225395582-tipuri-de-masuratori-in-retele-geodezice-planimetrice.doc

1.Tipuri de măsurători in reţele geodezice planimetrice

Lucrãrile efectuate în reţelele geodezice de sprijin au ca obiectiv final determinarea coordonatelor punctelor reţelei într-un anumit sistem de referinţă. Pentru a realiza acest obiectiv în reţelele geodezice se efectuează diverse măsurători, a căror natură depinde de tipul şi destinaţia reţelei. Prin urmare, într-o reţea dată nu pot fi întâlnite toate tipurile de măsurători geodezice posibile. Poziţionarea planimetrică (corect ar trebui să se utilizeze termenul de poziţionarea in spaţiul cu două dimensiuni sau poziţionare 2D) este cel mai utilizat tip de poziţionare, majoritatea lucrărilor de geodezie necesitând o reprezentare pe un plan a situaţiei din teren. Reprezentarea unei părti a suprafeţei terestre sau chiar a întregii suprafeţe se realizează prin intermediul hărţilor adică prin intermediul unui număr finit de puncte reprezentative pentru suprafaţa de reprezentat. Pentru o reprezentare planimetrică a suprafeţei terestre trebuie să se cunoască poziţia orizontală a acestor puncte care alcătuiesc aşa numitele reţele orizontale sau planimetrice.Poziţia planimetrică poate fi dată de coordonatele geodezice (latitudinea şi longitudinea) pe elipsoidul considerat că aproximează suprafaţa Pământului la momentul respectiv (elipsoidul de referinţă), sau intr-un sistem bidimensional de coordonate, condiţia fiind cunoaşterea relaţiilor de legătura între cele două sisteme. În funcţie de natura elementelor măsurate, reţelele geodezice planimetrice pot fi -reţele de triangulaţie, în care sunt efectuate numai măsurători de direcţii unghiulare orizontale; -reţele de trilateratie, în care se efectuează numai măsurători de disţante; -reţele de triangulaţie-trilateraţie în care se efectuează ambele categorii de observaţii amintite mai sus. În ultima perioadă de timp, datorită perfecţionării aparatelor de măsura din domeniul geodeziei şi a condiţiilor atmosferice tot mai improprii pentru efectuarea observaţiilor unghiulare la distanţe mari, ultima categorie de reţele este cea mai utilizată pentru determinarea poziţiei planimetrice a punctelor 1. Scurtă clasificare 1.1. Unghiuri şi direcţii azimutale Unghiurile şi direcţiile azimutale pot determina o reţea de triangulaţie din punct de vedere geometric. Pentru un triunghi ABC, în care latura AB este cunoscută, ar fi necesar şi suficient să se cunoască unghiurile din punctele A si B (Fig. 1. a). În lucrările de triangulaţie această 1

determinare reprezintă un caz izolat, măsurându-se aproape întotdeauna şi unghiul din punctul C (Fig. 1. b). D

E C

C

C

C

D

F

C G

D

A

B a

A

B

A

b

B c

A

B d

A

B e

Fig. 1. Figuri elementare, componente ale reţelelor de triangulaţie: a, b - triunghiuri geodezice; c - patrulaterul geodezic; d, e - poligoane cu punct central În acest fel, măsurătorile unghiulare din punctele A, B, C sunt caracterizate printr-un grad de libertate care poate fi anihilat de necesitatea ca unghiurile compensate să satisfacă o anumită condiţie geometrică. Introducerea unor măsurători unghiulare suplimentare (Fig. 1. c, d, e) conduce la crearea de noi grade de libertate în reţea, reclamând respectarea de către valorile compensate a unui număr corespunzător de condiţii geometrice. 1.2. Lungimi Lungimile măsurate determină scara reţelei de triangulaţie. Pentru acest scop ar fi strict necesară cunoaşterea unei singure lungimi, orice măsurătoare suplimentară conducând ca şi cazul precedent, la necesitatea respectării unei noi condiţii geometrice. Lungimile din reţelele de triangulaţie pentru care se acceptă ponderea p =  se numesc baze geodezice. Asemenea valori provin din măsurători precise, efectuate cu firul invar sau cu ajutorul instrumentelor electronice de foarte mare precizie. Se pot introduce şi valori finite pentru ponderi, urmând ca valoarea cea mai probabilă a acestor lungimi să fie determinată prin compensarea reţelei de triangulaţie. Este de menţionat că măsurătorile de lungimi micşorează propagarea erorilor longitudinale din reţelele de triangulaţie. În reţelele de triangulaţie de ordin inferior lungimile pot fi calculate din coordonatele punctelor de ordin superior existente, eventual, în reţea, şi care sunt considerate puncte vechi. 1.3. Azimute astronomice Azimutele astronomice, determinate după metodele astronomiei geodezice şi transformate în azimute geodezice A, pe baza unei ecuatii dedusă de Laplace, determină

