32. Cantul Xxxii

CANTUL XXXII Empireu!. Dumnezeu, îngerii şi dreptfericiţii. Orânduirea fericiţilor. O îndoială a lui Dante. Cei mai de seama dintre fericiţi.

Maestru' vrând să-mi fie-n rai preasfântul, cu ochii şi cu inima pătrunsă de Preacurată,-astfel porni cuvântul: „Durută rană2 de Măria unsă deschisă fu şi-atinsă de frumoasa3 ce-i şade-n văluri la picioare-ascunsă. Pe-al treilea rând de jilţuri stă mireasa lui Iacov, fericita-n cer Rahiră4, cu cea de-ţi fu pe lume jos aleasas. Rebeca6, Sara7 şi Iudit8 se-nşiră, cu străbunica9 celui ce durerea şi remuşcarea10 şi-o-nstrună pe liră, din treaptă-n treaptă, scoborând vederea, precum scobor şi eu din nume-n nume petalele ce-n miez adună mierea. Iar dintr-a şaptea treaptă-n jos, precum e şi pân' la ea, evreice" sunt ce-mpart12 în două-a florii plete şi cunune. Căci după cum privi credinţa-n şart către Hristos, sunt ele zid pe clină şi-aceste sfinte trepte13 le despart. De latura în care floarea-i plină14 sunt aşezaţi la rând printre petale cei ce-au crezut în Crist ce va să vină; 709 de cealaltă, pe unde-s tronuri goalels, stau drepţii ce-ascultat-au din amvon pe Crist şi s-au jurat credinţei sale. Şi după cum aici gloriosul tron al Precistei şi celelalte toate fac zid16, la fel, cellalt, al lui sunt Ion, ce pururi sfânt răbdă-n pustietate canon şi iad şezu doi ani pribeag, împarte-acolo drepţii-n două gloate; iar pe sub el despart17 de vălmăşag Francesco, Benedict şi Augustin şi alţii până jos, din prag în prag. Te mire-acum prevăzut cel divin; şi-o faţă şi-alta a credinţei tare egal18 vor umple roza şi deplin. Şi află că din jos de treapta care desparte-n mijloc19 sfânta noastră lume, nu stai prin merit propriu20 sau ardoare, ci prin ceilalţi şi după legi anume; acolo-s cei ce cuget veghetor n-au cunoscut sugând la sân de mume. îţi poţi da seama după chipul lor şi glasurile lor copilăreşti, de câţi spre ei şi-asculţi cum cântă-n cor. Tu însă taci şi-n sine te munceşti21: ci eu voi dezlega a tale gânduri, mult prea subţiri, ce te cuprind ca-n cleşti. Aici, în ceruri22, printr-aceste rânduri, nu-ncape întâmplare, după cum nici jale, sete, foame-ori altejinduri; 710 căci tot ce vezi în jurul tău acum prin Iege23-i hotărât, astfel că harul cu meritul urmează-acelaşi drum. De-aceea pruncii ce-au trecut hotarul acestei vieţi, nu fără24-anume price îi gustă mult ori mai puţin nectarul. Căci El, prin care-acest regat ferice hălăduie-ntr-atâta voioşie încât nu-s vreri25 mai sus să se ridice, pe cei creaţi de el cu bucurie îi dărui cu har, dar felurit26; şi-ajunşi aici, ce vezi destul îţi fie27. Câte ţi-am spus v-arată desluşit Scripturile şi gemenii28 ce-aoare mânioşi al mamei pântec au izbit. De-aceea după-a părului culoare29, ce har vădeşte,-aureolă-şi face pe creştetul de prunci preasfântul soare. Deci nu prin râvna care-ntr-înşii-ar zace pe trepte30 felurite-s aşezaţi, ci doar prin văzul ce-i prinos de pace. Un suflet pur31 în timpii-ndepărtaţi era de-ajuns ca-n cer să te strămute şi crezul drept al vrednicilor taţi. Apoi, când cele vremi fură trecute, feciorilor le fu cerinţă-a firii tăierea32-n jur spre-a dobândi virtute. Iar când veni şi vremea mântuirii , făr' de botezu34-ntr-unul Domn Hristos, fu Limbul35 rânduit neprihănirii. 711 Priveşte36 faţa maicii lui Hristos, căci strălucirea Precistei Mărie te-o vrednici să câţi către Hristos." Văzui atunci atare bucurie ningând asupra ei din cele sfinte făpturi37 tăcute a zbura-n tărie, că tot ce mi-a fost dată să văd'nainte nu m-a uimit38 astfel, nici mi-a vădit atât din chipul sfântului Părinte. Iar îngerul39 ce-n preajma ei pripit dintâiu-ajunse, aripile-şi întinse, cântând Ave Măria măiestrit. De pretutindeni duhurile-ncinse răspuns îi dară-n cor, din mii de guri şi fice văz tot mai senin40 se-aprinse. „Părinte sfânt41, ce pentru mine-nduri să stai aici pe jos, lăsându-ţi locul ce-ţi fu sortit pe creastă, printre puri, ce înger pe sub gene-şi curmă jocul privirii, aţintind lumina feţei ce-l arde în iubirea ei ca focul?" Astfel cerut-am sfatul cărunteţii42 ce din Ferioară-şi făurea podoabă, precum din soare steaua dimineţii. „Şi dor şi voioşie-n el se-njgheabă pre câtă-n duh şi-n înger e să fie şi-atare vrem şi noi, răspunse-n grabă; căci el fu solul43 Precistei Mărie când Fiul sfânt se întrupa şi-ocară rabdă de dragul nost' şi silnicie. 712

Ci ochiu-acum cu vorba mea-l măsoară şi cată către sfinţii paladini44 ce străjuiesc această dreaptă ţară. Cei doi45 preafericiţi ce sunt vecini cu tronul dalb al Vergurei regine îi fură-acestei roze rădăcini46. Cel care-n jilţ de-a stânga ei se ţine e moşu-a cărui poftă prea fierbinte plătit-a fost cu lacrimi47 şi suspine. De-a dreapta48 e-al Bisericii părinte, încredinţat de Crist odinioară cu cheia-acestor drepte-aşezăminte. Iar cel49 ce mai-nainte ca să moară vremi de izbelişti prevăzut-a-n gând miresei dobândită prin ocară, stă lângă el, iar lângă-Adam, la rând, stă cel50 sub care se hrăni cu mama din cer poporul trufaş şi flămând. în faţa lui Sân Petru sade Ana51 şi mulţumită de-a-şi vedea copila nici nu clipeşte murmurând osana. Stă lângă ea Lucia52 ce cu mila pe blânda doamnă-n cer a-nduplecat, când fiara-n codru te-mpingea de-a sila. Dar fiindcă-ţi zboară timpul destinat53, să ne oprim, cum face croitorul54 ce-ţi taie straiu-n cât postav i-ai dat. Să-ntoarcem ochii-n sus, către izvorul lucorilor de veci, ca pătrunzând pre câte poţi în el să-ţi stâmperi dorul. 713 Ci fiindc-aş vrea, ca nu cumva zburând să dea-napoi aripile-ţi55 zbătute, voi cere har, la ceruri sus chemând Fecioara56 care poate să te-ajute; cu drag deci rugii mele te supune, în inimă rostind-o pe tăcute." Şi-aşa-ncepu preasfânta rugăciune57. 714