a mizeriei corespunzătoare acumulării de capital. Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital”117. Concentrarea capitalistă a producţiei şi a muncii este efectul direct al acumulării capitaliste. Aceasta antrenează creşterea constantă a producţiei, dar muncitorii nu pot cumpăra toate produsele muncii lor, deoarece salariul este inferior valorii reale a forţei de muncă. Între producţie şi consum apare o ruptură, caracterizată prin invadarea pieţelor cu mărfuri, adică prin crize de supraproducţie. Crizele, la rândul lor, antrenează falimentarea"micilor producători independenţi: meşteşugarii şi negustorii care nu pot rezista reducerii dramatice a preţurilor. Afacerile lor vor fi absorbite de grupuri puternice, unde micul proprietar va deveni simplu salariat. În consecinţă, regimul capitalist proletarizează clasa mijlocie şi favorizează apariţia întreprinderilor din ce în ce mai mari, sub forma cartelurilor, trusturilor, concernelor, pregătind şi în acest mod propria distrugere, „producţia capitalistă generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare. Aceasta este negarea negaţiei”118. Prefigurarea noii societăţi sau „marea profeţia oraculară”xxiii nu s-a bucurat de aceeaşi atenţie; spre deosebire de capitalism, pe care Marx l-a disecat până la cele mai neînsemnate amănunte, noii societăţi abia dacă i-a schiţat conturul, lăsând posterităţii sarcina ‚dezvoltării creatoare’ a ceea ce s-a numit marxism. În 117 118

Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, 655. Idem, pg. 766.

privinţa noii societăţi profeţia sa (şi a lu Engels) este extrem de laconică, chiar zgârcită, proiectată după victoria revoluţiei socialiste în zece puncte: proprietatea socialistă asupra mijoacelor de producţie devenea dominantă, repartiţia produsului muncii s-ar fi făcut după munca depusă de fiecare persoană, s-ar fi desfiinţat exploatarea, ar fi dispărut plusvaloarea şi ar fi fost eliminate crizele de supraproducţie, etc.119. În acest mod, fiecare persoană ar fi putut să cumpere echivalentul a ceea ce a produs, iar cum crizele erau eliminate echilibrul între producţie şi consum ar fi fost asigurat. Marxismul a exercitat o influenţă profundă asupra evoluţiei economice, sociale şi politice a omenirii, devenind până la începutul secolului al XX-lea ideologia dominantă

a

mişcării

muncitoreşti

din

Europa

Occidentală

şi

prin

instituţionalizarea sa într-o serie de ţări, suportul subtil al ,revoluţiei şi construcţiei socialiste’.

În planul dezbaterilor de idei, marxismul a generat în rândul adepţilor săi ample şi pasionante dispute asupra celor mai diverse problemexxiv, dar persistă unele nedumeriri. Marx a fost marxist? Dacă teoria a fost bună de ce a produs efecte socotite pagube incalculabile? Dacă scopul era adevărata libertate, de ce libertăţile oamenilor au fost confiscate? Dacă numai socialismul producea bunăstarea tuturor, de ce a produs penurie şi sărăcie? Socialismul este, întradevăr, un capitalism întors pe dos?

„ TEORIA GENERALĂ”

119

Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura politică, Bucureşti, pg. 57-58.

„lumea a fost încă o dată pusă sub lupă de un om care nu era atât de orb încât să nu vadă că e bolnavă, şi nu era atât de indiferent sub aspect emoţional sau intelectual, încât să nu vrea să o vindece. A cultivat o gândire economică rafinată, având însă viguroase ataşamente politice, şi măreţia sa rezultată tocmai din această curioasă combinaţie dintre o inteligenţă inginerească şi o inimă caldă, animată de bune intenţii”. Robert L. Heilbroner John Maynard Keynes (1883-1946) a reprezentat figura economistului profesionist, (pledând pentru asumarea responsabilităţii publice a expertului în economie)xxv , după figura strălucitoare numită Adam Smith şi după figura revoluţionarului de profesie a lui Karl Marx. Apărut în contextul Marii Depresiuni din 1929, keynesismul conţine o nouă concepţie despre politica economică, asumând atât o explicaţie pentru noile evoluţii ale capitalismului, cât şi soluţii pentru depăşirea recesiunii şi atingerea ocupării depline. Keynes a asociat noţiunea de macroeconomie cu o construcţie teoretică originală la nivel agregat, la care a asociat voinţa intervenţiei statului prin politici publice şi efortul de a calcula ‚agregatele’xxvi, accentuând opoziţia cu microeconomia. Keynesismul apare astfel, ca un caz particular de funcţionare a unei economii construit pe ipoteza conform căreia, preţurile muncii şi ale bunurilor sunt rigide, iar cantitatea vândută şi cumpărată poate fi porţionatăxxvii. În mod paradoxal, keynesismul s-a conturat, pe de-o parte, ca o nouă descoperire teoretică, fondată pe o nouă filosofie socială, iar pe de altă parte, ca o mare erezie în raport cu gândirea tradiţională.

Discursul teoretic al lui Keynes este însă mai aproape de zilele noastre decât cele ale lui Smith şi Marx, discurs cu mesaje pline de semnificaţii, ceea ce nu înseamnă neapărat că este mai uşor de descifrat, mai ales că arma sa este convingerea (adică să ne câştige încrederea) şi, cum recunoaşte el însuşi, "modul meu de a purta discuţia este prea ascuţit". Publicul-ţintă al teoriei keynesiste este precizat maliţios de autor încă din Prefaţă (o adevărată profesiune de credinţă): "Această carte se adresează confraţilor mei economişti. Sper că va fi inteligibilă şi pentru alţii”, dar „Importanţa problemelor ridicate este atât de mare încât nici nu poate fi exagerată. Dacă explicaţiile mele sunt corecte, cei pe care trebuie să-i conving mai întâi sunt confraţii mei economişti, nu marele public. În stadiul actual al discuţiei, marele public, deşi binevenit la dezbatere, poate doar să asiste în tăcere la încercarea unui economist de a lichida profundele divergenţe dintre confraţii săi, divergenţe care pentru moment aproape că au distrus influenţa practică a teoriei economice şi vor continua să acţioneze în acelaşi sens cât timp nu vor fi fost rezolvate”120. Într-adevăr, la fotbal şi la economie se pricepe oricine!