2

orientarea reţelei de triangulaţie. Utilizarea azimutelor Laplace are ca urmare micşorarea propagării erorilor transversale ale reţelelor de triangulaţie. În principiu utilizarea azimutelor Laplace este specifică reţelelor mari de triangulaţie, denumite şi reţele astronomo-geodezice. Având în vedere efectul unor asemenea măsurători, este posibil ca în viitor utilizarea azimutelor Laplace să se extindă şi în reţelele geodezice locale care au extinderea numai pe o anumită direcţie (uneori de ordinul zecilor de kilometri), ceea ce este specific multor bazine miniere. 1.4. Coordonate astronomice Coordonatele astronomice şi , determinate prin metodele astronomiei geodezice si transformate în coordonate geodezice B si L pot determina poziţia reţelei de triangulaţie pe elipsoidul de referinţă. Trecerea coordonatelor geodezice B, L în coordonate plane x, y constituie o problemă de transcalculare. Coordonatele punctelor de ordin superior sunt preluate, de regulă, ca elemente fixe la prelucrarea reţelelor de ordin inferior. 1.5. Unghiuri zenitale Determinarea altitudinilor în reţelele de triangulaţie se realizează de cele mai multe ori prin metoda nivelmentului trigonometric care presupune măsurători de unghiuri zenitale. Aşa cum s-a mai menţionat, prelucrarea observaţiilor zenitale se efectuează, în mod obişnuit, independent de prelucrarea unghiurilor azimutale şi a lungimilor. În cadrul geodeziei tridimensionale, prelucrarea tuturor acestor măsurători se execută în bloc. 1.6. Diferenţe de nivel Reţelele de nivelment de stat, precum şi alte reţele de nivelment sunt determinate prin măsurători de diferenţe de nivel geometric. Metoda nivelmentului geometric este mult mai precisă în comparaţie cu metoda nivelmentului trigonometric însă mult mai laborioasă. De aceea, această metodă este puţin utilizată în cadrul aşa-numitelor reţele geodezice planimetrice (triangulatie, trilateratie), numai în situaţiile în care accesul la punctele geodezice prin nivelment geometric nu este extrem de dificil. 2. Proiectarea reţelelor geodezice Elaborarea proiectului de construcţie a unei reţele geodezice este dependentă de natura, destinaţia şi caracteristicile semnificative de structură a reţelei geodezice considerate. La noi în ţară reţelele geodezice de stat (triangulaţie şi respectiv nivelment)au fost realizate într-o densitate convenabilă pentru marea majoritate a lucrărilor topografice-fotogrammetrice, cartografice şi cadastrale, astfel încât ar apărea că problema proiectării reţelelor geodezice nu mai este de 3

actualitate. O analiză mai profundă arată că necesităţile determinate de dispariţia unor puncte geodezice din reţeaua de stat, precum şi de îmbunătăţirea calităţii acestora, prin perfecţionări care pot fi aduse în timp, în funcţie de noi obiective sau (şi) de noi posibilităţi, impun cunoaşterea principiilor de elaborare a proiectului reţelelor geodezice de stat. Particularizarea acestor cunoştinţe la proiectarea reţelelor geodezice de îndesire sau cu caracter local este apoi mai uşor de realizat. 2.1. Principii avute în vedere la elaborarea proiectelor reţelelor geodezice Proiectul reţelelor geodezice de stat se execută separat pe ordine, de la complex către simplu. Privind desfăşurarea în timp a lucrărilor de elaborare a acestor proiecte se observă că între lucrările pentru reţeaua de ordinul I şi cele pentru reţeaua de ordinul IV au existat perioade de câteva decenii. Reţelele geodezice de stat se construiesc după principiul omogenităţii, adică se urmăreşte asigurarea unei precizii de determinare, în general, uniformă pentru toate punctele geodezice din reţea. Principiul omogenităţii este realizat în primul rând prin faptul că, construcţia reţelelor geodezice de stat se desfăşoară succesiv, de la superior spre inferior, după ce, ciclul complet -proiectare, observare, prelucrare - este încheiat la ordinele imediat superioare. În acest fel o reţea geodezică de stat, de un anumit ordin, se sprijină pe reţelele geodezice deja construite, precizia în poziţie a punctelor sale fiind condiţionată de cea a punctelor pe care este constrânsă (aşa numitul principiu ierarhic). La executarea proiectului trebuie să se respecte prescripţiile instrucţiunilor. Dintre acestea menţionăm pe cele mai importante: propagarea erorilor în reţelele de triangulaţie construite sub formă de triunghiuri este optimă (convenabilă) în cazul triunghiului echilateral. Totuşi instrucţiunile în vigoare admit abateri de la această formă, cauzate de obstacole existente în natură (relief, vegetaţie, construcţii etc.). În tabelele 1.1 si 1.2 de mai jos sunt concentrate limitele sub care nu pot coborî mărimile unghiurilor respectiv ale laturilor în reţelele geodezice de sprijin din ţara noastră:

