30 Participarea La Institutii

PARTICIPAREA LA INSTITUŢIILE UE

Bucureşti 2004

1

La elaborarea textelor acestor broşuri au contribuit: Experţi: ILEANA PASCAL MONICA VLAD ŞTEFAN DEACONU CODRU VRABIE Supervizare: ELENA SIMINA TĂNĂSESCU AUREL CIOBANU - DORDEA

În cadrul proiectului „Campanie de informare a funcţionarilor publici privind conţinutul acquis-ului comunitar“ au fost elaborate broşuri privind primele 15 capitole de negociere în anul 2002 şi pentru ultimele 15 capitole în anul 2004

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Participarea la instituţiile UE. Pipera : Dacris, 2004 ISBN 973-86951-4-7 341.217(4)

© CRJ 2004 2

Lista capitolelor în care este împărţit acquis-ul comunitar, în vederea negocierilor cu statele care aderă la Uniunea Europeană Capitolul 1: Libera circulaţie a mărfurilor Capitolul 2: Libera circulaţie a persoanelor Capitolul 3: Libera circulaţie a serviciilor Capitolul 4: Libera circulaţie a capitalului Capitolul 5: Dreptul societăţilor comerciale Capitolul 6: Politica în domeniul concurenţei Capitolul 7: Agricultură Capitolul 8: Pescuitul Capitolul 9: Politica în domeniul transporturilor Capitolul 10: Impozitarea Capitolul 11: Uniune economică şi monetară Capitolul 12: Statistică Capitolul 13: Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă

3

Capitolul 14: Energia Capitolul 15: Politica industrială Capitolul 16: Întreprinderile mici şi mijlocii Capitolul 17: Ştiinţa şi cercetarea Capitolul 18: Educaţie, formare profesională şi tineret Capitolul 19: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei Capitolul 20: Cultura şi politica în domeniul audiovizualului Capitolul 21: Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale Capitolul 22: Protecţia mediului înconjurător Capitolul 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii Capitolul 24: Justiţie şi afaceri interne Capitolul 25: Uniune vamală Capitolul 26: Relaţii externe Capitolul 27: Politica externă şi de securitate comună Capitolul 28: Control financiar Capitolul 29: Dispoziţii financiare şi bugetare Capitolul 30: Instituţii Capitolul 31: Diverse

4

ABREVIERI A.E.M. A.S.E. B.E.R.D. B.E.I. B.C.E. C.E.E. C.E.A. C.E.C.O. C.E.S. COREPER EURATOM I.M.M. J.A.I. N.A.T.O. O.E.C.E. O.C.D.E. O.J. O.N.U. O.S.C.E. P.E.S.C. P. N. A. R. S.E.B.C. T.V.A. U.E. U.E.O.

Agenţia Europeană pentru Mediu Agenţia Spaţială Europeană Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare Banca Europeană de Investiţii Banca Centrală Europeană Comunitatea Economică Europeană Comunitatea Europeană de Apărare Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului Comitetul Economic şi Social Comitetul reprezentanţilor permanenţi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică Întreprinderi mici şi mijlocii Justiţie şi Afaceri Interne Organizaţia Tratatul Atlanticului de Nord Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Organizaţia Naţiunilor Unite Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa Politica Externă şi de Securitate Comună Planul Naţional de Aderare a României Sistemul European de Bănci Centrale Taxa pe valoarea adăugată Uniunea Europeană Uniunea Europei Occidentale

5

Actele normative adoptate la nivel comunitar Tratatele constitutive (versiunile republicate, în urma modificărilor şi completărilor, ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană şi Tratatului asupra Uniunii Europene), legislaţia în vigoare, legislaţia în pregătire, precum şi hotărârile recente pronunţate de Curţii Europeană de Justiţie se regăsesc în cadrul bazei de date cu acces gratuit EUR-Lex de pe serverul Europa (www.europa.eu.int/eur-lex). În temeiul şi în conformitate cu dispoziţiile tratatelor constitutive, instituţiile UE cu competenţe în procesul legislativ adoptă, în esenţă, următoarele acte normative: • Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora. Regulamentele se aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte măsuri de transpunere sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directă. Dacă în text nu este precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi reprezentată de cea de a 20-a zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. • Directivele sunt actele stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor. În text este precizată data până la care statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare la directiva în cauză. Directivele se aplică şi ele direct pe teritoriul statelor membre, dar numai după expirarea termenului de transpunere. • Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un număr limitat de destinatar), iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora). • Recomandările, rezoluţiile şi avizele sunt acte fără caracter 6

obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislaţiilor şi practicilor naţionale. • Acordurile şi convenţiile sunt înţelegeri în formă scrisă supuse dreptului internaţional dar încheiate fie de către Comunităţi cu state terţe, fie de către acestea şi statele membre cu state terţe, fie numai între statele membre, în conformitate cu competenţele stabilite prin tratatele constitutive. Într-o serie de domenii, în afara actelor normative mai sus arătate, instituţiile Uniunii adoptă şi alte acte cu caracter obligatoriu. Acestea vor fi arătate şi explicate în cadrul prezentării domeniilor respective. Baza de date EUR-Lex permite regăsirea tuturor actelor legislative în vigoare sau în pregătire prin intermediul mai multor facilităţi de căutare: 1. Indexul analitic al directorului de legislaţie (regăsirea legislaţiei în funcţie de domeniu); 2. Indexul alfabetic al directorului de legislaţie (regăsirea legislaţiei după termeni cheie ordonaţi alfabetic); 3. căutare după numărul Jurnalului Oficial în care s-a publicat actul legislativ; 4. căutare după numărul actului legislativ (cu ajutorul unui cod format automat de către facilitatea de căutare); 5. căutare după cuvinte cheie în text. Toate aceste facilităţi de căutare uşurează considerabil regăsirea unui act legislativ sau a actelor legislative încadrate la un anumit domeniu. Pentru identificarea acquis-ului comunitar pe capitole cea mai utilă facilitate este indexul analitic al directorului de legislaţie (cuprinde 20 de capitole, fiecare fiind împărţit cel puţin pe subcapitole).

7

Cuprins I. Introducere II. De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană 1. Premisele înfiinţării Comunităţilor Europene 2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului 3. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice 4. Tratatul de fuziune de la Bruxelles 5. Actul Unic European 6. Tratatul de la Maastricht 7. Tratatul de la Amsterdam 8. Agenda 2000 9. Reuniunea de la Nisa 10. Convenţia privind viitorul Europei 11. Consiliul European de la Bruxelles III. Sistemul instituţional al Uniunii Europene şi participarea României la instituţiile UE 1. Parlamentul European 2. Consiliul European 3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) 4. Comisia Europeană 5. Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă 6. Curtea de Conturi 7. Comitetul Economic şi Social 8. Mediatorul European 9. Comitetul regiunilor 10. EUROPOL 11. Banca Europeană de Investiţii 12. Banca Centrală Europeană 13. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare 14. Agenţia Europeană pentru Mediu 15. Agenţia Spaţială Europeană

8

8 9 9 11 11 16 17 18 20 21 22 24 25 31 32 38 39 43 46 47 48 50 51 52 53 55 56 56 56

I. Introducere Ideea unificării continentului european în cadrul unei singure entităţi are o îndelungată şi laborioasă tradiţie, ea preocupând din timpuri îndepărtate gânditori şi practicieni, promotori ai progresului şi vizionari. Continentul european a dat naştere unei bogate civilizaţii, cu multiple valori în toate domeniile preocupărilor umane. Această idee, a unităţii, a dat naştere şi celui mai vechi, mai dinamic şi mai complex proces de integrare regională. Dezbaterile despre construcţia europeană se înscriu într-un cadru mai larg, ce presupune discutarea atât a domeniilor vizate, de la politica socială până la competenţele majore rămase statelor naţionale, cât şi a modului în care acestea vor fi afectate. Sporirea permanentă a domeniilor date în competenţa Comunităţilor şi, mai apoi, a Uniunii Europene şi trecerea de la cooperarea interstatală la integrare în anumite materii reprezintă astăzi un fenomen obiectiv, ce nu mai poate fi negat. Una din condiţiile esenţiale pentru succesul construcţiei europene este şi reprezentarea şi integrarea eficientă şi echilibrată a noilor state membre în arhitectura instituţională a Uniunii. Acesta este şi obiectivul Capitolului 30 de negociere la UE – Participarea la instituţii, care se referă în principal la structura şi funcţionarea instituţiilor şi a organelor înfiinţate prin Tratatele originare sau prin legislaţia secundară. În contextul extinderii geografice a Uniunii Europene, o întrebare fundamentală se referă la pregătirea instituţiilor pentru extindere, astfel încât Uniunea să poată funcţiona eficient cu 27 de state membre şi să îşi menţină capacitatea de a elabora decizii: Ea a fost abordată în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa, în decembrie 2000 şi a primit unele răspunsuri prin Tratatul de la Nisa, precum şi prin protocoalele şi declaraţiile ataşate acestuia. Poziţiile comune ale UE în materie de extindere se bazează înainte de toate pe: dispoziţiile Tratatului de la Nisa şi Protocolul anexat acestuia, referitor la extinderea Uniunii Europene,

9

incluzând prevederi pentru adaptarea instituţiilor în perspectiva extinderii; acordurile menţionate în Declaraţiile de la Nisa ( nr. 20 privind extinderea şi nr. 21 - privind limita necesară luării deciziilor în Consiliu cu majoritate calificată), care definesc elementele-cheie ale poziţiilor comune ce vor fi adoptate de către statele membre; prevederile relevante ale Tratatelor actuale şi ale legislaţiei secundare în domeniu (incluzând relaţiile inter-instituţionale, transparenţa, regimul lingvistic, reglementările privind personalul şi alte prevederi administrative referitoare la Serviciul public european). În ceea ce priveşte conformitatea cu acquis-ul comunitar, spre deosebire de alte capitole, acesta nu impune o anumită apropriere legislativă şi nici măsuri de implementare luate în ţările candidate înainte de aderare. Noile state membre îşi vor exercita drepturile în aceleaşi condiţii, ca şi celelalte state membre, prin participarea la instituţiile UE. România a deschis şi a închis provizoriu capitolul referitor la instituţii în primul semestru al anului 2002. Aranjamentele provizorii vor fi discutate într-o etapă ulterioară, după caz.

