0educatiaestetica

EDUCAŢIA ESTETICĂ ,, Dezvoltarea capacităţii de creaţie artistică’’ Prin prisma modalităţilor lor de realizare în cadrul şcolii şi în afara ei Educaţia estetică reprezintă „activitatea de formare – dezvoltare a personalităţii umane prin intermediul frumosului din arta, societate, natura, receptat, evaluat si cultivat la nivelul sensibilităţii, al raţionalităţii ăi al creativităţii umane”. Educaţia artistica nu se confunda cu educaţia estetica. Educaţia artistica, factor esenţial al educaţiei estetice, se realizează prin cunoaşterea frumosului, prin mijlocirea diferitelor arte: literatura, muzica, desenul, pictura. Educaţia artistică reprezintă o latură esenţială a educaţiei estetice. Activităţile artistico-plastice constituie un important mijloc de dinamizare a vieţii psihice a copilului, a proceselor sale intelectuale, afectiv-volitionale si motivaţionale. Ca latură a educaţiei, educaţia estetică îndeplineşte multiple funcţii educative, exercitând o acţiune polivalentă asupra dezvoltării personalităţii. Arta este principala modalitate prin care se înfăptuieşte relaţia estetică dintre om şi realitate ,constând într-o sesizare a generalului în particular ,un mijloc de a reflecta realitatea în plină dezvoltare. Arta exprimă întotdeauna ceva, poartă un mesaj, comunicând sentimentele şi ideile creatorului pe care ,,beneficiarul,” de artă le receptează şi le asimilează într-un mod propriu În studii consacrate educaţiei estetice se evidenţiază că arta aduce o contribuţie importantă la formarea şi dezvoltarea receptivităţii generale. Această capacitate a psihicului uman, sensibilitatea faţă de ceea ce se petrece în lumea exterioară, ca şi în cea interioară-spirituală, de a sesiza, de a reţine şi de a reda creator multiple aspecte ale realităţii, constituie o premisă si, totodată un rezultat al demersului educaţional. Educaţia estetică asigură condiţii propice pentru stimularea şi promovarea creativităţii în toate domeniile de activitate, inclusiv în activităţile de învăţare. Educaţia estetică, prin literatură şi celelalte discipline poate să-i îndeplinească elevului imaginea despre lumea înconjurătoare, să i-o redea mai concret, să-l ajute s-o pătrundă mai adânc. Prin aceasta îl ajută să înţeleagă, să simtă aspectele realităţii studiate la diferite obiecte de învăţământ şi din unghiul de vedere artistic.

Marea forţă educativă a artei se explică prin aceea că ea ne oferă nu numai o cunoaştere plastică (prin imagini concrete) ci şi emotivă (afectivă). A înţelege o operă de artă înseamnă , înainte de toate ,a o ,,simţi’’, a o trăi şi abia pe această bază a cugeta asupra ei. Arta posedă multiple valenţe educative şi cognitive, deoarece se adresează nu numai afectivităţii şi imaginaţiei, ci şi gândirii şi voinţei. Ea ne dă ,,o cheie” pentru a înţelege multiplele forme ale vieţii. În acest sens înţelegem întrepătrunderea obiectivelor educaţiei estetice cu obiectivele celorlalte laturi ale educaţiei. Implicată în întregul proces de formare şi autoformare a personalităţii, educaţia estetică urmăreşte, în esenţă: - dezvoltarea capacităţii de percepere şi înţelegere corectă a frumosului din realitate; - formarea conştiinţei estetice , a gustului şi simţului estetic; - formarea necesităţii şi a posibilităţii de a participa la crearea frumosului în artă şi în viaţă; Deci, educaţia estetică urmăreşte pregătirea copilului pentru actul de valorizare – recuperare -asimilare şi cel de creare a valorilor estetice. În funcţie de valorile estetice utilizate predominant în dezvoltarea armonioasă a personalităţii putem face distincţie între educaţia estetică şi educaţia artistică. Deosebirea dintre ele priveşte nu numai conţinutul ci şi modalităţile de realizare. Educaţia estetică are o sferă mai largă, se referă la toate cele trei valori estetice ale naturii, ale societăţii, ale artei vizând educaţia pentru frumos, prin frumosul din natură, din societate, din artă. Educaţia artistică este o parte componentă a educaţiei estetice, operează cu valorile artei şi utilizează o metodică adecvată fiecărui gen de artă: literatură, pictură, sculptură, arhitectură, teatru, etc. Sarcinile educaţiei estetice sunt: a)Formarea atitudinii estetice a şcolarului mic faţă de valorile estetice ale naturii, societăţii, artei; b)Dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite domenii ale artei; a)Principalele componente ale atitudinii estetice sunt: gustul estetic, judecata estetică, idealul estetic, sentimentele şi convingerile estetice. Între aceste componente există relaţii de interdependenţă. b)Creativitatea este un obiectiv fundamental al întregului proces educaţional din şcoală, fiind nu numai posibil dar şi necesar în toate domeniile. Creativitatea este condiţia de bază a artei, a atitudinii estetice şi , în consecinţă o finalitate majoră a educaţiei estetice.