Mesajul lui Keynes are vocaţia informaţiei dirijate în mod intenţionat, lucru observabil în precizarea şi ierahizarea scopurilor pentru care a scris Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor: unul, principal „studierea unor probleme teoretice dificile” şi, în al doilea rând, „a aplicaţiilor practice ale teoriei”121. Ceva mai departe, Keynes precizează şi scopul final al analizei întreprinse este acela „de a descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru”122 Mai există şi un alt scop care capătă semnificaţie numai dacă se înţelege, cum spune Keynes, accentul pus pe „generală”: „Scopul 120

Idem. Idem. 122 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Şiinţifică, Bucureşti, pg. 120. 121

acestui titlu este de a opune caracterul argumentelor şi concluziilor mele celor ale teoriei clasice asupra problemelor tratate, teorie în spiritul căreia am fost crescut şi care domină gândirea economică – teoretică şi practică – a cercurilor cârmuitoare şi intelectuale ale generaţiei actuale, aşa cum a dominat-o în ultimii 100 de ani”123. Cu alte cuvinte, Marea Depresiune, în contextul căreia a apărut keynesismul, pare să fie o consecinţă a fragilităţii sistemului lipsit de consilierea unor economişti şcoliţi, în locul gândirii ansamblului economiei, preferându-se tradiţionalismul individualist şi exclusivist. Unii analişti au vorbit de ingratitudine, alţii i-au elogiat îndrăzneala şi au interpretat-o ca un semnal al apropierii de stânga. Evocarea unor valori morale, precum reputaţia, încrederea, autoîncrederea, ideea eroică, etc. l-au transformat pe Keynes în salvatorul capitalismului.

Deşi claritatea cu care Keynes îşi expune crezul ştiinţific nu poate fi pusă la îndoială, persistă confuzie, în ceea ce a însemnat cu adevărat sistemul său teoretic, confuzia

generată tocmai de dificultatea identificării mesajului

fundamental de către cititor. Concepţia lui Keynes degajată din Teoria generală a fost asimilată, rând pe rând, revoluţiei ştiinţifice, reformării gândirii tradiţionale, dirijismului, ca un semn al apropierii de socialism, etc. S-au căutat similitudini cu gândirea clasică, dar şi diferenţele specifice; s-a avansat ipoteza lipsei de originalitate speculând pe seama multiplicatorului, unele chiar intrând în anecdoticăxxviii. Să fie fost keynesismul o soluţie a disperării?xxix. După propriul inventar al stării de fapt, Keynes constată erori de simplu calcul aritmetic: „Defectele principale ale societăţii în care trăim sunt incapacitatea ei de a asigura folosirea deplină a mâinii de lucru şi repartizarea arbitrară şi inechitabilă a avuţiei şi a veniturilor”124. Spre deosebire de Smith care vedea în 123 124

Idem, pg. 42. Keynes, J. M., Op. Cit., pg. 375.

capitalism simbolul concurenţei libere şi perfecte, spre deosebire de Marx care descrie capitalismul vampir, Keynes evită atât optimismul exagerat, cât şi viziunea catastrofică, avansând ideea perfectibilităţii defectelor dobândite ale capitalismului.

Reacţia lui Keynes faţă de clasici are, desigur, o motivaţie serioasă: economia capitalistă aflată în impas pune în pericol sistemul. Nu s-ar fi ajuns în acest punct, dacă gândirea economică ortodoxă nu s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie, iar „vina nu o poartă suprastructura ei care a fost clădită cu multă grijă pentru coerenţa logică, ci lipsa de claritate şi generalitate a premiselor”125. Din perspectiva comunicării pare mai degrabă situaţia de ‚căutarea ţapului ispăşitor’, ceea ce înseamnă că nu se îndepărtează prea mult de clasici, şi mai ales de ‚preferaţii’ săi: J. B. Say, A. Marshall, A. Pigou, ş.a. Raţionamentul său are o concluzie şocantă: economia capitalistă este în criză din cauza incapacităţii gândirii tradiţionale de a oferi soluţii. Într-un mod mai subtil decât în alte probleme de economie controversate, Keynes se opune clasicilor şi, în primul rând lui Smith, prin interpuşi (Say este calul de bătaie) : în locul ‚fiului economisitor’ este aşezat ‚fiul risipitor’. Îndemnul lui Keynes, fără echivoc, se adresează celor care reacţionează după tradiţie, dar el are calitatea unui mesaj deschis către toţi adepţii principiului economisirii, conservat prin inerţie ca principiu fundamental al capitalismului. Dorinţa de bogăţie care a călăuzit capitalismul tradiţional este înlocuită de înclinaţia spre consum. Într-un fel, Keynes ridiculizează economisitorii, acuzându-i de o acţiune împotriva curentului: „Un act individual de economisire înseamnă, ca să spunem aşa, o hotărâre de a nu lua masa astăzi. Dar el nu necesită o hotărâre de a lua masa sau de a cumpără o pereche de ghete peste o săptămână sau de a consuma un lucru 125

Idem, pg.

anume la vreo dată anumită. În felul acesta el are un efect depresiv asupra activităţii de preparare a mesei din ziua aceea, fără să stimuleze activitatea de pregătire a vreunui act de consumaţie. Nu este vorba de înlocuirea unei cereri de consum actuale cu o cerere de consum viitoare, ci de o reducere netă a cererii de consum"126. Prin urmare, economiile sunt o 'ruptură', care poate fi durabilă, în circuitul cheltuială-venit. Economiile reprezintă o dorinţă care garantează bogăţia, adică a consuma bunuri nederminate la o dată nederminată, dar nimic şi nimeni nu-i obligă pe antreprenori să investească economiile aşa încât într-o zi acestea să se transforme în consum efectiv. Răspunzându-i, într-un fel lui Smith, Keynes lansează ofensiva cheltuirii dincolo de zona interesului consumatorului în cea a pericolului general pe care-l produce economisirea: „Singurul remediu pentru crizele de încredere care deprimă viaţa economică a lumii moderne ar fi de a nu-i lăsa individului nici o altă alegere decât ori să-şi consume venitul, ori să comande producerea acelor bunuri capitale care i se par a fi, deşi pe bază de informaţii precare, cea mai promiţătoare investiţie din cele ce-i sunt accesibile”127

Vehemenţa cu care critică laissez-faire-ul poate fi un semn al conştientizării slăbiciunilor interioare ale proprii teorii, îndeosebi mutarea centrului de greutate al cercetării şi explicării economiei pe macrocomportamente (economice, psihologice şi instituţionale), dar şi substituirea „legilor” economice cu „legi” psihologice (înclinaţii, tendinţe, motivaţii). Nu întâmplător J. B. Say şi „austriecii” sunt preferaţii criticii lui Keynes; Keynes a prins din zbor curentul de opinie favorabil, care câştiga tot mai mulţi adepţi şi reînvia optimismul în capitalism fără laissez-faire, dar cu democraţie. Deşi ţine să precizeze că politica 126

Ibidem, pg. 226. Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 380. 127

reglajului fin propusă de el nu afectează individualitatea, totuşi individul este sacrificat pe altarul conjuncturii.