Tabelul 1.1 Unghiuri minime Ordinul reţelei În triunghiuri I II III IV V

45g(40o) 33g(30o) 28g(25o) 28g(25o) 30g(27o)

În patrulatere (formate de diagonală) 35g(30o) 17g(15o) 4

Tabelul 1.2 Lungimi admise Ordinul de triangulaţie I II III IV V

Lungimea medie a laturii [km] 25 la munte 20 la şes 13.00 8.00 4.00 2.00

Lungimea minimă a laturii [km] 10.00 7.00 5.50 2.00 1.00

În unele situaţii izolate în triangulaţia de stat şi mai frecvent în unele triangulaţii locale, îndesirea reţelei se realizează prin intersecţii multiple înainte (uneori şi prin intersecţii multiple înapoi), care sunt prelucrate fie riguros, fie prin anumite metode aproximative. Se demonstreazã (Ghiţău, 1983, pag. 197) că unghiul optim de intersecţie depinde de funcţia de scop (din procesul de optimizare) avută în vedere. Din acest punct de vedere există diferite răspunsuri care variază între 90o şi 120o. La proiectarea reţelelor de triangulaţie intervine necesitatea studierii vizibilităţii între punctele geodezice, astfel încât se poate afirma că situaţia concretă din teren condiţionează respectarea prescripţiilor de proiectare anterior menţionate, cu privire la conformaţia optimă a figurilor geometrice folosite în reţelele de triangulaţie. Vizibilitatea între punctele de triangulaţie este condiţionată de sfericitatea Pãmântului, refracţia atmosferică şi în mod deosebit de obstacolele aflate pe traseul razei vizuale. Poziţia unui anumit punct geodezic depinde în primul rând de poziţia punctelor de acelaşi ordin şi de ordin superior cu care este în legătură directă. În acelaşi timp amplasarea fiecărui punct trebuie să permită o dezvoltare fără prea mari dificultăţi a reţelei de ordin inferior, deoarece reţeaua geodezică de sprijin nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc important de construire a unei vaste reţele de puncte geodezice-topografice-fotogrammetrice şi de cadastru, bine conformată în ansamblul său. În reţeaua de triangulaţie de stat s-a urmărit şi realizat o densitate cât mai uniformă de puncte geodezice pe km2 de teritoriu. Reţeaua compactă de ordinul I a ţării noastre, care cuprinde circa 300 de puncte, este îndesită în mod succesiv cu reţele de ordin II, III şi IV, astfel încât întreaga reţea de stat are o densitate de cel puţin un punct la 20 km 2, ceea ce corespunde la circa 5 puncte geodezice pe o foaie de hartă la scara 1:25.000. Reţeaua de îndesire de ordinul V, 5