Arta este, prin excelenţă, creaţie. În cadrul educaţie estetice, depistând şi dezvoltând aptitudinile artistice ale copiilor, se dezvoltă şi alte aptitudini:practice, tehnice, comportamentale, etc. Cu rare excepţii, toţi copiii îndrumaţi cu grijă sunt capabili să deseneze, să cânte, să recite o poezie. Există, desigur, mari deosebiri în ceea ce priveşte gradul şi nivelul la care se poate ridica un copil. Obligaţia dascălilor este nu numai de a descoperi din timp posibilităţile copiilor dotaţi, dar şi aceea de a cunoaşte disponibilităţile celorlalţi. Aceasta pentru a proceda diferenţiat, pentru a scoate la iveală şi a dezvolta aptitudinile artistice în vederea formării viitorilor creatori în domeniul artelor. În procesul de învăţământ educaţia estetică se poate realiza prin diferite modalităţi: prin literatură ,prin muzică, prin artele plastice, etc. Educaţia estetică prin artele plastice Artele plastice contribuie în mod deosebit la educaţia estetică a şcolarilor formând şi dezvoltând spiritul de observaţie, atenţia, reprezentările spaţiale, imaginaţia creatoare, interesul şi plăcerea de a desena, de a colora, de a modela. Învăţarea citit-scrisului este precedată de exerciţii de exprimare a simţămintelor şi a gândurilor prin desen, picturi (spontane şi naive), prin modelarea diferitelor obiecte. Ori de câte ori are la îndemână un creion şi o hârtie, copilul este tentat să ,,mâzgălească”ceva, de multe ori fără să ştie ce anume, numai din plăcerea de a se exprima pe această cale. Ca forme şi mijloace de educaţie estetică prin artele plastice sunt lecţiile de educaţie artistică plastică, cercurile de arte plastice, vizionare muzeelor şi expoziţiilor, manifestările speciale (cum ar fi ,,desenele pe asfalt”). Pentru a asigura reuşita educaţiei artistico-plastice se impun anumite cerinţe: a lăsa copilului libertatea de exprimare, dascălii stimulând şi sugerând, mai puţin impunând. Desenul spontan exprimă personalitatea copilului, interesele, preferinţele lui. Acesta trebuie îndrumat fără a-i înăbuşi creaţia personală, sprijinindu-l cu materiale, tehnici, modalităţi de exprimare. Conţinutul trebuie să rămână la dispoziţia şi originalitatea copilului. Dascălii folosesc ocazii întâmplătoare şi situaţii speciale organizate pentru a-i sensibiliza pe copii cu frumosul mediului ambiant: o pajişte verde presărată cu flori, un parc cu arbuşti şi copaci falnici, un apus de soare, un răsărit de lună, etc. Copiii se vor obişnui nu numai să admire frumosul, ci să-l introducă în viaţa şi munca lor. În om totul trebuie să fie frumos: şi sufletul, şi comportarea şi înfăţişarea exterioară.