Surprinzător faţă de îndemnul la discuţie şi comunicare, Keynes formulează mesaje ostile vizându-i direct pe susţinătorii laissz-faire-ului (ar putea fi socotit un atac mai mult sau mai puţin curat), dar cu intenţia clară de a justifica intervenţia indirectă a statului în economie, nu numai în situaţie de criză majoră, ci şi ulterior, prin intervenţii corectoare a „eşecurilor” pieţelor libere. Repudierea laissez-faire-ului vizează în primul rând instituţiile liberale, pentru Keynes evaluările bursiere nu sunt decât o convenţie, iar aceste evaluări nu sunt raţionale pentru că operatorii acţionează în condiţii de incertitudine. "În practică, adaugă Keynes, noi recurgem de regulă, în mod tacit, la un procedeu care nu este în realitate altceva decât o convenţie. Esenţa acestei convenţii - deşi ea nu funcţionează, desigur, chiar atât de simplu – constă în presupunerea că starea de lucruri existentă va dura la nesfârşit, exceptând cazurile când avem motive precise să ne aşteptăm la modificări"128. De fapt, ipotezele referitoare la informaţie pe care îşi fondează Keynes teoria sunt ipoteze esenţiale din clasicismul pe care-l repudiază, dar reţine ignoranţa drept alibi: „Noi presupunem, într-adevăr, că evaluarea actuală de pe piaţă, indiferent de modul în care s-a format, este univoc corectă în raport cu cunoştinţele noastre actuale despre faptele care vor influenţa randamentul investiţiei şi că se va modifica numai în măsura în care se modifică aceste cunoştinţe"129. În fond, este un prilej pentru Keynes de a denunţa ‚laissez-faire-ul’xxx, mai ales pentru că acorda speculatorului un mare rol într-un act extrem de important, precum investiţiile: "Dacă privim Wall-Street-ul ca o instituţie al cărei scop social propriu-zis este de a dirija investiţiile pe canalele cele mai profitabile din 128 129

Idem, pg. 174. Ibidem, pg. 175.

punctul de vedere al randamentelor viitoare, nu se poate pretinde că succesele sale constiutie un triumf remarcabil al capitalismului bazat pe laissez-faire – ceea ce nu este surprinzător dacă am dreptate când apreciez că cele mai bune capete ale Wall-Street-ului au urmărit de fapt cu totul alt ţel"130. În contrapartidă, Keynes atribuie acest rol consumatorului care arbitrează asupra investiţiilor, cumpărând sau nu diferitele produse. Astfel, consumatorul influenţează de o manieră decisivă jocul economic, tocmai de aceea politicile economice trebuie centrate pe stimularea cererii.

De fapt, analiza critică întreprinsă de Keynes este un pretext ştiinţific pentru a-şi formula soluţiile care favorizau investiţiile fizice în detrimentul profiturilor financiare, lucru greu de explicat pentru un jucător cu intuiţia lui. Astfel, pentru a evita speculaţiile pe termen scurt asupra capitalului, Keynes propune practicarea de către stat a unei taxe descurajatoare asupra tuturor tranzacţiilor şi care să lovească în primul rând în speculaţii. Obiectivul său era foarte clar: trebuia să atace capitalismul rentierxxxi şi să stimuleze capitalismul antreprenorial, care, pe termen mediu şi lung, angaja capitalurile în activităţi creatoare de bogăţie şi locuri de muncă. Totodată, prefigurând 'capitalismul popular', Keynes preconiza dezvoltarea unui acţionariat popular, fără pieţe financiare, cu un dublu scop: în primul rând, în acest fel se evitau economiile improductive, iar în al doilea rând, aşa se putea realiza o legătură mai stabilă între investiţii şi economii.

Celor care au văzut în Keynes un partizan al intervenţiei directe a statului în iniţiativa particulară sau care înţeleg macroeconomia, a cărei paternitate i-o atribuie lui Keynes le reamintim mijloacele socotite permise de Keynes pentru relansarea economiei: „Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare 130

Keynes, J. M. (1970), Op. Cit., pg. 181.

asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei dobânzii şi în parte eventual, pe alte căi”131. În consecinţă, „investitorul profesionist este nevoit să-şi consacre interesul anticipării acelor schimbări iminente în mersul evenimentelor sau în atmosfera generală care, aşa cum arată experienţa, influenţează cel mai mult psihologia de masă a pieţei”132, altefel spus, Keynes îndeamnă la o politică economică de tip conjunctural unde sloganul ‚să învăţăm din lecţia trecutului’, prin capacitatea sa persuasivă, are forţa manipulatoare de a ghida acţiunile publicului. Deşi nu pare convins de propriile idei, Keynes consideră că statul trebuie să intervină de o manieră crescândă în procesul investiţional, pentru că statul fiind mai puţin preocupat de termenul scurt, ar fi putut orienta decizia investiţională într-o perspectivă îndelungată şi într-un sens strategic, pe baza avantajelor sociale generale. Interesant că politica sa socială pare desprinsă dintr-o poveste pentru copii capricioşi, un soi de politică a zăhărelului: „Dacă economiile sunt pilula, iar consumul dulceaţa, atunci suplimentul de dulceaţă trebuie să fie proporţional cu mărimea pilulei suplimentare” 133. Keynes consideră că statul trebuie să intervină de o manieră crescândă în procesul investiţional, pentru că statul fiind mai puţin preocupat de termenul scurt, ar fi putut orienta decizia investiţională într-o perspectivă îndelungată şi într-un sens strategic, pe baza avantajelor sociale generale: „Obiectivul social al unor investiţii făcute cu pricepere ar trebui să fie biruirea fortelor sumbre ale timpului şi ignoranţei care învăluie viitorul nostru. Obiectivul real, particular al celor mai pricepute investiţii astăzi este de ‚a fi mai rapid decât glonţul’, cum se

131 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 380. 132 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 177. 133 Idem, pg. 144.

exprimă plastic americanii, de a păcăli mulţimea şi de a da mai departe moneda falsă sau cea care e pe cale să-şi piardă valoarea”134. Celor care ideea de intervenţie a statului în economie le dă frisoane, Keynes le oferă explicaţii liniştitoare: „Măsurile de control central, necesare pentru asigurarea ocupării depline, vor implica desigur o mare extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului”, iar celor extrem de îngrijoraţi de perspectiva proprietăţii private le promite ce-a fost şi ceva mai mult: „Va continua însă să existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele tradiţionale ale individualismului”135. În privinţa formulei politice pe care statul o putea invoca în susţinerea superiorităţii alegerii publice a investiţiei, Keynes nu excludea compromisurile sau formulele de orice fel, care să permită statului să coopereze cu iniţiativa privată, dar afirmă clar că o socializare crescândă a investiţiilor constituia singurul mijloc pentru o primă aproximare a ocupării depline: „De aceea, cu toate că extinderea funcţiilor statului pe care o implică punerea în concordanţă a înclinaţiei spre consum şi a imboldului la investiţii i-ar apărea unui publicist din secolul al nouăsprezecelea sau unui financiar american contemporan ca o extraordinară încălcare a principiilor individualismului, eu, dimpotrivă, o susţin, atât pentru că este singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor economice existente, în ansamblul lor, cât şi pentru că este condiţia funcţionării încununate de succes a iniţiativei individuale”136. Concluzia care se poate desprinde din teoria keynesistă degajă un mesaj liniştitor trimis tuturor celor care se mai îndoiau de capacitatea de rezistenţă a capitalismului, anunţând statul providenţă a cărui intervenţia indirectă a statului 134

Ibidem, pg. 177. Idem. 136 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 382. 135

în economie era garantată de mijloacele considerate eficiente şi acceptabile pentru asigurarea securităţii ocupării şi a venitului.

