08 Schimbarea Soc

SCHIMBAREA SOCIALÃ

1. Analiza schimbãrii sociale Schimbarea socialã este fenomenul trecerii unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o altã stare, diferã calitativ ºi/sau cantitativ. Sociologia abordeazã schimbarea la douã nivele: - macrosocial (a societãþii globale); - microsocial (a anumitor subsisteme sau componente ale societãþii). Între cele douã nivele nu trebuie sã existe neapãrat o corelaþie/concordanþã temporalã. Teoriile sociologice privind schimbarea socialã – numeroase, având în vedere cã ele se referã la creºterea, evoluþia, dezvoltarea, progresul ºi/sau regresul societãþii sau a uneia/ unora din componentele sale – urmãresc sã identifice ºi sã descrie: factorii schimbãrii, diferenþele dintre douã stãri succesive, mecanismele de producere º. a. •Teoriile evoluþioniste Gândirea sociologicã de început s-a concentrat asupra progresului social ºi asupra problemei existente unor legi fundamentale ale schimbãrii sociale. Schimbarea socialã este produsul forþelor interne ale societãþii, rezultã din natura umanã universalã, este continuã, normalã ºi uniformã în spaþiu ºi timp. Spencer, de pildã, considerã cã schimbarea progreseazã totdeauna de la forme mai simple la unele mai complexe. Adoptând teoriile evoluþioniste ale lui Charles Darwin ca model, Spencer a susþinut intervenþia guvernamentalã limitatã în funcþionarea societãþii, aºa încât sã permitã acestor legi evoluþioniste, naturale ale progresului social sã se desfãºoare. În concordanþã cu conceptul lui Darwin despre ”supravieþuirea celui mai bun“, activitãþile ºi instituþiile care pot rezista în acest timp de mediu concurenþial vor continua ºi chiar vor prospera; altele vor dispãrea, pur ºi simplu. Legile naturale, nu intervenþia umanã, vor fi factorul determinant. Aceastã teorie evoluþionistã, oarecum simplistã, despre progresul social ºi-a pierdut bunul renume. Gerhard ºi Jean Lenski au dezvoltat o versiune mai sofisticatã a teoriei evoluþioniste socioculturale, care nu presupune inevitabilitatea ”progresului“. Ei cred cã forþa motrice în schimbarea socialã este schimbarea tehnologiei, care duce la schimbãri în producþia economicã, în organizarea socialã ºi în comportamentul social. Aceste schimbãri nu sunt rezultatul unor legi fundamentale ale schimbãrii sociale, dar ele pot fi gãsite în acþiunile concrete din contextul sociocultural al societãþilor. De asemenea aceºti sociologi au considerat schimbarea ”multiliniarã“, producându-se în sfere sociale diferite, în ritmuri ºi în direcþii diferite. •Teoriile ciclice Unii teoreticieni ai schimbãrii sociale pe scarã largã au considerat-o ciclicã. Spengler (1926), de pildã, susþinea cã, asemenea organismului uman, societãþile se nasc, se dezvoltã ºi apoi decad. Ciclul este inevitabil. Vigoarea dezvoltãrii iniþiale scade în perioada de mijloc. Atunci, societatea devine mai materialistã ºi, în cele din urmã, începe sã decadã. Toynbee 1

