04[1]

DOUĂ „IDEOLOGII” EPISTEMICE CONCURENTE: PSIHOLOGISMUL ŞI ANTIPSIHOLOGISMUL Cu începuturi timide încă de la finele secolului al XVIII-lea, cu vizibile accentuări către sfârşitul veacului al XIX-lea şi cu puncte de vârf pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX, mediile culturale – iniţial europene, apoi şi cele transatlantice – sunt frământate de o îndârjită dezbatere în jurul legitimităţii de a înrădăcina explicarea travaliului cunoaşterii umane pe solul ştiinţei despre mecanismele sufleteşti, recurgând la arsenalul conceptual, tezial şi metodologic al acesteia. Debutează o veritabilă ceartă a psihologiei, care, în subsidiar, angajează chestiunea nevralgică a statutului epistemic pe care numita disciplină este îndreptăţită să-l asume, a demnităţii, menirii şi valorii sale. În particular, asistăm la afirmarea psihologismului şi antipsihologismului, doctrine (le putem numi şi viziuni, teorii, concepţii, ideologii etc.) opuse complexe şi multiforme născute în contextul unui general efort de primenire şi de scientificare, de separare faţă de corpul metafizicii tradiţionale, de autonomizare şi specializare. Avem de-a face cu poziţii care, din unghiul analizei şi evaluării critice, se prezintă ca fiind deopotrivă de unilaterale şi simplificatoare, exagerate şi partizane, altfel spus, se plasează simetric în puncte egal depărtate în raport cu rezonabila şi dezirabila viziune mediană. Departe de a fi doar o meschină gâlceavă suscitată pe fundalul unor anumite „mode intelectuale” şi întreţinute artificial prin orgolii partizane, disputa a avut (şi încă mai are) importante consecinţe în ordinea modalităţilor de structurare a actului (discursului) filosofic şi ştiinţific. De altfel, problematica în litigiu este găsită a fi atât de delicată, spinoasă şi hotărâtoare pentru închegarea unei juste viziuni încât cugetători şi savanţi de seamă o percep drept provocare majoră şi de neocolit, astfel că îi preocupă intens şi le mobilizează cvasi-complet resursele de reflecţie. Iar, deoarece avem de-a face cu spirite de mare forţă, prestigiu şi influenţă intelectuală, asistăm frecvent la inaugurarea unor direcţii fecunde de investigaţie şi conturarea unor adevărate programe de cercetare. Nu este exagerat să se afirme că, în virtutea dezlegărilor teoretice şi practice aflate pentru o sumedenie de probleme deloc lipsite de relevaţă, ceva din „spiritul” epocii actuale manifestat în variate arii de creaţie culturală s-a lăsat plămădit tocmai în prelungirea pomenitei „logomahii”. După îndelungi şi obositoare peregrinări metafizice care însemnau nu doar aservirea sa în raport cu filosofia, dar şi tatonarea – cel mai adesea, confuză şi debusolată – în nebulozităţile „sufletului” omenesc, psihologia reuşise în sfârşit să se constituie într-o disciplină autonomă. Determinându-şi cu o oarecare acurateţe obiectul de investigaţie – procesele fiziologice ale sistemului nervos şi ale organelor de simţ – şi articulându-şi o metodologie de cercetare obiectivă – observaţia şi măsurarea reglate riguros şi, mai ales, experimentul de laborator ce degajă cauze şi regularităţi, generalizabile apoi în formă legică (oricând verificabilă) şi exprimabile în formule statistico-matematice –, ea s-a văzut îndreptăţită să revendice pentru sine statutul epistemic al pozitivităţii depline. Mai mult, noua ştiinţă începe să-şi ceară drepturi şi privilegii, pretinzând că ar oferi perspective de conceptualizare, explicitare şi soluţionare novatoare a problemelor ce survin într-un spectru larg de manifestări spiritual-creatoare, totodată, cu nimic mai prejos decât explorările întreprinse din alte unghiuri de vedere. În virtutea a ceea ce dobândise intensiv şi extensiv, ea nu a găsit exagerat să aspire la rangul înalt al organonului (instrumentului) universal, atoateîntemeietor, propunând ca analizele şi concluziile sale să servească pretutindeni drept modele de examinare şi teoretizare, declarând fără complexe de inferioritate că deţine cheia reorientării şi fertilizării tuturor cercetărilor ce se desfăşoară în aria filosofiei în genere, a teoriei cunoaşterii, teologiei, eticii, esteticii, apoi a