Şcoala este locul în care copilul de 6-7 ani intră cu sufletul curat, pentru a primi hrană pentru minte şi inimă. Noi, cadrele didactice, ne aflăm aici pentru a-i oferi această hrană, exact când şi cum are nevoie. Educaţia estetică interferează cu educaţia intelectuală în dezvoltarea senzorială, a spiritului de observaţie, în cultivarea imaginaţiei creatoare, a supleţei gândirii, a inventivităţii şi originalităţii în cunoaşterea propriilor trăiri emotive şi a celor din jur, în declanşarea unei motivaţii superioare. Interacţiunea dintre procesul educaţiei estetice şi cel al educaţiei morale este de asemenea complex. Educaţia estetică poate avea o puternică influenţă asupra trăsăturilor morale, prin trăirile afective în faţa operelor artistice, prin observarea a tot ce este corect şi frumos în comportarea şi activitatea celor din jur. Educaţia fizică este impregnată şi ea de obiectivele şi mijloacele educaţiei estetice. Gimnastica, jocurile sportive, însuşirile regulilor de igienă şi alte componente ale educaţiei fizice implică, în mod necesar, variate elemente din domeniul educaţiei estetice. Deci, educaţia estetică este implicată adânc în celelalte laturi ale educaţiei, adesea integrându-le. Jocul, produs al imaginaţiei creatoare, este, prin finalitatea şi formele lui de manifestare, unul din aspectele cu o mare încărcătură estetică din comportarea umană şi unul din mijloacele educative cele mai adecvate pe treptele incipiente ale învăţământului. Noţiunea de creativitate – una din cele mai fascinate noţiuni cu care a operat vreodată ştiinţa – este insuficient definită. Această situaţie se explică prin complexitatea procesului creativ, ca şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia. În timp i s-au dat numeroase definiţii: ,,Creativitatea este facultatea de a introduce în lume un lucru oarecare nou.” (J.L.Moreno,1950) ,,Creativitatea este acel produs care are ca rezultat o operă personală, acceptată ca utilă sau satisfăcătoare într-un grup social, într-o perioadă anumită de timp”. (M.Stein,1962) ,,Creativitatea este un complex de însuşiri şi aptitudini psihice care în condiţii favorabile creează produse noi şi de valoare pentru societate”. (Al. Roşca,1981) ,,Creativitatea reprezintă pentru lumea contemporană o provocare cu totul specială, un fenomen unic, cu caracter complex, interdisciplinar, multidimensional şi multideterminant.”

(Muşata Bocoş, 2002) Gama definirii se extinde de la înţelegerea creativităţii ca atitudine, indiferent dacă persoana care are o astfel de atitudine elaborează sau nuun produs creativ, până la identificarea acestuia cu o producţie creatoare în diverse domenii. Orice om ,, normal” este capabil cel puţin de ,,creativitate productivă”. Totdeauna când avem de soluţionat o problemă, gândirea implică un minim de efort creativ, în sensul găsirii unei soluţii anterior necunoscute. Din punct de vedere psihopedagogic, ne interesează creativitatea ca structură psihică pe care şcoala e chemată să o dezvolte, să o formeze. Învăţământul primar are menirea de a valorifica experienţa acumulată în învăţământul preşcolar, de a o continua şi extinde. Creativitatea de tip şcolar, realizată de elev în procesul de învăţământ, nu trebuie confundată cu creativitatea scriitorului, artistului, unde originalitatea şi productivitatea se interpretează în sensul strict al cuvântului. Şcolarul mic, când este pus în faţa unei probleme care constituie o sarcină şcolară sau o sarcină de viaţă – adoptă o atitudine creatoare prin însuşi faptul că descoperă calea de rezolvare în mod personal. Activitatea desfăşurată cu elevii în procesul de învăţământ oferă largi prilejuri de cultivare a creativităţii. Se pune problema: ,,Sunt şcolarii mici realmente creativi şi inventatori?” ,,În ce măsură şi în ce grad se manifestă la ei aceste trăsături? Un elev îşi exersează spiritul creativ şi are un comportament creativ atunci când: • se implică activ în procesul de învăţare şi formare • gândeşte critic şi are deprinderi de gândire critică • are spirit de observaţie bine dezvoltat • acţionează în totală libertate în planul alegerilor pe care le face • explorează mediul şi descoperă soluţii personale la diferite probleme • preferă gândirea divergentă, imaginativă, creativă • îşi dezvoltă imaginaţia, originalitatea, inventivitate, fantezia, creativitate • se descentrează de ceea ce ştie deja • problematizează conţinuturile cu care se confruntă şi face descoperiri • preferă gândirea divergentă complexă

are încredere în propria valoare, o stimă de sine puternică ce îl motivează intrinsec • îşi asumă riscuri în procesul de învăţare şi formare • nu se descurajează în faţa ambiguităţii şi frustrării • devine responsabil şi autonom în dobândirea noului • contribuie prin forţe proprii la atingerea obiectivelor • creează semnificaţii personale • creează produse intelectuale si materiale unice, originale •

