32. Cantul Xxxii

CÂNTUL XXXII Paradisul pământesc. Somnul lui Dante. Acvila, vulpea şi zmeul. Desfrânata şi uriaşul.

Cu-atâta înverşunare mă munceam s-adap de ani nepotolita sete', că surd şi orb, şi fără grai păream. Duram înjur de nepăsări perete2, căci ochii mei de zâmbetul râvnit în taină erau dornici să se-mbete3. Ci când spre stânga m-am întors, silit de glasul celor trei ce cuvânta: „De ce ţii ochiul într-atât ţintit4?" virtutea-ascunsă care văzu-ţi ia când de la soare ochiu-întorci5 încins, orbi aşijderi şi vederea mea. Apoi, când cu puţinul m-am deprins6 (şi zic „puţin" pe lângă multul foc din care cu de-a sila m-am desprins), văzui glorioasa oaste7 la mijloc cu soarele şi sfeşnicele-n faţă, de-a dreapta-n drum urnindu-se din loc. Precum8 cotesc cu flamurile-n braţă ferindu-se sub scut cei dinainte, iar grosul oştii aşteptând învaţă, la fel oştirea-mpărăţiei sfinte trecu de tot, fără s-apuce-n car nici oiştea9 din cruce să se clinte. 433

Fecioarele10 la roţi veniră iar şi-apoi Grifonul trase arca"-agale, fără-a-şi clinti un singur păr măcar. Păşeam cu doamna12 ce m-a scos din vale şi Staţiu lângă roata13 care-nscrie la cotitură mai mărunte-ocoale. Şi străbătând pădurea'4-n veci pustie din vina Evei, ce-a plătit amar, păşeam purtaţi de-o dulce melodie. Să fi tot mers cât bate-n zbor sprinţar de trei ori drum săgeata 15-azvârlită, când Beatrice scoborî din car şi-ntreaga ceată murmură grăbită „Adam", un pom16 încercuind, ce floare nici rod n-avea, nici creangă înfrunzită. Coroana lui17 pe-atât sporea-n vigoare pe cât urca; şi-n inzi18 atari coroane prin codrii lor ar fi stârnit mirare. „Mărire ţie că nu guşti, Grifoane19 din pom, căci cei ce nu-şi răzbesc dorinţa, ş-împlântă-n pântec ei de ei piroane." Astfel strigau slăvindu-i umilinţa cei dimprejur, iar fiara îmbinată20: „Aşa21 păstrezi virtuţilor seminţa". Se-ntoarse-apoi spre oiştea purtată şi-o trase22 lângă pomul fără roadă, cu ea din ea lăsând-o strâns legată. Precum la noi când23 soarele-şi deznoadă luminile, împletindu-le şuvoi cu razele aprinse-n cer de Iadă, 434 plesnesc copacii-n muguri cruzi şi-apoi, veşmânt de flori îmbracă, străveziu, până ce-i încă primâvara-n toi, la fel bătând în roz şi vioriu culori aprinse, reînnoindu-şi straiul, măritul pom ce se-nălţa pustiu. N-aş şti să spun24 ce imn cântă alaiul, căci doar o parte-am ascultat; nu ştie pământu-atare cântec, numai raiul. Viclenii ochi25 de-ar fi să-i pot descrie cum adormiră fermecaţi de zeu, plătind cu moartea somnu-n trândăvie, ca pictorul după model, şi eu aş zugrăvi cum adormii pe plai; ci alţii26 zugrăvească-n locul meu. Destul c-atunci când lin mă deşteptai, simţii deasupra mea sclipind lucoare şi-un glas strigând: „Te scoală! Ce mai stai?" Precum aduşi să vadă măru-n floare27, l-al cărui rod şi îngerii poftiră şi care-n cer aşterne sărbătoare, cei trei apostoli frânţi de somn săriră la glasul ce din morţi ştiu să-nvie pe alţii, ce mai trainic adormiră, şi-aflară uimiţi că Moise28 şi Ilie pieriseră din loc şi că Hristos schimbase strai urcându-se-n tărie, aşa şi eu, de unde stăm, de jos, văzui deasupra mea pe doamna29 care pe mal m-a dus cu pasu-i mlădios. 435 Plin de-ndoieli30, grăii dintr-o suflare: „Şi Beatrice?" „N-o zăreşti uşoară, şezând în umbra pomului în floare?" Nu vezi grăi, ce nimfe o-mpresoară? Ceilalţi porniră după car prin chei şi-un cânt mai dulce31 pasul lor măsoară." Nu ştiu de-a spus mai mult, căci ochii mei32 ca-n stele-n Beatrice se pierdură şi tot ce-i simţ pieri sub vraja ei. Pe gol pământ şedea, pe sub răsură de strajă lângă arca înnodată de cel cu două firi33 într-o făptură. Fecioarele34 făceau în juru-i roată, cu-atari lumini în mâna lor, că-n van s-ar fi căznit orişice vânt să bată. „Puţin vei sta în crâng35, căci cetăţean de veci am să te fac, pe urma mea, în Roma36-n care-i şi Hristos roman. De-aceea-n slujba lumii care-i rea priveşte-acum la car şi negreşit ce vezi să scrii37, când te-i întoarce-n ea." Astfel grăi; iar eu ce stăm smerit la poala ei şi-a rugilor plăcute, şi gând, şi ochi spre car am aţintit. Nicicând din cer nu s-a lăsat mai iute din nouri groşi un fulger, pogorând când cerul ploi de prin străfund asmute, de cum pe pom o acvilă38 zburând, ce chiar şi scoarţa i-o smulgea cu fiere, nu numai flori şi mugurul plăpând. 436 Izbi apoi în arcă cu putere şi ea-nclină ca nava-pe furtună, când valul muşcă-n ea până ce piere. O vulpew-apoi culcuş ca-n văgăună în car văzui cum îşi făcea atare, părând flămândă, dar de hrană bună.