lingvisticii, istoriografiei, culturologiei, sociologiei, politologiei, economiei, dreptului şi, nu în ultimul rând, a logicii şi matematicii. Prin aceea că intenţiona să penetreze până la nivelul de adâncime al mecanismelor cogniţiei şi conduitei umane, îşi putea aroga meritul de a aduce clarificările necesare în chestiunea delicată a trecerii de la gnoseologie la epistemologie, de la cunoaşterea comună (spontană, superficială, aproximativă, sporadică) la cea superior închegată, filosofică şi ştiinţifică (elaborată, sistematică, aprofundată, universală sau specializată, tehnicizată conceptual şi metodologic), contribuind decisiv la însăşi fundamentarea acestora din urmă. Iar, de aici, se putea săvârşi pasul următor spre întemeierea 1

„raţiunii practice” exercitate moral, religios, social, politic, economic ş.a.m.d. Atunci când, pe motivul că faptul de conştiinţă este prezent în totalitatea raportărilor noastre conoscitive şi comportamentale la realitate, diversele discipline teoretice şi acţionale, dacă nu sunt transformate direct în „ramuri”, „secţiuni”, „capitole” sau „aplicaţii” ale psihologiei (J. Fr. Fries, Fr. Ed. Beneke, L. Nelson, J. St. Mill, Al. Bain, V. Cousin, Th. Jouffroy ş.a.), măcar se consideră că, deoarece cunoaşterea trebuie cantonată în experienţă (externă sau internă), e necesar şi deosebit de util – chiar indispensabil – recursul la terminologia, metodologia şi achiziţiile ştiinţei sufletului (J. Fr. Herbart, Chr. Sigwart, Th. Lipps, W. Dilthey, A. Wenzl, H. Spencer, Ch. S. Peirce, W. James, B. Blanshard, H. Bergson, G. Tarde, A. Lalande, Ed. Goblot, L. E. J. Brouwer etc.). Psihologismul îşi făcea astfel o spectaculoasă intrare pe scena vieţii intelectuale, însă celebrarea triumfului său avea să fie curând întunecată de numeroase reacţii adverse, pe cât de ferme, pe atât de tăioase, venind din partea diverselor întruchipări ale antipsihologismului. Replicile critice prind deja contururi viguroase în aşa-zisul logicism, doctrină iniţiată de germanul Gottlob Frege şi ambiţionând nu doar să reducă matematica la logică, dar totodată să o epureze şi emancipeze de acei factori mental-lăuntrici susceptibili de a o relativiza, discreditându-i iremediabil însuşirile de necesitate şi universalitate. Va fi secondat curând de Edmund Husserl, care, în numele transcendentalimului fenomenologic, va declanşa ofensiva împotriva „naturalismului” ce ar desubstanţializa pomenitele discipline, sancţionând drastic convertirea principiilor, legilor şi normelor formale proprii lor în generalizări îndatorate experienţei, de aceea pretabile la examinarea din unghi genetic. Prin orientările atomismului logic (B. Russell, A. N. Whitehead, L. Wittgenstein) şi empirismului logic (reprezentanţii Cercului de la Viena), primele decenii ale veacului XX asistă la fortificarea gândirii antipsihologiste: în esenţă, reforma profundă a cunoaşterii omeneşti reclamă imperios suprimarea factorilor de subiectivism aflaţi la originea numeroaselor producţii „metafizice” ale trecutului şi prezentului. Din perspectiva filosofiei analitice, instrumentul radicalei primeniri a filosofiei şi ştiinţei îl reprezintă noua logică (R. Carnap), intrată la rândul ei într-o fază „revoluţionară” a devenirii sale, datorită cuplajului cu matematicile şi înrâuririi reciproc clarificatoare ce a urmat. Oricum, la graniţa dintre secole, în înfăţişările semnalate sau altele, psihologismul şi antipsihologismul se văd puse faţă în faţă, debutând o polemică care va angaja multe dintre personalităţile creatoare activând pe tărâmul disciplinelor formale şi socio-umane. De altfel, dat fiind că factorii subiectivi păreau a acţiona ubicuitar, participând nemijlocit la geneza, dezvoltarea şi finalizarea oricărei realizări culturale, domeniul psihologicului constituia o provocare în sine, solicitând efectuarea unor cercetări adâncite, destinate să determine natura, condiţiile şi resorturile cunoaşterii înseşi, forţa şi întinderea sa, prerogativele ce-i revin şi limitele exercitării. Dar, o cercetare ce putea coincide sau nu cu investigaţia de factură psihologică. O atare problematică, prin esenţa ei complexă şi dificilă, avea