II. De la Europeană

Comunităţile

Europene

la

Uniunea

1. Premisele înfiinţării Comunităţilor Europene În contextul politic internaţional de după cel de al doilea război mondial, în Europa occidentală, au apărut trei categorii de organizaţii internaţionale: militare, politice şi economice, care au avut un puternic impact asupra integrării europene. Organizaţiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), creată prin Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948 şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), creată în 1949, prin Tratatul de la Washington. Scopurile lor erau să asigure securitatea statelor membre. Spre exemplu, Tratatul de la Bruxelles de constituire a Uniunii Europei Occidentale stipulează angajamentul statelor semnatare 10

(Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie) de a se apăra reciproc dacă unul dintre ele ar fi victima unei agresiuni armate în Europa, iar Tratatul Atlanticului de Nord, în articolul 5 prevede că ,,… un atac împotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac împotriva tuturor…’’. Organizaţiile de natură politică sunt reprezentate prin Consiliul Europei, înfiinţat la 5 mai 1949, având drept scop cooperarea interguvernamentală a statelor europene în toate domeniile de interes pentru societatea europeană, mai puţin în problemele de apărare naţională. Pe parcursul anilor, Consiliul Europei a adus contribuţii remarcabile la apărarea drepturilor omului şi promovarea democraţiei pluraliste, la valorizarea identităţii culturale europene, la edificarea noilor societăţi democratice, la lupta împotriva intoleranţei, xenofobiei şi încălcării drepturilor minorităţilor. Din categoria organizaţiilor economice, menţionăm Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), constituită prin Tratatul de la Paris, din 16 aprilie 1948, devenită ulterior Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi Comunităţile economice europene. Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităţilor europene vizau crearea unei pieţe comune menită să permită dezvoltarea capacităţilor economice, care ar fi fost frânate de existenţa frontierelor naţionale. De asemenea, din această cooperare regională rezultau o serie de alte implicaţii de natură monetară, de protecţie a mediului înconjurător, fiscale, sociale, etc. Alături de raţiunile economice, existau însă şi raţiuni politice ce justificau nevoia de integrare: împărţirea sferelor de influenţă după cel de al doilea război mondial, pericolul comunismului, precum şi ameninţarea care se profila din partea ţărilor arabe producătoare de petrol. În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de pact pentru Uniunea Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist, care să aibă un arbitru ales pe o perioadă de 5 ani prin vot universal, un Senat format din miniştrii statelor membre, o Adunare Europeană formată din delegaţi naţionali aleşi în conformitate cu numărul locuitorilor,

11

comisari stabiliţi de către arbitru şi o Curte formată din judecători. Propunerea a fost urmată în 9 mai 1950 de declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, secondat de Jean Monet. Robert Schuman susţinea că o comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura baza dezvoltării economice federaliste europene. 2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului La 18 aprilie 1951 s-a semnat Tratatul de la Paris, prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Aceasta reunea şase state europene (Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, acceptând doar relaţii de coordonare cu comunitatea. Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe supranaţionale cu competenţa de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor membre, reprezentând materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la constituirea unei Europe economice. Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune şi oţel), ea a constituit un precedent instituţional de o deosebită importanţă. Prin acest tratat au fost create patru organe ale comunităţii: ¾ Înalta Autoritate, organ internaţional care era însărcinat să favorizeze interesele preponderent comunitare; ¾ Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental; ¾ Adunarea Comună, aleasă prin vot universal direct şi care să aibă sarcina controlului democratic; ¾ Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional. 3. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice La Paris, la 30 mai 1952, a fost semnat Tratatul de creare a Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Se propunea pentru viitor şi crearea unei

12

Comunităţi politice europene. Adunarea franceză nu a fost însă de acord să intre în această comunitate şi, în acest fel, a eşuat tentativa de creare a Comunităţii Europene de Apărare, deşi tratatul fusese ratificat de către celelalte state. Cu ocazia reuniunii de experţi organizată la Bruxelles, în perioada iulie 1955-aprilie 1956, s-a redactat un „Raport al şefilor delegaţiilor miniştrilor afacerilor externe” care a constituit baza conferinţei miniştrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneţia. Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), membre fiind tot cele şase state care participau la CECO. Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea unei Convenţii privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele protocoale semnate la Bruxelles, la 17 aprilie 1957, cu privire la imunităţile şi privilegiile Curţii de Justiţie a CEE şi EURATOM. Crearea CEE a vizat în primul rând transformarea condiţiilor economice pentru efectuarea schimburilor şi realizarea producţiei pe teritoriul comunităţilor. Tratatul de creare a EURATOM, avea ca obiectiv, conform art.1 ”să contribuie la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”. Raţiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al ţărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă de alte state (SUA, Anglia, URSS) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naţionale şi regionale comune. Încă de la înfiinţare s-a apreciat că, deşi s-au înfiinţat trei comunităţi, iar la constituire nu a fost clar exprimată în tratate intenţia creării pieţei comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate urmărindu-se şi constituirea uniunii

13

politice prin fuzionarea acestor comunităţi. Acest fapt avea să fie dovedit prin evoluţia comunităţilor şi crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care îşi propune şi realizarea acestor obiective. Instituirea celor trei comunităţi a reprezentat doar începutul unui proces complex, care a evoluat în două direcţii: a) creşterea numărului statelor membre ale comunităţilor şi b) perfecţionarea instituţională. a) Creşterea numărului statelor membre Marea Britanie a depus cererea sa de aderare la comunităţile europene la 9 august 1961, candidatura sa nefiind însă acceptată de Franţa, care îşi schimbă poziţia după retragerea preşedintelui De Gaulle. La 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles acordul de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei. În Norvegia însă se obţine un rezultat negativ la referendumul de aderare la Comunităţile Europene, astfel încât această ţară renunţă la aderare. S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă state membre ale Comunităţilor. Următoarea cerere fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981. Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. Sa ajuns în acest fel la existenţa a douăsprezece state membre ale Comunităţii europene. Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state, au fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv Turcia (14 aprilie 1987), Austria ( 17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992). În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta Republică Democrată Germană a fost inclusă în Comunităţile Europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la

14

31 decembrie 1990 (când s-a încheiat perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare profesională, politică agricolă comunitară, etc.) s-a acordat o perioadă de tranziţie mai lungă, supravegheată de către Comisie. Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. Cetăţenii Norvegiei au respins pentru a doua oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană avea cincisprezece membri. În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală şi de est au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele state: Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996). În urma Summit-ului de la Atena din anul 2003 s-a hotărât ca zece noi state să devină membre ale Uniunii Europene începând cu 1 mai 2004. Este vorba despre Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Cipru şi Malta. Astfel, s-a ajuns ca UE să aibă 25 de membri. În anul 2007 se preconizează un nol val al extinderii Uniunii Europene, numărul membrilor crescând la 27 sau poate chiar 28 prin aderarea României, Bulgariei şi, foarte probabil, a Croaţiei la UE. b) Perfecţionarea instituţională Perfecţionarea instituţională a comunităţilor europene a fost şi rezultatul unor crize şi eşecuri, care au dus la adoptarea unor reglementări juridice care au modificat tratatele iniţiale. Un rol important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele obţinute prin integrare. Un prim aspect îl reprezintă marginalizarea CECO care, deşi a jucat un rol important în perioada de debut, a început să fie concurată de creşterea

15

producţiei petroliere şi afectată de criza siderurgică, fapt care a condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi, CEE fiind considerată componenta de bază, iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare. O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în perioada 19611962 de către preşedintele francez De Gaulle şi cancelarul german Adenauer, de creare a unei comunităţi politice. Şefii de state şi de guverne au încredinţat atunci unui comitet condus de Christian Fouchet (ministrul francez de externe) elaborarea proiectului de statut al unei Uniuni Politice Europene, care a fost prezentat la 2 noiembrie 1961 şi care prevedea ca principiu de bază respectarea independenţei statelor membre. A urmat al doilea proiect Fouchet (18 ianuarie 1962) care, de asemenea, prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a statelor membre, a politicii de apărare şi a celei culturale. La 20 ianuarie 1962, celelalte state membre ale comunităţilor au prezentat un contraproiect care prevedea că Uniunea Europeană este o uniune de state şi de popoare. În martie 1962 au avut loc negocieri între Franţa, pe de o parte, şi celelalte cinci state membre - pe de altă parte – şi, pornind de la concepţiile antifederaliste ale generalului De Gaulle, ca şi de la poziţia sa împotriva Marii Britanii şi a intervenţiei SUA în problemele Europei, proiectele respective nu au fost adoptate. Un alt moment de criză a fost cel provocat de Franţa în 1965 în legătură cu problemele financiare privind schimburile agricole. Franţa a ridicat şi problema privind procedura adoptării deciziilor. Conform prevederilor tratatelor, după o perioadă de tranziţie, în care deciziile în Consiliu se luau în unanimitate, acestea trebuiau să fie luate cu votul majorităţii. Franţa a susţinut punctul de vedere că orice decizie trebuie să fie consecinţa unanimităţii de voinţă a membrilor comunităţii, fapt care a provocat aşa numita politică a „scaunului gol” a Franţei la şedinţele Consiliului, şi care a dus la 30 ianuarie 1966 la o reuniune extraordinară a Consiliului, cunoscută sub denumirea de „compromisul de la Luxemburg” care, deşi nu avea valoare juridică, a instituit un drept de veto în activitatea Consiliului şi a fost de

16

natură să producă perturbări în activitatea acestuia şi a Comisiei. Un moment important în evoluţia comunităţii îl constituie adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea instituţiilor comunitare (Comisia şi Consiliul) care a avut ulterior un rol important în adoptarea altor măsuri deosebit de importante în ceea ce priveşte perfecţionarea activităţii comunităţilor: finanţarea comunităţilor prin resurse proprii, creşterea atribuţiilor Parlamentului European în ceea ce priveşte adoptarea bugetului, crearea Curţii de Conturi, alegerea Parlamentului European prin vot universal. În paralel cu aceste acţiuni s-au continuat şi activităţile în direcţia unificării politice. Astfel, la 27 octombrie 1970, este aprobată de către miniştrii afacerilor externe o declaraţie care este cunoscută sub numele de „Raportul Davignon”, care reprezintă o continuare a planului Fouchet din 1962 şi care va constitui documentul de bază al tendinţei de unificare politică, până la adoptarea Actului Unic European. În iunie 1983 a fost adoptată la Stuttgart în cadrul unei reuniuni a Consiliului European „Declaraţia Solemnă asupra Uniunii Europene”, aceasta constituind mai mult o declaraţie de intenţii a şefilor de state şi guverne, mai ales în problema confirmării dreptului la informare al Parlamentului European în toate domeniile şi care trebuie garantat de către Consiliu. 4. Tratatul de fuziune de la Bruxelles Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea unei pieţe comune care viza aceleaşi state membre, cu sisteme politice, economice şi juridice asemănătoare şi culturi apropiate. Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării unei Uniuni Europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură. Întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a căutat să se aplice o politică a paşilor mărunţi. Astfel s-a considerat că o primă măsură care se poate lua este unificarea instituţiilor comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a costurilor

17

funcţionării lor. Primele măsuri luate în acest sens au fost stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii comune de Adunare parlamentară. La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea „Tratatul de fuziune a executivului comunităţilor”. Unificarea Comisiei a reprezentat o decizie deosebit de importantă, având în vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea „Comunităţile Europene”. Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii nu mai erau legaţi de o anumită Comunitate ci de „Comunităţile Europene”. 5. Actul Unic European Premisele adoptării Actului Unic European se regăsesc într-o serie de documente care au fost elaborate începând cu anul 1981, reluate în „Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”, adoptată la Stutgart. La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un anteproiect de ,,Tratat privind Uniunea Europeană”, care avea la bază ideile exprimate de un grup de nouă parlamentari europeni. Proiectul, avea în vedere crearea unei „Uniuni Europene”, care să aibă competenţe mult mai lărgite faţă de cele ale Comunităţilor şi modificarea sistemului instituţional, în special prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care s-a bucurat de un important sprijin în rândul parlamentarilor. În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fointainbleu, înscrie în

18

preocupările sale perfecţionarea instituţională a comunităţilor şi instituie ”Comitetul Dooge”. Raportul comitetului (martie 1985) propunea să se iniţieze procedura de revizuire a tratatelor de instituire a comunităţilor şi se pronunţă pentru crearea unei „Entităţi veritabile”, perfecţionarea mecanismelor instituţionale şi realizarea unei pieţe comune veritabile. Conferinţa interguvernamentală care şi-a început lucrările la Luxemburg la 9 septembrie 1985 a elaborat textul „Actului Unic European” care a fost semnat în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia. Ratificarea Actului Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state, Irlanda considerând că trebuie să îşi modifice întâi Constituţia din cauza unor referiri privind securitatea în cadrul politicii externe a comunităţilor. Actul Unic European reuneşte într-un singur document dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe şi domeniul protecţiei mediului. Actul Unic European înlătură ultimele bariere în calea realizării pieţei unice şi lărgeşte câmpul de acţiune comunitar în domeniul social, al protecţiei mediului înconjurător, al cercetării şi dezvoltării tehno-logice. De asemenea, pe plan instituţional, extinde domeniul în care Consiliul miniştrilor votează cu majoritate calificată şi recunoaşte în mod oficial existenţa Consiliului European. Tot pe plan instituţional, Parlamentul devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Prin acelaşi document se instituie dubla jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă instanţă şi se extind competenţele Curţii de Justiţie. De asemenea, documentul întăreşte şi extinde competenţele Comisiei în domeniul executiv. 6. Tratatul de la Maastricht Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluţiei ideilor de unitate europeană pe două planuri: a) realizarea Uniunii Economice şi Monetare; b) realizarea Uniunii Politice.