(1946), pe de altã parte, afirmã cã societãþile pot învãþa din experienþa istoriei. Decãderea nu este inevitabilã, dar societãþile trebuie sã ia mãsuri concrete ca sã o opreascã. Civilizaþiile se dezvoltã ca reacþie la provocãrile care apar din mediul ambiant (condiþiile geografice ºi climatice) sau din acþiunea umanã (ameninþarea cu rãzboiul de cãtre o societate vecinã). Societãþile prosperã dacã provocãrile sunt relativ blânde sau dacã societãþile iau mãsuri adecvate ºi înfiinþeazã instituþii eficiente pentru a le face faþã. Recent, acest punct de vedere a fost susþinut în mod viguros de Kennedy (1987). El observase cã marile puteri tind sã se extindã cât mai mult în scopuri militare ºi, astfel, îºi slãbesc baza economicã. Structura lor economicã sãrãcitã duce la un declin general al societãþii. Kennedy considerã cã Statele Unite contemporane se gãsesc tocmai într-o astfel de situaþie. •Teoria funcþionalistã Funcþionalismul s-a structurat ca o teorie a ordinii sociale, a regulilor de menþinere a sistemului. Parsons (1937) considerã societatea un sistem social de pãrþi unite una de alta ºi interdependente. Acest sistem cautã echilibrul. Schimbarea se produce când aceastã stabilitate esenþialã este tulburatã; atunci, sistemul este forþat sã reacþioneze pentru a-ºi restabili echilibrul. Societãþile sunt conservatoare, rezistând schimbãrii sociale. Transformarea este un iritant, ceva care rãstoarnã funcþionarea relativ liniºtitã a societãþii. Schimbarea socialã este introdusã prin forþe externe (cum este rãzboiul) sau apare din tensiuni interne (cum este o recesiune). Societatea se acomodeazã cu schimbãri ºi stabileºte un nou echilibru. În aceastã concepþie, schimbarea duce totuºi la stabilitate deoarece apare un nou echilibru din ajustãrile fãcute. Când schimbarea este recunoscutã, aceasta este dintr-o perspectivã evoluþionistã. Societãþile se dezvoltã printr-un proces de diferenþiere, creator de diferite instituþii sociale care sã se ocupe de problemele frecvente ale societãþii, ºi printr-un proces de integrare sau de relativã coordonare a activitãþilor acestor instituþii. Stabilitatea ºi schimbarea se produc împreunã, dar tradiþionaliºtii tind sã punã accentul pe prima. Totuºi unii funcþionaliºti îºi dirijeazã atenþia spre problema schimbãrii sociale ºi spre modul în care aceasta este stimulatã de tensiunile interne ale societãþii (Merton, 1968). •Teoria conflictului În teoria clasicã, schimbarea socialã apare din lupta de clasã dintre exploatatorii ºi cei exploataþi economic. Tensiunile între grupurile inegale din societate formeazã schimbãri în structura societãþii. Schimbarea este o consecinþã a nevoii de reconciliere a contradicþiilor în structurã ºi acþiuni. Rezultatul rezolvãrii acestor contradicþii nu este un compromis, ci crearea a ceva cu totul nou – transformarea socialã. Marx s-a concentrat în principal asupra contradicþiilor economice ca fiind forþa motrice a schimbãrii sociale. Alþi teoreticieni ai conflictului au încercat sã lãrgeascã aceastã perspectivã. Dahrendorf (1958), de pildã, considerã drept cauze ale schimbãrii sociale diverse tipuri de conflict social. Conflictul între grupurile etnice, rasiale ºi religioase poate constitui baza unor schimbãri importante în societate. Dupã cum se observã - ºi acest lucru este valid ºi pentru teoriile referitoare la alte fenomene sociale – nici una dintre teorii nu explicã, pe 2