precum şi lucrările geodezice din reţelele geodezice cu caracter local au condus la existenţa unui număr de peste 150.000 puncte geodezice înregistrate în Banca de date şi informaţii topografice. Reţelele de triangulaţie locale sunt, în general, compacte, fiind construite sub următoarele forme: -reţele principale, compuse din figuri geodezice în care unghiurile sunt mai mari de 36 o, iar lungimea unei laturi este cuprinsă între 3 şi 7 km; -reţele secundare, care îndesesc reţelele principale au laturi cuprinse între 1 şi 3 km. În prezent se lucrează la elaborarea unor noi instrucţiuni de executare a reţelelor geodezice de sprijin locale, care îşi propun, printre altele, obţinerea unei densităţi corespunzătoare de puncte, determinate cu erori de poziţie inferioare celor actuale. Se prelimină utilizarea combinată a triangulaţiei, trilateraţiei precum şi a tehnologiilor spaţiale GPS (Global Positioning System) în ceea ce priveşte determinarea poziţiei planimetrice a punctelor din aceste reţele. Fiecare punct de triangulaţie are altitudinea sa determinată în sistemul de nivelment de stat. Aceste determinări se realizează fie prin nivelment geometric (atunci când condiţiile permit), fie prin nivelment trigonometric, ceea ce constituie de fapt cazul general. Instrucţiunile în vigoare impun ca pe o foaie de hartă la scara 1:25.000 să existe cel puţin un punct cotat prin nivelment geometric (în mod excepţional pentru regiuni muntoase se admite un punct pentru două foi de hartă la scara 1:25.000). Proiectul determinării altitudinilor punctelor de triangulaţie de ordinul I, II, III, IV se realizează separat de proiectul determinărilor planimetrice. În reţeaua de nivelment de stat densitatea se referă la depărtarea maximă admisibilă între reperele de nivelment de anumite tipuri. Astfel, reperele fundamentale de tipul I sunt amplasate în lungul liniilor de nivelment de ordinul I la distanţe cuprinse între 100 şi 150 km, reperele de tipul II la distanţe de 30...50 km, în lungul liniilor de ordinul I şi II, reperele de tipul III la distanţe de 5...7 km, iar mărcile de nivelment la distanţe de 2...4 km, în lungul tuturor liniilor de nivelment. În intravilan densitatea este mai mare şi anume la circa 300 m este amplasată o marcă sau un reper de nivelment. Banca de date şi informaţii topografice stochează datele necesare pentru circa 200.000 puncte geodezice cotate, din reţeaua de nivelment de stat, din reţelele de nivelment cu caracter local, precum şi din întreaga reţea planimetrică. Utilizatorul este informat asupra modalităţii de determinare a altitudinii, precum şi asupra preciziei sale. Prin instrucţiunile actualmente în vigoare este prevăzut ca legăturile între punctele de triangulaţie să fie realizate prin vize reciproce, în reţele compacte. Aceleaşi instrucţiuni impun ca fiecare punct al reţelelor de ordinele III şi IV să aibă cel puţin trei legături de determinare la ordinele imediat superioare, la care se adaugă desigur legăturile cu punctele de triangulaţie de acelaşi ordin sau ordin inferior.

6

3. Piesele componente ale proiectului reţelei geodezice 3.1. Documentaţia Proiectarea unei reţele geodezice are în vedere uneori teritorii întinse şi de aceea este necesară o documentaţie prealabilă, de birou şi în teren, în legătură cu regiunea la care se referă proiectul. Pentru documentare se folosesc: 

Hărţi la scări diverse: 1:500.000, 1:200.000 pentru ordinele I şi II; 1:100.000, 1:50.000 pentru ordinele III şi IV.



Hărţi şi planuri la scară mai mare 1:25.000 - 1:5.000, pentru stabilirea în detaliu a amplasării punctelor reţelei. Extrem de utile în acest sens pot fi materialele fotogrammetrice recente, referitoare la zona respectivă.



Date cu privire la reţelele geodezice executate anterior în regiunea considerată: rapoarte asupra acestor lucrări, cataloage cu coordonatele (X, Y, H) ale punctelor existente, descrierile topografice ale poziţiilor acestora, carnete de observaţii, informaţii directe de la operatorii care au mai lucrat în zonă etc.



Informaţii în legătură cu dezvoltarea economică a regiunii: centrele populate principale, gările existente, căile de comunicaţii, posibilităţile de angajare a unor lucrători temporari şi de procurare a materialelor necesare la construcţia semnalelor, posibilităţi de cazare etc.



Informaţii privitoare la relief, la stabilitatea terenului (colaborare cu geologia), la sistemul hidrografic, la situaţia vegetaţiei (cu menţionarea deosebirilor intervenite faţă de indicaţiile oferite de hărţile avute la dispoziţie).



Date în legătură cu clima din zonă în care se vor desfăşura lucrările, în scopul stabilirii anticipate a perioadei în care este posibilă efectuarea unor lucrări de precizie corespunzătoare.