ANEXE TERMENI ÎMPRUMUTAŢI DIN ALTE DOMENII ŞI CONSACRAŢI ÎN DISCURSUL ECONOMIŞTILOR

DIN DOMENIUL MILITAR

TERMENUL

SEMNIFICAŢIA

DATĂ SENSUL

DE DICŢIONARE 1

ASALT

ECONOMIC

Atac decisiv asupra unei Asalt ideologic poziţii întărite, localităţi sau cetaţi în scopul cuceririi

2

ARSENAL

Întreprindere

unde

se Arsenalul ştiinţei

fabrică, se repară şi se economice depozitează armamentul

3

FRONT

Teritoriu în care se duc Frontul economiei acţiunile de luptă în timp de război;

partea

dinspre

inamic a unui dispozitiv de luptă 4

A LUPTA

A fi în război cu cineva, a Lupta face

eforturi

pentru

împotriva

a inflaţiei

şi

învinge un obstacol sau şomajului pentru a atinge un rezultat 5

OBIECTIV

Porţiune de teren, localitate Obiectivul sau construcţie care prezintă economic

al

interes militar în caz de firmelor război 6

STRATEGIE

Partea cea mai importantă a Strategii de piaţă, artei militare, care se ocupă strategii cu

problemele

planificării

pregătirii, preţurilor, strategii

şi

ducerii economice

războiului, campaniilor sau operaţiilor militare 7

TACTICĂ

Parte componentă a artei Tactica militare care se ocupă cu “urmăritorilor” studiul pregătirii şi ducerii luptei în vederea îndeplinirii cu maximum de eficacitate a scopurilor

ale

fixate

eşaloanele superioare

de

DIN TEATRU

TERMENUL

SEMNIFICAŢIA

DATA

DE SENSUL

DICŢIONARE 1

JOC

ECONOMIC

Model simplificat şi formal al Jocul economic unei situaţii, construit pentru a Jocul cererii şi al face posibilă analiza pe cale ofertei matematică a acestei situaţii

2

SCENARIU

Text care constituie proiectul Scenarii

ale

unui film, organizat pe secvenţe tranziţiei

la

şi cuprinzând indicaţii asupra economia de piaţă subiectului,

cadrul

acţiunii,

personajele naraţiunii 3

ACTOR

Artist care interpretează roluri in Actorii diferite piese de teatru sau filme

4

ROL

vieţii

economice

Partitura scenică ce revine unui Rolul concurenţei

interpret într-un spectacol

DIN SPORT

TERMENUL

1

COMPETIŢIE

SEMNIFICAŢIA

DATA

DE SENSUL

DICŢIONARE

ECONOMIC

Concurs (întrecere sportivă)

Concurenţă, rivalitate

2

START

Moment care dă plecarea într-o Începerea licitaţiei cursă sportivă marcat printr-un la bursă semnal auditiv sau vizual, loc de unde

se

dă

pornirea

într-o

întrecere sportivă 3

FINIŞ

Ultima parte a unei curse sau Sfârşitul probe

sportive,

concurenţii,

în

printr-un

care acţiuni efort

deosebit caută să forţeze victoria sau

să-şi

îmbunătăţească

rezultatul 4

ARBITRU

Persoana aleasă sau desemnată Statul arbitru de părţi pentru soluţionarea unui litigiu; persoană calificată în competiţiilor sportive

5

ARBITRAJ

Soluţionare a unui litigiu de către Arbitrajul

unei

un arbitru; conducere a unei cererilor

şi

al

competiţii sportive de către un ofertelor arbitru special desemnat

DIN FIZICĂ

TERMENUL

SEMNIFICAŢIA

DATA

DE SENSUL

DICŢIONAR 1.

MECANISM

ECONOMIC

Sistem alcătuit din mai multe Mecanism piese,

servind

forţelor,

de

la

transmiterea economic;

la

elementul mecanismul

conducător, la elementul condus 2.

INSTRUMENT

preţurilor

Unealtă sau aparat propriu pentru Preţul

este

un

a executa o anumită operaţie; instrument sistem

tehnic

folosit

pentru

cercetarea, observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi 3.

PÂRGHIE

Bară rigidă care se sprijină pe un Pârghie economice punct de articulaţie fix şi asupra căreia se pot exercita două forţe, una

motoare,

iar

cealaltă

rezistenţa; aceasta din urmă având punctul

de

aplicaţie,

direcţia,

sensul şi mărimea diferite de ale forţei motoare. 4.

FLUX

Mărimea

care

caracterizează Fluxuri

viteza de transmitere a unei alte economice; mărimi printr-o anumită suprafaţă, fluxuri reale; circulaţie

de

lichid

de fluxuri monetare

sau

informaţie care trece ordonat întro unitate de timp. 5.

CIRCUIT

Sisteme de medii prin care pot Circuit economic circula particule materiale (apă, abur, gaze, particule încărcate cu sarcini electrice etc.)

6.

LEVIER

Pârghie (de manevră)

Levier financiar

7.

ENTROPIE

Mărime termodinamică de stare a

Economii

sistemelor fizice, a cărei valoare entropice creşte în urma unei transformări ireversibile a unui sistem izolat sau rămâne constant în urma unei transformări reversibile 8.

EMERGENŢĂ

Ieşire a razelor ondulatorii sau Pieţe emergente corpusculare dintr-un mediu

9.

MECANISM (2) Sistem alcătuit din mai multe piese,

servind

forţelor,

de

la

transmiterea

la

elementul

conducător, la elementul condus 10.

FORŢĂ

Capacitatea pe care o au fiinţele Forţă de muncă; vii de a depune un efort, de a forţe de producţie executa încordarea

acţiuni

fizice

muşchilor;

prin putere

fizică, vigoare, tărie 11.

FLUXURI (2)

curent de particule; mărime care caracterizează

viteza

de

transmitere a unei alte mărimi printr-o anumită suprafaţă. 12.

ENERGIE

Capacitate de acţiune a unui

Energii economice

sistem fizico-chimic, în diferite creatoare. forme: mecanică, termică, sonoră, electrică etc. 13.