deplin, schimbarea socialã. Teoria evoluþionistã oferã o explicaþie insuficientã pentru multe schimbãri sociale interne, cum sunt modelele de migraþie ºi realinierile politice. Teoriile ciclice par înrãdãcinate în explicaþii potrivite pentru schimbarea din societãþile occidentale, dar mai puþin relevante pentru societãþi din alte pãrþi ale lumii. Teoreticienii funcþionaliºti pun un prea mare accent pe stabilitate ºi echilibru; deseori, schimbarea este studiatã ca un proces provocat artificial. Teoreticienii conflictului se concentreazã aproape exclusiv pe tensiunea socialã, mai ales pe cea economicã ºi, în general, ignorã alte surse ale schimbãrii sociale, cum sunt progresul tehnologiei ºi presiunile externe. Oricare ar fi limitãrile lor ca explicaþii comprehensive ale schimbãrii sociale, diferitele teorii discutate mai sus oferã analize utile ale tipurilor concrete ºi ale circumstanþelor producerii schimbãrii. Cele mai multe teorii folosesc o anumitã formã de evoluþie socio-culturalã ca punct de plecare, fie explicit, fie implicit. De asemenea, modelul de schimbare al lui Merton combinã elemente ale teoriei funcþionale ºi ale teoriei conflictului. Introducerea de cãtre el a elementelor de tensiune în sistemul social ºi examinarea ”funcþiilor conflictului social“ demonstreazã cã teoriile funcþionalistã ºi cea a conflictului, referitoare la schimbarea socialã, pot fi unite într-o anumitã mãsurã. Pe scurt, teoriile evoluþioniste ºi ciclice oferã cadrul general pentru înþelegerea dinamicii de bazã a schimbãrii sociale. Ele îl avertizeazã pe analist de importanþa atât a presiunilor externe, cât ºi a tensiunilor interne în producerea schimbãrii sociale. Teoreticienii conflictului scot în evidenþã formele concrete ale stresului intern care sunt, deseori, implicate. Teoriile funcþionaliste subliniazã ideea cã, drept reacþie la schimbare societãþile se acomodeazã la modalitãþi care încearcã sã le pãstreze echilibrul, aºa cã, în mod paradoxal, schimbarea ºi stabilitatea nu sunt, totdeauna, reciproc exclusive. Aceste teorii despre schimbarea socialã sunt complementare, deºi o teorie cu desãvârºire comprehensivã despre schimbarea socialã încã nu existã. 2. Factorii schimbãrii sociale Schimbarea este un element constant în viaþa socialã. Toate societãþile cunosc schimbarea socialã – o modificare semnificativã în modelele culturii ºi în structura socialã, care se reflectã în comportamentul social. Unele societãþi, cum sunt triburile mici din pãrþile îndepãrtate ale Americii de Sud, se schimbã încet; altele, cum sunt Statele Unite, se schimbã mai rapid. Societãþile se schimbã în direcþii diferite; de exemplu unele schimbãri sociale sunt planificate, atunci când guvernele reglementeazã sau dereglementeazã industriile; altele nu sunt planificate, ca atunci când pierderea rãzboiului de cãtre o þarã duce la schimbãri în structura conducerii sale. Unele schimbãri sunt de scurtã duratã, ca în cazul teribilismelor ºi modelor; altele dureazã mai mult timp, cum sunt efectele inventãrii automobilului. Unele schimbãri sunt acceptate imediat de societate, cum sunt programele de îmbunãtãþire a asistenþei medicale. Totuºi, cele mai multe sunt cel puþin uºor controversate (cum este cazul încercãrilor feministe de a aduce la acelaºi nivel puterea între bãrbaþi ºi femei), fiindcã schimbarea rãstoarnã modele confortabile ºi familiare. 3

Schimbarea nu se întâmplã, pur ºi simplu. La schimbarea socialã contribuie mai mulþi factori. Câteva dintre cele mai importante cauze ale schimbãrii sociale sunt discutate mai jos. •Mediul fizic Societãþile ºi mediul sãu fizic sunt strâns legate. De pildã, societãþile situate lângã mari întinderi de apã (de exemplu, Marea Britanie) devin naþiuni navigatoare, pe când cele înconjurate de pãmânt, nu. Aºezãrile urbane au apãrut iniþial la rãscruci geografice: râuri, trecãtori montane, oceane ºi mãri. În mod asemãnãtor, mediul înconjurãtor este o sursã importantã a schimbãrii sociale. Epoca retragerii gheþii, acum 13000 de ani, a dus la creºterea pãdurilor ºi la dezvoltarea diverselor forme de animale care au influenþat evoluþia diferitelor tipuri de societãþi. În prezent, existã o dezbatere importantã despre efectul de serã – o creºtere a temperaturii medii în lume, creºtere ce rezultã din emisiunile de carbon ale maºinilor, de la multele fabrici ºi de la freonul din refrigeratoare. Existã deosebiri de pãreri în legãturã cu gradul ºi costul schimbãrii sociale necesare pentru reducerea ameninþãrii pe care acest efect o prezintã pentru existenþa umanã. Încãlzirea globului poate topi calotele de gheaþã polarã în oarecare mãsurã, provocând o ridicare a nivelului mãrii. Aceastã schimbare, împreunã cu schimbãrile de temperaturã, poate forþa unele comunitãþi sã se mute (departe de mareele înalte care se vor produce de-a lungul unei coaste), iar pe altele le poate forþa sã-ºi schimbe modelele de agriculturã. •Procesele culturale. Problema inovaþiei Cultura rareori este staticã; atât aspectele sale materiale, cât ºi cele nemateriale se schimbã. Automobilul ºi avionul, ca sã nu pomenim de instalaþiile sanitare, moderne au schimbat natura vieþii sociale. În mod similar, normele de ”politeþe“ (curtoazia ºi manierele) sunt cu totul diferite faþã de cum erau în evul mediu. Existã mai multe procese culturale prin care aceste schimbãri se produc: descoperirea, invenþia ºi difuziunea. a) Descoperirea Aducerea la luminã a unei idei sau a unui principiu existent este numit descoperire. În acest proces de inovaþie culturalã, este gãsit ceva nou. Principiul gravitãþii este o descoperire; el a existat tot timpul, dar la un anumit moment în decursul timpului oamenii de ºtiinþã au reuºit sã înþeleagã ce este ºi cum acþioneazã. În mod similar, înþelegerea cã unele elemente chimice sunt supuse dezintegrãrii radioactive a fost o descoperire. b) Invenþia Noua folosire sau noua combinaþie a cunoºtinþelor existente este numitã invenþie. Automobilul a fost o invenþie; el a folosit cunoºtinþele existente despre combustia controlatã ºi despre angrenaj, printre alte lucruri, ca sã producã ceva nou. Aeroplanele, calculatoarele ºi zgârie-norii sunt exemple de invenþii materiale. Totuºi, aspectele nemateriale ale unei culturi pot fi, de asemenea, ”inventate“. Alfabetul, de pildã, este o astfel de invenþie culturalã; La fel sunt birocraþia, normele sociale ºi toate instituþiile sociale. Invenþia este, rareori, rezultatul unui singur act creator. Tipic, invenþiile apar dupã o perioadã de timp, ca urmare a acumulãrii de cunoºtinþe. De asemenea, invenþiile duc la alte invenþii. Cu cât numãrul invenþiilor existente este mai mare, cu atât este mai rapidã dezvoltarea unor noi invenþii. 4