19

Uniunea economică şi monetară, considerată a fi scopul creării Uniunii Europene, a fost avută permanent în vedere de către majoritatea statelor comunitare. Primii paşi concreţi în această direcţie au fost făcuţi cu ocazia summit-ului de la Haga din decembrie 1969, când şefii de state şi guverne ai statelor membre ale Comunităţilor Europene, au decis să creeze o uniune economică şi monetară europeană. Consiliul European ţinut la Hanovra (27-28 iunie 1988) a hotărât înfiinţarea unui comitet pentru studierea realizării uniunii economice şi monetare, preşedinţia acestuia fiind încredinţată lui Jacques Delors. Cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franţei şi Germaniei de realizare a uniunii politice. Între 27-28 decembrie, 1990, s-a desfăşurat la Roma şedinţa Consiliului European care a stabilit liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste două uniuni. Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către parlamente în cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxembrug şi Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea acestuia. În Spania şi Portugalia a fost necesară, în prealabil, modificarea pe cale parlamentară a Constituţiei. Franţa a organizat un referendum (20 septembrie 1992) în care s-a înregistrat un procent de 51, 05% în favoarea tratatului. In Danemarca, cel de al doilea referendum (18 mai 1993) a aprobat Tratatul cu un procent de 56, 8%. În Marea Britanie, ţara care a ridicat o serie de probleme încă din timpul negocierii tratatului şi căreia partenerii i-au făcut numeroase concesii, ratificarea tratatului a întâmpinat numeroase opoziţii. În final, s-a reuşit ratificarea tratatului de către regină şi depunerea instrumentelor de ratificare la 2 august 1993. În cazul Germaniei, s-a realizat acordul pentru revizuirea constituţională şi s-a votat ratificarea tratatului, dar legea respectivă a trebuit să fie supusă Tribunalului Constituţional, care la 12 octombrie 1993 a statuat asupra compatibilităţii Tratatului de la Maastricht cu Constituţia. Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după cum urmează: Dispoziţiile comune (titlul 1), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe şi de securitate comună (titlul V), Reglementarea cooperării în

20

domeniile justiţiei şi afacerilor interne (titlul VI) şi Dispoziţii finale (titlul VII). Prin Tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată pe Comunităţile Europene şi completată prin formele de cooperare şi politicile prevăzute de tratat. Astfel, în concepţia tratatului Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină pe trei piloni: Comunitatea Europeană, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, următoarele obiective principale: ¾ promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică; ¾ afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună; ¾ întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale; ¾ dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; ¾ menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora. 7. Tratatul de la Amsterdam Tratatul de la Amsterdam aduce noi elemente în ceea ce priveşte integrarea statelor şi cooperarea acestora din perspectiva extinderii comunităţilor prin primirea de noi state, în special din centrul şi estul Europei. Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificării Tratatului de la Maastricht se află următoarele: ¾ necesitatea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional; ¾ necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi importanţi

21

piloni ai Uniunii Europene: politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI). ¾ necesitatea înlăturării tehnocraţiei care domina activitatea instituţiilor comunitare şi care avea ca efect distanţarea acestora de cetăţeni; ¾ necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele mari, membre ale Uniunii Europene, în legătură cu diferitele aspecte ale activităţilor comunitare, în special în sfera realizării viitoarei uniuni politice. Tratatul de la Amsterdam a înscris în sfera preocupărilor sale chestiuni deosebit de importante pentru perfecţionarea integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare, din care menţionăm: ¾ o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea procesului de integrare a noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare; ¾ posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre şi cu avizul Parlamentului European să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav şi persistent drepturile omului; ¾ creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii (ex. protecţia mediului înconjurător); ¾ precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în sensul că ultima o completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte; ¾ precizări privind competenţa unor instituţii comunitare în perspectiva extinderii Uniunii (maxim 700 parlamentari) şi în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată; ¾ reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi regimul vamal; ¾ noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă. 8. Agenda 2000 Sfârşitul mileniului II şi începutul mileniului al III-lea au găsit Uniunea Europeană într-un proces de profunde transformări. În 1999 a intrat în vigoare Uniunea Economică şi Monetară, iar moneda unică europeană

22

EURO a devenit monedă de cont. Între 24 şi 25 martie 1999, Consiliul şefilor de state şi guverne reunit la Berlin a aprobat reformele care au fost înscrise în documentul denumit „Agenda 2000”, iar la 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam. De asemenea, s-a desemnat o nouă Comisie Europeană, condusă de Romano Prodi, iar în luna iunie 1999 a fost ales un nou Parlament European. Toate acestea au fost de natură să dea noi imbolduri procesului de perfecţionare a construcţiei comunitare. Agenda 2000 desemnează un program de acţiune ale cărui obiective principale sunt întărirea politicilor comunitare şi dotarea UE cu un nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006 ţinând cont de lărgirea UE. Temele principale ale programului ,,Agenda 2000’’ sunt: reforma politicilor europene (politica agricolă comună, politica structurală, mediul înconjurător); extinderea UE (extinderea UE, negocierile de aderare) şi cadrul financiar 2000-2006 (noul cadru financiar, bugetele) ,,Agenda 2000’’ şi-a înscris ca obiective modernizarea politicilor Uniunii şi pregătirea acesteia în vederea extinderii. Reformele înscrise în Agenda 2000 au avut la bază propunerile Comisiei şi s-a urmărit ca ele să răspundă unor cerinţe şi aspiraţii legitime ale cetăţenilor Uniunii Europene cum ar fi: ¾ o mai mare egalitate şi o mai bună calitate a vieţii pentru persoanele care trăiesc în regiunile mai puţin favorizate; ¾ asigurarea unei protecţii eficiente a mediului înconjurător după intervenţiile brutale şi nocive din trecut, astfel încât să se asigure transmiterea către generaţiile viitoare a unui mediu sănătos; ¾ accesul la o gamă largă de produse alimentare de înaltă calitate care nu prezintă nici un risc şi sunt realizate la preţuri concurenţiale de către producători care beneficiază de venituri rezonabile; ¾ o gestionare responsabilă şi eficientă a finanţelor comunitare în scopul garantării aceleiaşi rigori bugetare, atât la nivelul Uniunii, cât şi la cel al statelor membre. 9. Reuniunea de la Nisa La 14 februarie 2000,

a

început

la

Bruxelles,

Conferinţa

23

Interguvernamentală cu privire la reforma instituţională a Uniunii Europene. Cu această ocazie, ţările candidate au fost atenţionate cu privire la importanţa următoarelor aspecte: adoptarea oficială şi aplicarea acquisului comunitar; asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne, în concordanţă cu politicile Uniunii Europene, cu o atenţie specială acordată domeniilor agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne şi protecţiei mediului; alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte relaţiile cu terţele state şi organizaţiile internaţionale. De asemenea, statele candidate au primit asigurări că fiecare solicitare de aderare va fi evaluată în funcţie de meritele proprii. Conferinţa Interguvernamentală, desfăşurată în perioada februariedecembrie 2000, s-a finalizat cu întrunirea Consiliului European de la Nisa din perioada 7-11 decembrie, când s-a decis accelerarea negocierilor de aderare cu statele candidate şi s-a apreciat în mod pozitiv efortul acestora de a îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea acquisului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuţie politica de securitate şi apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranţa şi sănătatea consumatorului, siguranţa maritimă, protecţia mediului, servicii de interes general, libertate, securitate şi justiţie, cultură, regiuni îndepărtate şi relaţii externe. Conferinţa Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa. În cadrul negocierilor de la Nisa s-au avut în vedere o serie de domenii de o deosebită importanţă precum: 1. Componenţa Comisiei Europene. S-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri; 2. Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face să ocupe o poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor;

24

3. Extinderea votului majoritar în locul unanimităţii, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului statelor membre; 4. Parlamentul European va avea 732 membri, spre deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, va avea loc şi o redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii; 5. Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate. Codificată prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. În cadrul reuniunii de la Nisa, un moment important l-a constituit adoptarea la 7 decembrie 2000, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Semnificaţia deosebită a acestui document, dar şi conţinutul prevederilor sale, au determinat pe unii specialişti să vadă în adoptarea sa un pas pe calea elaborării viitoarei Constituţii a Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene însumează în cadrul unui singur document, pentru prima dată în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor civile, politice, economice şi sociale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni şi străini, întrunind, pentru prima dată, în cadrul unui document unic, drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE. Având în vedere conţinutul Cartei, se poate afirma, că prin acest important document au fost recunoscute, reafirmate şi dezvoltate norme juridice fundamentale privind drepturile omului, evitându-se însă a se merge prea departe în subsumarea celorlalte documente internaţionale (sau a competenţelor statelor membre). 10. Convenţia privind viitorul Europei La 1 mai 2004 Uniunea Europeană a primit zece noi membri, cărora este posibil să li se alăture alte câteva state în viitorul apropiat precum România, Bulgaria, Croaţia sau Turcia. Noul val de extindere din 2004 diferă substanţial de orice alt demers anterior de acest tip al Uniunii

25

Europene atât prin amploarea sa, cât şi prin situaţia ţărilor membre UE. Inevitabil, abordarea de acum cincizeci de ani, adaptată pentru numai 6 membri, trebuia schimbată. Totodată, Uniunea Europeană se confruntă şi cu alte provocări precum cele legate de reprezentarea noilor state în cadrul instituţiilor europene, de modalitatea de exercitare a conducerii acestor instituţii, etc., care presează în sensul unei reforme a modului ei de funcţionare. O altă serie de probleme o reprezintă asigurarea unei mai bune reprezentativităţi a UE într-o lume aflată în plin proces de globalizare şi găsirea unei modalităţi de a răspunde cât mai bine cerinţelor cetăţenilor. Ideea unei schimbări fără precedent a Uniunii Europene a fost exprimată cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa (februariedecembrie 2000) şi a fost inclusă într-una din anexele Tratatului de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001), intitulată "Declaraţie cu privire la viitorul Uniunii". Într-o prima etapă, de reflecţie, derulată pe parcursul anului 2001, Suedia şi Belgia, care au deţinut preşedinţia Uniunii Europene în acel an, au organizat ample discuţii privind viitorul Europei, la care să participe toate părţile interesate (reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, reprezentanţi ai societăţii civile, precum şi reprezentanţi ai cercurilor economice, politice şi academice). Şi statele candidate au fost antrenate în acest proces. Consiliul European de la Laeken (Belgia), desfăşurat la 14-15 decembrie 2001, a marcat intrarea într-o nouă etapă a dezbaterii cu privire la viitorul Europei, aceea a dialogului structurat. Aceasta etapă a pregătit de fapt ultima fază, a dezbaterii, ce a constat în iniţierea unei noi Conferinţe Interguvernamentale în 2004, care să conducă la stabilirea modificărilor ce vor trebui operate în tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, corespunzătoare noii arhitecturi. Summit-ul de la Laeken a decis convocarea Convenţiei privind viitorul Europei, prezidată de Valery Giscard d'Estaing. Rolul Convenţiei, a cărei reuniune inaugurală a avut loc la 1 martie 2002, a constat în stabilirea problemelor cheie care trebuiau analizate având în vedere evoluţia viitoare a Uniunii Europene, precum şi de a identifica posibilele variante