VITEZĂ

Rapididate, iuţeală, raportul dintre Viteza de circulaţie variaţia unei mărimi şi timpul în a banilor care s-a produs această variaţie

14.

ACCELERARE

Grăbirea unei acţiuni, imprimarea Acceleratorul unei acceleraţii

15.

ELASTICITATE Proprietatea

de

a-şi

modifica Elasticitatea cererii

forma şi dimensiunile sub acţiunea şi a ofertei unei forţe exterioare şi de a reveni de la sine la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea acţiunii forţelor exterioare. 16.

HISTEREZIS

Fenomen cu caracter ireversibil, care

constă

succesiunea

în

faptul

stărilor

că suferă de histerezis unei

substanţe, determinată de varianţa unui

parametru,

diferă

Ştiinţa economică

de

succesiunea stărilor determinată de variaţia în sens contrar a

aceluiaşi parametru

DIN PSIHOLOGIE

TERMENUL 1

2

3

4

5

6

SEMNIFICAŢIA DATA DE DICŢIONARE PERSUADARE Modalitate de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un lucru, fiind convingător MANIPULARE Ansamblu de mijloace de conducere prin care unui grup mai mare sau mai mic i se cultivă impresia că se acţionează în concordanţă cu interesul lor COMPORTAMENT Ansamblul manifestarilor obiective ale animalelor si oamenilor prin care se exteriorizează viaţa psihică ATITUDINE Mod de a se comporta, predispoziţie a persoanei de a reacţiona într-un anumit mod la cele mai diverse situaţii de viaţă, cu funcţie de orientare şi de evaluare a conduitei TENDINŢA Dispoziţie firească, înclinare, pornire, acţiune conştientă spre un anumit scop PANICĂ

DIN MEDICINĂ

SENSUL ECONOMIC Persuadarea consumatorului Manipularea clienţilor

Comportament economic

O nouă atitudine

Inclinaţia spre economii, înclinaţia spre consum Senzaţie de spaimă violentă de Frica oamenilor care este cuprinsă subit (şi că-şi vor pierde adesea fără temei) o persoană economiile atunci sau o colectivitate când presupun că o bancă dă faliment

TERMENUL

SEMNIFICAŢIA DICŢIONARE

DATA

DE SENSUL ECONOMIC

1 2

CALMARE COLAPS

3

CRIZĂ

4 5

FRACTURĂ INFUZIE

6

INJECŢIE

Liniştirea, potolirea şi rezultatul ei Insuficienţă circulatorie periferică, caracterizată prin starea de prostraţie; prăbuşire Moment culminant al unei boli, care precede agravarea sau vindecarea; declanşarea bruscă a unei boli Rupere a unui os sau a unui cartilaj Soluţie apoasă obţinută dintr-o plantă prin opărire pentru extragerea principiilor active din acesta Operaţie de introducere a unui fluid într-un spaţiu închis

7

SIMPTOM

8

SINDROM

9

TENSIUNE

10

TERAPIE

11

TERAPIE ŞOC

Fenomen morbid, tulburare funcţională sau senzaţie anormală resimţită de o fiinţă şi care poate indica prezenţa unei boli Grup de semne şi simptome care apar împreună în cursul unui proces morbid, dându-i nota caracteristică Forţa elastică reactivă a pereţilor arterelor faţă de forţa exercitată asupra lor de presiunea sângelui din inimă Ramură a medicinei care studiază mijloacele şi metodele de tratament al bolilor Stare patologică acută gravă care poate fi provocată de agenţi de natură diferită

Calmarea preţurilor Colaps economic

Criză economică; criză financiarbancară Fractura preţurilor Infuzie de capital

Injecţie de capital

Semn al unei stări anormale sau individuale sociale Simptom al crizei economice

Tensiuni tensiunea nevoi

sociale; resurse-

Cale de tranziţie la tip de economie Cale de bruscă

tranziţie

BIBLIOGRAFIE Althusser, L. (1970), Citindu-l pe Marx, Editura Politică, Bucureşti. Attali, J., Guillaume, M. (1974), L'anti-economique, Presses Universitaires de France, Paris. Barro, R. M.(1987), La macroeconomie, Armand Colin, Paris. Beaud, M. şi Dostaler, G. (2000), Gândirea economică după Keynes, Eurosong & Book, Bucureşti. Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti. Blaug, M. (1992), The Methodology of Economics. Or how economists explain, Second Edition, University Press, Cambridge. Blaug, M. (1992), Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Bon, Gustave le (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima. Braudel, F. (1994), Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti. Breit, W., Hochman, H. M. and Saueracker, E. (1986), Readings in Microeconomics, Times Mirror/Mosby College Publishing. Bremond, Janine (1989), Les economistes neo-classiques, Hatier, Paris. Chalmers, A. F. (1987), Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris. Coase, R. H. (1988), The Firm, the Market and the Law, University of Chicago Press. Comte, A. (1911), Philosophie Positive, Flamarion, Paris. Foucault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti.

Friedman, Milton & Rose (1998), Liber să alegi. Un punct de vedere personal, Editura ALL, Bucureşti. Friedman, M. (1995), Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti. Fukuyama, Fr., Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Editura ANTET. Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti. Garaudy, R. (1969), Marxismul secolului al XX-lea, Editura Politică. Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les fondateurs, Edition Sirey, Paris. Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les contemporains, Edition Sirey, Paris. Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice, Editura Cassei Şcoalelor, Bucureşti. Gonnard, R. (1930), Histoire des doctrines economiques, Librairie Valois, Paris. Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti. Hazlitt, H. (1994), Lecţia de economie, BTI Press SRL, Bucureşti. Hayek, Fr. A. (1973), Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris. Hayek, Fr. A. (1997), Drumul către servitute (ediţia a II-a), Editura Humanitas, Bucureşti. Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului. Editura ANTET. Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor pământeşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. Hume, D. (2002), Eseuri politice, Editura Incitatus, Bucureşti.

Johnson, P. (2003), O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti. Johnson, P. (2002), Intelectualii, Editura Humanitas, Bucureşti, Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Kirzner, I. M. (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti. Knight, F. H. (1966), On the History and Method of Economics.Selected essays, Phoenix Books, The University Of Chicago Press. Lipsey, R.G. şi Chrystal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti. Lorenz, K. (1996), Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti. Lorenz, K. (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanuitas, Bucureşti. Machlup, F. (1987), Essais de semantique economique, Calman-Levy, Paris. Manent, P. (1992), Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, Bucureşti. Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere vol. 23 (Capitalul vol. I), Editura Politică, Bucureşti. Marx, K. (1962), Teorii asupra plusvalorii, Editura Politică, Bucureşti. Peretti, A.de, Legrand, J.-A. Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti. Popper, K. R. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI. Popper, K. R. (1998), În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, Bucureşti. Popper, K. R. (1998), Lecţia acestui secol, Editura Nemira, Bucureşti.