c) Difuziunea Pe lângã descoperiri ºi invenþii, societãþile se schimbã prin difuziunea culturalã – rãspândirea însuºirilor culturale de la o societate la alta. Difuziunea se produce datoritã migraþiei, comerþului ºi cãlãtoriilor între societãþi. De asemenea, ea mai apare când o societate cucereºte alta. În lumea modernã, difuziunea poate rezulta din abundenþa mijloacelor de comunicaþie (telefon, poºtã, cablu, sateliþi, faxuri, teleimprimatoare ºi calculatoare). Atât aspectele materiale, cât ºi cele nemateriale ale unei culturi se pot propaga de la o societate la alta. Valorile cum sunt libertatea ºi democraþia s-au rãspândit în acest fel, cum s-au rãspândit ºi uneltele ºi armele. În general, rãspândirea produselor materiale se produce mai rapid; normele, valorile ºi ideile cognitive se aflã într-un cadru cultural ºi se rãspândesc mai încet la alte societãþi. •Structura socialã Uneori sursa schimbãrii se aflã în structura socialã. Marx a insistat cã relaþiile structurale între clasele sociale vor duce inevitabil la schimbare socialã. Aceastã sursã de schimbare de asemenea provine din alte feluri de inegalitãþi. Deosebirile între grupurile rasiale, etnice ºi religioase sunt, de asemenea, agenþi potenþiali ai schimbãrii sociale, aºa cum sunt deosebirile între genuri. Uneori, concurenþa între segmente ale economiei, precum ºi în cadrul segmentelor, promoveazã schimbarea socialã, cum se întâmplã când politica comercialã a unei þãri este formulatã ca sã ajute o industrie (textilã) pe seama alteia (a zahãrului). •Populaþia Existã probabilitatea ca schimbãrile în cadrul populaþiei sã producã schimbare socialã. Populaþiile care cresc rapid solicitã resursele societãþii ºi necesitã unele adoptãri la practicile existente. Ele de asemenea impun schimbãri în modelele vieþii sociale. Creºterea populaþiei urbane a schimbat ritmul lent al interacþiunii sociale din oraºele mici în ritmul palpitant al vieþii urbane mondene. Explozia demograficã ce a început în anii patruzeci a dus la extinderea facilitãþilor educaþionale. Creºterea prea lentã a populaþiei, pe de altã parte, poate ameninþa viabilitatea pe termen lung a unei societãþi; pot fi prea mulþi muncitori care sã producã resursele necesare. Schimbãrile dramatice în cadrul populaþiei de asemenea duc la schimbare socialã (abandonarea unor zone economice, suprapopularea altora, amestecul unor norme culturale º.a.). •ªtiinþa ºi tehnologia Cunoºtinþele ºtiinþifice duc la progrese tehnologice care au ca rezultat schimbarea socialã. Dezvoltarea automobilului a revoluþionat relaþiile sociale. Oamenii au devenit mai mobili; erau mai puþin legaþi de cartierele imediate ºi de comunitate. Acum puteau locui ºi munci în zone diferite. Automobilul a transformat relaþiile dintre bãrbaþi ºi femei ºi a influenþat practicile întâlnirilor. Tehnologia medicalã ºi progresele din sãnãtatea publicã au schimbat, semnificativ, speranþa de viaþã a oamenilor în majoritatea societãþilor. Maºinile ºi schimbarea surselor de energie au transformat societãþile preindustriale. Tehnologia comunicaþiilor moderne (sateliþii) trimite instantaneu, informaþii în toatã lumea.