Documentaţia este mai mult sau mai puţin dezvoltată, în funcţie de caracterul reţelei geodezice. La ordinul superior, amănuntele în legătură cu fiecare din punctele menţionate sunt studiate cu cea mai mare atenţie şi eventual completate şi cu alte studii, iar pentru reţelele locale, unele aspecte pot prezenta un interes secundar şi ca atare sunt ignorate. Rezultatul acestor studii este folosit la redactarea pieselor desenate şi a propunerilor privind modul concret de organizare a campaniei de materializare în teren a reţelei geodezice, precum şi la observaţii. 7

3.2. Piese desenate O piesă importantă a orcărui proiect de reţea geodezică este schiţa acesteia, care se desenează pe o hartă a cărei scară se stabileşte în funcţie de ordinul reţelei şi de mărimea suprafeţei pe care se vor desfăşura lucrările respective. În vorbire curentă, prin proiect al reţelei de triangulaţie se înţelege, uneori, această piesă desenată. Separat se execută copii de pe această schiţă pe hârtie de calc, folie de material plastic, carton de desen ş.a., astfel încât să se asigure o precizie grafică ridicată şi o durabilitate corespunzătoare. Punctele reţelei de triangulaţie de ordinul I-IV au denumiri asemănătoare cu cele ale localităţilor, apelor, formelor de relief apropiate etc., astfel încât însuşi numele unui punct geodezic să fie un indiciu pentru identificarea sa în viitor. Ordinul reţelei geodezice Scara proiectului

I

II

III

IV

V

1:500.000 1:200.000

1:200.000 1:100.000

1:100.000 1:50.000

1:50.000 1:25.000

1:25.000 1:10.000

Reperele şi mărcile de nivelment se numerotează separat pe linii de nivelment, având ca indicative: tipul reperului sau mărcii şi, după caz, numărul corespunzător. Pentru a se utiliza cât mai eficient, proiectul reţelei geodezice este desenat în culori diferite: negru pentru ordinul I, albastru pentru ordinul II, roşu pentru ordinul III, verde pentru ordinul IV. Cu aceste culori se vor nota: amplasamentul punctelor geodezice, denumirea lor, legăturile între punctele reţelelor. Ca piese desenate se mai pot menţiona: 

diferite schiţe de detaliu privind amplasarea punctelor geodezice;



profile pe direcţia vizelor proiectate, utile pentru studiul vizibilităţii şi calculul înălţimilor semnalelor geodezice.

3.3. Notele de calcul Acestea se referă la diferite operaţiuni efectuate la elaborarea proiectului: calculele de estimare a priori a propagării erorilor în reţeaua geodezică, calculul înălţimii semnalelor ş.a.

8

3.4. Devizul estimativ Pe baza volumului de lucrări proiectate, se întocmeşte devizul estimativ, folosind indicatorul de norme de deviz şi catalogul de preţuri în vigoare, defalcând lucrările ce urmează a se efectua pe articole de deviz. 3.5. Planificarea şi organizarea lucrărilor Acestea constau în eşalonarea pe operatori şi în timp a lucrărilor proiectate. Se vor stabili: sediul central, zona de lucru pentru fiecare operator, planul de aprovizonare cu materiale, termenele de definitivare şi predare a fiecărei categorii de lucrări etc. 3.6. Memoriul justificativ Memoriul justificativ este o piesă scrisă în care se sintetizează studiile anterior menţionate, în scopul clarificării destinaţiei lucrărilor proiectate, a soluţiilor concrete de realizare (metode de lucru şi aparatura ce se vor folosi). Se prezintă calculul estimativ al volumului de lucrări şi costul acestora, data începerii şi termenul de predare al lucrării. 4. Recunoaşterea terenului. Obiectivele recunoaşterii terenului Recunoaşterea terenului reprezintă un complex de operaţiuni efectuate în scopul definitivării proiectului reţelei geodezice, în funcţie de condiţiile reale în teren. Recunoaşterea terenului este o operaţie importantă, deseori dificilă, pe teritorii întinse cu puncte izolate, greu accesibile, în funcţie de dimensiunea reţelei geodezice considerate. De aceea, recunoaşterea punctelor de ordinul I şi II se efectuează cu un an înainte de începerea campaniei de construcţii şi observaţii iar la ordinele III-V, recunoaşterea întregii reţele proiectate trebuie să preceadă celelalte operaţii geodezice de teren. Operaţiile de recunoaştere încep cu punctele de ordin superior existente în zonă. În reţele locale, desfăşurate pe suprafeţe mici, intervin simplificări în această procedură, în funcţie de experienţa proprie a celui care efectuează, uneori, toate operaţiile necesare: recunoaştere, construcţii de semnale şi observaţii. 4.1. Amplasarea punctelor geodezice. Hărţile şi planurile folosite la proiectare nu pot furniza întotdeauna toate detaliile necesare cu privire la amplasamentul exact al punctelor geodezice, care se va definitiva, la recunoaştere, prin respectarea următoarelor prescripţii generale: Punctele geodezice se amplasează în terenuri cu soluri stabile şi tari, pentru a se asigura menţinerea semnalizării la sol şi subsol un timp cât mai îndelungat (se vor evita malurile apelor, 9