Cercetările efectuate în lucrările de specialitate au desprins câţiva dintre principalii factori vizaţi în creativitate: sensibilitate faţă de probleme, fluenţă, flexibilitate, originalitate, aptitudinea de a abstractiza şi de a sintetiza, organizarea coerentă. Toţi aceşti factori se află într-o strânsă interdependenţă. Efectul îmbinării lor asupra creativităţii diferă de la un individ la altul şi de la un moment la altul al dezvoltării sale. Deci, creativitatea poate fi educată şi această educare constă în a acţiona asupra tuturor factorilor care concură la exprimarea ei. Unitatea funcţională a psihicului uman ne impune acest lucru, creativitatea fiind o rezultantă a interacţiunii tuturor acestor factori şi înscriindu-se, la rândul său, în ansamblul personalităţii umane. Nu se poate spune că există o vârstă a creativităţii, deoarece creativitate manifestă şi copilul preşcolar care strică o jucărie şi încearcă să o refacă. În învăţământul preşcolar există multe activităţi şi jocuri care au obiective exprese privind cultivarea creativităţii. Creativitatea de tip şcolar, realizată de elev în procesul de învăţământ nu trebuie confundată cu creativitatea scriitorului, artistului. La vârsta şcolară mică, elementele de originalitate chiar şi atunci când sunt minore faţă de cele de reproducere, exprimă tendinţa de creativitate a copilului care trebuie încurajată. Astfel, simpla colorare a unui desen constituie un act creativ. Spre 9-10 ani, desenul devine mai încărcat de ,,atmosferă”. Clişeele de fond, casele, persoanele devin puncte de plecare pentru individualizări de teme. Subiectul capătă consistenţă în desene şi în compoziţii. Încep să se manifeste stilurile şi aptitudinile creatoare pe aceste planuri. Desenele care abundă în elemente proiective ca şi compoziţia, antrenează formarea de abilităţi care se dezvoltă după 9 ani. Aceste activităţi devin iar de interes pentru copii. (Teoria educaţiei şi noţiuni de cercetare pedagogică, I.Nicola, D.Farcaş). Procesul de creaţie care este aspectul psihologic, interior al activităţii creatoare, cuprinde toate momentele, mecanismele şi dinamica

psihologică internă, de la generarea problemei sau a ipotezei, până la realizarea produsului creativ. În acest proces este implicată nu numai creativitatea gândirii, ci şi dinamica vieţii afective şi a factorilor de personalitate. Actul creativ poate fi de scurtă durată, dar adeseori poate să dureze luni sau chiar ani. ,,Ce se poate face pentru dezvoltarea creativităţii?” Trebuie să fim conştienţi că activităţile creatore corespund şi răspund unr nevoi emoţionale ale elevilor – cea de a realiza şi a se realiza, de a se modela şi împlini ca personalitate autonomă.Se pot face multe pentru educarea spiritului creativ în şcoală. În calea stimulării elanului creator, pe lângă toţi factorii favorizanţi , există numeroase piedici sau obstacole exterioare sau inerente individului care trebuie cunoscute şi combătute. Factorii care blochează manifestările creative ale elevilor ţin fie de structura particulară a copilului, fie de factorii culturali, de mediu care acţionează tot prin intermediul celor psihologici şi pot fi: conformismul, o neîncredere de fantezie, accentul exagerat pe competiţie, laudele exagerate, teama de a nu greşi, de a nu se face de râs, graba de a accepta prima idee, descurajarea rapidă, rigiditatea metodică, critica permanentă. Dascălul trebuie să cunoască temeinic aspectele sensibile ale blocajelor de creativitate pentru a le preveni, iar dacă ele s-au instalat pentru a le putea elimina, în scopul formării unor personalităţi complexe. Vom descrie în continuare câteva metode de stimulare a creativităţii aplicate în cadrul activităţilor de educaţie plastică, cu scopul dezinhibării copiilor în abordarea spaţiului plastic şi în exprimarea plastică liberă, neconvenţională. I Metoda punctelor unite cu linii Această metodă constă în descoperirea de către copii a unor elemente concrete din realitatea sistemului nostru de referinţă, dintr-o multitudine de forme aleatoare obţinute la intersectarea unei reţele de linii generate de unirea mai multor puncte dispuse la întâmplare în spaţiul plastic. Metoda are ca scop dezvoltarea memoriei vizuale, dezvoltarea capacităţii de concentrare, dezvoltarea gândirii divergente, dezvoltă capacitatea copilului de a se adapta la situaţii plastice noi. II Metoda petelor întâmplătoare