5

Ogburn (1922) susþine cã tehnologia este o forþã motrice principalã în schimbarea socialã ºi culturalã. El de asemenea noteazã cã schimbarea nu este egalã în toate segmentele culturii. Ogburn a inventat termenul întârziere culturalã ca sã se refere la tendinþa culturii materiale de a se schimba mai rapid decât cultura nematerialã. De pildã, cei mai mulþi funcþionari folosesc, rar, calculatoarele la întregul potenþial, poate din cauza aºa-numitei ”temeri de tehnologie“, cauzatã de o pregãtire necorespunzãtoare. •Acþiunea umanã Activitãþile individuale ºi colective ale multor indivizi de asemenea produc schimbãri sociale. a) Acþiunea individualã. Mulþi istorici subscriu la ceea ce a fost numitã ”teoria marilor oameni ai istoriei“, care susþin cã acþiunile indivizilor importanþi creeazã istorie. Ei prezintã oameni ca Iisus Christos, Iulius Caesar, Karl Marx, Adolf Hitler, printre alþii, ca indivizi unici ale cãror acþiuni au schimbat istoria. Dacã aceºti bãrbaþi nu s-ar fi nãscut, afirmã aceastã teorie, lumea ar fi cu totul alta. Sociologii, pe de altã parte, adoptã, în general, o poziþie diferitã. Deºi cunosc contribuþia clarã adusã istoriei de indivizi importanþi, sociologii aratã cã fiecare dintre aceºti indivizi remarcabili este un produs al unui mediu social ºi cultural distinct. Fiecare este, de fapt, un produs al epocii sale. Mai mult, schimbãrile provocate de aceºti indivizi importanþi deseori ating procese sociale mai profunde care erau deja în curs de desfãºurare. Poverile economice ºi sociale ale Germaniei, rezultate din primul rãzboi mondial, ºi pretenþiile pentru reparaþii ale Aliaþilor au asigurat contextul pentru accesul la putere al lui Hitler ºi pentru schimbãrile pe care le-a efectuat. b) Acþiunea colectivã, ca sursã/ factor de schimbare socialã, a fost analizatã în cadrul miºcãrilor sociale. 3. Revoluþia industrialã ºi consecinþele sale. Modernitatea Impactul revoluþiei industriale asupra societãþii a fost amintit în nenumãrate rânduri. Astfel, ca o consecinþã a schimbãrii sociale, multe societãþi din lume au fost caracterizate ca fiind ”moderne“. Modernitatea, în temeni sociologici, se referã la un model de organizare socialã ºi viaþã socialã care este legatã de industrializare. Ea implicã înlocuirea tradiþiei prin raþiune, ca o modalitate de a privi lumea, ºi accentuarea eficienþei, ca un principiu cãlãuzitor al acþiunii sociale (Weber). Primii teoreticieni ai modernitãþii ( Toennies, Durkheim, Weber ºi Marx) au avut o concepþie complexã despre modernitate. Ei ºi-au dat seama cã modernitatea a adus anumite beneficii societãþii: ea a dus la îmbunãtãþirea sãnãtãþii ºi a longevitãþii ºi la o mai bunã calitate a vieþii pentru majoritatea oamenilor. Dar ei ºi-au dat seama ºi de consecinþele sale negative posibile. Ei au înþeles problemele pe care modernitatea le pune pentru identitatea personalã, îndeosebi potenþialul sãu pentru creºterea alienãrii ºi pentru dezumanizarea relaþiilor sociale. Modernitatea nu a ajuns în mod egal în toate colþurile lumii. Þãrile dezvoltate au un nivel de viaþã mai ridicat, o speranþã de viaþã mai mare decât þãrile din Lumea a Treia ºi un model rezidenþial deosebit de al acestora. Produsul naþional brut mediu per capita în þãrile dezvoltate este aproximativ 9500 de dolari, dar numai 700 de dolari în Lumea a Treia. În timp 6