Ci dojenind greşelile-i murdare stăpâna40 o-alungă şi ea fugi cât o ţineau plăpândele picioare. Pe-acelaşi loc, prin crengile pustii, se-ntoarse-apoi acvila41 iar şi-n arcă lăsă şi fulgi, şi pene cenuşii. Ca dintr-un piept ce focul şi-l descarcă, ţâşni atunci din cer un glas strigând: „Ce rea povară42 duci, sărmană barcă!" Văzui pământu-n două-apoi crăpând şi dintre roţi, mai negru decât dracul, ieşind un zmeu43 şi coada-n car vârând. Şi ca şi viespea când îşi trage acul, smuci şi el din coada-îmbârligată, rupând din car, şi-apoi pieri gonacul. Iar ce rămase se umplu pe dată, precum se umple de neghină-un plai, de fulgi44 lăsaţi cu tâlc şi judecată. Tot caru-apoi pe sub pufosul strai, şi roţile, şi-oiştea legată, se-ascunse-n pripă, cât ai zice „vai". Şi-astfel schimbat, măritul car pe dată porni să-ntindă ţeste de cornută, un cap de colţ şi-n frunte trei deodată, 437 cu două coarne-n mijloc, ca de ciută, iar celelalte câte-un corn de frunte; nicicând n-a fost dihanie mai slută. înfiptă bine, precum stânca-n munte, şedea pe el o târfă45,-o căzătură, rotind priviri ce parcă vreau să-nfrunte. Şi lângă ea, de teamă că i-o fură, stătea-n picioare un uriaş46 în zale şi când şi când se sărutau pe gură. Iar acum din ochi îmi tot dădea târcoale poftind dezmăţ, ibovnicul temut o biciui47 din creştet până-n poale. Apoi mânios şi de-ndoieli zbătut dihania48 dezleagă şi după sine o trase-astfel, că numai codrul scut făcu din ramuri între ei şi mine. 438