26

de soluţionare a acestora. Acordul politic de la Nisa prevedea iniţial numai câteva probleme cheie, şi anume: ¾ o mai clară delimitare a puterii între statele membre şi Uniunea Europeană, conform principiului subsidiarităţii; ¾ statutul Cartei Drepturilor Fundamentale; ¾ simplificarea tratatelor fundamentale, astfel încât acestea sa devină mai clare şi mai accesibile; ¾ rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană. Consiliul European de la Laeken a adus o serie de clarificări precum: ¾ delimitarea mai clară a competenţelor: o abordare europeană în domenii mai eficient gestionate de statele membre; ¾ rezolvarea deficitului democratic al Uniunii Europene; ¾ schimbările instituţionale: evoluţia Consiliului Uniunii Europene, a Parlamentului European si a Comisiei Europene; ¾ apropierea Uniunii Europene de cetăţenii săi; ¾ definirea rolului Uniunii Europene într-un context global; ¾ simplificarea instrumentelor politice ale Uniunii Europene; ¾ integrarea tratatelor Uniunii Europene într-un singur text constituţional. La lucrările Convenţiei au participat reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor statelor membre, precum şi membri sau reprezentanţi ai Parlamentului European, respectiv ai Comisiei Europene. La rândul lor, statele candidate au fost invitate să ia parte la dezbateri, fiind reprezentate la fel ca şi statele deja membre ale Uniunii. În paralel cu Convenţia, Consiliul European de la Laeken, a stabilit şi lansarea unui forum, care să permită şi implicarea cetăţenilor în dezbaterile privind viitorul Europei. Contribuţiile acestora au fost luate în considerare în cadrul lucrărilor Convenţiei. În cadrul Convenţiei Europene, au fost iniţial create şase grupuri de lucru, devenite ulterior 11, cu scopul de a analiza riguros subiecte de maximă importanţă pentru viitorul Europei, care nu puteau fi dezbătute în detaliu în cadrul sesiunilor plenare.

27

Grupul I -"Principiul Subsidiarităţii"- a dezbătut modul în care poate fi aplicat acest principiu, astfel încât, exceptând domeniile în care are competenţă exclusivă, Uniunea să intervină numai atunci când acţiunile sale sunt mai eficiente decât acţiunile la nivel naţional, regional sau local. Grupul a dezbătut şi caracterul juridic sau politic al acestei proceduri. Grupul II -"Carta Drepturilor Fundamentale a UE"- s-a concentrat în special pe două aspecte, respectiv modalităţile şi consecinţele încorporării Cartei în Tratatul Constituţional, precum şi modalităţile şi consecinţele posibilei aderări a acesteia la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Grupul III - consacrat "Personalităţii Juridice" a UE - s-a confruntat cu probleme precum consecinţele recunoaşterii explicite a personalităţii juridice a Uniunii, consecinţele fuzionării personalităţii juridice a Uniunii Europene cu aceea a Comunităţii Economice şi, nu în ultimul rând, impactul asupra simplificării Tratatelor. Grupul IV -"Rolul Parlamentelor Naţionale"- s-a concentrat pe examinarea a trei aspecte: rolul acestor instituţii în monitorizarea activităţii guvernelor, rolul parlamentelor naţionale în monitorizarea aplicării principiului subsidiarităţii precum şi rolul şi funcţionarea reţelelor multilaterale care implica parlamentele naţionale la nivel European. Grupul V -"Competenţe Complementare"- a avut misiunea de a identifica măsurile de sprijin ale Uniunii în zone în care statele membre sunt deplin competente. În cadrul raportului final al grupului de lucru s-a hotărât schimbarea denumirii grupului din "Competenţe Complementare" în "Măsuri de Sprijin". În cadrul grupului VI -"Guvernarea Economică"- s-au analizat în detaliu probleme legate de politica monetară, politica economică, şi aspecte instituţionale la nivelul Uniunii Europene. În încercarea grupului de a identifica posibile elemente care ar putea fi incluse în Tratatul Constituţional, s-a recomandat ca obiectivele economice şi sociale ale

28

Uniunii să fie stipulate în Tratat. Grupul VII -"Acţiunea Externă"- analizând intervenţia UE pe plan internaţional, a identificat elemente precum interese comune, obiective şi principii, competenţe, coerenţa şi eficienţa acţiunilor prin structuri, instrumente şi proceduri de luare a deciziilor. Raportul final al grupului VIII -"Apărare"- a fost structurat în două părţi: prima cuprinde contextul legal şi dezvoltarea politicii europene de apărare şi securitate în urma Consiliului European de la Köln (1999), a doua însumează recomandările grupului de lucru. Grupul IX -"Simplificare"- a avut sarcina de a găsi modalităţile prin care procedurile si instrumentele UE pot deveni mai coerente şi mai accesibile cetăţenilor. Raportul final al Grupului de lucru X -"Libertate, Securitate şi Justiţie"cuprinde proceduri legislative şi modalităţi de cooperare operaţională în vederea eradicării criminalităţii trans-frontaliere pentru a asigura libertatea şi siguranţa cetăţenilor Uniunii. Concluziile grupului XI - "Europa Socială"- se referă la aspectele sociale care trebuie specificate în Tratatul Constituţional, precum valorile, obiectivele sociale, competenţele Uniunii în domeniul social, rolul partenerilor sociali şi coordonarea diverselor procese economice şi sociale. Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa elaborat de Convenţie stabileşte aspectele esenţiale ale viitorului Uniunii, şi anume: ¾ definirea Europei ca Uniune de state şi de cetăţeni; ¾ vocaţia de a construi o comunitate de valori şi drepturi, un spaţiu economic şi monetar unificat şi o entitate influentă şi solidară pe scena internaţională; ¾ menţinerea echilibrului inter-instituţional prin intermediul

29

¾ ¾ ¾ ¾ ¾ ¾

¾

¾ ¾ ¾ ¾ ¾

consolidării puterilor Parlamentului European, ale Comisiei şi Consiliului; depăşirea structurilor stufoase instituite prin precedentele tratate; atribuirea de personalitate juridică internaţională Uniunii; integrarea Cartei drepturilor fundamentale în textul constituţional; repartizarea mai clară a competenţelor între Uniune şi statele membre în ceea ce priveşte identităţile naţionale şi organizarea internă a acestora; introducerea mecanismelor care să asigure cu adevărat respectarea principiului subsidiarităţii şi o participare mai largă a parlamentelor naţionale în viaţa Uniunii; reglementarea mai flexibilă în ceea ce priveşte cooperările consolidate, în scopul de a permite unui grup de state de a continua procesul de integrare, o avangardă permanent deschisă la aderarea ulterioară a statelor care nu au dorit sau nu au putut participa la cooperare încă de la început; raţionalizarea actelor şi instrumentelor juridice şi financiare europene prin introducerea unei ierarhii a textelor legislative care cuprind legile cadru şi legile europene adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliu; ameliorarea prevederilor privind politica externă, de securitate şi apărare; consolidarea spaţiului unic de libertate, securitate şi justiţie; o nouă extindere a votului cu majoritate calificată; adoptarea metodei convenţionale pentru elaborarea viitoarelor revizuiri constituţionale; prevederea unui drept de ieşire din Uniune.

11. Consiliul European de la Bruxelles Reuniţi la Bruxelles, la 13 decembrie 2003, şefii de state şi guverne ai celor 25 de membri şi viitori membri ai Uniunii Europene au eşuat în realizarea ambiţiosului obiectiv - adoptarea proiectului de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Dezacordul a fost total asupra sistemului de votare în Consiliul de Miniştri. Polonia şi Spania, în principal, nu au acceptat sistemul de vot cu majoritate calificată în

30

Consiliul de Miniştri, potrivit căruia o decizie poate fi luată cu 50% din voturile statelor membre, care să corespundă a 60% din populaţia UE. Cele două ţări au susţinut că acest sistem le diminuează influenţa căpătată conform Tratatului de la Nisa, valabil până în 2009, care le acordă 27 de voturi, comparativ cu 29 de voturi ale Germaniei - principalul contributor la bugetul comunitar şi cu o populaţie de două ori mai numeroasă. Un alt obstacol important a fost refuzul unor state, în mod deosebit Marea Britanie şi statele nordice, de a renunţa la dreptul lor de veto în domenii cheie, cum ar fi politica externă şi de securitate, politica fiscală sau cea de emigraţie. Aceste puternice dezacorduri au readus în discuţie conceptul Europei cu două viteze lansat în cadrul întâlnirii la nivel înalt între Franţa şi Germania în iunie 2000 când preşedintele Franţei Jacques Chirac adresându-se Bundestag-ului german la 27 iunie 2000 spunea: ,,Este esenţial ca acele state care doresc să avanseze mai rapid în direcţia integrării să poată face acest lucru, pe bază de voluntariat şi în cadrul unor proiecte clar definite, fără a fi împiedicate de acele naţiuni care, conform drepturilor lor, nu doresc să se integreze atât de rapid’’. Participanţii la reuniunea de la Bruxelles au căzut însă de acord să continue negocierile, în încercarea de a realiza consensul asupra cadrului convenit al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Consiliul a reuşit însă să adopte un plan privind apărarea comună europeană, stabilind crearea, cât mai devreme cu putinţă a unei celule europene de planificare militară, care să se ocupe de planificarea militară şi desfăşurarea forţei europene rapide. Celula de planificare va avea în jur de 30 de membri şi va găzdui un ofiţer de legătură al NATO. Totodată, un ofiţer de legătură al UE se va afla la Cartierul general al NATO. Reuniunea Consiliului European de la Bruxelles are o importanţă deosebită pentru România. Pentru prima dată, într-un document oficial, la nivelul şefilor de state şi guverne ai UE, se stipulează că ”admiterea României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007, ca membri ai UE, dacă aceste ţări sunt pregătite, este obiectul comun al Uniunii celor 25”. Totodată, tot pentru prima dată, este menţionată o dată fixă pentru aderarea celor două

31

candidate, ceea ce reprezintă o garanţie fermă din partea celor 25 de state ale UE. Mai mult, documentul oferă asigurări că “negocierile vor fi încheiate pe aceleaşi baze şi principii aplicate în cazul celor 10 state în curs de aderare”. România şi Bulgaria sunt chemate să facă noi progrese, astfel încât să fie posibilă încheierea negocierilor în 2004, respectiv semnarea Tratatului de pre-aderare în 2005. După summit-ul de la Bruxelles, viitorul Europei are aparent doar două alternative: fie un Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, ambiţios, în care fiecare stat membru să-şi regăsească interesele reprezentate cât mai bine şi din care nimeni să nu se simtă “exclus”, fie dezvoltarea unor strategii diferenţiate în care să se remarce grupuri de state care doresc o integrare mai profundă şi mai accelerată. Preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, afirma recent, într-un interviu, că trecerea la o “Europă cu mai multe viteze” este inevitabilă dacă liderii europeni nu vor cădea de acord asupra textului final al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. De fapt, Europa va avea o Constituţie dacă va exista voinţa politică, aşa cum afirma premierul irlandez Bertie Ahern. “Dacă crezi cu adevărat în Europa, misiunea este să mergi înainte cu toţi ceilalţi”, afirma Preşedintele Comisiei Europene exprimându-şi asentimentul pentru propunerea Preşedintelui în exerciţiu al Consiliului UE de a adopta Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa sub preşedinţia irlandeză a UE.