terenurile inundabile sau supuse alunecărilor etc.). La recunoaşterea liniilor de nivelment de ordinul I sau cu destinaţie locală de importanţă deosebită este necesară participarea unui specialist geolog cu care se va colabora la stabilirea amplasamentelor reperelor de nivelment. Nivelul hidrostatic trebuie să fie la cel puţin 4 m pentru reperele de tipurile I şi II şi la cel puţin 3m pentru reperul de tipul III. Este interzisă plantarea reperelor de nivelment în locurile cu alunecări de teren sau carst. Punctele geodezice nu se vor amplasa în apropierea imediată a căilor de comunicaţie, liniilor telefonice, construcţiilor etc. Faţă de asemenea obiecte, punctele de triangulaţie trebuie să se afle la o depărtare egală cu cel puţin triplul înălţimii semnalului (şi nu mai puţin de 50m). În raport de liniile de înaltă tensiune această depărtare trebuie să fie de cel puţin 100m. Poziţia definitivă a punctelor geodezice situate în apropierea aerodromurilor, construcţiilor industriale, minelor etc. se va stabili de comun acord cu organele administrative respective. Mărcile de nivelment se vor amplasa numai în edificii care au o vechime corespunzătoare şi care nu urmează a fi demolate. Se evită zidurile castelelor de apă sau ale clădirilor industriale, care prezintă instabilitate în timp. Accesul la punct trebuie să fie cât mai simplu posibil, avându- se în vedere în mod deosebit lucrările care urmează să se facă în punct (semnalizare şi bornare în punctele de triangulaţie, respectiv construcţia reperelor de nivelment ş.a.). 4.2. Stabilirea înălţimii exacte a semnalelor geodezice în punctele de triangulaţie. Semnalele geodezice se construiesc în puncte dominante din teren pentru a se realiza construcţii cât mai puţin înalte. Înălţimea definitivă a acestor semnale depinde de particularităţile specifice ale reliefului şi vegetaţie din apropierea punctelor respective, precum şi de obstacolele existente. Aceste detalii de mare importanţă nu pot fi cunoscute cu exactitate la elaborarea proiectului. Din punctul de vedere urmărit aici este util ca recunoaşterea terenului să se înceapă cu punctele cele mai înalte, dominante vizibile cu uşurinţă din cât mai multe puncte din reţeaua geodezică, putându-se desprinde astfel unele concluzii cu privire la înălţimea altor semnale geodezice din reţea. În fiecare punct geodezic (vechi sau nou) recunoscut ar trebui creată posibilitatea ridicării unui operator sau muncitor calificat până la înălţimea care să asigure efectuarea observaţiilor cuprinse în proiectul reţelei de triangulaţie. În acest scop se pot folosi şi acele posibilităţi auxiliare existente în imediata apropiere a punctului

considerat

(arbori,

construcţii ş.a.) care permit să se tragă concluzii ferme cu privire la înălţimea definitivă pe care o va avea semnalul geodezic. Deoarece, în multe situaţii, 10

asemenea obiecte ajutătoare lipsesc, echipele de recunoaştere urmează să fie dotate corespunzător cu mijloace auxiliare cum sunt scările de recunoaştere sau chiar să se poată executa construcţii auxiliare în punctul recunoscut. De menţionat că experienţa avută de realizatorii reţelei de triangulaţie de la noi din ţară a eliminat aproape fără excepţie, utilizarea unor asemenea soluţii costisitoare. Fiecare punct geodezic cunoscut ar trebui, în principiu,