tangenţă directă cu raportul subiect–obiect, subiectiv–obiectiv, însă va angrena în travaliul teoretic o sumedenie de alte dihotomii asociate (mai mult sau mai puţin reductibile la binoamele pomenite), învederând trimiteri spre sferele gnoseologicului, ontologicului, praxiologicului, axiologicului, lingvisticului ş.a.m.d. Dintre acestea se pot enumera: raţional–iraţional, pasiv–activ, concret–abstract, empiric–inteligibil, material–formal, dobândit–nativ, a posteriori–a priori, spontan– dirijat, creator–stereotip, variabil–constant, individual–general, contextual–universal, relativ–absolut, contingent–necesar, real–ideal, descriptiv–normativ. Desigur, sunt termeni ce se plasează antitetic la extreme, dar nu trebuie exclusă existenţa unor nuanţe intermediare şi nici posibilele combinaţii ale factorilor teoretici invocaţi. Delimitările pe axa psihologism-antipsihologism nu sunt străine de amplele şi aprinsele dezbateri ce au loc, începând din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe seama „fundamentelor” matematicii, zdruncinate şi aduse repetat în fază de „criză” prin descoperirile realizate, tentative unificatoare sau reducţioniste şi, mai ales, insinuarea paradoxurilor în construcţii sistemice ţinute ca inatacabile. În atare context, se ridică delicate probleme referitoare la natura ştiinţei în atenţie şi raporturile cu logica, statutul „obiectelor” abstracte ce o preocupă, rolul, puterile şi inconvenientele intuiţiei şi experienţei, structura, conţinutul şi referinţa intelecţiei (respectiv expresiei) matematice, viabilitatea unora dintre principiile şi legile logice, esenţa adevărului şi tipurile sale, simbolistica şi tehnica uzitată ş.a.m.d. Ele vor conduce la împrejurarea că, pornind de la presupoziţii teoretice şi metodologice diferite, se dezvoltă cele trei direcţii principale care vor înrâuri profund evoluţia contemporană a ştiinţelor formale, ca şi filosofia asociată acestora, anume logicismul, formalismul şi intuiţionismul. Întemeietor al primei orientări, Frege este şi primul cugetător antipsihologist de marcă, 2

scrierile sale adresând critici severe prestaţiilor lui Mill, B. Erdmann ori tânărului Husserl, la fel de culpabile prin subiectivizarea conceptelor, operaţiilor şi formulelor matematice, implicit prin relativizarea principiilor, normelor şi legilor gândirii omeneşti în genere. Se inaugurează astfel o linie de reflecţie ce va reuşi să-şi atragă curând pe Russell, Whitehead, Wittgenstein, Moritz Schlick ş.a., cu toţii partizani ai unui obiectivism menit să restrângă la minimum – la limită, să elimine – intervenţia „eului” (variabil individual, vulnerabil, influenţabil, capricios) în cunoaşterea ştiinţifică. Cruciada condusă de un David Hilbert împotriva „specioasei” intuiţii intelectuale ce aprehendează neregulat „conţinuturile gândite” sfârşeşte în edificarea formalistică a sistemului axiomatico-deductiv, adică întreprins prin manipularea unor semne lipsite de sens şi omologat prin studii de factură matateoretică. În schimb, socotită pe cât de infailibilă pe atât de indispensabilă, aceeaşi capacitate psihică este aşezată de către Luitzen Brouwer la baza întregului demers noetic-constructiv (în etapele iniţiale, desfăşurat chiar prelogic şi prelingvistic) ce are loc în matematici. Se mai cuvine precizat că, în zona de umbră ce însoţeşte multe dintre disputele purtate se află gândrea gnoseologică, logică şi matematică a lui Immanuel Kant. De altfel, prin caracterul lor deschis şi perfectibil (implicit posibilitatea de a fi conduse până la consecinţe ultime ori nebănuite), prin problematica ridicată şi jaloanele de soluţionare pe care le sugera, tezele cu adevărat „copernicane” ale filosofului de la Königsberg – la care au ţinut să se raporteze, pozitiv ori negativ, majoritatea cugetătorilor ulteriori – au putut fi dezvoltate într-o varietate de poziţionări. După cum au remarcat destui exegeţi, psihologismul şi logicismul îşi trag deopotrivă sevele din solul reprezentat de cele trei monumentale Critici, înseşi curentele apărute în cadrul neokantismului fiind simptomatice pentru lecturile şi interpretările contradictorii pe care aceleaşi texte