III. Sistemul instituţional al Uniunii Europene şi participarea României la instituţiile UE Astăzi, Uniunea Europeană, se prezintă în esenţă ca o organizaţie internaţională de integrare supranaţională cu un sistem de instituţii proprii bine structurat, în care se regăsesc de fapt ideile şi concepţiile care au generat apariţia acestui nou tip de organizaţie internaţională. 32

În cadrul Uniunii Europene există în primul rând un organ larg reprezentativ al cetăţenilor, Parlamentul European, un organ reprezentativ al autorităţilor guvernamentale, Consiliul, precum şi un organ supranaţional, ai cărui membri sunt independenţi de statele care iau desemnat - Comisia. La acestea se adaugă instituţiile jurisdicţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ajutată de un Tribunal de primă instanţă, precum şi Banca Centrală Europeană şi Mediatorul European. Structura instituţională a Uniunii Europene cuprinde şi alte organe, în special de natură tehnică şi financiară, iar pe lângă organele principale ale Uniunii Europene mai funcţionează şi un număr considerabil de organe subsidiare, cum ar fi Comitetul regiunilor sau Consiliul Economic şi Social. 1. Parlamentul European Parlamentul European este una dintre cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene dat fiind faptul că el este exponentul tuturor celor 460 milioane de locuitori. Două evenimente importante au ridicat prestigiul şi autoritatea Parlamentului European, şi anume: 1) stabilirea unui singur parlament pentru instituţiile comunitare, în locul celor două Adunări parlamentare europene, respectiv Adunarea CECO, şi Adunarea CEE şi EURATOM; 2) trecerea la sistemul de vot direct şi universal pentru alegerea membrilor Parlamentului European. Prima reformă - unificarea parlamentelor - a avut loc în 1958, când a fost creată Adunarea Parlamentară Europeană, denumire schimbată ulterior, în 1962, în aceea de Parlamentul European. Cea de a doua reformă a avut loc la 20 septembrie 1976, ca urmare a unor îndelungate negocieri, când s-au stabilit şi o serie de principii legate de modalităţile de alegere a deputaţilor europeni. Parlamentul European cuprinde, aşa cum arată art.189 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, reprezentanţi ai cetăţenilor statelor

33

reunite în Comunitate. Tratatul dispune că aceşti reprezentanţi nu trebuie să depăşească cifra de 700, ei fiind aleşi prin sufragiu universal şi direct. Actualmente, Parlamentul European cuprinde un număr de 626 membri, repartizaţi după cum urmează: Belgia – 25; Danemarca – 16; Germania – 99; Grecia – 25; Spania – 64; Franţa – 87; Irlanda – 15; Italia –87; Luxemburg – 6; Olanda – 31; Austria – 21; Portugalia – 25; Finlanda – 16; Suedia – 22; Regatul Unit – 87. Prin Tratatul de la Nisa se prevede creşterea numărului parlamentarilor la 732 urmând ca fiecare din cele 27 de viitoare state ale UE să fie reprezentate în acest for conform tabelului următor: Ţara Germania Marea Britanie Franţa Italia Spania Polonia România Olanda Belgia Grecia Portugalia Cehia Ungaria Suedia

Locuri 99 72 72 72 50 50 33 25 22 22 22 20 20 18

Ţara Austria Bulgaria Danemarca Finlanda Slovacia Irlanda Lituania Letonia Slovenia Luxemburg Estonia Cipru Malta TOTAL

Locuri 17 17 13 13 13 12 12 8 7 6 6 6 6 732

În ceea ce priveşte statutul parlamentarilor, aceştia dispun de un mandat reprezentativ, acţionând în mod individual şi fiind aleşi pe o perioadă de cinci ani. Ei beneficiază de anumite privilegii şi imunităţi, indispensabile exercitării în bune condiţii şi în deplină independenţă a mandatului pe care îl au. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European respectă în general 34

modelul parlamentelor statelor membre. Există un Birou al Parlamentului European, care se compune dintr-un preşedinte şi 14 vicepreşedinţi, care este ales pe doi ani şi jumătate. Din Biroul Parlamentului mai fac parte cinci chestori cu vot consultativ, care sunt responsabili pentru problemele legate de statut, gestiunea şi interesele financiare ale membrilor. În afară de Biroul Parlamentului European mai există şi Conferinţa preşedinţilor, organism care întruneşte preşedintele parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice, acesta reprezentând organul politic care stabileşte ordinea de zi a sesiunilor plenare, calendarul lucrărilor organelor parlamentare, precum şi competenţa şi numărul membrilor comisiilor şi delegaţiilor parlamentare. În cadrul Parlamentului European funcţionează 17 comisii permanente, dar pot funcţiona, de asemenea, comisii temporare sau comisii de anchetă. În afara acestora, există comisii parlamentare mixte, care întreţin relaţiile cu parlamentele statelor cu care există acorduri de asociere (o asemenea comisie există şi în ce priveşte relaţiile Uniunea Europeană România), precum şi delegaţii parlamentare, prin care se desfăşoară o intensă activitate, în special legată de problemele externe. În cadrul Parlamentului European funcţionează grupurile parlamentare, configurate în raţiunea afinităţilor politice. În decursul anilor s-au constituit grupuri parlamentare socialist, liberal, democratic, al stângii unite etc., toate aceste grupuri având un rol important în elaborarea poziţiilor şi în asigurarea unei reprezentativităţi politice lucrărilor şi hotărârilor ce se adoptă. În actualul Parlament European, ponderea diferitelor grupuri politice este următoarea: Grupul politic Grupul partidului popular european (democraţi creştini şi democraţii Europeni PPE-DE) Grupul partidului socialiştilor europeni PSE

Număr membri 276 200

35

Grupul partidului european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor ELDR Grupul Verzilor (alianţa liberă europeană V/ALE) Grupul Confederal al stângii unite europene/ stânga verde nordică (GUE/NGL) Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor (UEN) Grupul pentru Europa al democraţilor (EDD) Grupul celor neînscrişi

67 42 39 27 15 66

Grupurile dispun în esenţă de următoarele puteri: atribuţii legislative, puterea bugetară, puterea de control democratic, cooperarea cu lumea a treia şi un rol de impulsionare politică. În ceea ce priveşte atribuţiile legislative, iniţial, Parlamentul European avea numai un rol consultativ, care trebuia îndeplinit pentru ca procedura legislativă să fie considerată valabilă. În prezent, Parlamentul European împarte cu Consiliul de Miniştri puterea de decizie într-un număr considerabil de probleme, el având totodată dreptul să invite Comisia să ia o anumită iniţiativă care i se pare importantă. Examinarea programului anual de lucru al Comisiei îi permite, de asemenea, Parlamentului să evidenţieze priorităţile pe care le consideră importante. Puterea legislativă a Parlamentului European se exercită în mai multe moduri şi potrivit mai multor proceduri: ¾ Consultarea simplă (o lectură) reprezintă de fapt avizul Parlamentului asupra unei propuneri legislative a Comisiei, pentru ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. O asemenea procedură constituie, evident, un important factor de natură să permită fundamentarea unei decizii a Consiliului. Procedura de consultare simplă se aplică, de pildă, în ce priveşte stabilirea preţurilor agricole. ¾ Procedura de cooperare (două lecturi). În cazul în care avizul dat de Parlament ca urmare a primei lecturi nu a fost luat în considerare de

36

către Consiliu, Parlamentul poate să respingă o propunere cu prilejul celei de a doua lecturi. Într-o asemenea situaţie, Consiliul nu poate să treacă peste punctul de vedere al Parlamentului decât cu unanimitate de voturi. Ca exemple de situaţii în care se foloseşte de obicei procedura de cooperare se pot cita problema fondurilor europene de dezvoltare regională, cercetarea, mediul, cooperarea şi dezvoltarea. ¾ Procedura de codecizie (trei lecturi). Într-o asemenea situaţie se produce de fapt o divizare a puterii de decizie, în condiţii de deplină egalitate între Parlament şi Consiliu. Dacă Consiliul, în documentul care exprimă poziţia sa comună, nu a luat în calcul poziţia Parlamentului, Parlamentul poate împiedica adoptarea propunerii. Într-un asemenea caz, propunerea nu poate să fie adoptată de către Consiliu. Se va stabili un comitet de conciliere, compus din membri ai Parlamentului, Consiliului şi Comisiei, pentru a căuta un compromis înaintea celei de a treia lecturi în Parlament. Dacă dezacordul persistă, Parlamentul poate să respingă definitiv propunerea. Procedura de codecizie se aplică în domeniul libertăţii circulaţiei muncitorilor, stabilirii pieţei interne, cercetării şi dezvoltării tehnologice, mediului, protecţiei consumatorilor, educaţiei, culturii şi sănătăţii. Potrivit prevederilor Tratatelor comunitare, avizul conform al Parlamentului este indispensabil pentru a decide asupra aderării noilor membri, a acordurilor de asociere cu ţările terţe, încheierii unor acorduri internaţionale, procedurii electorale, uniforme, dreptului de rezidenţă al cetăţenilor Uniunii ş.a. Parlamentul European are importante atribuţii în ceea ce priveşte adoptarea bugetului. Bugetul comunitar este finanţat din resurse proprii, cum ar fi drepturile de vamă percepute la frontierele externe ale Uniunii, prelevările agricole percepute asupra produselor importate din ţări terţe, 1,4% din TVA asupra bunurilor şi serviciilor la ansamblul Uniunii şi 1,2% din Produsul Naţional Brut al statelor membre. Proiectul de buget este întocmit de către Comisie şi este transmis

37

Consiliului Miniştrilor, care îl remite Parlamentului pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului, Comisia pentru buget şi comisiile speciale analizează proiectul şi pregătesc sesiunea, în cadrul căreia Parlamentul va propune modificările pe care le consideră necesare pentru cheltuielile obligatorii şi amendamente pentru cheltuielile neobligatorii. Această distincţie prezintă interes deoarece ea reflectă o repartiţie a competenţelor între Consiliu, care decide asupra cheltuielilor obligatorii, în special cheltuieli agricole şi decurgând din acorduri internaţionale cu terţe ţări, şi Parlament, care decide asupra cheltuielilor neobligatorii (toate celelalte). Este de menţionat că, în acest domeniu, au existat diferenţe de interpretare între Parlament şi Consiliu în ceea ce priveşte diferenţierea între cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii. Parlamentul, după ce examinează cu atenţie proiectul de buget, efectuând modificările menţionate, îl transmite apoi Consiliului Miniştrilor care poate să-l modifice, la rândul său. Controlul executării bugetului se face de către Comisia de control bugetar, Parlamentul apreciind în fiecare an responsabilitatea politică a Comisei Europene pentru a o putea descărca de executarea bugetului. Atribuţiile de control democratic sunt deosebit de importante, deoarece Parlamentul poate institui comisii de anchetă. Cu privire la relaţiile dintre Parlament şi Comisie, o prerogativă importantă a Parlamentului este aceea de a acorda votul de învestitură Comisiei, ceea ce implică şi posibilitatea de a cenzura Comisia. Reprezentând o veritabilă armă juridică la dispoziţia Parlamentului European, votarea unei moţiuni de cenzură ar putea constrânge Comisia să demisioneze. Importante atribuţii revin Parlamentului European în ceea ce priveşte politica externă şi de securitate comună, problemele justiţiei şi afacerilor interne, ca şi ale legăturilor cu terţe state. Parlamentul este şi un important factor de impulsionare politică. El îndeplineşte, astfel, o multitudine de atribuţii, care s-au cristalizat şi întărit ca urmare a unui proces îndelungat, ce reflectă însăşi experienţa acumulată în probleme comunitare. El s-a dovedit până acum un important factor de echilibru, iar proiectele ce vizează reforma Uniunii Europene preconizează în