Popper, K. R. (2000), Filosofia socială şi filosofia ştiinţei. Antologie editată de David Miller, Editura TREI. Ricardo D. (1998), Opere alese (vol. I), Editura Universitas, Chişinău. Rousseau, J.- J. (1999), Eseu despre originea limbilor, unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală, Editura Polirom, Bucureşti. Snowdon, B., Vane, H. and Wynarczyk, P. (1995), A Modern Guide to Macroeconomics. An Introduction to Competing Schools Thought, Edward Elgar. Schmidt, C. (1985), La semantique economique en question, Calman - Levy, Paris. Schumpeter, J. A. (1994), History of economic analysis, Oxford University Press, Oxford, New York. Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, (vol.I), Editura Academiei, Bucureşti. Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, (vol.II), Editura Academiei, Bucureşti. Stigler, G. J. (1965), Essais in the History of Economics, Chicago University Press. Stiglitz, J. E. (2003), Globalizarea. Speranţe şi decizii, Editura Economică, Bucureşti. Tocqueville, A. de (2000), Vechiul regim şi revoluţia, Editura Bucureşti.

Nemira,

Williamson, O. E. şi Winter, S.G. (editori) (1997), Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, Editura Sedona, Timişoara.

NOTE

i

Potrivit DEX: jargonul reprezintă un limbaj specific anumitor categorii sociale, caracterizat prin abundenţa cuvintelor şi expresiilor preţioase, de obicei împrumutate din limbi străine şi folosit cu scopul de a se distinge de restul vorbitorilor; limbaj propriu unei anumite profesii, iar argoul este un limbaj convenţional al unui grup, care spre a nu fi înţeles de restul lumii, fie folseşte cuvinte speciale, fie dă sensuri unor cuvinte cunoscute. ii

Unii epistemologi, precum Alan Chalmers îl consideră pe Tarski drept exponent al instrumentalismului. În virtutea instrumentalismului, există o deosebire netă între conceptele aplicabile situaţiilor observabile şi conceptele teoretice; scopul ştiinţei este producerea teoriilor, adică a dispozitelor sau instrumentelor comode pentru unirea situaţiilor observabile între ele; descrierea lumii cuprinde numai entităţi observabile care descriu efectiv ceea ce se potriveşte lumii reale, nu şi conceptele teoretice (acestea trebuie înţelese ca ficţiuni utile care ne uşurează calculele). Faptul că teoriile pot să conducă la noi predicţii sau la descoperirea de noi fenomene este oarecum stânjenitor pentru instrumentalism, fiind interpretat ca un accident bizar. Vezi, A. F. Chalmers, Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, 1987, pg. 192-194. iii

„Paradoxul mincinosului” îşi are originea în sofistica greacă; Chalmers utilizează o formă mai apropiată zilelor noastre „paradoxul cartonaşulu”: pe una dintre feţe este scris – „Enunţul scris pe cealaltă faţă este adevărat”, iar pe faţa a doua este scris „Enunţul scris pe cealaltă faţă este fals”. Se observă că situaţia este paradoxală, pentru că fiecare enunţ după cartonaş poate fi adevărat sau fals. Vezi, A. F. Chalmers, Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, 1987, pg. 196. iv

Precizările aduse de Popper par să aducă şi mai multă claritate în înţelegerea conceptelor introduse de Tarski: „Un limbaj în care se vorbeşte despre obiectele ligvistice se numeşte „matalimbaj”. Astfel, orice teorie a devărului trebuie să fie o teorie metalingvistică, pentru că vorbeşte de proprietăţile unui limbaj – ale enunţuirlor, ale obiectelor lingvistice. Enunţuirle sunt asemenea meselor şi scaunelor, limbajul e asemenea unei fabrici de mobilă”. Vezi, Karl Popper, Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, 1997, pg. 130. v

Michel Foucault foloseşte „patrulaterul limbajului” sau teoriile clasice ale limbajului – a propoziţiei, a articulării, a desemnării şi a derivării – pentru a-şi susţine propria filosofie: „ Dacă limbajul există, este pentru că dincolo de identităţi şi diferenţe, dedesubtul acestora există fondul continuităţilor, al asemănărilor, al repetiţiilor, al încrucişărilor naturale”. Vezi, Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, 1996, pg.167. vi

Abordând problema raportului corp-minte, Popper formulează concepţia „celor trei lumi”: lumea întâi este cea a corpurilor fizice şi a stărilor lor fizice şi fiziologice, lumea a doua reprezintă lumea stărilor mentale şi lumea trei este lumea produselor minţii omeneşti. Popper are un argument forte în susţinerea teoriei sale: „atunci când vă vorbesc, nu mă adresez corpurilor dumneavoastră, ci munţilor voastre”. Vezi, Karl Popper (1994), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 13 -14.

vii

Al. Graur (1988), Puţină gramatică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti; Ch. Gide (1925), Curs de Economie politică, Ediţia a opta, vol. I şi II, Editura „Tipografiile Române Unite, Bucureşti; M. Foucault (1994), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti; Christine Ammer and Dean S. Ammer (1977), Dictionary of Business and Economics. Revised and Explanded Edition, Macmillan, Inc., New York. viii

J-J. Rousseau în Eseu despre originea limbilor îl citează pe voiajorul în Orient, Jean Chardin (1643-1713): "După ce au discutat şi au pălăvrăgit în prezenţa celui care vinde ceva, şi de obicei în casa acestuia, ei fixează preţul cu ajutorul degetelor. Se ţin de mâna dreaptă, acoperită de haină sau de o basma, şi comunică în acest chip. Degetul întins înseamnă zece, degetul îndoit cinci, vârful degetului înseamnă unu, mâna întreagă o sută, mâna strânsă o mie. Ei socotesc astfel livre, parale sau dinari, pipăindu-şi mâinile. În timp ce tratează, au o înfăţişare calmă şi imobilă, până într-acolo încât este cu neputinţă să afli ceva, nici ce gândesc, nici ce spun", pg. 21, 98. ix

Semnalul este un simbol – sonor sau vizual – sau un grup de simboluri folosite pentru a transmite o ştire, o informaţie, o comandă sau un avertisment (DEX).

x

Manualele de Economie alocă spaţii importante comportamentului producătorului şi consumatorului, dar şi tipurilor de pieţe cu grade diferite de informare. xi