Această metodă constă în găsirea de către elevi a unor elemente concrete din realitate, dintr-o mulţime de forme aleator obţinute prin fuzionarea culorilor juxtapuse dispuse în spaţiul plastic. Această metodă dezvoltă capacitatea de imaginare, de realizare a diferitelor analogii, originalitatea, cultivă puterea de a combina liber, solicită imaginaţia, gândirea divergentă, şi-l antrenează pe copil să ,,vadă şi cu mintea”. Pe această cale a manifestării libere, neîngrădite de nici o convenţie, de modele sau rezolvări gata făcute, elevii se pot apropia treptat fiecare în felul lui, de expresivitatea semnului plastic. III Metota ochilor închişi Prin această metodă elevii trebuie să continue suprapunerile şi întretăieturile obţinute prin desenarea câtorva elemente figurative cu ochii închişi. Această metodă stimulează imaginaţia creatoare, fantezia copiilor, capacitatea de adaptare. IV Metoda deplasării planşelor Această metodă constă în deplasarea planşelor ritmic, la intervale scurte, regulate de timp (3’-5’), fiecare elev dând planşa colegului său din spate sau de lângă el. Aceasta se repetă până ce planşa revine la elevul de la care a plecat, acesta urmând să o finalizeze. Această metodă cultivă solidaritatea, altruismul, reglează comunicarea şi în general elimină individualismul. Scopul metodei este de a cultiva propria iniţiativă şi curajul. Totodată metoda antrenează tot colectivul de elevi, dezvoltă gândirea divergentă, flexibilitatea gândirii, capacitatea de a face conexiuni în situaţii inedite. V Metoda ,,spălării” planşelor Această metodă constă în ,,spălarea” planşelor cu apă după realizarea lucrărilor plastice cu o anumită temă dată sau liberă. Elementul surpriză constă în ultimul pas al metodei, atunci când în urma ,,spălării”, prin fuzionarea culorilor, îmbinările rezultate dau planşei o notă de spontaneitate, pe care nu o pot oferi lucrările clasice. Metoda introduce hazardul, aleator. Toţi copiii pot gusta din plin bucuria creaţiei pentru că această metodă nu dezvoltă numai originalitatea şi spiritul creator ci asigură şi trăirile imense ale momentului creator, iar în legătură cu intenţiile şi rezultatele→ inovaţia artistică.

VI Metoda ,,plin- gol” ( Prin această metodă elevii desenează sau pictează după obiecte expuse sau din imaginaţie câteva elemente ce se impun ca plin în compoziţie. Apoi se cere să se modifice compoziţia în aşa fel încât plinul să devină gol, iar golul să devină plin (negativul). Această metodă dezvoltă spiritul de observaţie, punctualitatea, iniţiativa, simţul compoziţional, acuitatea vizuală, sensibilitatea cromatică, atenţia. VII Metoda rotirii planşelor în jurul centrului ei Această metodă constă în descoperirea unei lumi fantastice, a unei atmosfere de basm prin rotirea planşei în jurul centrului ei şi continuarea desenării (picturii) subiectului dat fără să se ţină seama de o anumită poziţie bine determinată a planşei. Rezultă o lume ,,absurdă”, iraţională, dar fascinantă şi poetică. Metoda este una dintre cele mai atractive pentru copii dezvoltând fantezia, imaginaţia, spiritul creativ, spiritul de observaţie, gândirea creatoare şi capacitatea de a face conexiuni în situaţii inedite. VIII Metoda ieşirii din ,,Eu” Este o metodă complexă care presupune mai multă concentrare şi poate fi folosită şi la alte obiecte de învăţământ. Această metodă individuală constă în a cere elevului să se imagineze ceva anume (furnică, pisică, floare) din lumea înconjurătoare şi să descrie plastic lumea aşa cum o vede de la nivelul noii identităţi. Metoda dezvoltă percepţia sensibilă, acuitatea vizuală spiritul de observaţie, imaginaţia alocentrică prin încercarea de a se transpune în altceva decât fiinţa umană. IX Metoda ,,forţei care acţionează” Această metodă presupune realizarea unor modificări evidente în forma obiectelor cunoscute, modifică rezultate în urma presupunerii că asupra lor ar fi acţionat o forţă exterioară sau interioară de o anumită formă şi cu o anumită putere. Metoda solicită capacitatea de improvizare, fantezia, creativitatea, memoria vizuală şi educă disciplina de lucru. X Metoda oglinzilor Este o metodă prin care, pornind de la o formă desenată sau un fragment al acesteia se ajunge la forme noi, simetrice. Pentru realizarea metodei avem nevoie de una sau mai multe oglinzi. Oglinda se aşează perpendicular pe planşa de desen la marginea unei forme pe care o