38

continuare creşterea rolului acestui important organism internaţional. 2. Consiliul European Consiliul European este cel mai înalt organ guvernamental al Uniunii Europene, care reuneşte şefii de state sau de guverne din cele 15 state membre ale Uniunii Europene, precum şi preşedintele Comisiei Europene. Consiliul European este un organ de decizie şi direcţionare. Competenţele sale, în lumina Comunicatului de la Paris (1974), Declaraţiei de la Londra (1977) şi Declaraţiei de la Stuttgart (1983), vizează mai ales impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale, orientarea construcţiei europene, coordonarea politicilor comunitare, precum şi definirea noilor sectoare de activitate. Urmare a Conferinţei de la Londra din 1977, acestor competenţe ale Consiliului European li se adaugă şi aceea de a avea un rol decizional în problemele rămase în suspensie între statele membre, competenţe deosebit de importante care se coroborează cu aceea de a îndeplini un rol de mediere în problemele politice în care există deosebiri de vederi, în scopul convenirii unor soluţii convenabile pentru toate statele membre. Activitatea Consiliului European este facilitată de înfiinţarea unor comisii ad- hoc sau comitete de direcţie. Având o semnificaţie deosebită pentru România, reuniunea Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993 a stabilit criteriile de aderare la Uniunea Europeană pe care trebuie să le îndeplinească ţările asociate din Europa centrală şi de Est. Aceste criterii sunt: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul pentru minorităţi şi protecţia acestora (criteriul politic); existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţei şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană (criteriul economic); capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru al Uniunii, incluzând adeziunea, la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare (criteriul privind adoptarea acquis-ului comunitar).

39

În decembrie 1994, la Essen, a fost adoptată strategia de pre-aderare. În decembrie 1995, la Madrid, a fost subliniată necesitarea adaptării structurilor administrative şi juridice ale ţărilor candidate, astfel încât să se creeze condiţiile pentru integrarea armonioasă a acestor state în Uniunea Europeană; la Florenţa, în iunie 1996, a fost stabilit calendarul negocierilor; la Dublin, în decembrie 1996, a fost adoptată strategia de pre-aderare consolidată; la Luxemburg, în decembrie 1997, s-a dat undă verde pentru primele negocieri; la Nisa, în decembrie 2000, a fost adoptată o nouă strategie de extindere; la Laeken, în decembrie 2001, a fost subliniată hotărârea Uniunii Europene de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu ţările candidate care sunt pregătite, astfel încât acestea să poată lua parte ca membri la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European. Lucrările Consiliului European de la Copenhaga (12-13 decembrie 2002), la care a participat ca invitat şi Valery Giscard d’ Estaing, preşedintele Convenţiei pentru viitorul Europei, a luat în discuţie importante aspecte legate de extinderea - în perspectivă - a Uniunii Europene, dar şi privind politica europeană în materie de securitate şi apărare, Orientul mijlociu, probleme financiare şi bugetare. Consiliul European se reuneşte de două ori pe an, în iunie şi în decembrie, în ţara care deţine preşedinţia UE, precum şi în reuniuni extraordinare ori de câte ori este nevoie. Deciziile se adoptă prin consens, iar la încheierea fiecărei preşedinţii sunt publicate concluziile preşedinţiei, document de substanţă care învederează atât progresele, cât şi neîmplinirile pe care le cunoaşte procesul de integrare. 3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) Consiliul Uniunii Europene coordonează domenii majore ale preocupărilor acesteia, asigurând totodată respectarea celor patru libertăţi: libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, la care se adaugă punerea în circulaţie a monedei unice. Consiliul coordonează, de asemenea, cooperarea interguver-namentală în

40

domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC), precum şi în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI). Prin Tratatul de la Amsterdarm, intrat în vigoare la 1 mai 1999, responsabilităţile sale au devenit tot mai mari, incluzând printre altele suprimarea controlului la frontierele interioare, consolidarea frontierelor exterioare, lupta împotriva criminalităţii internaţionale şi împotriva traficului de droguri, politica în domeniul imigrării. Consiliul este compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale Uniunii Europene, dar în probleme specifice participă miniştrii de resort, titularii departamentelor interesate. Există şi situaţia când, în probleme deosebit de importante, la şedinţele Consiliului participă miniştrii afacerilor externe şi doi-trei miniştri pe probleme specializate. Asemenea consilii fiind denumite în doctrină consilii unite. Preşedinţia Consiliului se exercită prin rotaţie, fiecare ţară având dreptul la un mandat de şase luni. Ordinea de rotaţie, care trebuie stabilită de Consiliu în unanimitate, are la bază principiul alternării între statele mari şi cele mici, membre ale Uniunii Europene. Schimbările preşedinţilor au loc la 1 ianuarie şi la 1 iulie al fiecărui an. Ţinând seama de rotaţia relativ rapidă a preşedinţilor, în anul 2000 a fost constituită o troică, pentru a se asigura un anumit grad minim de continuitate. În practica activităţii acestui înalt organ al Uniunii Europene se disting mai multe etape: a) pregătirea sesiunilor Consiliului se face de către două organe specializate: Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre şi Secretariatul general. În cadrul Comitetului de reprezentanţi (COREPER) funcţionează de fapt două comitete: COREPER I, care se ocupă de pregătirea problemelor tehnice şi COREPER II, care se ocupă de problemele politice. Problemele agriculturii nu intră în sarcina acestor subcomitete, ele fiind încredinţate încă din anul 1960 unui Comitet

41

Special al Agriculturii (CSA), care exercită funcţiile COREPER în aceste domenii. Problemele asupra cărora s-a realizat deja un acord figurează pe ordinea de zi sub denumirea de punctul A, în timp ce problemele care încă nu au fost soluţionate şi necesită, în continuare, clarificări suplimentare sunt înscrise la punctul B. Cât priveşte Secretariatul general, acesta asistă Consiliul Miniştrilor şi organele sale subordonate în probleme tehnice şi administrative. b) a doua etapă a activităţii Consiliului se desfăşoară în cadrul sesiunilor. Ordinea de zi a sesiunilor este stabilită de către preşedinte. În cadrul Consiliului se realizează echilibrul între interesele statelor membre şi cele ale Uniunii Europene. Chiar dacă este vorba mai ales de interesele ţărilor care sunt apărate în Consiliu, membrii acestuia sunt obligaţi cu toate acestea, să vegheze simultan la obiectivele şi cerinţele de ansamblu ale comunităţii. Consiliul este o instituţie comunitară şi nu o conferinţă guvernamentală. Iată de ce deliberările sale privesc nu numai cel mai mic, ci şi cel mai mare numitor comun între interesele comunităţii şi acelea ale statelor membre. c) procesul de decizie. În cadrul Uniunii Europene procesul de decizie prezintă o însemnătate dintre cele mai mari, Consiliului revenindu-i importante atribuţii ca organ legiuitor care adoptă reglementări normative. În ceea ce priveşte modalităţile de vot, Tratatele de la Roma prevăzuseră trei modalităţi: majoritatea simplă, majoritatea calificată şi unanimitatea. Tratatul instituind Comunitatea Europeană, incluzând modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam, înscrie în art. 205 ideea conform căreia, cu excepţia dispoziţiilor contrare, deliberările Consiliului vor fi validate dacă sunt aprobate de majoritatea membrilor care îl compun. Importanţa votului majoritar constă în aceea că el este singurul în măsură să asigure un acord al ţărilor mari, cele mai importante, fără de care deciziile politice ar fi ineficiente. O situaţie specială o prezintă majoritatea calificată. În cazurile în care se impune o asemenea majoritate, ponderea voturilor statelor va fi următoarea: Belgia 5, Danemarca 3, Germania 10, Grecia 5, Spania 8, Franţa 10, Irlanda 4, Italia 10, Luxemburg 2, Olanda 5, Austria 4, Portugalia 5; Finlanda 3, Suedia 4, Regatul Unit 10. Compromisul de la Ioannina, din 1994, a introdus o măsură de securitate în favoarea ţărilor mari, în situaţia în care

42

s-ar obţine majorităţi slabe în cadrul Consiliului datorită regrupării ţărilor mici. Pe de altă parte, trebuie menţionat şi compromisul de la Luxemburg, neabrogat până acum şi considerat un element politic important în ce priveşte votul. Acest compromis conferă unui stat membru un drept de veto faţă de orice măsură comunitară care ar ameninţa un interes naţional al său foarte important. Acest compromis a pus capăt în 1965 unei crize în timpul căreia Franţa s-a temut că interesele sale ar fi lezate în cadrul finanţării politicii agricole comune, ceea ce a făcut-o să blocheze un anumit timp deciziile Consiliului printr-o aşa zisă politică a scaunului gol (timp de şase luni). Potrivit tratatelor şi practicii comunitare, regula unanimităţii se aplică în probleme de fiscalitate şi de liberă circulaţie. În urma Tratatului de la Nisa s-a hotărât ca ponderea voturilor în Consiliul de Miniştri pentru cele 27 de state membre ale Uniunii Europene (din momentul în care şi România şi Bulgaria vor deveni membre UE) să fie următoarea: Ţara Germania Marea Britanie Franţa Italia Spania Polonia România Olanda Belgia Grecia Portugalia Cehia Ungaria Suedia

Voturi 29 29 29 29 27 27 14 13 12 12 12 12 12 10

Ţara Austria Bulgaria Danemarca Finlanda Slovacia Irlanda Lituania Letonia Slovenia Luxemburg Estonia Cipru Malta TOTAL

Voturi 10 10 7 7 7 7 7 4 4 4 4 4 3 345

43

4. Comisia Europeană Comisia joacă un rol excepţional de important în sistemul organelor Uniunii Europene. Prezenţa în sistemul instituţional european a unui organ independent de state şi înzestrat cu puteri importante a constituit, de la început, un element specific al construcţiei comunitare, practic fără precedent în istoria organizaţiilor internaţionale. Atribuţiile Comisiei sunt numeroase, ea fiind denumită de mulţi autori ca guvernul Uniunii Europene. Competenţele sale sunt tot mai vaste. În primul rând, ea veghează asupra aplicării dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a deciziilor care sunt luate în aplicarea acestora. De aceea, Comisia este denumită şi gardianul tratatelor. În situaţia în care Comisia ar ajunge la concluzia că un stat membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile fundamentale care decurg din tratate, ea poate emite un aviz motivat iar dacă statul respectiv nu îndreaptă situaţia, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. În al doilea rând, Comisia deţine dreptul unic de iniţiativă în elaborarea actelor care sunt promovate pentru aplicarea politicilor comunitare. Acest drept aparţine şi statelor membre, dar numai în domeniul cooperării în problemele justiţiei şi afacerilor interne. Consiliul Uniunii Europene, în cadrul politicii sale externe şi de securitate comună de care răspunde, poate cere Comisiei să formuleze anumite propuneri legislative concrete. În al treilea rând, Comisia formulează recomandări şi avize asupra problemelor comunitare şi cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Avizele şi recomandările se întocmesc în mod obligatoriu în acele situaţii în care tratatele comunitare prevăd acest lucru, dar Comisia poate considera ea însăşi că se impune elaborarea unor asemenea recomandări. În al patrulea rând, şi nu cel mai puţin important, Comisia este organul executiv al Uniunii Europene, având înalta responsabilitate a implementării şi coordonării politicilor. Ea gestionează bugetul anual al Uniunii Europene şi bugetul fondurilor structurale, având ca scop