Paul A. Samuelson defineşte ştiinţa economică (economics) drept regina ştiinţelor sociale, „cea mai veche între arte şi cea mai modernă între ştiinţe”. (Samuelson, P. A. (1970), Economics, McGraw-Hill Book Company, Introduction)

xii

Charles Gide şi Charles Rist au fixat termenii aprecierii operei lui Smith, într-o succesiune rămasă celebră: „Adevăratul creator al economiei politice moderne este, după mărturisirea tuturor, Adam Smith. De îndată ce apăru, în 1776, marea sa operă Cercetări asupra naturii şi cauzelor bogăţiei naţiunilor, scrierile anterioare fură uitate îndată. De atunci, pe când ideile predecesorilor săi nu mai iscau decât un interes istoric, cartea sa servea de călăuză generaţiilor succesive de economişti, şi le furniza tuturor punctul de plecare al speculaţiilor lor. Astăzi încă, cu toate schimbările aduse principiilor fundamentale ale ştiinţei, nici un economist n-ar putea neglija pe vechiul autor scoţian, fără a-şi micşora orizontul său ştiinţific”. (vezi: Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice, Editura Cassa Şcoalelor, Bucureşti, pg. 79-80.). După Rene Gonnard, „Adam Smith este primul teoritician al Şcolii liberale” (vezi: Gonnard, R. (1930), Histoire des Doctrines economiques, Librairie Valois, Paris, pg. 297). În acelaşi sens, Knight îl numeşte „apostolul interesului personal” (vezi: Frank H. Knight (1966), On the History and Method of Economics. Selected essays, Phoenix Books, The University of Chicago Press, pg. ). xiii

De altfel, Adam Smith defineşte noua ştiinţă: „Economia politică, privită ca o ramură de cunoştinţe ale omului de stat sau ale legiuitorului, îşi propune două scopuri distincte: în primul rând de a procura populaţiei un venit sau o subzistenţă abundentă sau mai bine zis, de a o face capabilă să-şi procure acest venit sau această subzistenţă abundentă; şi în al doilea rând de a procura statului sau colectivităţii, un venit suficient pentru serviciile publice. Ea îşi propune să îmbogăţească în acelaşi timp şi poporul şi pe suveran”. (vezi: Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, pg. 287.

xiv

Mihail Manoilescu ne oferă poate cea mai plastică imagine a ceea ce a însemnat opera lui Adam Smith: „Patria acestei ştiinţe (economice, n.n.), Anglia, avea interesul să convingă toate popoarele lumii că atunci când cumpărau produsele englezeşti, în loc de a le fabrica singure, realizau o ‘afacere bună’. Din nenorocire, această afacere bună este una rea. De aceea Anglia a avut grija permanentă să-şi plaseze ştiinţa ei economică (subliniem ‘a ei’) odată cu mărfurile sale. În fiecare ladă cu mărfă englezească se îngrijea să ambaleze şi câte o bucăţică din evanghelia economică a lui Adam Smith”. (vezi: Mihail Manoilescu (1986), Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului interneţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pg. 45). xv

David Hume, „cel mai celebru filozof şi istoric” (vezi: Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, pg. 216), atunci când tratează problema impozitelor nu uită să moralizeze cinismul guvernanţilor fondat pe „raţiune şi experienţă” după care „fiecare nouă taxă creează o nouă abilitate în cei cărora le este percepută pentru suportarea ei, şi că fiecare creştere a poverii publice determină o creştere a hărniciei oamenilor” (vezi: Hume, D. (2002), Eseuri politice, Editura Incitatus, Bucureşti). xvi

„Karl Marx a pronunţat sentinţa la moarte a capitalismului în Manifestul din 1848; sistemul capitalist a fost declarat suferind de o maladie incurabilă şi cu toate că data fatidică nu era anunţată, se presupunea că agonia era destul de apropiată pentru ca rudele directe – comuniştii să pândească cu aviditate ultima suflare ce avea să vestească moştenirea de către ei a puterii. Priveghiul începuse încă înainte de apariţia, în 1867, a Capitalului şi cu fiecare puseu al febrei speculative sau cu fiecare depresiune industrială, prezumtivii moştenitori se precipitau la patul muribundului spunându-şi unii altora că momentul revoluţiei finale avea să survină curând. Sistemul însă nu a murit. Ce-i drept, multe din legile mişcării despre care vorbea Marx au fost confirmate de mersul evenimentelor: marile întreprinderi au devenit şi mai mari, iar societatea a suferit de pe urme depresiunilor repetate şi a şomajului. Lipsea însă un alt simpom prevestit de marxişti – pauperizarea crescândă” (vezi: Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Editura Humanitas; Bucureşti, pg. 183). xvii

În Prefaţa la ediţia engeză Engels (1886) numeşte Capitalul lui Marx “biblia clasei muncitoare” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică, Bucureşti, pg. 38).

xviii

În prefaţa şi posfaţa la ediţia franceză a primului volum al Capitalului, Marx, într-un text care a stat foarte multă vreme pe pereţii şcolilor, lasă să se înţealeagă efortul lui deosebit pentru a crea o ‚învăţătură’ inteligibilă pentru ‚fricoşi’: „Drumul spre ştiinţă nu este pietruit, şi numai cei care nu se sperie de osteneala urcuşului pe cărările ei abrupte pot nădăjdui că vor ajunge pe culmile ei luminoase” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică, Bucureşti, pg. 31). xix

Succesul de public al marxismului „Karl Marx a avut o influenţă mai mare decât a oricărui alt intelectual al timpurilor moderne nu numai asupra evenimentelor reale, dar şi asupra minţii oamenilor, bărbaţi şi femei. Aceasta nu s-a datorat atât atracţiei exercitate de conceptele şi metodologia sa – deşi ambele prezintă o puternică fascinaţie asupra spiritelor lipsite de rigoare - , cât faptului că filozofia lui Marx a fost instituţionalizată în două din cele mai mari state din

lume, Rusia şi China, ca şi în multele lor satelite. În această privinţă, Marx se aseamănă cu Sfântul Augustin, ale cărui scrieri au fost, ân secolele al V-lea-al XIII-lea, cărţile cele mai citite de către capii bisericii, jucând un rol predominant în definirea creştinismului medieval. Influenţa lui Marx a fost însă mult mai directă, din moment ce tipul de dictatură personală conceput pentru sine (...) a fost pus efectiv în practică, cu nişte consecinţe incalculabile pentru omenire, de către trei dintre cei mai importanţi continuatori ai săi, Lenin, Satlin şi Mao Tsetung, toţi trei fiind, din acest punct de vedere, nişte marxişti convinşi” (vezi: Johnson, P. (2002), Intelectualii, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 81.) xx

Despre clasici: „Economia politică clasică se apropie foarte mult de starea a lucrurilor, dar nu o formulează conştient. Ea nu poate să facă acest lucru atâta timp cât nu şi-a lepădat pielea ei burgheză”, iar în Postfaţa la ediţia a doua al primului volum al Capitalului (1873), Marx ţine să precizeze natura influenţelor exercitate de sursele sale de inspiraţie şi, mai ales, în ce-a constat contribuţia sa: „Metoda mea dialectică este – în ceea ce priveşte baza ei – nu numai diferită de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gândirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, care nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestuia. La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decât materialul transpus şi tradus în capul omului”. Condamnând filosofia hegeliană, Marx precizează diferenţa specifică: „la Hegel dialectica este aşezată pe cap. Ea trebuie aşezată pe picioare, pentru a descoperi sub învelişul mistic sâmburele raţional” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică, Bucureşti, pg.548 şi 27). xxi