ce oamenii din þãrile dezvoltate se pot aºtepta, în medie, sã trãiascã pânã la aproximativ ºaptezeci ºi trei de ani, cei din Lumea a Treia au o speranþã de viaþã de aproximativ cincizeci ºi opt de ani. Deºi aproape trei sferturi dintre oamenii din þãrile dezvoltate locuiesc în oraºe, mai mult de douã treimi din cetãþenii Lumii a Treia trãiesc în zonele rurale. De asemenea, existã o diferenþã considerabilã între rata gradului de instrucþie din þãrile dezvoltate ºi cea din Lumea a Treia. Aceste deosebiri sunt, în mare mãsurã, un rezultat al gradelor diferite de schimbare care a avut loc în aceste societãþi. În mare parte, schimbarea a fost o consecinþã a progreselor tehnologice care au dus la industrializare. Problema de ce aceste schimbãri s-au produs în unele societãþi, dar nu în altele, a dus la mai multe teorii explicative. Cele patru mai obiºnuite sunt discutate aici. •Teoria modernizãrii Acest model îºi concentreazã atenþia asupra modernizãrii, un proces cultural, economic ºi social care transformã o societate preindustrialã întruna industrialã. Aceste schimbãri au fost cauzate în mare mãsurã de progresele tehnologice care au sporit productivitatea economicã ºi au modificat, foarte mult, stilul de viaþã socialã. În aceastã teorie, societãþile moderne au dezvoltat structuri economice care promoveazã dezvoltarea, încurajeazã inovaþia ºi folosesc tehnologia, ca sã îmbunãtãþeascã eficienþa ºi productivitatea. Sunt create operaþii bancare vaste, facilitãþi de transport ºi comunicaþii. Instituþiile religioase ºi legãturile de rudenie devin mai puþin puternice, iar guvernul joacã un rol din ce în ce mai mare în viaþa socialã. Sistemul familiei nucleare al societãþii moderne permite o mai mare mobilitate socialã ºi geograficã decât structura familiei extinse din multe þãri din Lumea a Treia. Tradiþia este înlocuitã de raþiune, ca un principiu social cãlãuzitor (Weber), ºi se pune mare accent pe învãþãmântul formal pentru a dobândi deprinderi tehnice necesare în societatea modernã. Psihologia comportamentului individual este consideratã ca fiind transformatã de modernizare (Inkeles ºi Smith, 1974). Indivizii din þãrile dezvoltate au un mai mare entuziasm pentru realizarea individualã ºi sunt pregãtiþi sã amâne plãcerea imediatã, pentru atingerea unor obiective personale pe termen mai lung. Ei au un mai mare sentiment al controlului asupra propriei vieþi ºi o extrem de dezvoltatã eticã a muncii. În contrast, cei din þãrile Lumii a Treia sunt consideraþi fataliºti, crezând cã nu îºi controleazã propria soartã. Ei sunt orientaþi spre prezent ºi le lipseºte ambiþia mobilizatoare care caracterizeazã modernitatea. Teoria modernizãrii implicã ideea cã þãrile din Lumea a Treia trebuie doar sã urmeze modelul societãþile occidentale ca sã realizeze acelaºi scop. Se spune cã forþele motrice sunt interne, iar þãrile din Lumea a Treia sunt îndemnate sã stabileascã politici adecvate. În special, ele sunt susþinute sã promoveze niveluri superioare de educaþie, pentru a reduce analfabetismul, Mai mult, ele sunt încurajate sã-ºi revizuiascã instituþiile economice ºi politice, ca sã asigure stimulenþi ºi încurajare pentru individualism, în timp ce reduc inegalitãþile sociale. Acest model prezintã o imagine relativ optimistã a capacitãþii societãþilor din Lumea a Treia de a se moderniza. Totuºi, aceste þãri sunt confruntate cu condiþii considerabil deosebite faþã de cele care au fost societãþile 7