44

eliminarea decalajului economic dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii. În anumite domenii vitale, cum ar fi de pildă concurenţa, agricultura sau comerţul, deciziile Comisiei nu mai urmează să fie supuse Consiliului Miniştrilor, în conformitate cu prevederile tratatelor. În al cincilea rând, Comisia este autorizată de Consiliu să deschidă şi să conducă negocierile cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale în vederea perfectării unor acorduri internaţionale. Un rol de cea mai mare însemnătate revine Comisiei în ceea ce priveşte acordurile încheiate cu statele candidate, rolul proeminent de negociator revenindu-i în acest domeniu Comisiei. Modalităţile prin care Parlamentul European exercită controlul asupra Comisiei sunt următoarele: a) un control politic, Parlamentul adoptând cu o majoritate de două treimi, o moţiune de cenzură, situaţie în care membrii Comisiei sunt obligaţi să demisioneze în bloc, cum a fost cazul pentru prima dată în istoria Uniunii Europene - la 16 martie 1999, când Comisia ,,Santer’’ a fost obligată să demisioneze ca urmare a unui raport defavorabil întocmit de către Comitetul înţelepţilor; b) controlul financiar asupra structurii şi executării cheltuielilor bugetare ce revine atât Curţii de Conturi, cât şi Parlamentului European. Comisia se compune din 20 de comisari europeni care îşi exercită funcţia independent de guvernele lor, în interesul general al Uniunii, şi care sunt desemnaţi pe o perioadă de cinci ani. Ea trebuie să includă cel puţin un membru şi nu mai mult de doi membri de naţionalitatea fiecărui stat. Numai cetăţenii statelor membre pot fi desemnaţi ca membri ai Comisiei. Art.123 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană stabileşte o serie de prevederi importante legate de modul în care îşi exercită îndatoririle membrii Comisiei. Alin.2 şi 3 de la pct.2 al acestui articol, stabilesc că: „În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu solicită şi nici un acceptă instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un organism. Ei se abţin de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiilor lor. Fiecare Stat Membru se

45

angajează să respecte acest caracter şi să nu caute să-i influenţeze pe membrii Comisei în executarea sarcinilor lor.” Potrivit prevederilor în vigoare, guvernele statelor membre desemnează de comun acord personalitatea pe care intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei, desemnare ce trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Guvernele statelor membre, în acord cu preşedintele desemnat, urmează să desemneze celelalte personalităţi pe care intenţionează să le numească membri ai Comisei. Preşedintele şi ceilalţi membri ai comisiei sunt supuşi ulterior unui vot de aprobare din partea Parlamentului European, după care ei vor fi desemnaţi pentru a-şi începe exercitarea funcţiilor lor, de către guvernele statelor membre. În sistemul Uniunii Europene, Comisia dispune de prerogative deosebit de importante şi exercită un rol care nu poate fi înlocuit de nici unul dintre celelalte organe. Ea reprezintă interesele comunităţii pe plan internaţional în relaţiile cu oricare alte entităţi, iar competenţele sale administrative sunt foarte întinse în domeniul fondurilor structurale şi al executării bugetului. Comisia dispune nu numai de posibilitatea de a negocia acorduri între Comunitate şi alte state, precum şi negocierea viitoarelor aderări, dar ea are şi calitatea de a reprezenta Uniunea Europeană faţă de jurisdicţiile naţionale şi internaţionale. Tratatul de la Nisa a prevăzut că, începând din anul 2005, Comisia trebuie să cuprindă câte un naţional al fiecărui stat membru, ceea ce va pune capăt situaţiei actuale, când unele state mari dispun de posibilitatea de a avea un al doilea comisar. Această situaţie se aplică în continuare, dar atunci când Uniunea va ajunge la 27 membri nu va mai fi posibilă o coincidenţă între numărul comisarilor şi numărul statelor membre ale Uniunii, desemnarea membrilor comisiei urmând să aibă loc pe o bază egalitară. Potrivit prevederilor Tratatului de la Nisa, desemnarea preşedintelui

46

Comisiei se va face de către Consiliul European cu majoritatea calificată, ea trebuind să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând cu majoritatea calificată şi de comun acord cu preşedintele desemnat, va trebui apoi să adopte lista celorlalte personalităţi pe care le are în vedere spre a fi numite membre ale Comisiei, ţinând seama de propunerile statelor. Un rol important va reveni preşedintelui desemnat care, înainte să se pronunţe asupra listei, va întreţine contacte politice cu toate guvernele, astfel ca noua autoritate colegială să fie alcătuită într-un mod armonios şi echilibrat. În final, preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei vor fi numiţi de Consiliul European, cu majoritatea calificată, după aprobarea întregii componenţe a Comisiei de către Parlamentul European. Modificările efectuate prin Tratatul de la Nisa tind să acorde o mai mare putere preşedintelui Comisiei Europene. Lui îi revin importante atribuţii în ce priveşte organizarea internă a Comisiei, distribuirea responsabilităţilor membrilor Comisei şi remanierile ce vor fi efectuate. El numeşte vicepreşedinţii, al căror număr nu este stabilit încă prin Tratat. Oricare membru al Comisiei trebuie să-şi prezinte demisia preşedintelui, dacă acesta i-o cere, cu aprobarea Colegiului Comisiei. 5. Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă Acestea reprezintă o instituţie unică, comună celor trei comunităţi distincte (Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi EURATOM). În Tratatul instituind Comunitatea Europeană - în forma sa modificată la Maastricht şi Amsterdam - sunt consacrate 25 de articole în cadrul Secţiunii a IV-a din Capitolul I (Dispoziţii instituţionale) al Titlului I din Partea a 5-a a Tratatului. Unele modificări şi completări au fost aduse prin Tratatul de la Nisa din decembrie 2000, când a fost adoptat şi un Protocol anexă la acesta, cuprinzând Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din 15 judecători, care sunt asistaţi de 8 avocaţi generali. În ceea ce priveşte judecătorii, deşi nici o dispoziţie a tratatelor nu conţine prevederea că este necesar ca ei să aibă

47

naţionalitatea statelor membre, în practică s-a urmărit totuşi ca în componenţa Curţii să fie inclus cel puţin un judecător care să fie naţional, al unuia dintre statele membre. Membrii Curţii de Justiţie sunt desemnaţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre. Ei aleg din rândul lor un preşedinte pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În momentul în care România va deveni membru al UE, ea va fi reprezentată de un judecător la Curtea de Justiţie şi de cel puţin un judecător la Tribunalul de primă instanţă. 6. Curtea de Conturi Curtea de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 şi funcţionează din octombrie 1977, devenind instituţie a Uniunii Europene odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993. Prin profilul său şi modul în care îşi desfăşoară activitatea, Curtea de Conturi îndeplineşte funcţii de control, într-un mod independent, cu privire la perceperea şi utilizarea fondurilor Uniunii Europene, apreciind totodată măsura în care instituţiile europene s-au achitat de sarcinile ce le reveneau. Independenţa Curţii de Conturi este asigurată în scopul de a se permite gestionarea resurselor financiare în condiţiile cele mai bune, informându-se totodată cetăţenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către acele autorităţi care au responsabilităţi de gestiune. Curtea de Conturi dispune de o deplină autonomie în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor. Ea examinează dacă documentele financiare au fost înregistrate corect, dacă au fost înregistrate în mod legal şi dacă au fost executate cu corectitudine, într-un spirit de economie, eficienţă şi eficacitate. Curtea de Conturi nu are atribuţii jurisdicţionale. În cazul în care auditorii

48

descoperă nereguli, inclusiv situaţii de fraudă, ei vor informa de îndată organismele comunitare competente, în scopul adoptării măsurilor care se impun. Curtea de Conturi este formată din 15 membri, iar în prezent se preconizează sporirea numărului membrilor săi la 27, în raport cu extinderea Uniunii Europene. Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care aparţin sau au aparţinut în ţările lor respective instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare deosebită pentru această funcţie şi care trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă. Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi pentru şase ani de către Consiliu, cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului European. Curtea de Conturi pregăteşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu bugetar. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale comunităţii şi este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, însoţit de răspunsurile instituţiilor amintite în observaţiile Curţii de Conturi. 7. Comitetul Economic şi Social Comitetul Economic şi Social este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, în special cele ale producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, cele ale angajaţilor, comercianţilor, artizanilor şi ale profesiunilor liberale, aleşi pentru un termen de patru ani. Principalele sarcini ale Comitetului sunt următoarele: să asigure o funcţie consultativă pe lângă cele trei mari instituţii (Parlamentul, Consiliul, Comisia); să permită o contribuţie mai bună a societăţii civile organizate la proiectele europene; să întărească rolul societăţii civile organizate în ţările comunitare promovând dialogul cu reprezentanţii unor structuri similare din aceste zone. În ceea ce priveşte structura şi organizarea Comitetului trebuie precizat că membrii Comitetului sunt numiţi pentru patru ani de către Consiliu, cu

49

votul unanimităţii membrilor, dar mandatul lor poate fi reînnoit. În conformitate cu prevederile Tratatului instituţional, repartiţia celor 222 de locuri în Comitetul Economic şi Social este următoarea: Belgia 12, Danemarca 9, Germania 24, Grecia 12, Spania 21, Franţa 24, Irlanda 9, Italia 25, Luxemburg 6, Olanda 12, Austria 12, Portugalia 12, Finlanda 9, Suedia 12, Regatul Unit 24. Potrivit prevederilor Tratatului de la Nisa, desemnarea membrilor Comitetului Economic şi Social se face de Consiliu, cu majoritatea calificată, pe baza unor liste de propuneri ce au fost transmise de statele membre. Tot conform Tratatului de la Nisa numărul membrilor CES va fi mărit la 344 după ce numărul statelor membre UE va creşte la 27, conform tabelului următor: Ţara Germania Marea Britanie Franţa Italia Spania Polonia România Olanda Belgia Grecia Portugalia Cehia Ungaria Suedia

Nr. membri 24 24 24 24 21 21 15 12 12 12 12 12 12 12

Ţara Austria Bulgaria Danemarca Finlanda Slovacia Irlanda Lituania Letonia Slovenia Luxemburg Estonia Cipru Malta TOTAL

Nr. membri 12 12 9 9 9 9 9 7 7 6 7 6 5 344

Comitetul Economic şi Social emite mai multe tipuri de avize. În primul rând, el răspunde solicitărilor de avize din partea organismelor comunitare, din acest punct de vedere rapoartele trimestriale ale serviciilor Comisiei relevă faptul că aproximativ două treimi din propunerile făcute de Comitet au 50

fost reţinute de Comisie. O a doua categorie de avize sunt cele legate de elaborarea unor studii de perspectivă sau de reflecţie asupra unei probleme determinate. În al treilea rând, Comitetul Economic şi Social poate el însuşi să-şi exprime punctul de vedere asupra unor subiecte care îi atrag atenţia. 8. Mediatorul European Instituţia Mediatorului European a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Mediatorul European este ales pe o perioadă de 5 ani de către Parlamentul European cu posibilitatea realegerii lui pentru încă un mandat de 5 ani, fără a depăşi însă, două mandate. Ca atribuţii, Mediatorul European are vaste puteri de investigare, instituţiile şi organismele Comunităţii fiind obligate să-i furnizeze informaţiile solicitate sau să-i permită accesul la dosarele în cauză. De asemenea, statele membre sunt obligate să-i furnizeze informaţiile care pot ajuta la clarificarea cazurilor de proastă administrare a activităţilor instituţiilor sau organismelor Comunităţii Europene. Mediatorul European investighează şi sesizează cazurile de proastă administrare a activităţii instituţiilor sau organismelor Comunităţii Europene, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European. Numai activităţile juridice ale Curţii de Justiţie şi Tribunalului de primă instanţă nu cad sub incidenţa activităţii sale. De obicei, Mediatorul European desfăşoară anchete pe baza sesizărilor primite, dar poate desfăşura şi anchete din proprie iniţiativă. În 1995 Parlamentul European a ales primul Mediator European, în persoana lui Jacob Söderman, care a fost avocat al poporului şi ministru al justiţiei în Finlanda. În octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe Jacob Söderman pentru un nou mandat de cinci ani. La 1 aprilie 2003 s-a încheiat mandatul acestuia, noul avocat al poporul fiind de la această dată Nikiforos Diamandouros.