„O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii: Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani. ...Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere” (vezi: Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura politică, Bucureşti, pg. 35). xxii

În general, limbajul lui Marx este „pitoresc” sau mai degrabă „otrăvitor” (vezi: Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg.171-193). De pildă, Marx îi numeşte pe: economiştii germani – flecari bâlbâiţi; proletariatul – groparul capitalismului; economiştii clasici englezi – simpli sofişti şi sicofanţi; Malthus şi adepţii săi – cârpaci, etc. xxiii

Printre altele, Karl Popper impută lui Marx violenţa ca mijloc al realizării profeţiilor sale: „folosirea violenţei este justificată numai în condiţiile unei tiranii care face imposibile reformele fără violenţă şi ea ar trebui să aibă un singur scop – crearea unei stări de lucruri care face posibile reformele fără violenţă”, iar „recurgerea prelungită la violenţă poate să ducă în cele din urmă la pirderea libertăţii, pentru că se poate solda cu instaurarea nu a domniei nepărtinitoare a raţiunii, ci a dominaţiei individului puternic” (vezi: Popper, K. R. (1993), Societatea deschisă şi duşmanii ei, Volumul II. Epoca marilor profeţii: Hegel şi Marx, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 167). xxiv

Unii dintre discipolii lui Marx au pretins fie adaptarea marxisului la noile realităţi (K. Kautzky), fie o îmbunătăţire a tezelor generale ale marxismului (E. Bernstein), alţii au abordat teme mai punctuale (R. Hilferding - expansiunea imperialistă şi concentrarea monopolistă;

Rosa Luxemburg – acumularea de capital la scară mondială; O. Bauer - teoria valorii, preţurile şi banii; V.I.Lenin – capitalismul monopolist şi expansiunea imperialismului; etc) xxv

John Kenneth Galbraith nu şi-a ascuns admiraţia pentru Keynes, ceea ce nu înseamnă că ia dat întotdeauna dreptate, mai ales atunci când este vorba de viitorul ştiinţei economice. Galbraith este de acord că ştiinţa economică se afla într-un declin, iar „pe scala imporatnţei sociale ea va sta alături de dentistică”, aşa cum prevăzuse Keynes, dar greşea atunci când nu observa că „în paralel cu dezvoltarea economică puterea trecea de la consumator la producător”, accentuând distribuirea inegală a puterii, şi inclusiv, distribuirea inegală a venitului. Concluzia lui Galbraith, politicile keynesiene de ocupare deplină, favorizând producătorii, se îndepărtează de interesele societăţii. (vezi: Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public,Editura politică, Bucureşti). xxvi

Unul dintre advesarii de temut ai keynesismului, Fr Hayek, recunoaşte efectele concepţiei lui Keynes asupra dezvoltării abordărilor macroeconomice şi econometrice deşi, „Keynes însuşi nu avea o părere prea bună despre econometrie”, dar accentul pus de Keynes pe mărimile globale „au încurajat activitatea şi în macroeconomie şi în econometrie. Deci, împotriva dorinţelor sale, el a devenit părintele spiritual al acestei evoluţiicătre economia econometrică matematică” (vezi: Hayek, Fr. von (1999), Autobiografia intelectuală, Editori S. Kresge şi L. Wenar, Editura Nemira, Bucureşti). xxvii

În capitolul „The Keynesian Theory of Business Fluctuations”, Barro identifică în keynesism un caz particular al microeconomiei, şi anume, acela al analizei pe termen scurt. (vezi: Barro, R. J. (1993), Macroeconomics (Fourth Edition), John Willey & Sons, Inc., pg. 540) xxviii

De pildă, pasajului din prefaţă unde Keynes avertizează: „Cei ataşaţi ferm teoriei pe care eu o numesc ‚clasică’ vor oscila, cred, între părerea că nu am câtuşi de puţin dreptate şi părerea că nu spun nimic nou” (vezi: Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 35). Se spune că, Frank Knight i-a replicat: părerile unde Keynes are dreptate nu sunt noi, iar în susţinerea părerilor noi nu are dreptate.

xxix

Unii dintre economişti au interpretat reacţiile guvernului Statelor Unite ale Americii după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, ca un semn al întoarcerii al keynesism.

xxx

Un duel al adversarilor, Keynes şi Lachman, pune faţă în faţă două concepţii opuse: „Speculatorii pot fi inofensivi cât timp sunt nişte baloane de spumă pe un vârtej de speculaţie. Când dezvoltarea capitalului unei ţări ajunge să fie produsul secundar al activităţii unui cazinou, ea are toate şansele să aibă loc în condiţii nesatisfăcătoare” (vezi: Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 181). „Keynes ne învaţă să privim fluxul de economii între diferite investiţii ca pe o funcţie subsidiară vitezei de circulaţie constante a unui stoc existent de titluri de valoare pus în mişcare de anticipări divergente. Astfel, văzând importanţa anticipărilor pe pieţele de active şi displăcându-i implicaţiile a ceea ce se vedea, el a lansat faimoasa sa diatribă împotriva Bursei, care-i apărea ca un ‚cazinou’. Bursa constă dintr-o serie de pieţe de active, adică din viitoare fluxuri de beneficii. Pe fiecare din aceste pieţe oferta şi cererea se egalează în fiecare zi. Cererea şi oferta reflectă anticipările divergente ale cumpărătorilor şi

vânzătorilor cu privire la beneficiile viitoare. Tranzacţiile au loc între cei ale căror anticipări se abat de la preţul de piaţă curent. Dat fiind că se poate cumpăra exact cât se vinde, putem spune că preţul de echilibru pe o piaţă de active reflectă ‚balanţa anticipărilor’. Dat fiind că fără divergenţă între anticipări nu poate exista în general piaţă, putem spune că această divergenţă oferă substratul pe care se sprijină preţul de piaţă” (vezi: Lachman, L. M., ‚Individualismul metodologic şi economia de piaţă’ în Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, pg 282). xxxi

Moderaţie sau radicalism? „De aceea consider că faza capitalismului caracterizată prin prezenţa rentierului este o fază de tranziţie care se va încheia atunci când îşi va fi îndeplinit menirea. Iar odată cu dispariţia rentierului, se vor schimba radical şi multe alte lucruri în capitalism. De altfel, un mare avantaj al desfăşurării evenimentelor pe care o preconizez va consta în aceea că eutanasia rentierului, a investitorului fără funcţie, nu va fi deloc bruscă, ci doar o continuare treptată, dar prelungită, a ceea ce am văzut în ultimul timp în Marea Britanie şi nu va necesita o revoluţie” (vezi: Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 378-379).