dublează simetric. Se desenează sau se pictează din nou forme pe hârtie şi lipită de ea forma inversă din oglindă. Această metodă îi iniţiază pe copii în noţiunile de geometrie pe care le vor învăţa în clasele mai mari, se dezvoltă spiritul de observaţie, imaginaţia, capacitatea de concentrare. XI Metoda descompunerii şi aglutinării cu alte elemente În abordare acestei metode se porneşte de la descompunerea unoe elemente (fiinţe, obiecte, lucruri, etc) în mai multe părţi componente. Apoi, aceste părţi, sau o parte din ele se recompun pe rând, cu alte elemente cât mai diferite. Aplicând această metodă se mobilizează gândirea. copii sunt solicitaţi să facă conexiuni variate şi asociaţii de idei inedite. Este educat simţul umorului şi stimulată puternic imaginaţia. Pe lângă stimularea creativităţii această metodă are ca scop dezvoltarea imaginaţiei creatoare, a capacităţii de concentrare, a memoriei vizuale, dezvoltă simţul compoziţional şi capacitatea de a face conexiuni în situaţii inedite. XII Antropomorfizare Această metodă constă în conferirea de trăsături umane unor elemente din spaţiul înconjurător. Prin această metodă urmărim descoperirea de sensuri noi desprinse din conţinuturile deja cunoscute, elevul fiind ghidat să descopere cu ochiul şi cu mintea noile feţe ale realităţii şi să confere acesteia o identitate nouă. Aplicarea acestei metode ajută copilul în abordarea automatismelor, a gesturilor mecanice şi serveşte pentru exprimarea unor gânduri şi sentimente. XIII Umanizarea antropomorfă (personificarea) Această metodă se referă la alcătuirea şi redarea prin desen a figurii umane asociind detaliilor anatomice elemente diverse. Metoda are ca scop dezvoltarea imaginaţiei alocentrice, a percepţiei sensibile, acuităţii vizuale, spiritului de observaţie, a gândirii creatoare. Prin această metodă elevul îşi exprimă ideile proprii combinând detalii anatomice cu elemente vegetale, conturându-se personalitatea fiecăruia. XIV Desenare figurii umane din figuri geometrice Această metodă constă în desenarea omului folosind figuri geometrice.