51

9. Comitetul regiunilor Comitetul regiunilor reprezintă un organism consultativ compus din reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale. În componenţa sa intră un număr de 222 membri şi 222 supleanţi, pe baza următoarei reprezentări: Belgia 12, Danemarca 9, Germania 24, Grecia 12, Spania 21, Franţa 24, Irlanda 9, Italia 25, Luxemburg 6, Olanda 12, Austria 12, Portugalia 12, Finlanda 9, Suedia 12, Regatul Unit 24. Comitetul regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele şi Biroul, pe o durată de doi ani. Prin constituirea Comitetului se înlătură vechea prejudecată conform căreia cetăţenii nu erau implicaţi direct în problemele comunitare. Tratatele au înscris obligaţia Comisiei şi a Consiliului de a consulta Comitetul regiunilor în toate problemele care au fost formulate într-un domeniu având repercusiuni la nivel local sau regional. Tratatul de la Maastrich a definit cinci astfel de domenii: coeziune economică şi socială, reţeaua de infrastructură europeană, probleme de sănătate, educaţie şi cultură. Tratatul de la Amsterdam a adăugat la această listă încă cinci domenii suplimentare: politica de utilizare a forţei de muncă, politica socială, mediu, formarea profesională şi transporturile - probleme care îmbrăţişează un câmp forate larg de acţiuni comunitare. Trei principii fundamentale sunt urmărite de activitatea Comitetului regiunilor şi anume: subsidiaritatea, proximitatea şi parteneriatul. Subsidiaritatea este un principiu bine cunoscut şi nu necesită explicaţii suplimentare; proximitatea se referă la legătura cu cetăţenii, iar parteneriatul presupune relaţii corecte de colaborare între diferitele nivele de guvernare: european, naţional, regional şi local. În cadrul Comitetului îşi desfăşoară activitatea şase comisii specializate şi anume: Comisia de politică a coeziunii teritoriale (COTER), Comisia de politică economică şi socială (ECOS), Comisia dezvoltării durabile (DEVE), Comisia pentru cultură şi educaţie (EDUC), Comisia pentru probleme constituţionale şi ale guvernării europene (CONST), Comisia pentru relaţii externe (RELEX).

52

În cadrul Comitetului există patru grupuri politice: partidul socialiştilor europeni, partidul popular european, partidul european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor şi Alianţa Europeană. În viitor, datorită creşterii numărului statelor membre ale UE şi numărul membrilor va creşte conform tabelului următor: Ţara Germania Marea Britanie Franţa Italia Spania Polonia România Olanda Belgia Grecia Portugalia Cehia Ungaria Suedia

Nr. membri 24 24 24 24 21 21 15 12 12 12 12 12 12 12

Ţara Austria Bulgaria Danemarca Finlanda Slovacia Irlanda Lituania Letonia Slovenia Luxemburg Estonia Cipru Malta TOTAL

Nr. membri 12 12 9 9 9 9 9 7 7 6 7 6 5 344

10. EUROPOL EUROPOL constituie o organizaţie europeană de colaborare prevăzută prin Tratatul de la Maastrich. Misiunea sa este aceea de a prelucra informaţiile referitoare la activităţile infracţionale şi de a ameliora eficacitatea serviciilor competente ale statelor membre, precum şi cooperarea lor în cadrul prevenirii şi luptei contra formelor grave ale criminalităţii organizate. În competenţa EUROPOL intră următoarele domenii de activitate: traficul ilicit de stupefiante, reţelele de imigraţie clandestină, terorismul, traficul de vehicule furate, comerţul cu fiinţe umane inclusiv pornografia 53

infantilă, falsul de monedă, traficul de materii nucleare, spălarea banilor. Cu începere de la 1 ianuarie 2002, mandatul EUROPOL a fost extins, el vizând şi criminalitatea în detrimentul mediului, furturile organizate, traficul ilicit de bunuri culturale, piratarea de produse, etc. 11. Banca Europeană de Investiţii Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţară prin Tratatul de la Roma din 1957. BEI acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene, dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului înconjurător. BEI acordă împrumuturi către statele membre, către statele candidate, dar şi către statele din Africa, din Caraibe şi din Pacific, spre statele mediteraneene şi pentru proiectele de interes reciproc în colaborare cu statele din America de Sud şi din Asia. BEI acordă împrumuturile sale în cele mai favorabile condiţii. Împrumuturile acordate de BEI sunt de două feluri: ¾ împrumuturi individuale directe. Acestea se acordă pentru proiectele de mare amploare, cu un buget mai mare de 25 milioane de Euro. În asemenea situaţii, perioada de rambursare variază de la 4 la 18 ani. Cererile de împrumut trebuie adresate direct Băncii; ¾ împrumuturile indirecte către IMM-uri. Potrivit regulilor sale, BEI acordă împrumuturi globale băncilor sau intermediarilor financiari care, la rândul lor, acordă împrumuturi IMM-urilor sau colectivităţilor locale, potrivit criteriilor stabilite de către BEI. Aceste criterii sunt: localizarea geografică sau sectorială, tipul proiectului etc. Dobânzile diferă în funcţie de proiect şi de debitor. În acest caz, cererile de împrumut sunt adresate organismelor intermediare. Banca Europeană de Investiţii are ca misiune să contribuie la dezvoltarea echilibrată şi stabilită a pieţei comune în interesul Comunităţii, recurgând la pieţele de capital şi la resursele proprii. În acest scop ea facilitează

54

finanţarea următoarelor categorii de proiecte, prin acordarea de împrumuturi şi de garanţii, fără a urmări un scop lucrativ: a) proiecte urmărind punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate; b) proiecte vizând modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de activităţi noi necesare datorită instituirii progresive a pieţei comune, proiecte care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi acoperite în întregime prin mijloacele de finanţare existente în statele membre; c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi acoperite în întregime prin diferitele mijloace de finanţare existente în statele membre. În îndeplinirea obiectivelor sale, Banca facilitează finanţarea de programe de investiţii în legătură cu intervenţia fondurilor structurale şi a altor instrumente financiare ale Comunităţii. Organizarea BEI cuprinde Consiliul guvernatorilor - organ de decizie, format din miniştri de finanţare ai statelor membre, având rolul de a stabili directivele generale ale politicii de credit şi care decide mărirea capitalurilor; Consiliul de administraţie, care reprezintă statele şi instituţiile naţionale de credit, este compus din 24 de membri aleşi de către Consiliul guvernatorilor; Comitetul de conducere, care are responsabilitatea gestionării curente a băncii şi asigură executarea deciziilor Consiliului de administraţie. Fondul European de Investiţii este un parteneriat public privat. Din structura tripartită a acţionariatului său fac parte Banca Europeană de Investiţii, Uniunea Europeană (reprezentată de Comisia Economică) şi un număr de bănci şi instituţii financiare europene. Activitatea Fondului European de Investiţii este complementară celei a acţionarului său majoritar, Banca Europeană de Investiţii. Fondul European de Investiţii este o instituţie europeană în a cărei competenţă intră sprijinirea apariţiei, creşterii şi dezvoltării

55

întreprinderilor mici şi mijlocii. În principal, Fondul intervine cu capital de risc şi instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, de la Banca Europeană de Investiţii sau de la Uniunea Europeană, în baza mandatelor acordate. Banca Europeană de Investiţii şi Fondul European de Investiţii formează împreună Grupul BEI. BEI are personalitate juridică, iar membrii săi sunt statele membre ale Uniunii Europene. România a acceptat ca de la data aderării să devină acţionar al Băncii Europene de Investiţii. 12. Banca Centrală Europeană Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituţiile noi şi cele mai importante ale Uniunii Europene. Ea a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht, luând locul Institutului Monetar European. BCE este o instituţie financiară dotată cu personalitate juridică, cu capital şi resurse proprii, având atribuţii de reglementare şi decizie asupra sistemului financiar comunitar. Statutul Băncii Centrale Europene a fost aprobat la 1 ianuarie 1999. Împreună cu băncile centrale ale celor 15 state membre BCE alcătuieşte Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC). Printre principiile care se află la baza SEBC se numără: ¾ federalismul: deciziile sunt luate colegial; ¾ independenţa: BCE este independentă din punct de vedere instituţional (faţă de instituţiile comunitare, dar şi faţă de guvernele naţionale) şi din punct de vedere financiar (capitalul său este subscris prin băncile centrale naţionale, ele însele independente, în funcţie de Produsul Intern Brut şi de populaţia fiecărui stat); ¾ transparenţa: BCE are obligaţia de a informa instituţiile Uniunii asupra măsurilor luate.

56

Banca Centrală Europeană autorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de monede Euro emise de către statele din zona Euro. România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în Consiliul General al Băncii Centrale Europene de către Guvernatorul Băncii Naţionale a României. 13. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) are sediul la Londra şi a fost înfiinţată la 15 aprilie 1994. Scopul său este de a finanţa iniţiativele şi proiectele de infrastructură în ţările în tranziţie la economia de piaţă. BERD are o activitate deosebit de apreciată şi derulează circa 10 miliarde euro. 14. Agenţia Europeană pentru Mediu Agenţia Europeană pentru Mediu (AEM) a fost înfiinţată în 1999 şi are sediul la Copenhaga. Obiectivul său este să furnizeze în mod operativ factorilor de decizie, precum şi publicului, informaţii corecte şi complete privind mediul, în măsură să permită dezvoltarea şi implementarea de către Uniunea Europeană şi alte state membre ale aceste agenţii a unor politici eficiente de protecţie a mediului. Activităţile Agenţiei se încadrează în următoarele domenii: baze de date pe anumite subiecte şi activităţi de raportare; evaluare globală; raportări periodice; dezvoltarea şi întreţinerea sistemului de raportare, service şi infrastructura reţelei. 15. Agenţia Spaţială Europeană Agenţia Spaţială Europeană (ASE) are sediul la Paris şi a fost creată în 1975. Obiectivul său este dezvoltarea propriei tehnologii în materie de sateliţi, asimilarea unor tehnologii avansate, efectuând în acest scop acţiuni de colaborare cu NASA.

57