le-au ocazionat. Pe de o parte, actele apriorice unificator-sintetice (reprezentaţionale, categoriale, judicaţionale, inferenţiale) ale sensibilităţii şi intelecţiei vor fi procesualizate, resimţindu-se ca obligaţie încercarea de a fi studiate în geneza şi manifestarea lor intramentală sau în legăturile cu alte facultăţi sufleteşti (J. Fr. Fries, J. Fr. Herbart, A. Wenzl, O. Külpe, W. Jerusalem, H. Cornelius, L. Nelson), ba încă nu absentează tentativele de a li se afla substratul fiziologic (H. von Helmholtz, Fr. A. Lange, W. Wundt, J. Dewey). Pe de altă parte, valorificând plenar aplicaţiile „metodei transcendentale” şi stabilind o netă delimitare între preocupările logicii şi psihologiei, între prescriptiv (Sollen) şi descriptiv (Sein), formele logice vor fi tratate din unghiul „valabilităţii” (Gelten) lor supraindividuale, necesare şi universale (adevăratul izvor al certitudinii), ori din acela al relevanţei lor metodologice (R. H. Lotze, O. Liebmann, J. Volkelt, A. Riehl, H. Cohen, P. Natorp). Supralicitarea momentului noumenal săvârşită în paralel cu spiritualizarea existenţei, de asemeni ipostazierea ontică a operaţiilor şi structurilor gândirii, va conduce la acea logică obiectivistă şi absolutistă ce coincide cu o vastă cosmologie ritmată dialectic pe care o expun scrierile semnate de Georg W. Fr. Hegel. Chiar variatele neorealisme ale secolului XX cultivate inclusiv pe terenul filosofiei analitice şi logisticii trădează demersuri similare. Căutând a depăşi opoziţiile subiect-obiect, formă-conţinut, spirit-materie şi a oferi un fundament pe cât de solid pe atât de neutral ştiinţelor naturii, aşa-zisul „empiriocriticism” (E. Mach, R. Avenarius, K. Pearson, J. Petzold, R. Willy etc.) ambiţionează programatic să cureţe experienţa de orice intruziune „metafizică”, un atare efort regăsindu-se apoi cu un plus de tenacitate în prestaţiile lui L. Wittgenstein şi ale membrilor Cercului de la Viena. Imanentismul conscienţialist decurgând din instituirea formelor apriorice ale sensibilităţii va inspira atât operele francezilor E. Borel şi H. Poincaré, cât şi mişcarea intuiţionismului matematic iniţial olandez, ulterior internaţional. Ideea „logicii transcendentale” ca teorie critică a cunoaşterii va fi preluată de unii reprezentanţi ai „Şcolii de la Marburg” şi replămădită în substanţa unei metodologii epistemice dorite a fi cât mai obiective şi eficace, aşa cum, recalibrată din perspectiva filosofiei concepute ca „ştiinţă riguroasă”, se va afla la temelia fenomenologiei antipsihologiste create de Ed. Husserl. Nu trebuie omise nici răsfrângerile transatlantice – măcar în planul dezbaterilor intelectuale, dacă nu al înrâuririlor receptate (direct sau mediat) – ale cugetării kantiene, prezente în lucrările unor Ch. S. Peirce, W. James, J. Dewey, Ch. Morris, J. Royce ş.a. Mai pronunţat în mediile anglofone dominate de neopozitivism, ceva mai estompat în cele germane şi franceze raliate la mişcarea fenomenologică – în preajma celui de-al doilea război mondial, discordia opunând pe psihologişti şi logicişti părea – în condiţiile pretinsei „victorii zdrobitoare” repurtate de aceştia din urmă – încheiată, iar voluminosul dosar sporit peste timp prin adăugirea a noi şi noi piese s-a dorit clasat, legat şi depus la arhivă; lipsit de replică. „Povestea oficială a psihologismului a fost exorcizată de Frege şi Husserl şi îngropată la răspântii de istorie intelectuală”, declară un Terry Dartnall. Prin strădania lor de a expulza subiectul şi conştiinţa din 3

câmpul reflecţiei filosofice şi ştiinţifice, hermeneutica, „prima cibernetică”, structuralismul şi „deconstrucţionismul” postmodern veneau să se alăture entuziast mişcării antipsihologiste, contribuind la fortificarea sa. Prematură celebrare a izbândei şi deşartă nădejde de pacificare: în chiar solul filosofiei analitice germinau, de mai multă vreme, seminţe de dihonie, aşa cum orientările novatoare apărute pe teren post-husserlian şi în câmp propriu-zis epistemic alimentau din plin conchiderea rezonabilă că triumful într-o bătălie (fie şi mai multe) nu înseamnă câştigarea războiului. Pe scurt, polemica – the old same story (cum