Metoda dezvoltă imaginaţia, spiritul creativ, gândirea şi spiritul de observaţie. XV Tehnica tratării cu ceară Este o tehnică care impune un element surpriză – folosirea unei lumânări aprinse. Tehnica constă în obţinerea unor forme prin folosirea unei lumânări aprinse care se ţine aplecată astfel încât din ea să se prelingă pe hârtie picături din ceară topită. Această tehnică desprinde copilul de automatisme, rutine, acţiuni ditactice obişnuite şi încorporează elementele libertăţii şi creativităţii.Totodată dezvoltă imaginaţia, gândirea percepţiile şi sentimentele estetice, gustul pentru frumos. XVI Tehica decolorării cu pic Pentru realizarea acestei tehnici se acoperă suprafaţa unei foi de bloc cu cerneală sau tempera de culoare închisă. Această tehnică are un mare efect de spontaneitate şi de prospeţime, oferă copilului posibilitatea de exprimare rapidă a unei idei sau atitudini. XVII Tehnica pointilistică Această tehnică are un mare impact asupra potenţialului creativ al elevilor. Tehnica constă în realizarea unor desene folosind numai puncte, de diferite mărimi, culori şi valori tonale. Tehnica pointilistică este foarte eficientă deoarece antrenează în mod special imaginaţia creatoare, solicită permanent operaţiile gândirii, precum şi calităţile ei: lărgirea orizontului gândirii, rapiditatea, flexibilitatea, mobilitatea gândirii, divergenţa gândirii. XVIII Tehnica folosirii liniei Ca şi tehnica pointilistă, această tehnică dezvoltă potenţialul creativ al elevilor. Prin tehnica folosiri liniei se realizează compoziţii numai din linii. Un rol important în realizarea acestei teme îl au exerciţiile-joc de tresare a unor linii şi grupuri de linii; exerciţiile-joc prin juxtapunere de linii curbe de aceeaşi grosime, de grosimi diferite, în sensuri diferite, sau în acelaşi sens Această tehnică îl iniţiază în arta grafică, le îmbogăţeşte şi consolidează cunoştinţele geometrice, le dezvoltă într-o mare măsură imaginaţia creatoare, fantezia, percepţiile şi sentimentele estetice.

XIX Metoda maşinăriei (p 15) Prin această metodă elevul este pus în situaţia de a-şi imagina un mecanism sau o maşinărie care produce “ceva”. Această metodă dezvoltă simţul compoziţional, imaginaţia, gândirea divergentă, capacitatea de a face conexiuni în faţa unor situaţii inedite. XX Tehnica modulării Această tehnică presupune repetarea unui element “modul” după o anumită regulă. Se poate modifica poziţia, culoarea, mărimea, spaţiul, valoarea tonală, dar nu identitatea elementului modul. Tehnica modulării este o metodă de mare utilitate în crearea ritmului compoziţional şi în pictura aplicată în scopul dezvoltării expresivităţii cromatice a unei suprafeţe colorate. Tehnica asigură şi realizează coordonarea oculomotorie, dezvoltarea sensibilităţii cromatice, a spiritului de observaţie, diferenţierea formelor, a proporţiilor, orientarea spaţială. Modalitatea cea mai profundă şi nobilă de funcţionare a combustiei umane este creativitatea, singura formă de energie a planetei care nu cunoaşte penurie. Ea reprezintă nu doar o speranţă ci şi un imperativ al progresului. Prin activitatea ei, copilul are acces la patru tipuri de libertăţi: cea de studiu, de cercetare, de exprimare şi de a fi el însuşi. Dar, creativitatea trebuie să instituie ca un deziderat de referinţă atât pentru individ cât şi pentru societate. Astfel, procesul de creativizare a societăţii trebuie să înceapă din miezul ei fierbinte, cel al educaţiei în general şi al educaţiei şcolare în special. Prin metodele propuse în lucrare, pe lângă faptul că nu se renunţă la dezvoltarea abilităţilor manuale, sunt antrenate, solicitate şi dezvoltate instanţele psihice implicate în creativitate: fluiditatea şi flexibilitatea gândirii, gândirea analogică şi în mod deosebit imaginaţia creatoare. Stimulând astfel creativitatea copiilor, potenţialul lor creativ se îmbogăţeşte, vor da un randament superior celui precedent la majoritatea cerinţelor şcolare, iar scopul primordial al educaţiei de a pregăti tânăra generaţie pentru cerinţele societăţii se va realiza cu o mai mare participare afectivă din partea copiilor.

BIBLIOGRAFIE Ionescu , M. ,Radu, I. (2001), Napoca Bocoş , M. (2003), Ştiinţă Cluj Napoca Nicola , I. , Farcaş , D. (1997) cercetare pedagogică Dascălu , A. , (1997) Ed. Polirom Cocoş , C. , (1998) Popa , V. , (2000) grădiniţă , V. şi I. Integral, Bucureşti Davido , R. , (1998) Ed. Image

Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj Cercetare pedagogică, Casa Cărţii de Teoria educaţiei şi noţiuni de Educaţia plastică în ciclul primar, Psihopedagogie , Ed. Polirom Activităţi de educaţie plastică în Descoperiţi-vă copilul prin desen ,