materializat printr-un semnal provizoriu care să

favorizeze operaţiunile de recunoaştere în celelalte puncte ale reţelei geodezice, cu care acesta se află în legătură. Excepţie de la această regulă fac punctele de triangulaţie în care nu se vor construi semnale geodezice înalte sau punctele situate în apropierea unor obiecte din teren (vegetaţii, construcţii ş.a.) care pot elimina necesitatea unor asemenea semnalizări. 4.3. Reperarea punctelor de triangulaţie. Fiecare punct geodezic din triangulaţia de stat este reperat prin coordonate polare (azimut şi distanţă) în raport de două repere azimutale astfel încât să fie posibilă o eventuală identificare în viitor, atunci când semnalizarea la sol a punctului geodezic a dispărut. Reperele azimutale trebuie să fie vizibile de la sol, putăndu-se alege în acest scop obiecte existente în teren (biserici, paratrăsnete aflate pe coşuri de fabrică, castele de apă etc.) vizibile de la distanţe relativ mari. În cazul în care acestea nu există, se vor planta repere speciale, denumite repere azimutale care trebuie să fie situate la cel mult 3 km, când sunt obiecte în teren sau semnale geodezice şi la 500-1.000 m când sunt repere plantate. La

recunoaştere,

poziţia

reperelor

azimutale

plantate

se

stabileşte

aproximativ şi se materializează provizoriu în teren, urmând ca măsurile necesare determinărilor planimetrice a reperelor să fie efectuate cu prilejul executării construcţiei sau când se execută observaţiile propriu-zise în punct. Pentru aceasta se măsoară direcţiile necesare în două serii de observaţii azimutale, iar distanţele se măsoară cu o panglică de oţel sau cu mire orizontale. Instrucţiunile în vigoare pentru realizarea reţelei de nivelment de stat nu prevăd măsuri similare, deşi acestea ar fi deosebit de utile pentru cei care utilizează în viitor reperii de nivelment. 11

4.4. Adoptarea unor măsuri organizatorice. La recunoaşterea terenului se adoptă şi unele măsuri privind campania de bornare şi reperare, de construcţii de semnale şi de observaţii, cum ar fi: stabilirea sediului central al lucrărilor, a punctelor de cazare pentru echipele de lucru, examinarea posibilităţilor de aprovizionare cu materiale de construcţie şi angajarea forţei de muncă, accesul spre punctele geodezice ş.a., completându-se în acest fel documentaţia întocmită înainte de proiectarea reţelei. 5. Materializarea în teren a reţelelor geodezice Punctele reţelelor planimetrice sunt materializate în teren prin borne şi semnale geodezice, iar punctele reţelelor de nivelment prin reperi şi mărci. Bornele, reperii şi mărcile vor reprezenta o perioadă îndelungată (chiar sute de ani) punctul geodezic respectiv şi de aceea acest gen de semnalizare poate fi

denumit

permanent.

Semnalul

geodezic

permite

efectuarea

observaţiilor geodezice (unghiulare sau de lungimi) în punctul considerat, precum şi observarea acestuia din celelalte puncte ale reţelei geodezice, cu care se află în legătură. Acesta durează mai puţin în timp (2 - 10 ani), îndeplinind un rol provizoriu de semnalizare. De obicei, bornele şi reperii sunt constituite din elemente din beton armat, iar semnalele geodezice sunt construcţii din lemn. Se mai întâlnesc, uneori, borne din piatră sau lemn (atunci când solul impune folosirea lor) şi semnale metalice (uneori demontabile). Datorită necesităţilor de economisire a materialului lemnos, în ultimii ani au fost întreprinse studii şi încercări pe modele la scară naturală, în mod deosebit în cadrul DTM (Direcţiei topografice militare), pentru realizarea unor semnale metalice demontabile. Semnalele geodezice se construiesc de multe ori în condiţii dificile, în puncte izolate şi greu accesibile transportului auto, ceea ce crează greutăţi mari în aprovizionarea cu materiale de construcţii şi în folosirea unor utilaje de înaltă tehnicitate la operaţiunile de montaj. Întregul personal folosit trebuie instruit temeinic din punctul de vedere al protecţiei muncii, pentru a se putea evita accidentele de muncă. Aceasta presupune o prelucrare amănunţită şi competentă a instrucţiunilor în vigoare, concomitent cu asigurarea tuturor condiţiilor necesare preîntâmpinării unor asemenea accidente.

12