o numeşte un Martin Kusch) – renaşte cu vigoare şi, în măsura în care se recontextualizează şi îmbracă forme inedite, nu va fi doar palidul ecou al unor vechi diferende de opinie. Iar atunci istoria confruntărilor se cere mereu rescrisă. La mijlocul veacului XX, „al doilea Wittgenstein” şi discipolii săi oxonieni atacă teza limbii logice perfecte şi reclamă imperativ întoarcerea la cercetarea exprimării naturale în cadrul „jocurilor de limbaj”. În paralel, în desfiderea dezinteresului neopozitivist cu privire la mecanismele vieţii lăuntrice, cu deosebire prin Gylbert Ryle, se pun bazele aşa-zisei filosofii a mentalului, ale cărei obiective de studiu coincid în parte cu acelea aparţinând unei psihologii teoretice, nonexperimentale. În schimb, din unghiul „epistemologiei genetice” fondate de Piaget, formarea structurilor operatorii logico-matematice în ontogenie trebuie cercetată recurgând inclusiv la metodologia de factură empirică. Anii ’70 şi ’80 marchează apariţia altor semne de revoltă împotriva prejudecăţilor antipsihologiste. Willard Quine avansează proiectul epistemologiei „naturalizate” şi o atârnă de concluziile investigaţiilor de tip comportamentalist, Noam Chomsky nu ezită să declare că lingvistica este o „ramură” sau un „subcâmp” a/l psihologiei, „neocibernetica” (aplecată asupra sistemelor complexe dispunând de proprietăţile autoorganizării şi autoreferenţialităţii) subminează direct teza unei cunoaşteri care să facă abstracţie de prezenţa şi aportul subiectului, iar glasuri mai întâi sfielnice, apoi tot mai impunătoare – J. J. Mohanty, E. Sober, G. Harman, S. Haack, H. Putnam, M. Dummett, P. Churchland ş.a. – contestă viabilitatea argumentelor „clasice” husserliene şi, mai ales, fregeene. Intrarea în scenă şi impunerea spectaculoasă a paradigmei cognitiviste – întemeiată pe deschiderea tabuisticei „cutii negre” behavioriste şi penetrarea în interiorul ei – lansează noi şi subtile provocări viziunilor tradiţionale, după cum antrenează modificări în climatul atitudinal dominant, în sensul relaxării vechilor criterii ultrasevere de apreciere, a sporului de toleranţă şi chiar de receptivitate. Astfel, treptat, psihologismul încetează de a mai fi privit cu neîncredere şi ostilitate, aflându-i-se variante „rezonabile” ce pot şi trebuie admise principial, ba încă promovate în cadrul unor cercetări particulare, precum cele din domeniul gnoseologiei, praxiologiei, eticii, esteticii, lingvisticii, inteligenţei artificiale şi, nu în ultimul rând, teoriei argumentării şi logicii. Ba încă, întruchipările antipsihologismului şi logicismului încep să fie ele însele observate cu rezerve şi mefienţă. Iar atunci, în variate contexte filosofice şi epistemice, nu ne vom mai mira că sunt propuse formule care, acum câteva decenii, ar fi fost taxate drept scandaloase şi respinse cu oripilare, bunăoară: „psihologism slab” (S. Haack), „psihologism minimal” (B. Williams), „psihologism limitat” (B. Goertzel), „psihologism moderat şi nonreducţionist” (P. Engel), „psihologism constructiv” (S. Bringsjord şi Y. Yang), „metapsihologism” (V. Bryushinkin), „psihologism inversat” (L. Jerzykiewicz), „cvasi-psihologism” (M. Potrč) etc. În schimb, J. Dokic vorbeşte despre un „antipsihologism moderat” care, repudiind derivarea legilor logice din cele mentale, intenţionează să realizeze compromisul între dimensiunile normativă şi descriptivă de asumat deopotrivă în investigarea gândirii. Totodată, sub întruchipări diverse (bunăoară cogniţie–conaţie, cogniţie–comportament/acţiune, reflecţie le persoana întâi–discurs la persoana a treia, competenţă–performanţă, logică mentală– context de utilizare, om–ordinator, model computerial–realitate, scheme algoritmice–proceduri euristice, hardware–software, digital–analogic, simbolic–subsimbolic, cunoaştere propoziţională– cunoaştere tacită, computaţie–creaţie, intenţionalism–prescriptivism, mentalism–eliminativism, autoorganizare–environmentalism, internalism–externalism etc.), cu inedite argumente pro şi contra, discuţiile se reiau spre a se prelungi până în zilele noastre, inclusiv pe terenul ştiinţelor cogniţiei şi a filosofiei asociate acestora.

4