contemporane dezvoltate într-o etapã similarã de dezvoltare. Presiunea populaþiei este mai mare, iar lumea a ajuns atât de legatã laolaltã, independentã. De asemenea, simpla rãspândire a tehnologiei nu garanteazã, în mod automat, progresul, fãrã schimbãrile sociale ºi culturale considerabile care deseori îl însoþesc, ºi care presupun timp ºi efort (Ogburn, 1922). •Teoria convergenþei Într-o variantã a teoriei modernizãrii, teoria convergenþei sugereazã cã societãþile care se modernizeazã devin din ce în ce mai asemãnãtoare ca urmare a acestui proces (Rosrow, 1960; 1962). Ele au un nivel asemãnãtor de dezvoltare tehnologicã ºi o structurã similarã a forþei de muncã ºi a instituþiilor politice. Aceste societãþi ”converg“ treptat în jurul unui model general de societate modernã. Þãrile din Lumea a Treia se strãduiesc sã imite societãþile mai dezvoltate, fie cã acest lucru este oportun sau nu . Aceastã teorie subapreciazã mãsura în care legãturile reciproce ale lumii moderne împing societãþile din Lumea a Treia în aceastã direcþie. Þãrile dezvoltate au fondurile de capital ºi cunoºtinþele tehnologice de care þãrile mai puþin dezvoltate au nevoie, iar transferul ambelor implicã acceptarea, din partea celor din urmã, a schimbãrilor economice ºi politice fixate de þãrile dezvoltate, chiar dacã acestea ar putea sã nu fie potrivite pentru cultura lor sau pentru condiþiile sociale. •Teoria dependenþei Mulþi savanþi, nemulþumiþi de supoziþiile modernizãrii ºi de teoriile convergenþei, susþin cã þãrile mai puþin dezvoltate se aflã într-o lume dominatã de þãrile dezvoltate (Frank, 1969). Ei au formulat o explicaþie diferitã, teoria dependenþei, care aratã cã motivul pentru care þãrile din Lumea a Treia nu s-au modernizat a fost cã ele au fost dependente de þãrile mai dezvoltate, pentru care au fost utile din punct de vedere economic ºi politic. Naþiunile industrializate au considerat util sã menþinã þãrile din Lumea a Treia ca furnizoare de materii prime de care aveau nevoie ºi pieþe de desfacere unde sã-ºi vândã produsele finite. Ele nu mai aveau nevoie de concurenþi industriali într-o lume deja extrem de competitivã. De obicei, þãrile mai puþin dezvoltate au o recoltã majorã (zahãr sau cafea) sau o materie primã (cositor sau cauciuc) care este centrul economiei lor. Aceste þãri deseori nu au resurse economice sau tehnologice necesare pentru îmbunãtãþirea acestei situaþii. Prin urmare, aceste resurse trebuie sã vinã din exterior – de la societãþile mai moderne sau de la agenþii internaþionale dominate de naþiunile occidentale (e.g., Fondul Monetar Internaþional sau Banca Mondialã) de care devin dupã aceea dependente. Teoria dependenþei susþine cã þãrile din Lumea a Treia nu pot, pur ºi simplu, sã urmeze procesul de modernizare al þãrilor dezvoltate, deoarece nevoile lor economice ºi tehnologice sunt legate de statutul dependent într-o economie mondialã. Totuºi, teoria dependenþei nu a definit, în mod adecvat, un model mai potrivit care sã îmbunãtãþeascã situaþia þãrilor din Lumea a Treia. Iniþial, aceastã teorie a sugerat metode socialiste ca mecanism adecvat pentru îmbunãtãþirea calitãþii educaþiei ºi a asistenþei medicale în þãrile din Lumea a Treia. Totuºi, a devenit evident cã, deºi economiile socialiste nu pot asigura o mai bunã educaþie ºi o mai bunã asistenþã

8

medicalã, ele sunt dupã unii autori mai puþin productive decât economiile capitaliste. Existã aici un mic paradox: un popor mai educat are ºi capacitãþi /abilitãþi mai ridicate, ceea ce constituie o premisã a eficienþei sociale, industriale etc. ºi totuºi o economie de tip socialist este mai puþin productivã! Mai mult, progresele tehnologice care au dus la societatea modernã nu sunt, totdeauna avantajoase. De pildã, puterea nuclearã ºi armele moderne au fãcut rãzboiul distructiv. Tehnologia comunicaþiilor moderne are puterea de a reduce libertatea personalã ºi de a invada intimitatea. De asemenea, asocierea modernitãþii cu progresul presupune cã schimbarea socialã se miºcã totdeauna într-o linie dreaptã spre îmbunãtãþire. Totuºi ceea ce nu este totdeauna cazul (Toffler, 1981), cei mai mulþi sociologi cred cã modernizarea a adus suficient progres ºi beneficii pentru a justifica pãrerea pozitivã pe care cei mai mulþi oameni o au despre ea.

9